Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Ion Ionescu Bucovu         Publicat în: Ediţia nr. 594 din 16 august 2012        Toate Articolele Autorului

prinţesa şi patefonul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
PRINŢESA ŞI PATEFONUL  
 
Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei…O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculţi prin curtea casei părăsită decurând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei şi aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină şi ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite.  
Într-o zi ne pomenim cu o căruţă la poartă în care erau nişte oameni străini. Strigară la mine:  
-Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoşti pe mine?  
-Nu vă cunosc!  
-Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to?  
-E sergent de stradă la Bucureşti!  
-Şi mă-ta?  
-E cu unchiul Stancu la plug…  
-Dă-te, domnule Nardie, jos din căruţă!- se adresă primarul celui ce mâna caii.  
Şi se dădu jos din căruţă o matahală de om cu o faţă pătrată de bandit, cu părul lăieţ care-i atârna pe ceafă şi cu nişte haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porţile cele mari şi traseră căruţa în curte. Privii la ei. Era o căruţă mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii şi-i băgă în grajd. Apoi veni la mine:  
-Tu eşti proprietarul?  
-Da, zic eu, dar ce vreţi să faceţi?  
Primarul se dădu mai lângă mine şi-mi şopti la ureche:  
-Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăştia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire…au fugit şi ei de seceta asta din Moldova…  
Femeia, înzorzonztă cu ii şi cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheşă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă şi înaltă.  
-Ce să facem?- vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru…  
-Unde-i cheia?-veni namila de om la mine.  
-E la mama!  
-Du-te şi spune-i mă-tii c-o cheamă primarul până aici!  
-Şi vacilor ce le fac?  
-Lasă că avem noi grijă de ele!  
Dar namila de om nu mai aşteptă nicio cheie. Se duse la căruţă, luă un baros şi dintr-o lovitură rupse lacătul şi intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, şapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câţi sunt, toţi frumoşi, cu părul cârlionţat, blonzi, ca nemul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard şi-o băgau în gură şi-o mestecau ca leşinaţii…Apoi se urcară în nişte salcâmi şi începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard şi-şi scoseseră puţele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcaţi în cămăşi albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, care le-atârnau până la călcâie.  
-Bă, veni un vecin la mine, un flăcău făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruţă, ia priveşte şi tu ce-i în şuşleţ!  
Mă dădui mai aproape de căruţă şi privii pe sub coada ochiului.  
-E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut aşa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer!  
Privii şi eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinspre zece ani, strălucea de frumuseţe ca nălucile din închipuirea mea…ţinea în braţe un mare buchet de flori şi era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. ţinea în poală un căţel şi privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste faţă şi peste obrajii ei roşii, iar din piepţii rochiei prea sumară îi ieşeau nişte ţurloaie de ţâţe ca două deluşoare rotunde şi cu moţ în sfârc. Deasupra capului peste părul ei cârlionţat îşi pusese o coroniţă de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorie din lume ca în cusăturile iilor olteneşti. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt şi-a levănţică, lucea-n sclipiri de aramă şi de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora defrumuseţe ca iluminările Sulamitei din Biblie…  
-Scoală, Prinţeso, zise bulibaşa, ce mai stai, scoal’ şi ajut-o pe mă-ta la cărat ţoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână!  
Când se sculă Prinţesa şi se lungi, vecinul meu, făcu ochii mari şi rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbaţi la ea.  
Fata sări ca o căprioară din căruţă şi de-abia acum îşi dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea la locul lui, şi mâini, şi cap, şi picioare, proporţii şi rotunjimi care te uimesc şi te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniţă şapte vieţi!  
-Bă, zise vecinul meu, Ioniţă, eu simt că de la asta mi se trage ori martea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului şI din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureşului în lupta cu nemţii, am umblat şi-n răsărit şi-n apus da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit aşa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă!  
Fata se uită cu ochi de felină la noi, îşi legănă trupul ei de trestie şi-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână călcând rar, arcuindu-şi şoldurile cu o nepăsare rară.  
Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăţi, împroşcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimţite, căldurile se ostoiseră şi se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriţi, cu parfum de zambile şi busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună şuie şi se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie şi una de luminiţe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru bucuria ce ne-o făcuse cu această Prinţesă care căzuse colac peste noi şi ne furase minţile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârţâitul fântânii şi de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci.  
-Ioniţăăă!- se-auzi peste sat glasul piţigăiat al maică-sii- hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că nu vă mai săturaţi de umblat…tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate?  
Ioniţă plecă acasă supărat foc şi eu îmi luai vacile şi o luai pe vale spre casă cu ele.  
 
 
 
 
Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor…  
Mama, când auzi se supără rău şi-i scrise lui tata la Bucureşti să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Şi chiar belea era căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândreţea de ţelină pe unde păşteam vacile, îşi aliniase droaia de copii şi-i puse la sapă şi o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o păţim!  
Într-una din seri mă chemă la gard Ioniţă, vecinul, şi-mi spuse:  
-Băăă, la ăştia nu e lucru curat, baborniţa aia citeşte toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citeşte o ditamai cărţoaia de Marx, e comunist; Prinţesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă…e balerină…şi ăia micii joacă pocăr pe beţe de chibrite!  
-Cum ai aflat, nea Ioniţă?- îl întreb eu curios.  
-Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse pâine în ţest să plece la plug şi eu am luat-o şi-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata,na! până a tăcut…şi aşa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlţi în mămăligă să se ducă dracului…  
-Tu eşti nebun! Te prinde ăsta şi te spânzură de limbă…  
-Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prinţesă nu mă las, ori eu cu Prinţesa în braţe, ori el, mort!  
-Şi cum faci?  
-Păi asta e, că nu ştiu cum să fac! Fură tu cheia de la pătul şi dă-mi-o mie!  
-Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în pătul?  
-Cam aşa ceva…  
-Şi dacă ea nu vrea?  
-Nu se poate să nu vrea! Tu nu înţelegi că eu nu mai am somn şi odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt…îi fac eu ceva…  
Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină şi-o găsii pe Prinţesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte.  
-Suntem oaspeţi buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îţi vom cere ţie! Cum te cheamă pe tine?- mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoţel.  
Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele şi tăcu, ruşinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer şi le prindea.  
-Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui şi mie cum îl cheamă pe prietenul tău?  
-Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi?  
-Nu ştiu de unde-l cunosc!  
-N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din război!  
-Zăuuuu?- făcu ea ochii mari. Şi ochii îi jucară ca două mărgele legate pe o aţă şi rămaseră cu luminile albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinşi asupra faptei.  
-Pe tine cum te cheamă?- o întrebai eu emoţionat de atâta îndrăzneală.  
- Frida!- zice şi tace.  
Tac şi eu şi ne privim lung unul pe altul; prin pruni jucau umbrele înserării, de undeva o caţă sparse cu glasul ei înţepat liniştea serii, acea linişte stânjenitoare care se aşezase între noi.  
-Şi ce faci aici?- o întreb eu.  
-Păzesc bostănăria!- repetă ea de câteva ori şi râse dezvelindu-şi mărgelele albe ale dinţilor.  
În acel semiîntuneric, faţa ei căpătase străluciri de opal.  
-Şi unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură?  
-Cum, zice, nu ştii?  
-Ce să ştiu?  
-Că nu sunt ai mei! Şi se uită la mine curioasă că o astfel de ştire banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu ştii, că ăştia- şi arătă spre casa lor-nu vor să spună!  
Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la faţă. Citii pe faţa ei şi-n glasul ei o umbră de nefericire şi nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic?  
Plecai acasă şi nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului şi eu o duceam în braţe, îi culesesem flori şi-o împodobisem ca pe-o zână şi pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poieniţele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam şi-o strângeam la piept şi ea mă săruta şi-mi mângâia cu mâinile ei faţa mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine şi dulcele ei alint mă făcuse să mă simt în al noulea cer; senzaţii negustate mă stăpâneau şi mă ameţeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniţă care înnebunise din cauza altuli copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse ţăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruţa în aer şi din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăţi de carne. Tatăl îşi făcuse un pătuiag, se urcase în el şi da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: <Tu eşti ,Gheorghe? Gheorgheeee!> Era parcă un patriarh cu barba albă şi lungă până-n pământ, purta o cămaşă albă cu nişte pantaloni de aba, rupţi, aproape zdrenţuiţi, citea Biblia, Facerea lumii, şi din când în când, ca la un ritual, îşi striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului…<Bufff!- făcea- aşa a murit băiatul meu!, sfârtecat în mii de bucăţi de catuşele bolşevicilor…Staţi aici, copii, ne-a invitat el, vă cunun eu>, şi-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul şi cădelniţa de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag şi ne-am culcat pe fân, fân dulce şi moale care mirosea a aglice şi-a viorele şi-a parfum de fân şi-a răcoare de luncă, şi-a fericire, o dulce şi dureroasă fericire…Frida se aciuase în sufletul meu şi-o dulce sărutam pe faţă şi pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămaşa şi-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele…Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit…  
<Gata, veni umbra nebunului, trezi-ţi-vă c-am sosit!>  
Şi m-am trezit cu imaginea lui pe retină.  
M-a cuprins o gelozie şi-o ură, vecine cu moartea, faţă de Ioniţă. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aş fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioneţă pentru ea, adică moarte de om!  
Când m-am întâlnit cu Ioniţă peste vreo săptămână i-am spus:  
-Ştii că prinţesa te cunoşte?  
-De unde?  
-De unde, de neunde, dar te cunoşte! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu ştiu de unde-l cunosc…  
-Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul?  
-N-o mai găsesc!- i-am răspuns, deşi o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo?  
Ioniţă s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, şi m-a ameninţat:  
-Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Şeherezada, eu nababul, împăratul, şi ea cadâna, o iau şi plec cu ea la Bucureşti, ce dacă nu-mi dă mama şi tata voie, ăla ce-a făcut dacă ţineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, I-au sfârtecat celovecii corpul îm mii de bucăţi…Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea…Frida, auzi, tu, i-am mătrăşit câinele şi acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părţile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureşului, nu ştiu cu ce ocazie că povesteşte şi plânge şi gesticulează şi se ceartă cu bulibaşa ăla…  
Într-o zi ne-am luat inima-n dinţi şI ne-am dus cu Ioniţă la ea în grădină. Legase un preş de doi pruni şi-şi făcuse un fel de şezlong aerian în care se da huţa toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.  
-Bună, Frida!- îi zic eu ca mai apropiat.  
-Bună băieţi!- răspunde ea, foarte prietenos, cam rar daţi pe-aici! Vă e frică de ăsta- şi arătă către casă- să nu vă apropiaţi că trage nebunul în voi! Să vă feriţi că nu ştie multe! Staţi jos pe iarbă la o gură de vorbă că m-am plictisit singură…Eu, domnule Ioniţă, nu ştiu de unde te cunosc pe dumneata…  
-Îmi pare bine, domnişoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare!  
-Nu eşti dumneata cel din Târgu Mureş?  
Ioniţă săltă din umeri.  
-…soldatul din Târgu Mureş care… Şi zicând < care>,se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în faţă şi tăcu.  
-Băăăă, sări el şi se bătu cu palma peste faţă, dumneata eşti?  
-Îhîîî!- îngână fata, zâmbindu-i complice.  
Într-o clipă îşi reaminti întregul film.  
Plecase în misiune cu încă doi soldaţi de la infanteria motorizată să reţină un tren la marginea oraşului. Stătuseră prin porumburi pe rambliul căii ferate o zi întregă tot aşteptând să treacă trenul. Pe seară reuşiseră să desfacă două traverse şi să scoată liniile din şuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcţia Germania, în faţă un vagon era plin cu nemţi înarmaţi care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imibilizeze pe nemţi şi să elibereze deţinuţii…Oamenii trebuia să fugă în pădure peste linia fierată. Erau şase vagoane şi locomotiva…Aveau la dispoziţie zece minute…Totul mersese bine până al un punct. Trenul deraiase şi se oprise, cei doi îi imobilizase pe nemţi în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deţinuţi şi oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau şi fugeau care încotro vedeau cu ochii. <Repede , repede!>, îi îndemna Ioniţă, supraveghind această acţiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamţ. Nici el nu-şi explica cum ajunsese acolo. Secera mulţimea care fugea, unii cădeau, alţii o luau aiurea cu sângele târâş, îngroziţi de măcel. Din mulţime se desprinsese o pereche de oameni, un om şi o femeie cu o fetiţă între ei pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetiţa se apleacă să-i salveze, trăgea de ei şi nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în braţe şi fuge cu ea prin mărăciniş spre poalele pădurii…Fata striga îngrozită: < Mama meaaaa…tatăl meuuuu…> <Taci!- strigase soldatul la ea şi-o privise în ochi- taci din gură şi zi mersi c-ai scăpat tu!> şi zicându-i <tu> scoase batista şi-i şterse lacrimile şi praful de pe obraz şi-i descoperi o gropiţă sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniţă şi-a desfăcut mantaua şi a înfăşurat-o, a strâns-o în ea şi apoi în braţe. <Te implor, fată, să taci!>- striga el zadarnic.  
Ascultă ca un iepure la pândă.  
Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, ţipete şi gemete. De undeva de la Canton un cocoş cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului: <Soldat Ioniţă Andreiiii! Soldat Ioniţăăă Andreiii! Punea mâinile pâlnie la gură şi striga cât putea: Soldat Ioniţăăă Andreiii…>  
Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aştepta să se lase seara şi să se strecoare cu ea la Canton. <De unde e familia ta?>- o întrebase soldatul. <Din Cluj!>- răspunsese fata.  
Scena aceasta trecu prin faţa lui ca un film.  
Acum îi privi zâmbetul şi descoperi gropiţa din obrazul drept. Când fata termină acel <îhîîî> lung, Ioniţă nu se mai putu abţine, se repezi la ea, o luă în braţe şI începură să se sărute ca nebunii. Pe faţa fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote:  
-Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Şi vin e a ta…Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viaţa ta…Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici…Dacă te-npuşcau şi pe tine?  
-Nu ştiu, Frida, poate aşa a fost să fie! Eu ştiu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate…Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton?  
-Am stat şase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătuşă de la Tecuci şi m-a luat. Între timp a murit şi mătuşa şi am rămas la ăştia!- şi arătă spre curtea plină de puradei.  
-Cine sunt ei?  
-O şatră de lăieţi…  
 
 
 
 
 
 
Cu toată seceta care venise pe capul nostru , pepenii acelui om se copseseră. Ioniţă vine la mine şi mă ia la furat pepeni. Erau nişte lubeniţe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi şi noapte, cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coşerii.  
-Ştii ce, zice Ioniţă, Frida, deşi s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează!  
Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât şi locul cu pricina era aşezat răzor cu morţii. Luna strălucea ca faţa unei fecioare şi arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat şi fântâna încă mai scârţâia din cauza , probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopţii.  
-De ce?- îl descos eu bucuros.  
-Pentru că-i ştiu trecutul, îi stiu chinurile şi viaţa ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgoasteşti! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniţă trist şi îngândurat. Atunci când unei femei I-ai desfăcut toate sertăraşele şI-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează…  
Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine…  
Am stat cam o oră printre mărăciniş să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă…  
Apoi am plecat tip-til spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele şi am ascultat. Nu se auzea nici ţipenie de om. Tăcerile se aşternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Nişte cârpe de nori alburii alunecau pe cer închizând şi deschizând ca o imensă perdea de mătase întrega fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-abinelea în cine-i ieşea în cale.  
Am fugit.  
În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniţă scăpase într-o imensă groapă şi nu putea să mai iasă. Îl aşteptai cu sufletul la gură lângă umrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind:  
-Bă, ia priveşte, să fiu al dracului, am descoperit o comoară!  
Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii.  
-Unde le-ai găsit?  
-În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine şi-am alunecat peste ele…  
Tăcurăm şi împărţirăm marfa.  
A doua zi mă întâlnii cu Frida şi-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitaţia mea, se-mbrăcă uşor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată şi decoltată, şi plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumuseţea ei mă robise, voiam să-i intru în graţii şi luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne aşezasem jos în iarba mare şi acolo am îndrăznit să-i spun:  
-Frida, eu te iubesc!  
n acea clipă am simţit cum totul stătuse în loc, şi vânt, şi apele Bucovului, şi soarele, şi pământul din marea lui rotaţie…Numai inima mea bătea ca ieşită din baieri.  
-Şi eu, dragul meu!- îmi şopteşte ea, încet la ureche, şi eu, repetă ea şi se apropie de mine şi ne-mpreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi şoptiitot la ureche:  
-Închide ochii!  
-De ce?  
-Ai să vezi!  
Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar şi începui s-o împodobesc cu ele. Şiruri-şiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brăţări şI inele de aur şi de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire şi topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume!  
Se sculă şi se privi şi ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii şi-mi şopti:  
-Sărută-mă!  
O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subţire şi o dusei în braţe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizaţi de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure şi mi-a povestit viaţa ei.  
-De unde le ai?- mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinşI de fericire.  
I-am spus de unde le am şi i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat şi a început să plângă. Îşi smulgea mărgean cu mărgean şi le arunca pe oglinda apei.  
-Astea sunt lucruri spurcate!- a mai apucat ea să mai zică şi s-a ridicat şi a plecat.  
Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă şi-am tot insistat să-mi spună şi mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Şeful postului de jandarmi cu doi soldaţi îi legase butuc pe balaoacheş şi pe soţie şi-i arestase, încărcaseră copiii într-o maşină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus:  
-Mâine pleci cu primul tren la Bucureşti! O organizaţie evreiască internaţională s-a interesat de soarta ta şi te-a dat în custodie unei rude din Cluj.  
Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniţă povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile şi, după declaraţia dată de el la post, şeful de post, care era pe urmele lor, , i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoţi din pădurea ţandăra care spărsese conacul moşiei de la Mozăceni şi furaseră toate bijuteriile.  
După ce au plecat toţi, a rămas numai Frida singură. Şi-a făcut bagajul şi a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în braţe, aşteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. < Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viaţa mea! Dar iubirea noastră n-are viitor, tu eşti încă un copil nevinovat…Adio!>  
Am rămas cu biletul în mână căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.  
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
prinţesa şi patefonul / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 594, Anul II, 16 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!