Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 756 din 25 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Maria intră în încăperea cu lumini albastre la braţul bunicului ei, renumitul pictor Tudor Cristache. Cu pasul elegant şi privirea senină, împărţea zâmbete suave, înclinând uşor din cap. Pe chipul femeii se întrecea o mare de priviri, care mai de care mai curioase. Era singura nepoată a pictorului, singura moştenitoare a unei averi considerabile şi a mai multor conturi din ţară şi din străinătate. Purta o rochie neagră, uşor decoltată, cu umerii goi, deasupra genunchiului, pantofi cu toc înalt, negri şi o poşetă de catifea tot neagră. Brunetă, cu părul scurt şi ochi albaştri. În ciuda celor treizeci şi cinci de ani ai săi emana o delicateţe naturală, aproape impecabilă. Avea gesturi graţioase, fine, care exprimau perfect stările unei femei echilibrate, de condiţie bună.
Tudor Cristache, la cei optzeci de ani de viaţă şi şaizeci de carieră îi dăruise şevaletului toate culorile sufletului, ca-ntr-o alchimie a sinelui, pe trepte de anotimpuri pline de mister, cu aure uneori sălbatice dar şlefuite, graţie harului cu care călătorul din el a ştiut să caute culmi de suflet şi să le îmbrace în dăruire şi statornicie. Avea să serbeze acest eveniment la un local respectabil, într-o seară de joi şi să iasă din oglinda lumii lui pe uşa din faţă. Găsise că slujise suficient pânzelor sale. Le împrumutase sufletul, îl dezlănţuise în fenomene atât de personale încât picturile sale devenise hrana cea mai de preţ din care savurase cu pasiune şi credinţă.
Îmbrăcat într-un costum gri şi cămaşă verde, pictorul păşea încet, cu spatele drept, mândru nu atât de opera şi cariera sa cât de nepoata care îl însoţea, o bijuterie dragă, aşa cum îi plăcea s-o numească.
Sala se umplu de aplauze. Le merita din plin. Invitase şaizeci de persoane. Fiecare avea un loc în inima lui şi trecuse prin sita încrederii. Veniseră aproape toţi. Evenimentul se număra printre cele de elită ale oraşului.
– Bine-ai venit, doctore! se adresă Tudor unui bărbat la vederea căreia Maria tresări. Avea în jur de patruzeci de ani, părul uşor ondulat, şaten, ochii căprui şi figura senină, şarmantă. Purta pantalon bej şi cămaşă neagră. Imediat se adresă nepoatei sale:
– Cred c-am reuşit să-ţi fac o surpriză plăcută, Maria! Bogdan a venit special pentru mine de la Bucureşti. Sau, mă rog, pentru tine! Ştiam că este în ţară şi l-am invitat la petrecerea mea.
– Bogdan, credeam că n-am să te mai văd niciodată! şi bucuria înflori pe chipul femeii, căreia doctorul îi sărută mâna. O clipă se priviră în ochi ca şi cum recunoaşterea celeilalte persoane venea din adâncul sufletului.
– Hai, vino la masa noastră! A trecut o veşnicie de atunci! zise femeia.
În urmă cu cincisprezece ani, cei doi fuseseră logodiţi. Dar părinţii ei fuseseră împotrivă iar tânăra şi îl părăsise pe Bogdan şi se căsătorise cu un avocat. Căsnicia femeii scârţâise încă de la început. Bogdan plecase în Austria îndată după ce terminase Facultatea de Medicină. Tudor îl apreciase sincer şi regretase enorm când nora sa, profesoara de franceză Emilia Cristache nu ţinuse deloc cont de sentimentele Mariei. Din când în când se mai interesa de doctor, printr-un prieten, artist plastic şi el, văr cu tatăl acestuia.
Tudor îşi îmbrăţişă prietenii şi se simţea împlinit. Nicio secundă nu purta umbre. Sărbătoarea aceasta parcă îl întinerea cu un veac. Orchestra arunca sunete adânci, într-o învăluire profundă, care înnobila până şi cele mai decolorate gânduri.
Între timp, Maria se aşeză la masă, urmată de tânăr.
– Nu ştii cât de specială e seară aceasta, începu Bogdan.
– Mă bucur să aud asta. A trecut o veşnicie de atunci. Să ştii că n-am vrut să te părăsesc niciodată. Mereu mi-a fost dor. Ştiam că într-o zi am să te întâlnesc!
Vorbise fără întrerupere, într-o beatitudine neobişnuită.
– Să lăsăm timpul să vorbească, hotărî doctorul, pe un ton serios. El ne va dezveli toate secundele care au strigat vreodată în noi. Pe urmă, vom mai vedea, nu-i aşa?, încheie bărbatul printr-o undă de optimism.
Bunicul o căută prin mulţime, curios la reacţiile lor, după o despărţire mai amară decât amurgul peste pelinul de mai. Îi găsi veseli, apropiaţi, fără urme de reproş. Se apropie de ei.
– Aşa vă vreau, dragii mei. Nici nu ştiţi cât sunt de fericit. Nu mă abţin să-ţi spun un secret, se adresă Mariei. Mâine ne vom întâlni cu avocatul. Voi semna testamentul prin care îţi voi lăsa toate bunurile mele. Mai departe, un economist bun ştie cum să le contabilizeze.
Maria îl sărută pe obraz.
– Tudore, nu crezi că te cam grăbeşti?
Îi zisese pe nume, aşa cum obişnuia când era mică, dorind să-şi demonstreze câtă importanţă avea această exprimare care se solda, de fiecare dată, cu o îmbrăţişare călduroasă.
– Eşti minunată, Maria Cristache. Sunt mândru că-mi porţi numele.
– Să dansăm, bunicule, ce zici de invitaţia mea ? Hai, un tangou şi atât!
– Bine, să dansăm! Va fi ultimul meu dans, dar simt că n-am trăit degeaba. Aplauzele n-au contenit. Era ca un joc de cristale, cu fulguiri împletite din mătase de orizont.
– Am cam obosit, tinereţe! zise Tudor şi se retrase înainte ca muzica să înceteze. Apoi dori să ştie cât mai multe lucruri despre Bogdan. La fel şi Maria.
– Eu sunt căsătorit. Soţia mea e în Austria, tot medic. Avem un copil de doisprezece ani. Dar iată, şi eu te-am păstrat în suflet, în ciuda atâtor ani! Drept dovadă că am păstrat tabloul pe care mi l-ai dăruit, în ziua logodnei noastre. Era singurul lucru care mă lega de tine.
– Mă bucur că-l mai păstrezi încă. Acolo e o parte din mine. Bunicul a ştiut s-o marcheze, să-i creeze limite. Mi-e drag peisajul acela. Mereu m-am dus acolo. Şi bunicul adoră acel loc. Încă mai există stejarul cu ramuri uriaşe şi nici pârâul n-a secat. Vom merge într-o zi, dacă vrei. L-am înrămat în suflet şi voi iubi totdeauna acel petec de rai.
– Asta fiindcă mi-ai dăruit tabloul care te reprezenta, exact acolo, sub stejar. Îţi dai seama câtă valoare are ?
– Asta fiindcă mi-ai dăruit tabloul care te reprezenta, exact acolo, sub salcie. Îţi dai seama câtă valoare are ?
– Valoarea i-a dat-o renumitul pictor, nu-i aşa? se mândri femeia. Când pleci, Bogdan ? Nu te-ai gândit să te întorci aici? schimbă brusc subiectul.
– Ba da, i-am promis lui Tudor că voi fi medicul lui. Motivul e lesne de înţeles. Până atunci hai să dansăm. De când aştept un asemenea moment!
Îi strângea spatele, simţindu-i pielea fină. Valuri de nuferi se destrămau pe umerii clipelor. Erau singuri, inhalând aroma calendarului fără date exacte, plutind în voia cerului, pe o pală de senin, care tot încerca parcă să intre într-o brazdă de nor.
La plecare se oferi să-i conducă acasă.
– Sunt cu maşina, n-ar avea rost. Va trebui să-l duc mai întâi pe bunicul, stă în partea opusă a oraşului, în Dumitreşti. Eu locuiesc tot acolo, unde ştii: părinţii mi-au lăsat apartamentul şi s-au mutat în casa bunicilor de la munte.
– Atunci las maşina aici şi îl conducem împreună pe Tudor, se oferi bărbatul. Apoi vreau să ne plimbăm. Ca altădată. E trecut de trei. Îndată se vor ivi zorii.
– Sunt obosită, crede-mă, deşi mi-ar plăcea. Poate mâine seară. Aş vrea să dorm. Odihneşte-te şi tu. Vom avea destul timp să povestim.
Îi sărută pe obraz şi îi urmări cu privirea. Noaptea se arătă ca o regină plină de neprevăzut, dornică să-şi alinte supuşii cu cele mai delicate clipe.
 

Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (I) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 756, Anul III, 25 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!