Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 779 din 17 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (V)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Trecuseră cinci zile de la decesul pictorului. La înmormântare au venit aproape toţi prietenii de la petrecerea din joia trecută. N-a lipsit nici comisarul Simionescu, atent la orice detaliu. Cu siguranţă că prin mintea multora dintre cei prezenţi, fulgera întrebarea: oare criminalul se află printre noi?
Maria, de o eleganţă sobră, avea privirea pierdută printre oameni. Parcă ar fi dorit să sfredelească în sufletul lor, să caute până dincolo de orice gând cenuşiu.
– Sunteţi aici, domnule comisar? zise, când îl văzu pe Dan Simionescu.
– Nu se putea să lipsesc, Maria! Orice amănunt ne va fi de folos. Ştiu că nu este momentul, însă te-aş ruga, dacă ţi se pare ceva sau cineva suspect…
– Desigur, domnule comisar. Vom vorbi la sfârşit.
Emilia Cristache o însoţea, tăcută. Se făcu că nu-l observă pe poliţist, ba chiar considera că prezenţa lui acolo stânjeneşte cumva evenimentul.
– Maria, se adresă fiicei sale, nici aici nu ne dă pace?
– Mamă, cineva l-a omorât pe Tudor, tu nu înţelegi?
– Dar nu l-am omorât noi, Maria, se întărâtă Emilia. Ne-ar fi putut lăsa liniştiţi măcar acum. Apoi îşi şterse ochii cu batista, deşi nu avea lacrimi deloc.
În ziua aceea plouase mult. Pe aleile cimitirului erau formate ochiuri de apă. Mulţi dintre cei prezenţi la slujbă renunţaseră să-l însoţească pe Tudor Cristache până la sfârşit.
– Ştefan Deleanu e aici, îi spuse Maria, comisarului, când ceremonia se încheiase. Apoi îi arătă un bărbat trecut de cincizeci de ani care urmărise de la o oarecare distanţă întreg ritualul, dorind parcă să nu-i scape niciun amănunt, înclinând uşor capul, când zărea o persoană cunoscută.
– Vă salut, domnule Deleanu, începu comisarul care se apropie, alături de nepoata pictorului.
– Cu respect, domnule…
– Dan Simionescu. Comisarul Simionescu, de la Investigaţii Criminale.
– Era firesc să fiţi aici, preciză scriitorul. Cu siguranţă că numele meu se află pe o filă a dosarului dumneavoastră.
– Exact, afirmă comisarul. Sunt convins că aveţi un cuvânt foarte important de spus.
– Vă las, zise Maria, căreia mama sa îi arunca, de la câţiva metri, priviri neliniştite. Domnule Deleanu, ştiţi unde ne găsiţi!
Într-adevăr, următoarea filă a dosarului îl avea în prim plan pe Ştefan Deleanu. Scriitorul făcea parte dintre condeierii remarcabili ai urbei. Prietenia dintre el şi Tudor Cristache se consolidase în ultimul timp, de când pictorul se destăinuise acestuia în ideea de a contura cartea propriei sale existenţe.
– Am înţeles că aţi început să scrieţi biografia lui Tudor Cristache, se adresă scriitorului.
– A fost dorinţa lui, răspunse Ştefan.
– Aţi scris mult?
– Aproape jumătate. Acum însă m-a lăsat să mă descurc singur. Şi un surâs amar se ivi pe chipul scriitorului.
– Vă întâlneaţi des?
– Cam la două săptămâni. Tudor prefera să mergem la Zăvoaia. Acolo discutam până seara târziu, schiţând aspectele cele mai importante din biografia ce urma transpusă pe hârtie. Era povestea de viaţă care ar fi încheiat seria succeselor lui Tudor Cristache. Artistul aprecia acest compliment pe care nu ezitam să-l arunc, din când în când. Îşi dorea lansarea acestei cărţi. Era, cum îi plăcea să se exprime, reverenţa pe care o va face în faţa lumii.
– Va trebui să vedem şi noi manuscrisul. Sunteţi de acord?
– Când doriţi, domnule comisar. Chiar şi în după-amiaza aceasta.
– La cinci voi fi la dumneavoastră, domnule Deleanu. Bănuiesc că îl aveţi în format electronic.
– Da, cel pregătit pentru forma finală. Dar am şi notiţele pe care le luam când stăteam de vorbă cu Tudor. Sunt… brute, şi, probabil cu un impact mai puternic decât lucrarea pe care o parcurg.
Cei doi s-au despărţit printr-o strângere de mână. În numai câteva ore aveau să se reîntâlnească pentru a începe să descifreze misterul creat în jurul morţii artistului.
Soarele alungase un pâlc de nori şi începuse să se răsfeţe peste oraş. În scurt timp se arătă curcubeul ca o pleiadă de mulţumire adusă nuanţelor pe care pictorul le luase cu el în pământ.
La cinci fără zece minute, comisarul urca scările unui imobilul din centrul oraşului, unde locuia scriitorul Ştefan Deleanu. Acesta îl aştepta, cu manuscrisele pe masă. Erau câteva zeci de file, unele scrise ordonat, altele doar schiţate, cu cratimă mare la început de rând. Fiecare însemnare avea o importanţă majoră pentru amândoi.
Am început să pictez la zece ani. Părinţii mei m-au dat la o şcoală specială, de artă. Nu le-a fost deloc uşor. Tata era funcţionar iar mama, casnică. Nu oricine îşi permitea să plătească cursuri de acest gen. Era un moft. Însă efortul părinţilor mei a fost de necontestat. Aveau mare încredere în talentul meu."
Astfel începea romanul Pictorul din Ardeal.
Poliţistul se aşeză în faţa calculatorului. Scrierea era captivantă, iar scriitorul făcuse din aceasta un tablou demn de invidiat. Copilăria artistului avea o notă fermecătoare, jucăuşă. Cuprindea aspecte de la concursurile la care a participat şi rezultatele obţinute, la vacanţele petrecute la bunici, precum şi poznele făcute, de cele mai multe ori cu fiul unui cioban, acolo, la poalele munţilor unde acesta îşi avea stâna, de unde furau caş dulce şi-l vindeau, pe te miri ce, celorlaţi copii, pe prundişul gârlei.
Urma apoi adolescenţa. Aici se împleteau harul povestitorului cu cel al scriitorului. Apăreau numele câtorva fete de care se îndrăgostise şi de care legase jurăminte. Una dintre ele îi devenise soţie, dar fiorul iubirii se rupsese în câteva luni. Gelozia acesteia îi stânjenea firul ascensiunii sale. Mai târziu se repeta numele de Valeria Stoicescu.
– Cine este această femeie? întrebă comisarul. Văd că numele ei apare destul de des. Bine, ştiu, continuă acesta, puţină răbdare şi aş fi aflat…
Ştefan zâmbi.
– Este femeia care i-a marcat viaţa. O actriţă pe care a cunoscut-o în Belgia, în urmă cu vreo patruzeci de ani. E tot româncă, stabilită în Bruxelles. A divinizat-o pe tot parcursul vieţii sale. Şi Valeria l-a iubit. Însă n-a dorit niciodată să se căsătorească cu Tudor, deşi pictorul a insistat de multe ori. Spunea că fiecare are rolul său în viaţă.
– Se întâlneau des?
– O dată pe an, uneori vara, alteori de Crăciun. Aici sau acolo. Ea îi vindea tablourile în Belgia. Tudor devenise deja un nume şi în acea ţară. A avut acolo expoziţii de mare succes.
Dan Simionescu făcu o pauză. Parcurse capitolul în care se povestea despre relaţia pictorului cu actriţa. Poliţistul însă reluă câteva fraze, aspect care nu-i scăpă lui Ştefan.
– Se vorbeşte despre fiul lor, Georges! Să nu-mi spui că…
– Ba da, are treizeci şi cinci de ani. Lucrează în domeniul informaticii. Artistul ţinea mult la el deşi, în ultimul timp, acesta căpătase mania jocurilor de noroc. Pierdea nopţi întregi prin cazinouri, iar Valeria se plângea deseori lui Tudor. N-a fost căsătorit niciodată, mereu a pus profesia în faţa vieţii personale.
– Va trebui să ne dai copia acestui document. Descopăr lucruri importante. Ne-ai ajutat foarte mult.
– Desigur, se oferi scriitorul. Oricum greul abia acum începe.
– Adică?
– Va trebui să-mi ţin promisiunea. Cu sau fără Tudor Cristache, această cartea va fi scrisă.
– Mai ştie cineva de existenţa lui Georges?
– Era secretul vieţii lui, dar se pare că a mirosit ceva nora sa, Emilia Cristache.
– Cum aşa?
– Când am ajuns la acest capitol, Tudor m-a rugat să aflu, dacă pot, de unde şi cât ştie Emilia despre Georges. Ea este profesoară la şcoala la care am predat până acum vreo cinci ani. Şi eu sunt tot profesor: de geografie. Ştiu, n-are nicio legătură cu inspiraţia, zise, fără să aştepte confirmarea poliţistului.
– Dar ce l-a făcut să bănuiască faptul că femeia i-ar fi descoperit secretul?
– În ciuda faptului că Maria era nepoata sa favorită, cu doamna Cristache nu se înţelegea deloc. În urmă cu aproximativ trei săptămâni a primit un telefon de la aceasta în care femeia insista să treacă bunurile, prin vânzare-cumpărare, pe numele fiicei sale. Deşi pictorul declarase că va face testamentul pe numele Mariei, Emilia a ţinut morţiş să facă acte de vânzare-cumpărare, atât la apartamentul din Baia-Mare cât şi la casa de la Zăvoaia. Asta înseamnă precauţie, precizase profesoara, în cazul în care va apărea fiul tău, Georges Stoicescu. Şi închisese telefonul, lăsându-l pe Tudor într-o mare dilemă.
– Va trebui să vorbesc şi cu ea. Astăzi am observat că a evitat să-mi întâlnească privirea. Bine, nu era nici momentul. Dar soţul acesteia? Nu mi s-a părut să fi fost prezent la înmormântare.
– Tatăl Mariei a murit. Sunt vreo zece ani de atunci. S-a sinucis, înghiţind o doză mare de medicamente.
– Cum aşa? se miră poliţistul. Şi gândul îi fugi la concluzia primită în dosarul morţii lui Tudor Cristache.
 

 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (V) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 779, Anul III, 17 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!