CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

ADMINISTRAȚIE

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Manuscris > Amintiri >  


Autor: George Safir         Publicat în: Ediţia nr. 434 din 09 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Primăvara, tinereţea vieţii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Salut, Petrică! Ce faci, omule ? 
  
- Salut! Mai poţi face ceva pe vremurile astea, George? 
  
M-au trimis şi pe mine în şomaj tehnic, răspunde prietenul meu, strângându-mi mâna, apatic, morocănos. 
  
- Lasă, nu-i atât de rău. Te mai odihneşti şi tu, mai stai lângă femeie, lângă nepoţi. Dacă nu te-ai îmbogăţit până acum, din salariu, la anii ăştia, nici nu mai ai nevoie. 
  
- Poate nu ştii ce ne aşteaptă... 
  
- Ai ceva noutăţi ? 
  
- N-ai auzit? 
  
- Nu, n-am auzit nimic. Ce se mai întâmplă ? 
  
- Vor face şi concedieri. Vreo 500 la TESA şi 200 la personalul muncitor. 
  
- Au spus şi când ? Dar pe tine n-or să te concedieze, ai peste 40 de ani de când lucrezi, asa-i? 
  
- Am 4o de ani de când lucrez în acelasi loc! Luna asta, după 15 martie, o să înceapă tăvălugul! 
  
- Nasol! Ce dracu ne vom face ? Cine mai angajează, acum, pe criza asta, mai ales pe noi cei trecuţi de 50 de ani? Parcă te lăsaseşi de fumat... 
  
- Sunt foarte stresat. Nu mai dorm noaptea. Am fost şi la cardiologie. Palpită inima. Femeia îmi tot spune să nu mă consum, dar parcă poţi? 
  
- Ce se va întâmpla cu atâta lume disponibilizată, Petrică? 
  
- Nu ştiu, dar nu e bine! Asta-i ţară, ăştia-s conducători? 
  
- Mama lor de hoţi! Si nevestele la toţi! Situaţia e tragică, tragică rău! 
  
Ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile, ca doi oameni bolnavi, ale căror zile ştiau că le sunt numărate, fără nicio speranţă. 
  
1 martie. Era frig şi bătea vântul. Zăpada abia se topise. Câteva florărese tremurau, zgribulite, pe trotuarul îngheţat, lângă cutiile din carton pline cu flori. Ghiocei, lăcrămioare, viorele, stăteau ruşinate şi ele văzând vremea de afară. Au apărut înaintea primăverii, dar ce vină aveau? Ştiau că la 1 martie trebuiau sa se bucure, să simtă mâna caldă şi catifelată a femeilor. Numai că primăvara se lăsa rugată, aşteptată. Frig!  Acelaşi îngheţ si în sufletul şi buzunarele oamenilor. Puţini îşi mai permiteau să cumpere flori. Vântul sărăciei zburda prin buzunarele românaşilor. Asta nu e criză, e mama crizei! 
  
Sunt în şomaj tehnic. Din puţinul avut, am dat bani copiilor să ducă flori profesoarelor. Frumos mai era în vremurile bune! În departamentul nostru, lucram trei băieţi, femei vreo treisprezece. Le ofeream mărţişoare şi flori, iar ele câte o cafea, fursecuri şi sucuri. La cafea, fumam câte trei ţigări, mai stăteam de vorbă, mai glumeam şi noi, dar acum... totul s-a dus pe apa amintirilor! Anul trecut, ne-au desfiinţat laboratorul. Cică nu era profitabil. Femeile au fost disponibilizate. Au luat câteva salarii compensatorii, dar s-au dus şi acelea. Nu a reuşit să se mai angajeze niciuna. Acum, situaţia este mult mai tristă... Dramatică! 
  
Primăvară, primăvară! Când mai vii la noi, în ţară? 
  
Ieşisem cu Riki, căţelul meu, să facem plimbarea de dimineaţă. Numai dimineaţă nu era. Trezindu-mă abia la ora 9, până m-am îmbrăcat, până am făcut o cafea, am fumat vreo trei ţigări, timpul a trecut. Cred că era în jurul orei 12. Aerul, lumina zilei, freamătul din jur, îmi aminteau discuţia avută cu Petrică, vremurile care ne aşteaptă. Încerc să mă gândesc la altceva, să alung gândurile sumbre. Dar te lasă dracu? Vreau să cumpăr un pachet de ţigări, un LM, lung, roşu, sa ma sature! La chioşcul din colţul străzii nu mai aveau şi nu doresc să le schimb. Mă îndrept spre buticul de peste drum. În trecere, văd pe cineva care îmi zâmbeşte. Deja inima îmi bătea allegro, în faţa femeii pe care n-o mai văzusem de câţiva ani buni. Ne iubisem, în primăvara vieţii noastre! Mi-aduc aminte, era chiar primăvară când am cunoscut-o. Acum, surprinşi, uitându-ne unul spre celălalt, ca la comandă, exclamăm. 
  
- Tu eşti? 
  
- Tu eşti? 
  
Izbucnim în râs, amândoi. 
  
- A plesnit un drac! blagoslovesc eu momentul sincronizării. 
  
- Extraordinar! Zodiacul lunii mi-a prevestit că, azi, mă voi întâlni cu o persoană pe care n-am văzut-o de un car de ani! 
  
- Bianca, tu mai crezi în poveşti din astea? E o pură întâmplare! Citisem că martie va fi, şi pentru mine, o lună plină de dragoste, sâc! răspund, marcat de o bucurie lăuntrică, parcă aşteptată. 
  
- Nu te-ai schimbat, aproape de loc! Un pic de burtă şi uşor încărunţit, mă analiză ea, trecându-şi privirile peste mândreţe de bărbat(!) 
  
- Nici tu nu te-ai schimbat. Parcă nu te-am văzut de ieri. La fel de frumoasă, dacă nu chiar mai frumoasă. Mă şi mir cum de am devenit atât de mincinos, dar observ că i-am făcut un bine, roşeaţa din obraji o prinde de minune. Îmi aduc aminte primul sărut! Câţi ani să fi trecut, de atunci?... 
  
- Hei, ce faci, ai căzut in borcanul cu melancolie? Lucrezi? Eşti pensionar? mă întreabă, cu acelaşi surâs care îmi fermecase câteva primăveri ale vieţii. 
  
- Pensionar? Nu! Mai am încă vreo 10 ani daca nu 15, până la pensie, dar pensia deja a devenit un vis! 
  
- Lucrezi, sau eşti în concediu? 
  
- Ba! Sunt aproape de concediu, adică de... concediere! încerc eu să fac haz de necaz. 
  
- Eu am scăpat de nebuloasa asta care bântuie, acum, în ţară. M-am pensionat şi sunt bucuroasă că am pensia mai mare decât aveam salariul. 
  
- Doar nu ai şi tu vreo pensie din aia ''nesimţită''?! Cum de ai reuşit să te pensionezi, aşa tânără? Pe caz de boală, cumva? 
  
- Nu, m-am pensionat de drept, am avut grupă de muncă. Puteam să mai stau, să mai lucrez, dar nu se merita! Şi-au adus pilele lor, nişte fufe care toată ziua stăteau la cafele şi cu ţigările în gură. Toată munca grea o făceam eu. Şi răspunderea tot pe capul meu. Acum, când am văzut cât e pensia, am zis că am făcut o afacere bună. Celor care au rămas încadraţi li s-au tăiat toate sporurile. 
  
- Eşti un caz fericit, remarc, oarecum invidios. 
  
- Şi zici că ai ieşit să-mi cumperi flori? râse ea cu poftă, ca de o glumă bună. 
  
- De unde ştii, cum de ai ghicit? 
  
Pe loc, îmi fac, iute, un calcul. Nu mai are rost să merg după ţigări. Mă îndrept spre colţul străzii, fără să mă tocmesc, cumpăr un bucheţel de lăcrămioare şi, amuzat de hilarul situaţiei, mă apropii de ea, oferindu-i florile. Zâmbind a pagubă, îi urez primăvară însorită şi ani îndelungaţi de pensie. 
  
- Să înşeli statul de bani şi pe Dumnezeu de zile! Tu ce faci, te-ai măritat, o întreb gândindu-mă la cai verzi pe pereţi. 
  
- La ce bun! Crezi că-mi trebuie? 
  
- Aşa mă gândeam şi eu, ai dreptate! Decât să plângă doi, mai bine unul singur! 
  
- Înseamnă că eşti liber, nu ai ocupaţie? mă ispiteşte, mirosind florile. 
  
- Cam aşa se pare, ce-i cu atâta ocupaţie? 
  
- Nu mă conduci acasă? Îmi este urât să merg singură. 
  
- Ştiu eu ce să zic, sunt cu Riki, căţelul meu, dacă mă lasă el... 
  
- Poţi să-l iei şi pe el, se va juca cu Max, căţeluşul meu. Dar, unde-i, nu-l văd!! 
  
- Poate se vor mânca unul pe altul! Doi pekinezi, ce gălăgie ar face! 
  
- Stai să mă uit după el, era lângă mine. Riki! Riki! Unde eşti, măi băiatule? 
  
- Cred că a găsit o căţeluşa, spuse râzând Bianca. 
  
- Ia să vezi tu ce repede uită el de căţeluşă, îi răspund eu şi bat de vreo trei ori din palme. Nimic! Repet scena, cu câteva bătăi de palme în plus. Apare şi Riki, cu coada îmbârligată. Curios, se îndreaptă exact spre Bianca, şi se gudură în faţa ei. 
  
- Ce faci, Riki, frumosule, măi băiatule, dar ce căţeluş avem noi aici... Mânca-l-ar mama de băiat! 
  
Riki, auzind şi el o voce atât de plăcută, se ridică în două lăbuţe, vrând, parcă, să ceară ceva. 
  
- Uite-l cum dă din lăbuţe! Ce să-i dea mama, băiatului? Ţi-o fi foame? 
  
- Nu de asta dă din lăbuţe, vrea să-l iei în braţe. 
  
Numaidecât, îl ia în braţe. Riki, deja o lingea pe obraz, cu limbuţa lui subţirică şi obraznică. Bianca îl săruta pe botic, îl mângâia pe blăniţa lui roşcată, în timp ce eu mă întrebam dacă am fost vreodată gelos. 
  
- Mă aştepţi să-l duc în casă? Nu durează mai mult de 10 minute. Mă gândeam că trebuie să-mi iau nişte bani de buzunar, de unde de neunde, tot trebuia să-mi cumpăr ţigări. 
  
Cam greu s-a lăsat Riki din braţele ei. O legătură invizibilă se stabilise între ei. Mergea după mine, se mai oprea, se uita înapoi. Bianca îi făcea semne cu mâna. M-a înduioşat această scenă. Mi se făcuse milă de Riki, milă de mine! Mă miram, ce se întâmpla cu mine!? Credeam că sunt un dur, dar, în acele momente, ochii mi se umeziseră, pentru un căţel! Oare, numai pentru el? 
  
Liftul nu mergea. Înjur în gând. Am un întreg pomelnic de sfinţi, dar mă opresc la al treilea. Îmi fac o cruce în cerul gurii, cu limba. 
  
„Iartă-mă Doamne, e şi post! Am altele, acum, în centrul atenţiei.” 
  
Atenţiei? În suflet, doar în suflet! În timp ce urc scările, gândul mă întoarce, în timp, cu aproape 20 de ani. Parcă a fost ieri! Ba nu, le retrăiesc chiar acum ... 
  
*  
  
O cunoscusem, la aniversarea unei foste colege de liceu. Erau verişoare. Fusese şi Bianca invitată. Normal. Colega mea locuia într-un cămin de nefamilişti. Eram mai mulţi, în seara aceea. Fete, băieţi. Bianca stătea mai retrasă. Modest îmbrăcată, ţin foarte bine minte, purta pantalon maron şi pulover, crem, cu un decolteu micuţ. Deşi se simţea că e mai mare decât noi, părea foarte timidă. Nici eu nu eram mai breaz, dar după câteva pahare de vin, m-am dus la colega mea şi am întrebat-o cine este fata care stă aşa cuminte şi nu dansează cu nimeni. 
  
- Este verişoara mea, ai grijă, să n-o superi, abia a suferit o decepţie. 
  
- A părăsit-o prietenul sau ... 
  
- Da, tocmai a terminat divorţul! 
  
M-am uitat la Bianca şi parcă am simţit ceva, ca o adiere de vânt primăvăratic rugat să vină să mângâie, delicat şi tandru, florile de mai, timide, îmbujorate, să fie sărutate de vântul serii. 
  
Am invitat-o la dans. Deşi nu dansa bine, era uşoară, mlădioasă. Mă aşteptam la mai mult de la ea. Aveam 23 sau 24 de ani! Am dansat numai cu ea, toată seara. I-am cerut permisiunea să o conduc acasă. O ţineam de mână şi încălzit de muzică, dans şi, mai ales, de vinul care stătea pe masă, ispititor, mă şi vedeam, în pat, lângă o femeie frumoasă, blondă, care putea să-mi ofere din harurile înzestrate de natură, cu multă dărnicie. Dar n-a fost să fie. În schimb, ne-am sărutat, în faţa uşii de la apartamentul ei, mai ceva ca doi adolescenţi de 16-18 ani. A doua zi, sau poate a treia, m-a invitat la ea. Şi mi-am prins urechile pentru mulţi ani. Aventura pe care mi-o dorisem eu s-a dovedit a fi cea mai frumoasă poveste de dragoste a vieţii mele!... 
  
* 
  
Lăsând amintirile, am intrat în casă. Grăbit, i-am pus lui Riki nişte grăunţe întrun bol şi apă proaspătă într-o farfurie. Nu avea chef, nici de mâncare, nici sete nu-i era. S-a aşezat pe burtă, cu lăbuţele din faţă întinse, cu capul ridicat, de parcă ar fi dorit să adulmece pe cineva! Am găsit o ţigară într-un pachet uitat pe masă, lângă calculator. Nu ştiu de ce am aşa o poftă să fumez! Să trag până în adâncul sufletului meu, să mă adoarmă, să rămân într-un vis de tinereţe veşnică! Într-o veşnică primăvară a vieţii! Mama ei de viaţă! Gândul la Bianca mă bântuia, în timp ce fumam, rezemat de amintirea acelor vremuri. 
  
Îi plăcea foarte mult primăvara. Mie îmi plăcea vara. Ea nu rezista la căldură, eu da! În câteva luni, de când eram împreună, parcă înflorise. Şi-a tuns părul, şi-a schimbat garderoba, era o femeie plină de viaţă. Era însăşi iubirea! Zeiţa iubirii! Purtam plete pe atunci. Aşa era moda. Dar m-a convins că mi-ar sta mai bine tuns, îngrijit, şi fără mustaţă. Mă dezavantajau. A avut dreptate. De atunci, altfel se uitau femeile la mine! Mare succes aveam! 
  
Ce să-i faci? Ochii văd, inima cere. Doamne, cât ne-am iubit ! Cum ştia ea să alinte, să dezmierde, să mă sărute! Am fost un privilegiat al sorţii. În ochii ei, eram bărbatul ideal. Ea, în ochii mei, dar şi în inima mea, era sufletul meu pereche. Era darul meu. Înger trimis de Dumnezeu, pentru mine! De ce abia acum îmi dau seama? Acum, aflând că nu s-a măritat, mă doare dorul de ea... Mă dor toate amintirile vieţii, toţi anii care au trecut fără ea! Mă doare nemângâierea ei, mă doare nesărutul ei, mă doare până şi coasta mea! Nu ştiu care dintre ele! Cred că toate mă dor! 
  
* 
  
Era o primăvară cum nu mai ştiu să fi prins vreodată până atunci. Dar nici de atunci încoace. Nu puteai sta închis în casă, chiar dacă ai fi vrut. Totul te invita afară: soarele, pământul reavăn, iarba, florile, care parcă voiau să-ţi râdă în faţă, ciripitul păsărelelor, toată natura te chema: 
  
''Hai, ieşi afară, te primeneşte! Ai stat în casă toată iarna! '' 
  
Eram de serviciu. Bianca era liberă. M-a sunat şi mi-a zis că nu mai putea sta în casă. Era o vreme prea frumoasă. Dorea să vină la mine. Lucram pe atunci la un radiofar ce se afla dispus la 1 km de capătul pistei de decolare-aterizare al unui aeroport. Bun serviciu, aveam doar o sarcină de supraveghere a clădirii şi a aparaturii din interior. Rar se întâmpla vreo defecţiune. Mai trebuia să raportez la anumite intervale de timp anumiţi parametri. În rest, linişte şi pace. Citeam o carte, trăgeam la anghioase. 
  
Trai, nineacă! Salariul pe măsura muncii şi a răspunderii. Nici mare, dar nici mic, satisfăcător. Clădirea radiofarului era înconjurată de cireşi, tufe de zmeură, trandafiri şi flori. Foarte multe flori. De toate felurile, şi toate culorile! Aveam un coleg de serviciu în pragul pensiei, care se ocupa de iarbă, de copaci, de flori. Era şi priceput, dar îi şi plăcea! Clădirea era îngrădită cu un gard din scânduri pentru a împiedica accesul persoanelor străine. 
  
Când a sunat la poartă şi i-am deschis, am rămas plăcut surprins de apariţia ei. Îmbrăcată într-o rochie asortată ochilor albaştri, părea o zeitate coborâtă din Olimp pentru a dărui fericirea. Nu m-am putut abţine să n-o iau în braţe. 
  
- Să nu mă scapi! 
  
- Nu te scap, fii fără grijă! 
  
Am dus-o în braţe, până în faţa clădirii. Abia acolo, i-am dat drumul. Mă uitam la ea şi nu mă săturam privind-o! Îmi zâmbea. Ştia că-mi era dragă. Trebuia, neapărat, să o sărut. Nu se putea altfel! 
  
- Am adus nişte cireşe. Hai să le mâncăm, împreună. 
  
Bune tare, cireşele. I-am pus cireşe la urechi şi o sărutam la fiecare 3-4 cireşe mâncate. Tare frumoasă mai era atunci! Prin iarbă, erau o mulţime de flori . Am cules câteva şi am făcut o coroniţă, pe care i-am pus-o pe cap, peste părul ei blond. Cu mâinile întinse spre cer, râdea, se rotea, ca-ntr-un dans de copilă fericită, fără nici o grijă. 
  
- Nu vrei să-mi cânţi ceva? Vreau să dansez, cântă-mi! Aşa de frumoasă este primăvara asta! Aş vrea să fie mereu primăvară! 
  
Am luat mătura şi, prefăcându-mă că ţin o chitară în mână, am început să cânt: 
  
* 
  
Cântă primăvara  
  
Ce frumos e primăvara  
  
Când printre flori păşeşti  
  
Acordând chitara  
  
La dragoste gândeşti  
  
Şi-un cântecel cu vrajă  
  
Prinde a se naşte  
  
În această oază  
  
Unde-o turmă paşte  
  
Şi copacii-s falnici  
  
Încărcaţi de floare  
  
În zăvoi prin lunci  
  
Cântă o privighetoare 
  
Colo-n luminiş  
  
Ochiu' ţi-l încântă  
  
Căci lângă un tufiş  
  
O dulce fată cântă  
  
Culegând o floare  
  
Ea calcă uşor  
  
Plină de candoare  
  
Pe moalele covor  
  
Eu uşor m-apropii  
  
Cu pasul tremurător  
  
Asemeni unei stafii  
  
Şi o sărut uşor  
  
Dar ea uitându-se timidă  
  
Şi-n spăimântată foarte  
  
Voia la fugă s-o întindă  
  
Dar am cuprins-o-n braţe  
  
Şi strânsă fiind în braţe  
  
Nimic ea nu zicea  
  
Simţeam inima-i cum bate  
  
Şi dragostea cum încolţea  
  
Apoi uşor s-a strecurat  
  
Din braţele-mi de fier  
  
Era un înger 'naripat  
  
Venit din sfântul cer  
  
În urma ei eu mă uitai  
  
Cum se pierdea în zare  
  
Şi-n corzile chitarei  
  
Cântam dragostea cea mare 
  
Bianca dansa, în cercuri mari. În jurul ei, fluturii cu aripi multicolore zburau, în zig-zag-uri, de pe o floare pe alta. Rochia se ridica, roată, deasupra genunchilor. Când am terminat cântecul, s-a lăsat în iarbă, pe spate. M-am dus lângă ea. Iarba împrumutase mirosul ei. Mirosea a primăvară! Mirosea a tinereţe, a frumuseţe şi a dragoste! Priveam amândoi cerul, atât de albastru, în acea zi de amiază. Doar un singur nor, alb, ca de vată, stătea nemişcat şi ne privea cu nepăsare, printre frunzele copacilor. Auzeam respiraţia Biancăi. Ne-am luat de mână şi am stat aşa până sărutul ne-a unit într-o tandră îmbrăţişare, preludiu la ce urma să vină. Dincolo de gard, se auzeau mieii zbierând. Cântecul tălăngii unei turme de oi anticipa plânsul mieilor nevinovaţi. Se apropia Paştele. 
  
* 
  
O regăsesc în acelaşi loc unde am lăsat-o. 
  
- Gata? mă întrebă ea, cu o voce în care eu îi ghicisem un fel de dorinţă, sau o umbră a ceea ce s-ar fi putut numi dorinţă. 
  
- Gata, hai să luăm un taxi, îi zic eu, galant, cuceritor, dracu mai ştie ce era în gândul meu atunci. 
  
În 10 minute am ajuns la destinaţie şi iată-mă acum stând picior peste picior cu un pahar de vin în faţă, povestind din amintiri şi încercând să-i descopăr formele de acum 20 de ani! 
  
Are un apartament aranjat cu gust, o bibliotecă elegantă în care observ numai cărţi de colecţie. Curăţenie şi ordine, impecabile. Îmi zic că unguroaicele sunt nişte femei foarte bune gospodine şi nu numai. Îmi vine să râd, când mă gândesc la un banc. 
  
''Cică, dacă vrei o femeie bună la pat, dar şi gospodină e bine să te însori cu o unguroaică. Dar dacă vrei una credincioasă e bine să-ţi iei de nevastă o moldoveancă. Face moldoveanca nişte pomeniri!'' 
  
Îi spun şi ei de ce zâmbeam. Râdem împreună, cu subînţeles. E blondă originală, numai că acum e mai mult căruntă, dar vopseaua de păr face minuni. Avea dreptate Charlie Chaplin când, la întrebarea unui ziarist: care femei sunt mai credincioase: blondele, brunetele sau roşcatele , a răspuns simplu: Căruntele! 
  
Anii şi-au spus cuvântul. Are câteva riduri. Mă prefac că nu le văd. Ochii au rămas la fel sau poate mult mai expresivi, de un albastru liniştitor. Degete foarte frumoase, finuţe, o palmă delicată, făcută parcă anume pentru a mângâia. O ţin de mână, căutându-i privirea. Mă gândesc că vreau să pătrund în arhiva ei, să aflu câţi bărbaţi a văzut în această viaţă, pe câţi i-a mângâiat şi în urma câtora a strălucit de plăcere şi voluptate. Dar renunţ, la ce bun? 
  
- Ce ai mai făcut, de când nu ne-am mai văzut ? mă întreabă cu un aer inocent, ca şi cum aş putea să-i spun ce am făcut în 20 de ani în câteva minute (! ) 
  
- Ştii ce e curios? Nu simt că au trecut atâţia ani ! Parcă a fost ieri. Şi dacă stau, acum, să mă gândesc ce am făcut, pare hilar, dar chiar nu ştiu ce am făcut! 
  
Nici o realizare măreaţă de care să fiu mândru, chiar stau şi mă întreb cum au trecut aceşti ani pe lângă mine? Ce aş fi putut face? 
  
- Cum aşa, nu ţi-a fost dor de mine, în nici un fel? 
  
- Mi-a fost, dar nu am avut curaj să te mai caut. Gândeam că poate te-ai măritat, nu voiam să deranjez, să nu-ţi fac vreun rău. Dar ţie ţi-a fost dor de mine, aşa, un pic? întreb, cu vanitatea bărbatului căruia îi place să i se spună, în faţă, că e dorit, adulat. 
  
- Foarte greu am suportat lipsa ta. De altfel, ştii, te sunam până am devenit sâcâitoare. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că nu mai aveam nici o şansă. Cu greu mi-am impus să nu te mai caut. Aveai viaţa ta, femeia ta, ce puteam să mai fac? Tu ai ales, fii sincer, numai dacă poţi! Eşti fericit? 
  
Parcă m-a lovit cu barda în moalele capului! Am tuşit, să-mi revin. 
  
- Nu ştiu să răspund la această întrebare, mă depăşeşte! Fericirea este o iluzie, o himeră! 
  
- Şi a meritat atunci? 
  
Am simţit că mă strânge mai tare de mână. Mi-am dat seama că alunec într-o zonă în care nu eram deloc stăpân pe situaţie, aşa că încercam să deviez discuţia. 
  
- Aş fuma, neapărat, o ţigară. Ai ţigări în casă? 
  
- Nu, nu am! La ce-ţi trebuie ţigări? 
  
- Cobor până la magazinul din faţă să-mi iau ţigări. 
  
- Bine, las uşa deschisă. Fac un duş până vii. Să nu suni. 
  
Dacă face duş, mă gândeam, cine ştie ce are de gând! O mai fi în stare să iubească, sau măcar să mai facă sex? Dar eu, mai ştiu să-i răspund cu aceleaşi sentimente? Eram tare curios ce va urma. După atâţia ani?! 
  
Când am revenit, era, încă, sub duş. Am aprins o ţigară. Trăgeam cu sete, până în străfundurile plămânilor. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!? 
  
Fumam în bucătărie, cu geamul deschis. Ştiam ca nu-i face bine fumul de ţigară. 
  
- Tii, ce duhoare! Cum te poţi otrăvi în halul acesta? De când te-ai apucat de fumat? Şi cât sunt de scumpe nenorocitele astea de ţigări, acum! 
  
Apăruse cu un halat de casă prin care se vedeau, doar atât cât să-i ghiceşti, doi sâni, mari şi frumoşi, la care mă uitam cu coada ochiului. Mirosea a esenţă de brad. Dintr-o dată, am simţit un aer plin de prospeţime, viciat doar de fumul de ţigară. 
  
- Să închid geamul? 
  
- Închide-l, se face frig. Mai lasă şi tu ţigările astea, nu-ţi aduc nimic bun. 
  
- Ştiu, ai dreptate! Acesta e ultimul pachet pe care l-am cumpărat. 
  
Am zis şi eu, aşa, să-i fac pe plac. Dar de câte ori nu am zis? Fiecare pachet devenea ultimul pe care îl cumpăram, şi tot aşa. A rămas, blajină şi duioasă. Când mă certa, vocea ei suna ca un cântec de leagăn. Dintre toate femeile din viaţa mea, recunosc, ea m-a iubit cel mai mult. Mult am regretat, după ce am părăsit-o. Perversă, viaţa asta! 
  
De multe ori, mă gândesc la Napoleon şi la Josephina lui. Toate i-au mers bine împăratului, cât timp a avut-o pe Josephina alături. După ce a părăsit-o, a început şi declinul lui. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. 
  
Tandră, s-a aşezat pe un scaun lângă mine. Picioarele îi sunt la fel de frumoase. Am pus mâna pe piciorul stâng, moale, catifelat. L-am ridicat peste picioarele mele. Să-l pot mângâia, în tăcere, de la tălpi şi până unde se termină. 
  
- Am o şampanie, de la ziua mea. Hai să bem un pahar în cinstea regăsirii noastre. Vrei? 
  
- Bei, Grigore, aghiasmă? spun, cu gândul la ce va urma. 
  
Dacă va bea un pahar de şampanie, se va încălzi şi atunci să te văd ''maestre!''. Dar ... mai are ea anii tinereţii? Doar e o pensionară! Ei, şi? 
  
Desfac şampania. Ea se lasă pe umerii mei. 
  
- Pregăteşte paharele, acuşi face poc! dau eu alarma. 
  
- Fără poc. Desfă-o, cu grijă. Vreau să o bem toată. Cine ştie dacă peste 20 de ani vom mai exista! 
  
Întorc capul spre ea, atât de aproape, încât să îi simt respiraţia, bătăile inimii. 
  
Toată durerea lumii zăcea adunată în albastrul ochilor ei. Simt un fior pe şira spinării. Peste 20 de ani vom fi oale şi ulcele! 
  
Amândorura, în acelaşi timp, o fărâmă de lacrimă ni se zbătea sub priviri. 
  
O iau în braţe şi o sărut. Lung şi pătimaş. Poc! A sărit dopul! Ne-am speriat, ca doi şcolari, prinşi copiind la teză. Am turnat repede, în paharele de cristal. Sfârâie! Nu s-a vărsat nici o picătură din preţiosul lichid. Numai din ochii noştri au căzut două picături. Două picături, în care au fost strânse oceane de vise, dorinţe, frământări. 
  
- Sănătate, Bianca! 
  
- Sănătate, George! 
  
- Bine ne-am regăsit! 
  
- Bine te-am regăsit! Am sorbit şampania, până am golit paharele. Nu ne-am mai urat fericire. E prea târziu, pentru noi, să mai fim fericiţi. Nu mai avem timp! Două vieţi risipite! 
  
Am mai turnat în pahare. Era frumoasă, cu chipul îmbujorat, privirile răvăşite, sclipind, provocătoare. Parcă nici riduri nu mai avea. O văd, ca acum 20 de ani. Parcă a fost ieri! 
  
Luăm paharele, sticla, cu ce a mai rămas în ea, şi mergem în dormitor. 
  
M-a dezbrăcat. Tremuram de emoţie, mai ceva ca în momentele de intimitate ale primăverilor trăite alături de ea. Intrinsec, auzeam un cântec, melos de tristeţe şi veselie, asemănător gustului dulce-acrişor. 
  
Acesta o fi cântecul de lebăda? 
  
Era atât de fierbinte! Nu mai puteam sta înveliţi. A început să mă sărute. Buzele, înfometate, alergau pe trupul meu încordat. Simţeam catifeaua mâinilor trăgându-mă spre adâncurile ei. Limba, argint viu, se răsfăţa între coapsele mele, într-un joc al imaginatiei, aruncându-mă pe culmile senzualităţii. Am îngenuncheat, gemând de plăcere, sau de dorinţe, sau de amândouă la un loc, privind-o zvâcnind sub ploaia sărutărilor. Prinşi în iureşul voluptăţii, ne rostogoleam, însetaţi, unul peste celălalt, sărutându-ne peste tot, reciproc. Nici nu am simţit, când ne-am trezit aruncaţi pe covorul generos, care ne oferea spaţiu din plin. 
  
I-am căutat, febril, gura, sânii, tălpile picioarelor. Muşcam, sălbatic, sfârcurile întărite, buzele, gâtul, coapsele-i rubensiene, pradă patimii amorţite în timp. Vibra, abandonată definitiv, sub apăsarea greutăţii mele, învăluită de plăcere. O penetram, îmbătat de dorinţa bărbatului posesiv dintotdeauna. Gemeam, amândoi. Devenisem întregul, unul şi acelaşi univers. Aşa am adormit, dincolo de noi, de realitatea care avea să ne trezească, la un moment dat, rătăciţi în primăvara tinereţii mele marcată de neuitare. 
  
* 
  
Ne aflam pe o pajişte plină de un verde smarald ce îmbăta ochiul. Mii de floricele de toate culorile zâmbeau în razele dulci ale unui soare primăvăratic. Bianca cu mâinile întinse spre cer cânta şi dansa, rochia ei înflorată se făcea roată în jurul ei, dezgolindu-i pulpele albe. Pe cap avea o coroniţă făcută din toate florile pământului. Eu aveam un ulcior plin cu apă de izvor şi aşteptam să i se facă sete. 
  
- Hai, cântă-mi, cântă-mi, vreau să-mi cânţi, să dansez până nu trece primăvara! 
  
- Dansează, Bianca, dansează! 
  
Undeva se aude un cântec, un melans de tristeţe şi veselie, ceva asemănător gustului dulce-acrişor... Acesta o fi cântecul de lebădă? 
  
george b- 14matie 2010 
  
  
  
Referinţă Bibliografică:
Primăvara, tinereţea vieţii / George Safir : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 434, Anul II, 09 martie 2012.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Safir : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Safir
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către administrația publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.



 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!