Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 509 din 23 mai 2012        Toate Articolele Autorului

PRIN LABIRINTUL VIEŢII (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
... Văzându-l atât de impulsiv şi lipsit de maniere, refuză să se dezbrace. Când încercă să-i vorbească, dorind să-i ceară explicaţii şi să-l tempereze, el o lovi cu dosul palmei peste faţă atât de tare încât, biata fată, paralizată de uimire şi durere, căzu pe canapeaua de pe care abia se ridicase. Rămase blocată, incapabilă să schiţeze un gest ori să articuleze vreun sunet. El o privea rânjind, cu pumnii strânşi, pregătit să mai lovească. Lipsa ei de reacţie din acele clipe îl determină să scuipe înciudat şi să se retragă la masă. Îşi turnă băutură în pahar, indiferent, de parcă nimic deosebit nu se întâmplase. După câteva minute Adriana se ridică. Îşi şterse sângele ce picura din nas şi încercă să-i vorbească, sprijinindu-se de braţul canapelei, destul de răvăşită încă de surpriza neplăcută pe care nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată. El sorbea şampanie, pahar după pahar, indiferent, aparent plecat cu gândul departe. Observând că nu o ascultă, cu paşi mici, înceţi şi nesiguri, Adriana plecă la baie să se spele. Ieşi de acolo mai calmă, mai sigură pe ea şi se opri în faţa lui, destul de aproape, privindu-l fix, cu dispreţ şi hotărâre în întreaga-i atitudine. Intenţiona să-l convingă s-o lase să plece. După doar câteva cuvinte, printr-o mişcare scurtă, surprinzătoare, el se ridică şi o prinse de încheietura mâinii. O trase cu forţă în mijlocul camerei. O privi sfredelitor şi, într-un amestec de ironie, duioşie şi autoritate, rosti apăsând pe cuvinte:  
- Mai sunt 20 de minute şi vei fi a mea la cumpăna dintre ani. Dansăm!  
- Sergiu, te rog frumos, încearcă să...  
- Să taci când dansez! Auzi?  
A întins braţele şi a cuprins-o, dar după doar trei paşi de dans, a început să-i tragă nasturii rochiţei de seară cu intenţia de a-i desface. Pentru că nu reuşea, a tras atât de tare că materialul a început să cedeze.  
- Ce vrei? S-o rup toată? Dezbrăcarea! Si să taci! a ţipat Sergiu la ea, mai tare decât se auzea muzica dată la maxim.  
Înfuriat de refuzul şi încercările ei disperate de a scăpa din strânsoarea lui, a început sa tragă de ea. I-a ridicat poalele şi a forţat rochia peste cap cu ambele mâini, mişcare la care s-a împiedicat şi a căzut, antrenând şi fata după el. Pe covor a prins-o de păr pentru a o împiedica să fugă şi cu mâna cealaltă a tras sutienul atât de tare, că au ieşit copcile din pânză, rupând-o. Văzându-i sânii goi, în libertate, s-a repezit ca un uliu asupra ei. Vânjos, mult mai puternic decât fata, a supus-o cu uşurinţă, cu toată îndârjirea ei plină de furie şi ruşine. I-a tras cu brutalitate chiloţeii minusculi, până a rămas goală, imobilizând-o sub trupul lui, încercând să se dezbrace, în acelaşi timp, folosindu-se doar de o mână.  
Cu toate zvârcolirile şi încercările ei, Adriana nu reuşi să se elibereze. El încerca să o sărute pe unde nimerea, lăsând peste tot o dâră subţire de salivă şi, pe alocuri, urme de unghii grosolan înfipte în carnea fragedă ori muşcături pe pielea atât de fină şi curată...  
 
- Sărut mâinile, domnişoară! Lacrimile provoacă riduri… Nu aţi ştiut?  
S-a oprit speriată şi l-a privit pe tânărul ce o salutase atât de respectos. Nu-l văzuse şi nici nu-i venea să creadă că mai sunt şi băieţi manieraţi. După câteva clipe şi-a revenit şi se întreba nedumerită de ce-i vorbea el despre lacrimi şi riduri. A ridicat mâna liberă şi a trecut-o uşor peste faţă, încercând să şteargă imaginile neplăcute aduse de amintiri. Atunci a înţeles că încă plângea. S-a şters cu batista deja umedă şi, ruşinată, cu privirea pe lângă ochii lui, l-a întrebat:
- Cine eşti dumneata? Mă cunoşti?
 
- Da, domnişoară. Eu sunt Cristian. Lucrez la o societate de pază. Am fost de serviciu la atelierul de la firma la care lucraţi dumneavoastră. De mai multe ori şi… şi vă ştiu de acolo  
- Nu-mi amintesc să te fi văzut, dar n-are importanţă… Asta este ţinuta de serviciu, presupun, adăugă Adriana după ce îndrăzni să-l privească mai atent.  
- Da, aşa este. Ţinuta de serviciu în care vin şi la acel atelier… Dumneavoastră treceaţi pe acolo doar să faceţi prezenţa. V-am văzut de mai multe ori când eram de serviciu. Vă simpatizează tot personalul, să ştiţi... Toate fetele vorbesc frumos despre jurista lor! Chiar şi şefii de secţii, dar mai pe ocolite... Mergeţi la serviciu, acuma? a întrebat-o băiatul, oarecum intimidat de tăcerea ei prelungită.  
- Da, merg către acolo, deşi…  
Adriana a răspuns cu voce nesigură, gândul fiindu-i plecat deja la mare depărtare, înghesuit de multe semne de întrebare la care era hotărâtă să dea răspunsuri cât mai repede. Dorea să-şi clarifice definitiv poziţia la locul de muncă şi încă era nedecisă. Nu era sigură că planul ei va reuşi, că nu va avea probleme. Se temea, totuşi, de atitudinea patronului.  
- Domnişoară, sunt cu maşina de serviciu şi merg chiar acolo. Dacă acceptaţi, vă rog să urcaţi! Vă duc mintenaş şi nu vă mai obosiţi cu drumul.  
L-a privit surprinsă şi i-a examinat din nou, mai atent, ţinuta vestimentară, memorând sigla societăţii de pază înscrisă pe bluzon. Încă nehotărâtă, a murmurat cu voce ştearsă:  
- Nu vreau să ai dumneata probleme cu şefii. Pot ajunge şi pe jos...  
- În niciun caz, domnişoară, a întrerupt-o Cristian vesel şi convingător. Fac un ocol de nebăgat în seamă… Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dar nu arătaţi prea bine. Cred că n-ar trebui să mergeţi atât de mult. E cale lungă... Sunteţi cam dărâmată, cum se spune!  
- Chiar se observă? a întrebat Adriana, surprinsă şi ruşinată, simţind cum i se roşesc obrajii. Aşa este, am nişte probleme...  
- Dacă vreţi, vă rog mult, le spuneţi în maşină, domnişoară. Nu trebuie să vă citească oricine pe faţă. Unii oameni se bucură de răul altuia...  
- Da, ai dreptate şi dumneata, ce să mai zic... Accept propunerea. E mai bine, cred.  
Au traversat strada pe spaţiul destinat pietonilor. El s-a asigurat că nu sunt pericole din cele două sensuri de circulaţie, ţinând o mână întinsă protector până la cotul Adrianei, fără să o atingă. A arătat cu un gest larg maşina aflată în apropiere, staţionată lângă bordură, schiţând un zâmbet uşor de încurajare. Nu era sigur dacă fata a observat şi o privea îngrijorat când a deschis portiera spate a maşinii. Fără să intenţioneze, într-un impuls pe care nu şi-l explică, Adriana examină fugar maşina şi compară însemnele vopsite pe fiecare portieră cu cele reţinute de pe bluzonul lui, după care zâmbi imperceptibil. Intră şi se aşeză pe bancheta din spate, oarecum uşurată şi bucuroasă că s-a ivit această ocazie. Nu-i scăpă nici privirea lui atentă.
- Am vrut să vin pe la dumneavoastră de mai multe ori, la birou, i se adresă Cristian, după ce porni motorul şi se înscrise cu autoturismul în traficul lejer al străzii...
 
- Cu ce ocazie? Ai probleme pe linie de muncă?  
- Nu, domnişoară. Doamne fereşte! Aveam nevoie de nişte cursuri pe care bănuiam că le păstraţi şi acceptaţi să mi le împrumutaţi...  
- Cursuri?! Ce nevoie ai avea?  
- Sunt student la Drept, în ultimul an. Aici, în municipiu. Am început deja să lucrez la lucrarea de licenţă. Aveam nevoie...  
- O, bravo! Felicitări! Cu serviciul dumitale… ai timp să te pregăteşti?  
- Este destul de greu, să ştiţi. De regulă lucrez în tură de noapte, dar… trebuie să fac ceva. N-o să stau toată viaţa agent de pază, domnişoară! Asta nu este meserie de viitor. Salariul nu este din acela care să asigure un trai decent dacă-ţi faci o familie, explică pe larg Cristian, pe un ton tot mai trist pe măsură ce vorbea, privind atent drumul şi oglinzile retrovizoare.  
- Te înţeleg... Ştii, zilele astea sunt cam... ocupată. Peste o săptămână, dacă mă cauţi, cu mare plăcere. Am şi câteva caiete de notiţe, poate îţi vor folosi. Este prea târziu atunci?  
- Nu, nu este. Mulţumesc mult, domnişoară! Am ştiut eu că sunteţi amabilă şi nu mă refuzaţi.  
- Ei, nu sunt chiar aşa. Aparenţele…  
- Nu mai vorbiţi aşa, domnişoară, o întrerupse băiatul privind-o fugar prin oglindă. Spuneţi asta acum că aveţi vreun necaz, se pare, dar... Dacă nu sunt indiscret sau obraznic, cine vă supără mai mult? Patronul ori avocatul?  
Adriana nu răspunse imediat. Simţi un anume ceva în intonaţia ce o imprimase Cristian acestei întrebări şi încercă, mai întâi, să înţeleagă din ce motiv. Era sigură că nu i se pare. „Ştie el, oare, că am probleme cu aceşti oameni? În acest caz de unde ştie? Întrebarea este foarte directă… Cine este el, cu adevărat?  
- Ce te face să crezi că aceşti oameni ar fi cauza? Am probleme personale, de familie.  
- De familie? Iertaţi-mă, dar nu vă cred, domnişoară! Nenea Pavel este un om de tot respectul şi doamna Aurora, la fel, este o…  
- Ei, asta-i bună! De unde-mi cunoşti dumneata părinţii? întrebă Adriana, întrerupându-l total surprinsă, încercând să-i examineze faţa atât cât putea din poziţia în care se afla pe banchetă.  
- Tatăl meu este prieten bun cu nenea Pavel, domnişoară. Au lucrat împreună la uzină. Au fost colegi de şcoală în tinereţe...  
- Hm! E mică lumea asta în care trăim… Iată că am ajuns. Mulţumesc mult, domnule Cristian! Sunt datoare acum, aşa că vei obţine materialele de care ai nevoie. Ca să scap şi eu de datorie. Totuşi... de ce crezi că cei doi...  
- Domnişoară, îi cunoaşte toată lumea cât sunt de jigodii. Amândoi! Multe salariate s-au plâns de ei...  
- Bine, bine! Este suficient… la revedere! Încă o dată, mulţumesc! Se grăbi fata să încheie subiectul, redevenind rigidă şi temătoare.  
Ultimele cuvinte pe care Cristian le rostise au avut darul de a-i întări hotărârea ce se înfiripase în mintea ei. Strângând cu putere dosarul ce-l purta cu ea, Adriana se îndreptă îndârjită către birou. La fel de îndârjită cum se întâmplase atunci, când cu ultimele fărâme de forţă şi voinţă, scârbită şi umilită, a reuşit să scape de Sergiu...  
 
… El o domina prin forţă şi era conştientă de acest fapt. Ultima fărâmă de simpatie şi din dragostea ce i-o purta se pierduse în acea urâtă încercare de a o poseda fără voinţa ei. Când a simţit că el a reuşit să-i desfacă picioarele, cât să-şi introducă un genunchi între ele, a rămas paralizată de teama a ceea ce urma să se întâmple mai departe. A încetat să se apere şi a întins braţele lateral pe covorul moale, gemând şi respirând sacadat. Profitând de situaţie, el a ajuns cu mâna acolo şi a strâns-o cu putere. Durerea a făcut-o să-şi ridice ambii genunchi şi el, victorios, încerca să o penetreze. Simţindu-i goliciunea învârtoşată, Adriana a ţipat şi, plină de scârbă şi teamă, şi-a repezit ambele braţe puternic în pieptul lui, reuşind să-l răstoarne pe o parte. În încercarea de a se ridica să fugă l-a lovit cu un genunchi exact între picioare, destul de puternic ca el să se-ndoaie de durere, să urle şi să-şi ia mâinile de pe trupul ei.  
S-a îmbrăcat în fugă, înnebunită de spaimă, în timp ce el încă se văicărea şi se zvârcolea pe covor, fără să o vadă ce face. A găsit telecomanda în buzunarul hainei lui şi, după mai multe încercări, a auzit zăvoarele culisând în lăcaşurile lor. S-a repezit la uşa şi a fugit afară fără să se mai uite înapoi.  
A început să-şi mai aranjeze părul în timp ce încerca să se orienteze încotro să meargă. Era foarte dezorientată. Venise cu maşina şi, de moment, nu ştia în ce parte să meargă, să fugă cât mai departe de casa aceea, de omul pe care-l iubise şi de care-i era teamă să nu o urmărească.  
Deodată cerul s-a luminat şi aerul a început să vibreze sub presiunea exploziilor al căror zgomot se propaga din toate direcţiile. Jocurile de artificii, cu intensitatea lor deosebită, a făcut-o să înţeleagă care este direcţia către Universitate. Mii de claxoane şi sirene se întreceau în toate tonalităţile pe străzile capitalei plină de animaţie, cântece, urale şi alte strigăte de bucurie.  
Era Anul Nou!  
Adriana străbătea dezolată Bucureştiul la cumpăna dintre ani, strecurându-se temătoare, fără speranţă, prin labirintul vieţii...  
 
Plină de zel, îngândurată, dar meticuloasă, făcea ordine în hârţoagele ce le avea în primire. Ce nu mai era bun, rupea şi umpluse coşul de hârtii. Tria şi clasifica cu pricepere toate documentele. Pe domenii, pe cauze şi alte direcţii bine cunoscute de ea.  
Secretara se făcea că lucrează absorbită de importanţa hârtiilor, pe care le frunzărea aiurea, urmărind curioasă activitatea Adrianei. Nu a întrebat-o nimic şi nu a întrerupt-o în nici-un moment dar, neobservată, a acţionat un fel de buton de alarmă de sub tăblia biroului. După numai trei minute Adriana auzi vocea patronului, care intrase fără zgomot în încăpere:  
- Nu ai venit să-mi comunici ce hotărâre ai stabilit cu domnul avocat!  
- Nu, domnule, vă va comunica domnia sa. Eu vă voi prezenta astăzi demisia...  
- Cum, renunţi la slujba asta onorabilă pe care abia ai găsit-o?  
- Da, domnule! Ar fi fost onorabilă dacă aţi fi creat un mediu favorabil, dar în condiţiile...  
- Aha, nu vrei să mai lucrezi cu porcii! ridică el tonul, iritat şi insinuant.
Descumpănită, Adriana rămase cu o mână plină de hârtii în aer, privindu-l pe director din ce în ce mai surprinsă. Îşi revenit rapid şi-i răspunse cu toată ironia de care era în stare:
 
- Circulă rapid veştile rele, domnule!  
Patronul se întoarse cu spatele şi, când măna i se opri pe clanţă, îi spus printre dinţi:  
- În zece minute să te prezinţi cu hârtia!  
Şi s-a prezentat...  
 
*  
Emoţiile se destrămau pe măsură ce mergea şi se apropia de casă. Nu ştia cum să le povestească părinţilor toate cele prin care trecuse. Nu ar fi dorit în ruptul capului să-i supere dar... nu avea ce face. Era firesc să le spună că şi-a dat demisia. Căuta doar modalităţile.
Aurora a rămas încremenită şi asculta totul în tăcere. Fierbea la fiecare episod relatat cu mânie şi jenă de Adriana. Îşi ştergea lacrimile cu colţul baticului ce-l purta la bucătărie în timp ce prepara mâncarea şi îşi bătea uneori şoldurile plinuţe cu palmele. Nu-i venea să creadă şi suferea enorm văzându-şi fiica cât de marcată a fost de purtarea celor doi de la firmă.
 
- Lasă, mamă! Găseşti tu să te angajezi în altă parte. Dumnezeu este mare şi le vede pe toate. Are El grijă...  
- Da, aşa este dar... cu tata ce facem? Dacă-i spun motivul adevărat...  
- Doamne fereşte, Adriana mamă! Vrei să-i omoare? Să-i snopească în bătaie şi să dăm de alte necazuri?  
- Da, ai dreptate, mamă. Îi voi spune numai despre probleme de serviciu. Strict. În plus, nu au vrut să mă angajeze permanent, cu carte de muncă...  
Pavel s-a enervat, a bodogănit o jumătate de oră şi, după ce s-a mai calmat, a întrebat-o pe Adriana:  
- Tu… ţi-ai făcut datoria acolo?  
- Da, tată. Tot ce am avut în sarcină, absolut totul, am rezolvat.  
- Şi cum ai rezolvat? Corect ori aiurea?  
- Legal pe toată linia. Poţi fi sigur de asta…  
- Aha! I-a deranjat legalitatea strictă, mama lor de nenorociţi...!  
În ziua următoare a mers la firmă pentru a rezolva tot ceea ce se impunea în asemenea situaţie. Cererea era aprobată. Secretara i-a înmânat-o de cum a intrat pe uşă şi i-a adus la cunoştinţă că toate documentele trebuie să i le predea ei, adunate într-un dosar. În această situaţie, Adriana a întocmit un proces-verbal de predare-primire la care a ataşat un opis cuprinzând fiecare adresă oficială, decizie de orice fel, hotărâre judecătorească şi orice altă hârtiuţă în legătură cu serviciul. Nu mai avea încredere în nimeni. A cerut ca directorul societăţii să semneze acest proces-verbal, spre aprobare ori de luare la cunoştinţă, apoi a impus secretarei să-l înregistreze. Manifesta o hotărâre greu de clintit, de care nici ea nu ştia că este în stare.  
Cu o copie a procesului-verbal în geantă, sigură pe ea, a plecat spre casă eliberată de problemele născute la acest loc de muncă. Acum era deja preocupată de elaborarea unor planuri de viitor. I se părea că toate sunt posibile, dar după o oarecare analiză a detaliilor nu mai era mulţumită. Le elimina, fără părere de rău, unul câte unul. Găsea fisuri fiecăruia şi era nemulţumită de ea însăşi că nu descoperă un ceva care să-i dea speranţe de realizare.  
O săptămână încheiată a umblat prin oraş, a citit toate anunţurile din ziare referitoare la angajări şi a trecut de câteva ori pe la Oficiul forţelor de muncă. Nimic în domeniul ei, pentru stagiari! Peste tot se cerea vechime de la 3 la 5 ani. "Cum să fac această vechime dacă nu mă angajează nimeni"? Asta era întrebarea obsedantă care o măcina cel mai rău şi care rămânea, invariabil, fără răspuns.  
Singurele locuri de muncă unde ar fi fost primită, fără condiţia de vechime, erau de vânzătoare. Se hotărâse să meargă la un magazin modern de produse electrocasnice, cu salariu minim pe economie ori operator PC la un ziar local. La magazin a renunţat după o întâlnire întâmplătoare cu Cristian. În câteva cuvinte a lămurit-o cu privire la obiceiurile patronului de aici. Vânzătoarele care nu-i cedau se pomeneau peste noapte cu minusuri în gestiune, astfel că nu mai apucau sa-şi ia nici ultimul salariu! Iar la ziar, se punea problema angajării "la negru" şi, normal, nu-i convenea această situaţie...  
Tot Cristian i-a dat o sugestie la o altă întâlnire "întâmplătoare", după ce Adriana i-a cerut o explicaţie:  
- Dumneata nu locuieşti în cartierul meu, dar cred şi nu mi se pare că ne întâlnim, întâmplător, cam des. Ai obiective de pază în această zonă?  
Băiatul înghiţi în sec, roşind vizibil. Cu privirea pironită în pământ rosti spăşit:
- Domnişoară, eu vă cunosc de mai mult timp... De când veneaţi acasă în vacanţele de vară. L-am auzit pe tata vorbind despre familia dumneavoastră şi vă lăuda că sunteţi o studentă foarte bună...
 
- De unde să ştie tatăl tău despre mine?  
- De la tatăl dumneavoastră, cum v-am mai spus... Iar la serviciu vă vedeam des, dar... nu am îndrăznit să vă salut ori să vă vorbesc...  
- De ce să nu îndrăzneşti? Nu ai venit să-ţi dau cursurile de care ai nevoie. Nu ai îndrăznit?  
- Domnişoară, eu nu am terminat studiile superiore şi nu cred că aţi fi acceptat să...  
- Să ce şi de ce? Ce treabă au studiile cu o relaţie amicală, care este benevolă şi dezinteresată?  
- Dacă este aşa... vă pot socoti amica mea? îndrăzni băiatul să o întrebe, vădit emoţionat.  
- Ei, hai că eşti nostim. Chiar aşa! Îmi vine să râd. Ai dumneata destule prietene…
- Nu, nu am pe nimeni. Eu numai la dumneavoastră mă gândesc!
 
A fost rândul Adrianei să roşească şi să-si îndrepte privirile către pământ. Niciodată nu s-a gândit de ce băiatul acesta face în aşa fel încât să o întâlnească tot mai des. Şi acum...
Îl privea cu coada ochiului şi dacă a văzut că freacă asfaltul cu vârful pantofului şi nu se uită la ea, a ridicat ochii şi l-a învăluit intr-o privire cercetătoare. L-a catalogat ca fiind un tip prezentabil! „Da, da, da! Chiar drăguţ, dar timid...”.
 
- Ei bine, poate vom discuta şi problema asta cu altă ocazie, rupse ea tăcerea. Dar să ştii că nici eu nu am prieten, încă din primul an de facultate. Şi nici încredere în prietenia unui băiat nu am... Spuneai că ai să-mi spui ceva. Despre asta era vorba?  
- A, nu! Am aflat că este un post liber de grefier. Pentru luna viitoare ori peste trei săptămâni s-a anunţat concursul pentru ocuparea lui. M-am gândit că poate vă interesează...  
- Pentru aşa ceva am făcut eu patru ani de facultate? îl întrerupse Adriana, destul de iritată, privindu-l cu reproş. Dar, stai puţin! Nu am vrut să te jignesc. Sincer! Tu ai fost bine intenţionat, nu pe tine mă supăr eu... Iartă-mă, te rog! Unde pot afla toate datele exacte?  
- La Tribunal. La avizier este tot ce v-ar putea interesa.  
- Mulţumesc mult, domnule... Cristian! Bănuiesc că ştii şi unde locuiesc. Mâine seară vii să-ti dau cărţile… La revedere! Să ştii că te aştept...  
Mai erau patru zile până la epuizarea termenului de depunere a cererii şi a actelor necesare pentru înscrierea la concurs. Adriana a mers direct la medicul de familie pentru a obţine adeverinţa medicală şi apoi, potrivit planurilor ce şi le făcea cu viteza luminii, s-a întors la Tribunal pentru a se înscrie în audienţă.  
A avut mare noroc. Era zi de audienţă la preşedintele tribunalului şi după un sfert de oră de aşteptare, în lipsa altor solicitanţi, se afla în biroul acestuia. În câteva cuvinte a spus tot ceea ce era de spus, fără să uite nimic...  
- Domnişoară, postul de grefier este prevăzut pentru studii medii şi, drept urmare, salariul este corespunzător acestora. Accepţi în aceste condiţii, dacă reuşeşti la concurs?  
- Domnule preşedinte, accept! Poate că după o anumită vechime...  
- Vechimea nu schimbă poziţia în statul de funcţiuni. Se aplică doar sporul prevăzut pentru ea. Dacă nu accepţi, nu are sens să-ţi depui dosarul.  
- Accept, domnule preşedinte. Există obligativitatea de a rămâne pe funcţie un anumit număr de ani?  
- Nu, nu se pune problema asta. Poţi pleca oricând, la cerere, în condiţiile prevăzute de lege. As vrea să-ţi fac câteva precizări, dacă eşti atât de hotărâtă...  
- Vă rog, domnule preşedinte!  
- Va veni timpul înlocuirii grefierilor de şedinţă cu personal calificat. Va veni curând vremea ocupării acestor funcţii numai de absolvenţi ai Facultăţii de Drept. In aceste condiţii, presupun că şi grila de salarii se va adapta corespunzător.  
- Deci, dacă reuşesc să ocup postul, peste câţiva ani voi beneficia de...  
- Exact! Ştii să lucrezi pe computer?  
- Da, am atestat de operator PC, răspunse fata imediat, plină de speranţe.  
- Este foarte bine. În doi-trei ani, sperăm, în fiecare sală de şedinţe grefierul va lucra pe computer. Dar, pe vremea aceea, s-ar putea să pleci!  
- Nu înţeleg la ce vă gândiţi. De ce aş pleca atunci?  
- Cu experienţa de grefier şi cu însuşirea tematicii indicate în fiecare an, îţi va fi foarte uşor să reuşeştilaadmiterea în Institutul Naţional al Magistraturii. Ce zici?  
- Ce să zic?... Deocamdată, mi-aţi luat o piatră de pe inimă şi vă mulţumesc respectuos!  
- Atunci, studiază bibliografia şi... ne vedem la concurs. Succes!  
- Vă mulţumesc mult, domnule preşedinte! Bună ziua! a exclamat Adriana cu bucuria împlinirilor viitoare pe care le simţea foarte aproape.  
A coborât într-un picior pe treptele Tribunalului, ca pe vremea în care era o fetiţă în clasele primare. Se simţea uşoară ca un fulg şi abia se abţinea să nu fugă, să ajungă mai repede acasă să le dea vestea cea bună.  
Acasă, bucurie mare!  
Părinţii au fost mulţumiţi şi fericiţi. Planurile de viitor ale fiicei lor, aşa cum le-a înfăţişat ea, păreau realiste şi se conturau cu precizie şi claritate. Era serviciu la stat, nu la patron, iar acest aspect era pentru Pavel mai mult decât îndrăznise să spere. Drept urmare, nimeni nu avea voie să o deranjeze pe Adriana în următoarele zece zile până la momentul concursului. Pe de altă parte, Adriana era hotărâtă să nu mai iasădin casă. Era şansa ei. Nu avea voie s-o rateze, sub nicio formă.  
Spre seară, a venit Cristian şi a avut parte de o primire frumoasă la care nu a sperat niciodată. A primit doar o parte din cărţile şi notiţele promise.  
- Peste zece zile îţi dau şi restul. Am nevoie de ele. Trebuie să învăţ...  
- Nu înţeleg. De ce trebuie să...  
- Particip la concursul pentru ocuparea acelui post de grefier. Mii de mulţumiri pentru că mi-ai spus despre el!  
- Mă bucur mult, domnişoară...  
- Mă cheamă Adriana! îl întrerupse fata, privindu-l în ochi, îndrăzneaţă şi oarecum ghiduşă. Pot să-ţi spun pe nume?  
- Chiar vă rog, domnişoa...  
- Cristian! Ţi-am spus că mă cheamă Adriana. Ok?  
- Da, bine, Adriana! După cele zece zile pot să te văd? întrebă el imediat, prinzând curaj, dar roşu la faţă de emoţie.  
- Bineînţeles. Nu vii să-ţi dau şi celelalte cursuri?  
- Ba da, voi veni, că am nevoie...  
- Bine, am să te aştept. La revedere!  
- Sărut mâna, Adriana! Multă baftă! şi-a luat Cristian rămas bun, simţindu-se în al nouălea cer.  
După ce l-a condus până în casa scării, Adriana a intrat cu grabă în camera sa şi s-a aruncat pe pat râzând. Îşi bălăbănea copilăreşte picioarele şi se întreba ce anume are acest băiat de se face aşa de repede plăcut? În afară de „înfăţişarea agreabilă”, destul de evidentă pentru oricine, i se părea că „este altfel decât mulţi băieţi. El este mai matur, mai logic şi cu mult bun simţ”.  
Dar, cel mai mult, îl vedea ca fiind mai omenos decât toţi foştii ei colegi. Nu avusese prieten de la întâmplarea cu Sergiu şi se jurase că nu va mai permite vreunui băiat să o atingă. S-a dedicat numai studiului în vremea aceea. A citit mult din coduri şi legi care depăşeau tematica recomandată, apoi a studiat atentă cursuri din timpul studiilor şi întreaga bibliografie indicată la fiecare temă. Nu avea alte preocupări. Orice ieşire ar fi însemnat întâlniri neprevăzute care ar fi consumat timpul fără să aibă vreun folos şi ea tocmai asta dorea să evite. Au încercat mulţi să se apropie de ea, să o abordeze într-un fel sau altul, fie ei colegi de grupă, de an ori mai mari. Era frumoasă şi avea personalitate puternică. Era deosebită în orice împrejurare, dar nu suporta nicicumgândul să o atingă un bărbat...  
 
*
Bibliografia pentru concurs i s-a părut destul de accesibilă. Aparcurs-oşi a însuşit-o fără eforturi deosebite doar în trei zile şi deja trecuse de faza emoţiilor. Nu-şi făcea probleme. Mergea la sigur şi mai avea aproape o săptămână la dispoziţie.
 
Avea timp să sporovăiască cu mama ei la bucătărie şi să o ajute pe ici pe colo. Andrei plecase la facultate. A reuşit să obţină cameră la cămin. Dăduse şpagă la un student de anul patru care "administra" o parte din afacerea "cazarea". Aveau veşti bune de la el.  
Aurora a încercat de mai multe ori să vorbească despre repulsia fetei faţă de băieţi. Faptul că de atâţia ani nu avea un prieten o îngrijora şi nu înţelegea ce se întâmplă. „Când era la liceu veneau atâţia băieţi să o invite la plimbare, la discotecă, la spectacole…! Acum, când şi-a schimbat, biata de ea, situaţia, nu este invitată niciodată”. A fost îndepărtată permanent cu tact, dar fără explicaţii. Îl văzuse pe băiatul care a fost să ia cărţi şi a considerat că este una dintre puţinele ocazii favorabile. A intrat încetişor în camera fetei şi, observând-o cum îşi mişcă picioarele ştrengăreşte, cu zâmbetul pe buze, a intrat direct în subiect:  
- Băiatul cu cărţile… dă şi el examenul ăsta?  
- Nu, mamă, de ce mă întrebi?  
- Credeam ca de aia a venit...  
- Ştii cine este? Îl cunoşti? se repezi fata cu întrebările privindu-şi atentă mama.  
- Nu-l cunoşteam pe el, dar ştiu al cui este. Un fost coleg de-al lui Vasile...
- Da, mi-a povestit despre asta, a întrerupt-o fata, uşor dezamăgită că nu află mai mult decât ştia.
 
- Frumuşel foc băiatul. Ce zici?  
- Nu ştiu, nu l-am examinat şi nu mă interesează, răspunse Adriana brusc iritată, cu vocea schimbată.  
- Dar care te interesează pe tine, maică?  
- Toţi sunt la fel şi, repet, nu mă interesează. E clar? Am plecat, mai am de citit...  
A răsfoit câteva pagini şi s-a oprit. Chipul lui Cristian a apărut printre rânduri. A remarcat şi ea că este "frumuşel foc", după expresia mamei sale. Îi făcea plăcere să-şi amintească explicaţia întâlnirilor "întâmplătoare", pe care a încercat-o el, ruşinat, privind-o stângaci de la bărbie în jos. În afară de asta, era un băiat galant, educat, cu mult bun simţ. „Dar... şi Sergiu era aşa la început, nu? Oare Cristian ar fi capabil să se poarte la fel de urât? Numai timpul poate răspunde la asemenea întrebare. Uf! Tare întortocheat este labirintul vieţii… Totuşi, va trebui să-i dau şi lui o şansă”, gândea Adriana şi aproape că-i venea să gândească cu voce tare. „Cum să se apropie şi eu cum să-l cunosc dacă-l resping? Ei bine, după examenul ăsta am să văd ce se poate face, domnule Cristian. Hm! De-ai şti tu că mi-e dor de tine şi căaş vrea să te vad!”, a exclamat fata în gând. A răsfoit toată cartea de la o copertă la alta, a scuturat-o, a redeschis-o la pagina la care îşi întrerupsese studiul şi s-a afundat în lectură.  
În acelaşi timp, Cristian, care ajunsese acasă în timp record, avea o discuţie mai apropiată cu mama sa. Erau prieteni buni, aşa cum era şi cu tatăl său, de altfel. In familie nu existau secrete de niciun fel şi Dumnezeu le binecuvântase casa cu înţelegere şi armonie. Se mulţumeau cu puţin şi preţuiau liniştea din casă...  
- Bine, Cristi. Eşti convins că ai procedat corect dar, dacă vei ajunge la regrete cândva, să nu te aud că te vaieţi!  
- Nu, mamă! Nu voi regreta niciodată. Dar ce a zis vericul tău?  
- Ce să zică? E supărat că ai refuzat să te duci la tribunal şi preferi să stai şofer pe maşina aia. Altă dată nu te mai ajută!  
- Nu, mamă dragă. Ce a zis de fată? I-a plăcut?  
- De fată a zis că are prima şansă. I-a plăcut. Zice că e fâşneaţă şi reuşeşte. Dar e păcat că se mulţumeşte doar să fie grefier. Cică ar fi capabilă de mai mult.  
- Şi eu o văd capabilă.  
- Şi când nu se va mai uita la tine, o să-ţi dai cu pumnii-n cap, băiatu’ mamii!
- Nu contează, mamă. Eu am serviciu bun deocamdată şi câştig mai mult aici decât aş fi luat acolo. Iar când diploma îmi va sta în buzunar, o să vezi câte şanse voi avea. Dacă o vedeai plângând pe stradă, nu mai vorbeai aşa. Era dărâmată, mamă!
 
- Bine, bine. Vom vedea. Ţi-ai retras dosarul?  
- Nu, dar nu mă prezint.  
- Ai grijă să nu te dai de gol! După cum ai descris-o, nu cred că ar accepta gestul tău.  
- Nu trebuie să ştie niciodată. Ăsta este secretul nostru. Gata! Mă odihnesc puţin înainte de a pleca la serviciu.  
Cu mâinile sub cap, pe post de pernă, Cristian zâmbea chipului pe care şi-l imagina alături de el. Pe Adriana o vedea ca pe o icoană. Frumoasă, cu linişte binefăcătoare pe faţă şi curată, zâmbind tuturor ce ar privi-o cu prietenie şi respect. O analizase de când a văzut-o prima oară pe stradă. Simţise în tot trupul un fior plăcut şi inima-i bătuse cu putere. Ea era studentă. Trecuse în anul doi. Vacanţa de vară a fost lungă şi el se bucura că niciodată n-a văzut-o însoţită de vreun băiat. Nici în celelalte vacanţe. Era singură oriunde s-ar fi plimbat. A petrecut-o în drumul spre casă de câteva ori, nevăzut, necunoscut. Ştia unde locuieşte şi din cineeste compusă familia ei. Mai apoi, întâmplător, aflase că tatăl ei este prieten bun cu al lui. S-a hotărât să meargă la facultate, de dragul ei. Gândea că nu trebuie să fie mai prejos decât ea şi a lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul de la sine, fără să intervină în mersul lor. Zâmbea mulţumit că toate intrau încet, încet, pe făgaşul dorit...  
Referinţă Bibliografică:
PRIN LABIRINTUL VIEŢII (2) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 509, Anul II, 23 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!