Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 865 din 14 mai 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

– Te las, Ursache, mă voi întoarce mâine dimineaţă, îl anunţă poliţistul şi se îndreptă spre uşă. Nebunul nu răspunse. Muşca din saleurile cu brânză pe care le primise ca desert. Dan mai aruncă o privire, din prag, apoi ieşi apelându-l pe Bogdan.
– Nici nu ştii ce veste îţi dau, Bogdane, zise comisarul. Prietenul tău, Ursache, se pare că îşi recapătă personalitatea.
– Cum aşa? Mă bucur să aud asta.
– E la spital. Astăzi a căzut, acolo, pe dealul său. Se pare că şi-a pierdut cunoştinţa. Cineva l-a găsit şi a chemat salvarea. Am fost la el. Şi-a revenit, însă pare alt om. Mi-a vorbit. M-a întrebat unde îi este familia. Am fost surprins, nu m-am aşteptat. Se pare că acest om are multe de spus. Apropo, de când îl cunoşti?
– De vreo cinci ani. Eram la Tudor. Când îi era foame obişnuia să vină la poartă. Stătea acolo şi aştepta. Uneori pictorul îi deschidea poarta şi îl invita pe alee, însă niciodată nu depăşea câţiva metri de gard. Se aşeza pe iarbă şi mânca. Avea parcă teamă de spaţii închise, ca şi cum cineva l-ar fi putut sechestra în orice moment. Odată m-am aşezat lângă el. I-am vorbit minute în şir. Nu ştiu dacă înţelegea ceva din ce spuneam, însă continuam să povestesc, ca şi cum cel de lângă mine îşi imagina perfect ce-i înşiram eu. I-am vorbit despre casa mea din Bruxelles, despre fiul meu, despre profesie, despre dorul de ţară. I-am pomenit chiar şi de Maria. Îmi amintesc că pictorul a venit lângă noi şi mi-a spus:
– Să ai încredere în el, Bodgane, numai aşa va avea şi el încredere în tine.
Nu ştiu ce a vrut să spună Tudor prin aceste cuvinte, atunci nu le-am dat importanţă, acum însă le răstălmăcesc şi nu-mi vine nicio explicaţie prin minte. Cert este că, din ziua aceea, i-am zis Ursache. Iar Ursache mă trecuse în categoria celor de care nu se temea, ba mai mult, mă aştepta la capătul podeţului de lângă pârâu ori de câte ori veneam în ţară şi în vizită la Tudor.
– Da, mi-ai spus că pictorul avea grijă de el, că era un fel de străjer în jurul casei acestuia, dar cum a ajuns acolo şi de ce tocmai acolo nimeni nu ştie. Am întrebat oamenii din sat. Răspunsul lor a fost că a apărut pur şi simplu.
Am că te rog să vii mâine dimineaţă cu mine la spital.
– Desigur, o să-i închiriez o garsonieră, apoi o să-l iau la mine la clinică, aşa cum i-am promis. Nu este un om rău. Are nevoie de ajutor, e clar.
Scriitorul se arătă dornic de subiecte noi şi abia aştepta ziua următoare, să ţină pasul cu evenimentele.
În acest timp, prin mintea nebunului se zbenguiau tone de stări, trebuia să facă ordine, dar putea oare să pună lucrurile cap la cap şi să le definească într-un fel? Veneau şi dispăreau crâmpeie de nume, locuri, oameni, se făcea seară şi dimineaţă într-o singură clipă. Undeva, în abis, se contura teritoriul pe care păşea într-o mare de nedumeriri. Un nume nou avea să-i invadeze memoria. Se auzea strigat, chemat, dorit. Era clar că-i aparţinea şi chiar dacă nu era aşa, avea să-l împrumute, să-l păstreze, să-l poarte ca oricare altă persoană. Din seara aceea ar fi dorit să fie, pentru el şi pentru alţii, Mihai Romanescu.
Aşadar, Mihai Romanescu se ridică din pat şi ieşi pe hol, cercetându-l. Trecuse de zece seara. Asistentele se adunaseră în cabinet şi priveau la televizor, comentând din când în când, plictisite. Un pacient tuşea insistent într-un salon alăturat. Cineva vorbea la telefon, plângându-se de răbdarea pe care trebuia s-o încerce în spital. Descoperi uşor cabina de duş. Era la două camere distanţă de salon. Nu avea prosop. Se întoarse şi îşi luă un cearşaf pe care-l folosi, ferindu-se să fie văzut de cineva. Când se întoarse în salon, vecinul de suferinţă sforăia. Atunci zări, în spatele noptierei acestuia, într-o sacoşă, o pereche de pantaloni şi un tricou verde. Îndată îi fulgeră o idee: luă sacoşa şi privi atent bolnavul. Nu dădea semne să se trezească. Ieşi pe hol. Ştia unde este baia. Acolo avea să se schimbe şi să abandoneze pijamaua primită la internare. Coborî scările, aparent liniştit. Nu avea nevoie de bilet de externare, nici de însoţitori spre nicăieri. În schimb, avea o voinţă nebună de a se descoperi. Holul mare, de la parter i se păru imens. Întâlni un medic de pe Salvare şi o targă cu un pacient accidentat. Apoi ieşi în stradă. Nu ştia încotro s-o ia. Întrebă unde este gara. Află că este la trei străzi spre stânga şi porni pe jos. Acolo rămase până dimineaţa, în sala de aşteptare. Deşi cei câţiva călători moţăiau, el nu nu dormi deloc. Îşi făcu fel de fel de scenarii. Trebuia să iasă cumva la liman. Mai întâi urma să ajungă la Zăvoaia, însă avea nevoie de bani. Se oferi să care bagajele unei doamne care îi întinse zece lei. Îi erau suficienţi să ajungă acasă.
Între ruine, câinii l-au întâmpinat bucuroşi. Bărbatul îi mângâie pe rând şi vorbi cu ei, pe urmă se duse direct la patul din crengi de alun şi din cartoane şi-l răsturnă. Descoperi o servietă pe care o deschise cu rapiditate. Ceva îi spunea că actele sale de identitate erau păstrate cu grijă. Şi nu s-a înşelat. În portmoneu erau cartea de identitate, paşaportul, permisul de conducere, un brevet de pilot, două mii de euro şi patru mii de lei. Într-adevăr, se numea Mihai Romanescu şi locuia în Braşov. Avea cincizeci de ani. Acum ştia de ce avionul acela care trecea pe deasupra dealului cu aluni şi ulmi i-a declanşat o stare formată din nelinişte, dor şi oarecum furie, că un accident aviatic, în sudul Germaniei, îi transformase viaţa. Închise ochii. Conducea aeronava cu destinaţia Bruxelles. O privelişte superbă se derula pe pământ, el atingea norii, se amesteca printre ei, gonea odată cu ei, când simţi că nu mai putea stăpâni avionul. Era un bărbat puternic, toţii piloţii sunt puternici, însă întreg efortul depus se dovedea a fi zadarnic. Avionul pierdea din înălţime. Anunţă turnul de control. Copilotul striga cât îl ţineau puterile: „Trebuie să facem ceva! Aveam aici atâtea suflete! Gândeşte-te la Ilona! Şi ea este aici! Adela n-ar rezista fără voi!
Apoi se amestecă într-un nor de praf. În rest, ţipete, sânge şi moarte.
Deschisese ochii, după câteva luni de comă, într-un pat de spital din Germania. Era toamnă. Ziua aceea de iulie îşi cărase trena printre vulturi, spre ceaţă. Lângă el era o femeie îmbrăcată în alb. Încercă s-o întrebe ceva însă nu reuşi să scoată decât nişte sunete ciudate. Era derutat. Nu înţelegea de ce este acolo, iar trecutul se învăluise în norii cu care se jucase ultima dată, pe cer. După câteva zile, doi bărbaţi, îmbrăcaţi în costume negre, unul de vreo treizeci de ani, celălalt cu părul grizonant, au venit în vizită, însoţiţi de un medic. Abia acum, la derularea filmului, realiză că ştia bine câteva limbi străine. Îşi amintea că cei doi se interesaseră de sănătatea sa. Doctorul dăduse din cap şi îi asigurase că speranţe prea mari nu sunt. Va rămâne, probabil, cu amnezie pentru tot restul vieţii. După aceea, când au rămas numai cu el, i-a auzit vorbind:
– E mai bine aşa! Dacă şi-ar fi căpătat cunoştinţa ne-ar fi turnat. E prieten cu pictorul, sigur au discutat despre intenţia noastră. Nu ştiu de unde până unde s-au împrietenit, însă i-am văzut de câteva ori împreună. Apoi, când Tudor mergea în Belgia, urca numai în cursa lui.
– Dacă ar fi colaborat cu noi nu s-ar fi ajuns aici. Era oare atât de greu să transporte acele tablouri semnate Tudor Cristache? Faptul că sub rama aceea se ascundeau parole cu informaţii secrete i-ar fi adus mulţi bani.
– Ai greşit că ai avut încredere în Tudor. Acum ştie şi despre falsuri.
– Mi-a spus că se va retrage din viaţa publică în curând. Era o sursă bună de venit. Trebuia doar să accepte colaborarea cu noi şi ar fi avut o bătrâneţe liniştită.
Sună ca o ameninţare, gândi Mihai, fără să poată face legătura între acest subiect şi realitate. Cine este acest pictor şi ce rol avem fiecare dintre noi?” Însă oricât se strădui nu reuşi să-şi răspundă. I se înfăţişa, fugar, imaginea unui chip cunoscut, apoi dispărea instantaneu.
– Vom vorbi cu doctorul. În câteva zile îl vom duce în ţară, continuă bărbatul mai în vârstă. Apoi îl vom ţine sub supraveghere. Cine ştie, poate că acum e alt om.
Începu să clipească des şi să gesticuleze. Simţi privirile celor doi, deloc prietenoase, şi primi concluzia, pe un ton ridicat:
– Aşa se întâmplă cu cei care ni se împotrivesc! Dar lasă, sigur nu înţelegi nimic, nici nu trebuie!
 

 
 
 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XII) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 865, Anul III, 14 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!