Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Nicoleta Milea         Publicat în: Ediţia nr. 201 din 20 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

PRIN LABIRINTUL POEZIEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PRIN LABIRINTUL POEZIEI 
  
„Dar ce-ţi pot spune eu despre poezie? Ce-ţi pot 
  
spune despre aceşti nori, despre acest cer? Priveşte, 
  
priveşte, priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult. Vei 
  
înţelege că un poet nu poate spune nimic despre 
  
poezie. Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor. Nici 
  
tu, nici eu, nici un poet nu ştim ce este poezia. Este 
  
aici: priveşte! Îi ţin focul în mâinile mele. Îl înţeleg 
  
şi lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el 
  
fără literatură. Înţeleg toate artele poetice; aş putea 
  
să vorbesc despre ele dacă nu mi-aş schimba 
  
părerea din cinci în cinci minute...” 
  
(FEDERICO GARCÍA LORCA) 
  
Mi-a venit în minte această definiţie surprinzătoare a poeziei, printre multe altele, citind cărţile poetului Theodor Răpan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutanţilor, 1975), până la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011). 
  
Pentru mine cărţile lui au fost şi rămân un eveniment. Şi uimirea de la 17 ani, câţi aveam când l-am citit prima oară, se adânceşte şi creşte. Afirm cu toată convingerea că este un scriitor original şi ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoaşterii valorii incontestabile a volumelor scrise şi publicate de el până acum.  
  
— Cine este şi de unde vine în peisajul literar? 
  
Theodor Răpan vine în literatură din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îşi trag obârşiile şi Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda şi Zaharia Stancu. Prezenţa sa pe cerul Poeziei a fost şi este marcată, azimutal, de atracţia către fior şi inefabil, preocupat, ca şi predecesorii săi, să-şi exprime la modul sublim trăirile afective, profundul inimii şi graţia ideilor. 
  
Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinţă: „Poetul însuşi păşeşte cu teamă pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la şold, Marele Vrăjitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului şi a melanholiei, cu sângele şiroind pe hainele-i mute, adunaţi deopotrivă: pietrarul şi dogarul, cizmarul şi tipograful, bancherul şi căcănarul, îmblânzitorul de cobre şi cinteza, fochistul şi acarul din gara Balaci, şi mierla ciufută, şi primarul cel fălcos şi fără maniere, toţi cei ce au acces la braţul de turbă al vieţii...” 
  
De mai bine de 40 de ani, poetul trudeşte pe tărâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singurătate şi insensibil la „galerie”... „cuvinte de rămânere!” Matricele sale existenţiale devin reguli şi obsesii, animat deopotrivă de aflarea sensului magic, cât şi de secretul ieşirii din labirintul Logosului, de miracolul fiinţei, de credinţa în forţa demiurgică a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer şi tăcere. 
  
Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucureşti, respectiv, în Caietul debutanţilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Ştefan Augustin Doinaş, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu şi Laurenţiu Ulici. 
  
Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cărţile apărute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea după 1989, cu o cadenţă dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind înţelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vieţii”, ajutându-ne să descifrăm astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial. 
  
La întrebarea: „Poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe pământ?”, premonitoriu, poetul ne răspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!” 
  
Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan ne relevă, astfel, o ipostază inedită a limbii române, inventând o nouă şi originală gramatică a poeziei. 
  
Metafora-titlu a primei apariţii editoriale – Hohotul apelor – sugerează în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Încă dintru început luăm contact cu jubilaţia în faţa miracolelor vieţii: „Inimă, ce rod al nectarului necules îţi vorbeşte,/ încrucişează bătaia cu semnul meu dinadins,/ nu uita că mi-e frică şi pune diseară să cânte/ samsarul cuvintelor tale învins...” 
  
Vârsta juvenilă pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva tradiţionalist şi euforic: „Maică a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai ştiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineaţa în rouă/ şi-nţeleg din cuvânt cât sunt zbor şi suspin...” 
  
Forma rafinată a poeziei de mai târziu, într-o continuă revelaţie a limbajului, aici îşi va fi aflat începutul: „Şi-mi pare că, adânco,lumina mă botează/ într-o răpire mută în vin şi în pocale,/ căci uite trandafirul în sânge cum burează/ fără să muşte, lacom vestindu-mă-n petale ... ”  
  
Limbajul purificat, graţios şi meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, mărturiseşte jubilaţia simţurilor tinere şi caste. 
  
Deşi poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, ea ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt! 
  
La acel moment, al efervescenţei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Răpan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe bună dreptate de Cezar Ivănescu. Dacă în 1983, acesta remarca faptul că„Theodor Răpan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poeţii rafinaţi şi discreţi ai tinerei generaţii”, în 1984, în aceeaşi revistă, „Luceafărul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Răpan poezia românească nu va scăpa!” Ceea ce, o să vedeţi, s-a şi întâmplat... 
  
Urmărindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evoluţia sa. 
  
O primă etapă este cea în care a publicat următoarele şase cărţi: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Aşa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) şi Schimbarea la faţă (2001). 
  
Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, apărut la prestigioasa editură „Cartea Românească” din Bucureşti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafică aparte, semnată de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu. 
  
Iniţial, volumul se numea Vestindu-mă-n petale, însă, din considerente ideologice, lesne de înţeles la acel moment, editura, fără a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cărţii! 
  
Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearcă să te-apropii de-un singur fir de iarbă!, Interludiu, Tentaţia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor. 
  
Remarcăm în acest moment prospeţimea poeziei, la baza căreia se află o lectură bogată din creaţia „veche”, dar şi din poezia contemporană, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiraţie filosofică. 
  
Sentimentul apartenenţei la spaţiul românesc este rostit cu o convingere fascinantă, plină de prospeţime: „Cu o-nflorire de zarzăr/ Patria este mai caldă!” 
  
Uneori, gândul moralizator se însoţeşte cu optimismul pe care îl declamă cu toată frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasăre pe somnul ce mă doare./ Să nu mă confundaţi cu visul:/ lumina e furată din ninsoare...” 
  
Pe coperta a patra a cărţii, poetul Nichita Stănescu îşi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atenţie versurile acestui tânăr poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipică a întâlnirii cu un alt teritoriu. 
  
Contorul Geiger-Muller pe care-l aveam pentru radiaţii şi-a mutat acul spre radiaţia extremă şi spre indicaţia: atenţie, aici este uraniu!  
  
Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi n-am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan. Nu trebuie niciodată să ne descurajăm adevăraţii noştri poeţi, chiar dacă în mentalitatea noastră nu au un nume faimos. Singurul reproş pe care i l-aş putea face marelui nostru bard de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, dacă aş avea curajul şi talentul să i-l fac vreodată, nu înainte de a-i fi sărutat Mioriţa pe inimă, ar fi acela că, din grăbire, însuşi bardul a scris că: românul s-a născut poet! Citind poeziile lui Theodor Răpan mă întorc şi zic: poetul s-a născut român!  
  
Următorul volum, apărut în 1989 – Aşa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprimă autenticitatea creaţiei poetului din punct de vedere tematic şi stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În şiştarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiază/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scăpărătoare vioară,/ inima dorului ... / Înţeles/ ce-l aşez/ azi,/ în capul mesei/ şi spun: pace vouă cuvintelor...” 
  
Aflat sub protecţia unui Daimon generos, Theodor Răpan este într-o continuă însoţire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sărutul, restriştea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarbă, cântecul, amăgirea, singurătatea, silaba, cuvântul. 
  
În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteşte exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de faţă sunt scrise cu acel colţ al inimii muiat într-o lacrimă cuvântătoare. Ea să ducă greul, în timp ce eu tac desăvârşirea lunecării...”  
  
Descătuşarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece răpanian prin „alfabetul tăcerii”, încolţind în oul cosmic. 
  
De la primul până la ultimul volum, poetul exprimă credinţa de neclintit în forţa Cuvântului divin şi a Cuvântului întrupat: „Ştiu de la Cântec înţelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e să vă reamintesc că trăiesc dimpreună/ fiecare literă,/ să vă citez pe-nserate/ la tribunalul speranţei/ şi să vă invit,/ odată cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbură melancolia pietrei...” 
  
Intuirea rosturilor cunoaşterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeşte sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Răpan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile şi stările în ordinea realului sau a sublimului. Chiar şi celor mai abstracte categorii ale existenţei, acesta le găseşte corespondenţe directe, sensibile. 
  
Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidenţiază un aer liric proaspăt, dens, dublat de ironie şi autoironie, în nota generaţiei anilor '60, comentariul livresc, specific generaţiei anilor '70, dar şi adresarea directă, în stilul optzeciştilor: „Umbră a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e că sunt plop desfrunzit,/ oră grea, secunda timpului mut ... / Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iată-mă,/ sunt gloria Clipei: Tăcerea!” 
  
Multe poeme stau sub semnul dedicaţiei. Iată, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ să-ţi fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât.../ Neaflat...” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncuşi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tăinuire îmi e disperarea/ şi soarele nopţii,/ cârtiţă-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fără de moarte...” 
  
Pe coperta a patra a cărţii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, pe care găsesc de cuviinţă să le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnătura lui Theodor Răpan, dar şi valoarea acestor „edicte” pentru istoria şi critica literară: „Acestei cărţi pe care o şi văd mergând de una singură în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esenţială în pasul nou făcut de noua generaţie spre adevărul poeziei sau cum mai bine decât noi toţi se-ntreba mirabilul Eminescu: unde e cuvântul ce exprimă adevărul? , remarc cu târzia mea vedere un adevăr ce exprimă Poezia.” (Nichita Stănescu) 
  
Şi, alături de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Răpan, pe care i l-am dus de mână lui Nichita Stănescu, zicându-i despre poeziile lui precum că ... şi Acela, Nichita, nu numai că a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, lăudându-i metafora mirabilă, fluenţa discursului şi frumoasa sănătate a credinţei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei). 
  
La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Răpan, structurată în patru părţi (Riscul tăcerii, Încolţirea cuvintelor, Tentaţia schimbului de anotimp şi Pe cord deschis) ne propune un poet stăpân pe alchimia cuvintelor, capabil să modeleze în creuzetul spiritului dărnicia unei existenţe ale cărei ferestre au stat totdeauna deschise. 
  
„Un poet, pentru care actul creaţiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine şi suferinţa celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenţa frumosului. Profund lirică prin natura sa, riguroasă prin formaţie şi cultură, poezia lui Theodor Răpan este aici, în somptuosul şi atât de firescul decor al cărţii, o autentică sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o aruncă efemerului covârşit de meschinăria clipei.” (Vladimir Alexandrescu) 
  
La umbra cuvântului este volumul care individualizează vocea poetului Theodor Răpan, dezvăluită în nesfârşite sensuri: „Nu mă vreau decât umbra cuvintelor./ Şopotul lor./ De veţi avea curiozitatea/ să simţiţi cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o să vă vină a crede că-s eu.” 
  
Metaforele ventilate, inovative şi deloc la îndemâna oricui, rezistă trecerii în materializarea şi receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumină./ Cearşafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea bună/ într-o fântână de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!” 
  
Fiecare nouă lectură înseamnă o altă descifrare a semnificaţiilor conţinute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflectă realitatea din noi. Labirintul ficţiunii prin care poetul îşi plimbă cuvintele nu este altceva decât geometria pură a spiritului poeziei: „Se spune: drumul înţelesului/ trece desculţ marea cea mare a vorbelor./ Aşa se explică/ priveghiul la uşa cuvântului,/ retezând dintr-o mişcare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înţeleaptă băutură/ e somnul cuvintelor ... / Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ şi nici nu se ştie/ care dintre ele/ va bate toaca înţelesului./ Tac!” 
  
Ca în Marea Poezie, Theodor Răpan ne oferă gânduri spre reflecţie şi delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine mă voi naşte,/ mă închid în tine,/ nemuritor alfabet al tăcerii ... ” [...] „Veţi fi cu toţii umbra Cuvântului!” [...] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” [...] „Ce crimă perfectă sunt toţi trandafirii!” 
  
Schimbarea la faţă (2001) este volumul care marchează încheierea primei etape a creaţiei poetului, „ajuns la o anumită decantare poetică”, după cum el însuşi mărturiseşte în textul de deschidere. În structura compoziţională a cărţii distingem următoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tăcerii şi Tentaţia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000. 
  
Încărcătura lirică evidenţiază o construcţie temeinic elaborată, esenţializată, minuţios cizelată, expresie a conştiinţei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristeţea, lumina, tăcerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtător de valenţe spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îşi pierde umbra dincolo de tristeţe” şi se îmbată „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”. 
  
Asemenea poeţilor Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei – fraţi buni de „drum lung” – şi Theodor Răpan, în felul său, caută Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinată/ a scrierii./ Cu mâna-nmănuşată în patimă şi speranţă./ În vis nevisat./ Cutezând să trec hotarul de foc/ n-am greşit aflându-te pe tine,/ pe tine, veşnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei...” 
  
Trăieşte sincer, cu sfinţenie, în credinţa Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! După trei decenii de aşteptare în anticamera proprii-mi fiinţe, am reuşit să tai, în sfârşit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, să las să curgă-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute şi prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singură dilemă: se va recunoaşte cineva în Poet? De-ar fi măcar unul!” 
  
Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde patru cărţi inedite, în care experimentează noi formule literare: Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004), Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009). Toate, tipărite la aceeaşi editură – „Semne”!  
  
Potenţarea trăirii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale concepţiei despre literatură, artă, mitologie, cultură, relevă nevoia de adecvare a formei la noile conţinuturi ale cărţilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.  
  
Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la 
  
a doua etapă a creaţiei poetului, marcând ieşirea din sfera poeziei şi intrarea într-o zonă mai greu de explorat, în care aforismul şi comentariul se asociază, baza de lucru constituind-o lecturile esenţiale. 
  
Este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul. Practic, Theodor Răpan nu face nimic altceva decât se mărturiseşte... pe sine! 
  
Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învaţă frumosul curat, simplu, căci, dincolo de aparenţe, aceasta este un jurnal „de poezie trăită”, la înălţimea sensibilităţii creatorului ei: „Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere”. 
  
Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câţiva dintre însoţitorii poetului, adevăraţi „provocatori” de meditaţii lirice. 
  
De la T.S. Eliot selectează un citat despre cunoaşterea limbilor străine de către omul de artă: „Poezia este o artă care cere multă muncă şi asiduitate. Un poet care ignoră poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca şi un pictor sau ca şi un muzician care n-ar cunoaşte decât operele propriei ţări. Un poet trebuie să fie mai conştient de limba sa decât alţi oameni, mai sensibil la semnificaţia şi savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii şi a fiecărui termen folosit. El trebuie să cunoască, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi străine, ceea ce-l va ajuta, între altele, să-şi înţeleagă mai bine propria-i limbă”. 
  
E o măiestrie să transmiţi informaţia, după ce ai selectat-o, să-i însoţeşti drumul cu propriul crezământ! Iar Theodor Răpan o face cu vocaţia omului de cultură: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învăţat cu multă plăcere limba germană de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel şi Goethe, limba rusă de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Şukşin, Maiakovski şi Evtuşenko, limba latină, de drag de Ovidiu şi Vergiliu, iar un strop de maghiară, de drag de Petöffi şi Meliusz Jozsef, la un loc ... Azi, îmi doresc să fi ştiut araba, chineza, hindusa, ebraica ... Dulce neştiinţă, sfântă ignoranţă ... Sunt bătrân!...” 
  
Taurul lui Falaris, mărturiseşte autorul, „este o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!” 
  
Cu Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004) intrăm propriu-zis în a doua etapă a creaţiei lui Theodor Răpan, „o carte stranie, mărturisitoare şi alegorică, tipărită în numele credinţei sale în poezie”. 
  
Acesta este momentul determinant în evoluţia poetului care începe să-şi poarte lira orfeică sub forma „poemului în proză”, de o aparte frumuseţe lirică. 
  
Despre această carte Tudor Opriş scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Răpan legendele, miturile, Biblia şi alte cărţi sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intră în substanţa şi simbolistica profundă a lucrării sale, transfigurate şi supuse propriilor viziuni filosofice. 
  
Dându-şi seama că nu are şanse majore ca prin poezie să evadeze din climatul şi patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârşit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Răpan se decide să experimenteze o nouă formulă literară care a produs, iniţial, o oarecare opoziţie în rândul unei critici literare prea puţin pregătită să recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienţă interioară inedită, având ca reper aventura lirică a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile ulyssiene şi între anabasicele perindări îşi fura timpul să regăsească talazurile egeice ale poeziei cea îmbogăţitoare a unor strigăte de bucurie la zărirea ţărmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.  
  
Cele douăzeci de grupaje (Solilocvii, În faţa uşii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natură moartă cu poet, Efemeride, Divagaţii şi alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantaţii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomaţia Melanholiei – Semne de apă, Catharsis, Extaze, Stanţe infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprimă forma de trăire înaltă a unui „poet pentru care actul creaţiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine şi suferinţa celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenţa Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu). 
  
Rostiri şi tăceri îşi dau întâlnire în acest topos presărat cu îngândurări, incertitudini, bucurii, ispite, amăgiri, ispăşiri, penitenţe, melanholii, imagerii. 
  
Poemele poartă încărcătura afectivă pe care numai Theodor Răpan o particularizează în felul său prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca să cioplesc un singur Cuvânt... Câte splendori ucise ca să nu devină Cuvinte... Ca să pătrunzi în tăcere, câte ispite întoarse din drum!” 
  
Muzeul de păstrăvi este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: „Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?” 
  
Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că „aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.” 
  
În spiritul credinţei în forţa Cuvântului, poetul ni se confesează: „Sunt drumul către Poezie, nimic mai mult, şi mai aproape astăzi mă simt de depărtare, duc solia morţii şi strig, cât încă-s viu pe zarea ce mă doare, în ploi de frânghii negre şi ancore amare! Elicea mă absoarbe, viaţa trece, cuvintele îmi amuţesc pe gură!” 
  
Cu acelaşi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial şi profesor unic de Artă imaginară, ilustrează 
  
Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret. 
  
În următoarea carte, Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Răpan continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, toate formele trăirii, de la înfrângeri şi şovăieli, aşteptări şi îndurerări, speranţe, până la biruinţele frumosului etern, căci, aşa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!...” 
  
Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o formă specială de corespondenţă cu „însoţitorul” său din această carte: „Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar moartea zideşte! Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!” 
  
Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Dumnezeu: „Lumină, ai curaj să-ţi înfrunţi liniştea? Dar trecerea? Să răspunzi provocării cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în răspăr răsucesc fuioare de triluri neauzite...” 
  
Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumină...” 
  
Mărturisirile poetului sunt ca un mir vindecător pe meterezele unui război oniric: „Linişte! Sunt poetul căzut într-un război dintre o rostopască şi o păpădie, fără a şti vreodată cine-i învinsul şi cine-i strigoiul...” 
  
Dincolo de tăcere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeşte „tripticul” răpanian. Este o carte de maturitate, „scrisă cu acel colţ al inimii muiat într-o lacrimă vorbitoare.” 
  
„Cele 55 de poeme, cu legănare şi structură de psalmi şi cu accente pasionale de Cântarea Cântărilor , constituie, în ansamblu, vastul şi emoţionalul panopticum al unei existenţe cosmice, sociale şi intime, marcată în secvenţe învăluite în cele mai transparente văluri de imagini şi cuvinte. Lumea din afară cade în interiorul eului, se presară ca o zăpadă de stele peste toate viroagele simţirii şi muncelele gândurilor. 
  
Poemul răpanian nu poate fi comentat estetic, şopteşte ori murmură, se învolburează în teamă ori se îndulceşte în resemnare.” (Tudor Opriş) 
  
Lirismul ingenuu se reflectă în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credinţei în umbra cea veşnică şi neînţeleasă, fraged sub chiparosul rostirii, iată-mă într-o nouă şi nesperată ipostază a inimii, temător şi îndumnezeit ateu...” 
  
De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporează în esenţa omenească: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasă a neavutului dor, cu genunchii inimii răsuciţi ca o salcie bătrână, fără de seamăn, cu patima ochiului străfulgerată, atât de dulce, atât de tainic! Aşadar, acest cântec de iarbă şi lacrimă de codobatură azi, ţi-l închin, desfătare, în pântecul minţii mele ascuns, măr neaflat.” 
  
Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei: „Fiică a mirării, Poezia mă învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapără în noapte.” [...] „La ţărmul din mine, Poezia renaşte!” 
  
Timpul, viaţa, tăcerea, iată trei coordonate printre multe altele din substanţa acestei cărţi care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri. 
  
O carte specială, o carte surpriză, care înseamnă altceva decât scrisul cu care ne obişnuise Theodor Răpan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o nouă încercare a firii de Poet”, după cum mărturiseşte autorul, întru împăcare cu inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!  
  
Aflându-se în timpul propriei sale vieţi („nu a altora!”), dăruieşte cititorilor „un basm cât o lume! Şi o lume, cât un basm! Şi inima sa, toată, „strecurată sub şaua Inorogului, întru dezdurerare şi alint binefăcătoriu!” 
  
Şi aici, poezia sa „emană, deopotrivă, şi forţă, şi gingăşie, şi subtilă înţelepciune, dublate de măiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt şlefuite cu migală şi dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Răpan construieşte un univers capabil să germineze etern, din sâmburele iniţial în care Eros şi Thanatos, într-un antagonism neveştejit prin vreme, îşi contopesc energiile izvoditoare de întunecată lumină.” [...] „Chenarul poeziei sale vibrează de o armonie interioară, izvorâtă firesc, fără efort aparent, în virtutea unei forţe de atracţie singulare care determină o păstrare laolaltă a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu) 
  
Exemplul, în acest sens, constituie o probă: „Melanholia faţa îşi întoarce, puterea, veşnicia, vor să-mbrace nadirul clipei în lumină-adâncă, sub cetina de foc rostesc poruncă, să fie acest cântec rugăciune pe fluturi, pe iubire şi pe rune. Iar când durerea morţii va străbate, să nu rămână-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar încleştare mută în suspin. Uitarea, uşa vieţii va închide şi arunc cheia, cheia nu deschide!” 
  
Omul şi dublul lui, iată o posibilă interpretare a subtextului cărţii – motiv care depăşeşte graniţa realului pentru a deveni principiu existenţial. Şi noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, văzând prin acesta o formă de nostalgie imanentă a tuturor virtuţilor ce se recompun în conceptul arhetipal. 
  
Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza răpaniană o cultivă,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?” 
  
Pictoriţa Aurora-Speranţa Cernitu a transfigurat metaforic lumea cărţii, îmbogăţind mesajul cuvântului cu cel al culorii. 
  
A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este marcată de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de faţă, urmând ca în viitor, Poetul-Mag să smulgă din „bezna inimii” sale Evanghelia tăcerii şi, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din această serie! 
  
Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofrandă adusă credinţei sale, nu întâmplător aşezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absolută: „Titlul, în aceste condiţii nu este rezultatul unei inspiraţii întâmplătoare, ci împlinirea firească a unei încercări întemeiate pe descifrarea minuţios căutată a unui cod ce are la bază filonul subtil al semnificaţiei oculte, acea febrilă aplecare spre desluşirea misterelor şi atingerea Tainei, prezent la toţi marii iniţiaţi de la Pitagora şi Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu) 
  
Poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărei „secvenţe lirice” – omeneşti metaforice, îi dedică un ciclu de 33 de poeme (vârsta de graţie a lui Cristos!)  
  
Ce trebuie înţeles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul să acceadă numai cel ce reuşeşte să fie el însuşi! În descifrarea înţelesurilor profunde ale existenţei, Răpan este însoţit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jimenez, dar şi de graficianul Damian Petrescu. 
  
Nu poetul Theodor Răpan, ci omul din el, se întreabă: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasmă cocoţată pe turle de biserici”, are „inima păcătoasă” şi vocea i-a „răguşit de-ntristare.” Toate aceste stări ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie şi care ne fac să empatizăm cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte. 
  
Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeşte a fi un spaţiu artistic al întrebărilor sensibile, vitaliste şi al răspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile şi cu fragmentele de pasiune. Căci numai inima nu minte! Toţi ştim asta, dar nu o recunoaştem!  
  
Cartea sondează abisul omenescului, devenirea paşilor încărunţiţi, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte! 
  
Mărturisirile cărţii îşi au originea în experienţe autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijină cuvintele, fiindcă ele pot răspunde oricărei provocări cu sinceritatea şi puritatea de a fi fost trăite, cu puterea de a fi fost asumate şi netezite spre a fi dăruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea născută din nevoia de a fi existat şi de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenţa fizică... 
  
Abandonând orice formă de cenzură sentimentală, poetul Theodor Răpan sintetizează o adevărată biografie umană: „În viaţa mea înspăimântare a fost totul! Mort nu mi-a plăcut niciodată! Am circulat între râs şi surâs cu un funicular nevăzut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de rouă, alteori m-am lăsat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teamă şi-acum. De veşnicia ei, niciodată! Ceea ce este viu în mine a murit la naşterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.” 
  
Ilustraţiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul şi mai mult de universul cărţii, ele având puterea de a crea/recrea şi de a susţine/resusţine o conexiune reală între sentiment şi reprezentarea sa fizică. 
  
Dependent de stările relevate de vocea nuanţată a poemelor, ilustraţiile se înfăţişează grav, ca nişte martori care ştiu mai mult şi pot spune infinit mai mult, numai dacă sunt privite aşa cum se cuvine. 
  
Orice am face, orice am spune, între Theodor Răpan şi Damian Petrescu există o chimie magică inexplicabilă, benefică Artei lor! 
  
Chiar dacă de vârste diferite, chiar dacă trăiesc unul departe de altul, există un „ceva” care îi uneşte: poezia Deliormanului sfânt!  
  
Chiar părăsit şi de unul şi de altul, neuitată, Pădurea Nebună scormone şi vântură în sângele şi carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului! 
  
Cartea în sine marchează expresia unei viziuni originale asupra existenţei prin iubire. Estetica specială a cărţii evidenţiază, prin forţa cuvântului şi prin sugestia grafică, structura euritmică a creatorului ei. 
  
Între dorul trăirii şi puterea lui de ardere, de realitate imediată ce se desăvârşeşte sub semnul iubirii, căutătorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confesează cititorului când sfielnic, când tunător: „Plâng în limba română şi tac: e primăvară în cuvinte! Ah, dulce şi ultimă primăvară! Prima îndoială a naşterii mele spre moarte, ultim copârşeu al poemului tandru, nescrisul, nepipăită diată a iubirii, nescrisă evanghelie a inimii, a întâmplării că sunt, a splendorii că eşti! Iată-mă!” 
  
Poetul Theodor Răpan îşi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primăvară scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu şi îndrăgostit. Neîmplinit! Dezdurerare divină! Am vârsta poetului la tinereţe şi în faţă numai licheni somnoroşi, doar restrişte!” Sau: „Furişată pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împăcată precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de păcate, în vreme ce eu, Poetul, voi aşeza majestuos limba rostirii pe vicleana pană a vieţii!” De aici, singura dragoste continuă a vocii lirice regăsite în carte, singura pasiune neîntinată rămâne Poezia. 
  
„Ceea ce izbeşte din prima clipă la contactul cu această nouă carte este stilul unic, de o rară bogăţie lexicală, cu frazarea amplă, retorică şi colorată, alternanţă de simplitate, rafinament şi preţiozitate, fără îndoială o contribuţie de seamă la intelectualizarea limbii române, stăpână pe nebănuite nuanţe şi capabilă de cele mai subtile asociaţii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijorătoare de argotizare, vulgarizare naturalistă şi flux de barbarisme, prezente în beletristica actuală.” (Tudor Opriş) 
  
Citind Evanghelia inimii, simţim că multe dintre experienţele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost dăruite şi nouă, dar, pe de altă parte, avem certitudinea că, undeva, în anotimpurile vieţii noastre, ne vom regăsi şi pe noi, prin tăria lor de a sensibiliza şi de a crea repere de urmat. 
  
Astăzi, aici, poetul Theodor Răpan vine în faţa Măriei Sale, Cititorul, cu o nouă carte, a treisprezecea, creaţie a maturităţii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet. 
  
Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevărată radiografie a spiritului uman, o călătorie în adâncul Fiinţei, Evanghelia cerului se îndepărtează încă din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul că sunt atât de naturale şi obişnuite. Conexiunea dintre cele două cărţi se realizează, totuşi, gradat, ca o scară spre înşiruirea de emoţii ce stau la baza creării lor şi prin autenticitatea conferită de rezultatul deschiderii în faţa unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndrăznim să le abordăm. 
  
Chiar şi motto-urile cărţii, bine selectate de poet, demonstrează că, dacă s-ar îndrăzni, dacă s-ar ridica mâna şi s-ar ciocăni uşor în cerul nopţii, dacă s-ar săpa puţin mai adânc, s-ar găsi „alt cer” [...] „alte stele” [...] „şi acolo, între ele, alt pământ...” (Nichita Stănescu) 
  
Este vorba de o reinventare şi, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situaţiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturării şi receptării mesajelor acelor opere. Şi spun reinterpretare, pentru că am în faţă poeme clare, grave şi mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversării unei perioade de informare şi căutare, ajungând, în final, la binemeritata poziţie a reîntâlnirii, dintr-o altă perspectivă, a poeţilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistică a lui Theodor Răpan, dar şi pentru dezvoltarea personală, acestea două mergând mână în mână. 
  
Subtitlul cărţii aminteşte încă o dată de planul Înaltului. Deşi nu există informaţii certe despre istoria apariţiei zodiacului, se poate considera că, observând mişcarea corpurilor cereşti, s-a format ideea că această mobilitate se datorează unor forţe divine pe care aştrii le deţin. De aceea, omul şi-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al poziţiilor pe care acestea le ocupă pe cer. 
  
Raportând legenda la arhitectura cărţii, se poate ajunge la concluzia că lumea poetică este, de fapt, un macrocosmos de relatări succesive de poeme, poeţii grupându-se după anumite criterii, aşa cum şi zodiile se clasifică. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare rimă sau metaforă este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul deţinător îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporează semne despre trecutul şi viitorul lui artistic. 
  
Se poate spune că, în esenţă, fiecare operă a poeţilor aleşi, este un astru, iar toate alcătuiesc un sistem care se mişcă deloc convenţional faţă de noi, cititorii, aşa cum şi planetele par a se mişca privite de pe pământ. Traiectoria lor este dependentă de sensibilitatea şi empatia fiecăruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecărui anotimp i se asociază o anumită etapă din viaţă cu trăirile, stările si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îşi priveşte confraţii de liră din perspectivă zodiacală.  
  
Începând cu primăvara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Răpan alege câte 12 poeţi pentru fiecare semn zodiacal, ţinând seama de data lor de naştere şi confirmând că simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv şi însemnat al creaţiei sale, aşa cum este şi aplecarea sa spre detaliu, în conexiune! 
  
Pas în doi! Aşa poate fi rezumat cel mai bine conţinutul cărţii, pentru că aici întâlnim parcă nişte priviri complice pe care autorul le împărtăşeşte cu poeţii aleşi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între părinte şi copilul devenit adult sau ca între profesor şi elevul care ajunge la înţelegerea sistemului de gândire al magistrului său.  
  
Structura cărţii este una atent realizată, inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează. În paginile ei, îşi găsesc locul poeţi de la Shakespeare, până la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofă. Fiecare primeşte acelaşi spaţiu, ca un avertisment al autorului, că fiecare poet îşi are însemnătate de sine stătătoare, care nu poate fi măsurată, ci poate fi doar simţită şi trăită. Nu este vorba de o organizare cronologică sau după un criteriu al apartenenţei la un anumit curent! Nu! 
  
Poetul demonstrează, astfel, că poezia există şi respiră frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de convenţiile raţionale. 
  
Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pură libertate, pătrundere în noi înşine şi depăşire a imediatului. 
  
Motivul poetic se construieşte ca un dialog: mai întâi, se citează textul ce îl declanşează, apoi, se dă răspunsul. De cele mai multe ori, se remarcă vocativele care creează reuniunea dintre opere, interacţiunea lor. 
  
Replica se naşte dintr-o necesitate de a imagina şi de a rememora stări. Până la urmă, la baza ei stă capacitatea de a intui şi de a identifica atmosfera lirică, apoi de a şi-o asuma, pentru ca, în final, să o poată exprima printr-un filtru propriu, adăugând memoriei şi afecţiune.  
  
Până la un punct, se poate considera că volumul de faţă este un manifest al respectului şi al recunoştinţei, al iubirii faţă de poeţii incluşi: „Vino, Făuritorule de gheaţă şi foc, credinciosule mut! Întru măreţia ta, ficţiunile mele se-apleacă! Întru cinstea ta sorb Elogiul umbrei ! Întru numele tău, Poemul darurilor rostesc!” 
  
Vocea lirică a creatorului depăşeşte omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebătorul. Ca un bivol în mlaştinile Universului îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung un centaur siluind arborii poemului , mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont. În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică lirică la Gellu Naum!) 
  
Deseori, se poate remarca familiaritatea adresării: „În sfârşit, Bukowsky, iată-ne faţă în faţă. Tu, aşteptând moartea ca pe un pisoi care-o să-ţi sară pe pat , eu, fugărit de-o fantomă în somn.” 
  
Ceea ce este surprinzător la Evanghelia cerului este uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme sublime, originale. 
  
Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice”, toţi universali, sunt prezenţi în carte în sistem reflex! 
  
În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultivă în acest volum poetul Theodor Răpan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum invenţia sintagmei! 
  
Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înţeles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. 
  
Harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către cititor. 
  
Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulele prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Răpan. De aceea recunoaştem în această ipostază inedită gândirea aforistică a sa: „Toată viaţa e o călătorie prin cărţile altora!” 
  
Acest adevăr stă, de fapt, la baza lucrării de faţă: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, deşi concret el nu poate fi nici văzut, şi nici cuantificat! Cum să cântăreşti emoţia, sufletul?... 
  
O fascinaţie, dar şi o chestiune de temeritate lirică unică pentru care poetul s-a pregătit mai mult de 40 de ani pentru această „călătorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepreţuite, unice! 
  
Cine ştie să preţuiască, primeşte! 
  
Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmplă în cartea de faţă! 
  
O remarcă de bun-simţ trebuie să fac însă! Theodor Răpan scrie pentru cititorul care are rafinamentul şi puterea înţelepciunii, pentru că fiecare cuvânt poate avea forţa lui numai dacă e pus lângă un altul în logodnă fericită, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, să nu se stârnească vreun curent strâmb. 
  
Fiecare trăire e specială în felul poetului zodiei şi filtrată în spirit propriu. Cine ştie să vadă, cine ştie să se apropie, cine cu cine rezonează, cine ştie să le asculte, cine ştie ce este vieţuirea, cine ştie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional. 
  
Autorul se lasă pe sine deoparte, acum poartă în suflet patimile tuturora, le retrăieşte viaţa afectivă mângâind şi nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte călcând”. Ca şi Umberto Saba, el iese din el însuşi, pentru a trăi viaţa tuturora. 
  
Mai mult decât patimă este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale văzduhului. Numai în acele creuzete înalte simte că se plămădeşte adevărata Poezie. Nu întâmplător i-a ales pe aceştia. 
  
Ar mai fi putut selecta şi după alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul către următoarea. 
  
Se simţea dorul de o aşa călătorie, o călătorie iniţiatică, în care înălţarea înseamnă purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin şi Clipa a sosit! Iat-o! Aşa cred că trebuie privit „Cerul” său!  
  
Pentru a înţelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie să-şi clarifice o serie de concepte specifice, corespunzătoare cuvintelor-cheie: călătorie iniţiatică, cer, stele, frumos, credinţă, religiozitate şi multe altele... 
  
În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se referă la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunţă planul şi scopul său pentru omenire, figura centrală a întregii geneze fiind Iisus.  
  
Cerul este „o manifestare directă a transcendenţei, a perenităţii, a sacralităţii, ceea ce nicio fiinţă de pe pământ nu o poate atinge.” 
  
Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevărată Biblie a Poeziei!  
  
Aşa înţelegem mai uşor că nici oamenii nu privesc toţi şi nu prea des către cer: doar când le e frică şi atunci când iubesc, aceste două ipostaze îi mai cutremură... 
  
Echilibrul dintre liric şi divin este bine temperat şi asta ţine nu doar de harul, ci şi de meşteşugul creatorului. 
  
Fiecare poet are cărările lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e uşor! Theodor Răpan chiar are curajul să îmbrace cămaşa fiecăruia în parte, să îl cânte şi, mai ales, să îl descânte! 
  
Nu în ultimul rând, remarcăm viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poezia confraţilor de condei, dar şi creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte înţelegeri. 
  
De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stănescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jimenez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confraţi care l-au călăuzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei cărţi de poeme, parcurgând împreună spaţii lirice şi temporale, în stil propriu, răpanian.  
  
Niciodată un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc uşoară nici poziţionarea faţă de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectură şi echilibrat liric. Răpan nu se trage din Borges, ci din sine însuşi, deşi pe „Marele Orb” l-a asimilat până la lacrimi, înţelegând prin arta compoziţiei, că Borges e Borges, unic de altminteri, cum şi Răpan e, inconfundabil, Răpan! 
  
La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistică, o anume conotaţie mitologică, dar şi o candoare şi gingăşie dezarmante, totul fiind tras către Divin.  
  
Borges are şi el momente divine, şi el a închinat multe poeme marilor personalităţi literare, dar ceea ce îi uneşte îi şi desparte! 
  
Iată, bunăoară, pentru Apollinaire, găseşte o formulă-şoc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirică, dar totul este îmbrăcat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu şi-l mai amintesc decât filologii-specialişti.  
  
Theodor Răpan a scris despre Apollinaire aşa cum a scris şi Marquez despre Macondo al lui, numai că poetul teleormănean aşază poemul său în cheie onirică şi, în chip surprinzător, folosind slova limbajului străvechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur că e şocant, dar poetul a vrut să dea o pată de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire şi pentru Galaction al nostru. 
  
Nu trebuie să înţelegi nimic, trebuie doar să simţi taina cuvântului. Poetul ştie, desigur, ce înseamnă fiecare cuvânt în parte, dar dacă te ţii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul stă în ansamblul liric şi în presărarea cu elemente sfinte din locul nostru de obârşie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu măsura lui. 
  
Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Răpan trăieşte înălţimea credinţei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevărată revelaţie când a citit despre mitul lui Don Quijote şi Sancho Panza, că poezia nu e lumină, e flacără, căci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit! 
  
Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos dăruit de Dumnezeu a fost plătit cu o jertfă. Nimeni nu ştie asta, pe hârtie par a fi risipite cu uşurinţă cuvintele, dar nu e deloc aşa. Ştie mai mult Poetul! 
  
Împăcarea cu Dumnezeu e totul, înţelesul lucrurilor poate rămâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e şi o chestiune de etică, de morală, dar şi de înţeles spiritual, sufletesc. Nu poţi crede în tine ca om, dacă nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici până la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e raţiune, e o stare!Fiecare scrie după legile sufletului său! 
  
Dumnezeu îţi dă şi alte încercări, te pune la probe dacă rămâi în curtea Poeziei şi nu te răzgândeşti sau nu trădezi. Ţinta e aceeaşi. Deşi este atât de nevăzută, nepipăită, inefabilă! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a văzut-o la faţă! 
  
La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, conţinutul, forma, expresivitatea lingvistică şi cuvântul, cu toate funcţiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior! 
  
Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade rămâne la un anume stadiu, la Theodor Răpan „strigătul liric” taie respiraţia cititorului. 
  
Dezvoltarea comparaţiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicată, alteori tumultuoasă, acurateţea lirică etc. sunt puncte forte ale poemului răpanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realităţi într-o invocaţie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplină consonanţă cu mesajul poetic! 
  
Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cântă iubirea! Nu întâmplător A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat să facă ceva asemănător şi Ştefan Augustin Doinaş, dar clasicizând.  
  
La Theodor Răpan e diferit, totul e văzut prin pasiunea călătoriei, e o mare aventură a simţirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeţi. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totuşi, îi uneşte! Ce anume?  
  
La Arthur Rimbaud, Theodor Răpan este impresionat de iluminaţiile acestuia (poeme în proză) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multă acuitate, după gustul său, şi i-a răspuns în aceeaşi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet. 
  
Neîndoielnic, Răpan este atent la toate detaliile, conştient fiind că el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeşte şi mai tare semnificaţia cuvântului, chiar până la o adevărată litanie. 
  
În spatele celor 144 de poeme sunt sute şi sute de cărţi de poezie ale celor 144 de autori, citite, tălmăcite, răstălmăcite. E o provocare inteligentă, originală, sensibilă, delicată, la lectură, pe care nimeni nu a mai făcut-o până acum la noi, aşa cum o face Theodor Răpan. 
  
La fiecare poet identificăm unicitatea, dar şi singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosferă, nu de idee sau de măiestrie artistică. 
  
Deosebit de complexă este Povestea magului călător în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cărţii, mai modernizată la Theodor Răpan, din şansa perspectivei şi a trecerii timpului: „Ghiceşte-mă şi sărută copilul de iarbă,/ cât de mult, cât de 'nalt am crescut,/ cireşii floarea interzisă să-şi cearnă,/ frunză sub trunchiul prefăcându-şi-l scut.” 
  
Nu e uşor să dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toţi sunt diferiţi, de aceea i-a şi ales aşa, şi câţi nu ar mai fi meritat încă, infinită lista! 
  
Bunăoară, îl putea arăta lumii pe Jacques Prevert în fel şi chip, după starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur... 
  
Dar Evanghelia cerului îi arătă în felul trăirii Poetului-Mag! Aici intervine harul său, aparent simplu, dar diferit de al celorlalţi prin marca originalităţii.  
  
Nordicii şi sud-americanii îi sunt pe inimă lui Theodor Răpan. Pleacă din ei, dar ajunge tot la el. În el urlă Deliormanul peste tot. Aşa, îl universalizează! 
  
Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn! 
  
El dă un sens întregului din care ţâşneşte o filosofie lirică ce îngândurează prin fascinaţie cititorul şi-l face să ajungă unde niciodată n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte cărţi. 
  
Theodor Răpan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentistă la expresia clasicistă, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le 
  
prin propria-i simţire. 
  
El cultivă un stil al paradoxului verbal, al bogăţiei metafizice, al celor mai neaşteptate alternanţe ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirică se unicizează. 
  
Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbală alternează cu aceea a întrupării celor mai abstracte idei. 
  
Cu riscul de a mă repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră inconfundabilă de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim „reflintext”, o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valenţe estetice. 
  
Parcurgând etapele creaţiei autorului de faţă, remarcăm „zestrea” universului său literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tipărite), temeritatea deschizătorului de drumuri noi, inovaţia 
  
limbajului şi a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i puţin lucru... 
  
El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginaţiei, prin prospeţimea stilului, ca şi prin forţa lirică proprie, creaţia sa fiind una a simţirii, ca mod de a fi şi de a supravieţui! 
  
Lăudabil este, totodată, şi ataşamentul Editurii „Semne” faţă de poetul Theodor Răpan, care, iată, îi tipăreşte cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa! 
  
Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele! 
  
Prof. dr. Nicoleta MILEA 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PRIN LABIRINTUL POEZIEI / Nicoleta Milea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 201, Anul I, 20 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Nicoleta Milea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicoleta Milea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!