Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Liviu Gogu         Publicat în: Ediţia nr. 996 din 22 septembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Prima praşilă (fragment)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
I 
  
De câţiva ani buni, în casa lui Neculai Ştirbu nu mai sună ceasul deşteptător, adică acea chestie rotundă, verzuie, cu cadranul îngălbenit şi mărginit de cifre negre, stilizate şi care are deasupra, pe carcasă, dispuse simetric, două capace de oţel, nichelate, asemănătoare cu cele de la soneriile de bicicletă, între care veghează vigilent un ciocănel, tot metalic, prins la capătul unei tije, care are rolul de a se bălăbăni cu rapiditate, când spre stânga, când spre dreapta, lovindu-le alternativ, pentru a scoate acel sunet dezagreabil, dar atât de necesar aducerii posesorilor săi la realitatea deloc comodă a vieţii de zi cu zi. Nu!... Nu mai sună!... De ceva vreme, relicva aceea joacă rol de bibelou, pedepsit de Raliţa să stea ne-ntors pe geamul de la bucătărie. Şi asta nu din cauză că mecanismul său n-ar mai fi în stare să-şi îndeplinească „atribuţiile” pentru care a fost creat, ci pentru că, pur şi simplu, importanţa sa a fost subminată de progresul tehnic, care a năvălit peste el, crud şi neiertător. Astfel că acum deşteptarea o dă aparatul de radio – o sculă micuţă, modernă, adus din Spania de Monica, fiica lui Neculai şi a Raliţei. Mica minune prinde o mulţime de posturi, dar afişează şi ora exactă, cu cifre mari, verzi, pe un cadran negru ca noaptea la capătul căreia-şi trezeşte proprietarii. Aparatul porneşte fără greşeală, exact la ora la care-l programezi. E destul de dificil programatul acesta, iar lui Neculai i-a trebuit ceva vreme până a reuşit „să prindă şpilul”. Ce-i place în mod deosebit este faptul că acesta porneşte pe postul pe care îl lasă de cu seară, atunci când îl opreşte înainte de culcare. De altfel, la ei nici n-ar avea cum să se schimbe postul, întrucât, bietul aparat nu cunoaşte decât unul. Neculai Ştirbu şi nevastă-sa, Raliţa, nu ascultă, cât e ziua de lungă – atunci când sunt acasă, fireşte – decât „Muzica satelor” – canalul lor de suflet – unde se transmite, din zori şi până-n ... zori, doar muzică populară. Şi-au format şi-un tabiet inspirat de acest mod de deşteptare: se trezesc, se întorc cu faţa-n sus, până se termină melodia pe fondul căreia s-au trezit şi încă una, după care se dau jos din pat şi se apucă fiecare de treburile lui. 
  
Pentru dimineaţa, fie că pleacă la câmp, fie că nu, cei doi au sarcinile bine stabilite, ca în orice gospodărie ţărănească respectabilă. Înainte însă de a se apuca de acestea, îşi rezolvă fiecare, pe rând, acele probleme fiziologice, dar şi de igienă minimală, cu care s-au obişnuit încă din copilărie. Dacă oamenii de la oraş desfăşoară ambele activităţi de mai sus în aceiaşi încăpere a locuinţei lor, ţăranul român de azi, ca şi cel din vechime, face lucrurile astea în două locuri diferite: necesităţile fiziologice, la latrina din fundul curţii, iar igiena de dimineaţă – în fapt, spălatul pe mâini şi pe faţă, cu multă apă rece şi săpun – la robinetul din faţa casei („pompă”, cum îi spun ei) sau, până nu demult, turnându-şi unul altuia cu cana, apa în palmele făcute căuş. Cât priveşte spălatul dinţilor, acesta nu este un obicei prea răspândit în satele noaste, mai ales în rândul color mai în vârstă, care, de multe ori, cum e şi cazul lui Neculai, nu prea mai au pe ce să plimbe periuţa, chiar dacă şi-ar dori s-o facă. Imediat ce se încheie acest ritual, destul de scurt, de altfel, Neculai purcede la hrănitul şi adăpatul animalelor din curte, adică porcii, vaca şi păsările. Pentru asta este nevoit să facă mai multe drumuri, în diverse zone ale gospodăriei. Merge mai întâi la magazia din spatele casei, de unde aduce grâu amestecat cu floarea-soarelui, pentru păsări. Apoi, tot de acolo, umple o cratiţă mare, uzată, cu grăunţe de porumb, pe care le împarte, după nişte reguli doar de el ştiute, între teica porcului şi jgheabul de deasupra ieslei din grajdul vacii. Tot vacii îi aduce, din grămada de lângă poarta grădinii, pe care are grijă s-o împrospăteze zilnic, un braţ mare de iarbă, pe care-l trânteşte în ieslea de lemn, din faţa posacului erbivor. Ultimul drum din acest ciclu de activităţi matinale îl face la „pompă”, unde îl aşteaptă două găleţi mari, din cele pentru var lavabil, pe care le umple cu apă şi astfel, cu ele pline, intră iar în curtea animalelor şi umple diversele recipiente special destinate adăpării vieţuitoarelor din spaţiul respectiv, iar vacii îi dă să bea direct din găleată, până când animalul refuză să mai soarbă, îndepărtând plictisită capul într-o parte. 
  
În tot acest timp, Raliţa trebăluieşte de zor în bucătărie. Fierbe în ibric cafeaua pentru ea, iar într-o crăticioară, ceaiul de coada calului, pentru Neculai. Bărbatul nu mai consumă cafea de mai bine de cinci ani, de când a constatat că-i dă palpitaţii, bea în schimb ceai de coada calului, pe care i l-a recomandat cu încredere doctorul Şerban – medicul de familie al lui, al neveste-si şi al întregului sat –, după ce, tot cam pe-atunci, descoperise, în urma unor analize, că are nişte drăguţe de pietricele la rinichi.  
  
După ce termină de fiert cafeaua şi ceaiul, le lăsă să se răcească puţin, atât cât să le poată turna în sticlele de plastic, fără riscul ca acestea să se topească şi se apucă de aşezat în două sacoşe de pânză înflorată, o sumedenie de pacheţele, mai mici sau mai mari, pe care le scoase din frigider. Luă apoi dintr-un sertar al bufetului un borcănel cu sare, un cuţit cu mâner de lemn şi mai multe furculiţe, pe care le înfăşură între-o bucată de hârtie dintr-un pliant de reclamă de supermarket, iar la urmă, puse o pungă în care erau înfăşurate vreo patru franzele, mari şi rumene. Fugi apoi în cămara aflată în capătul holului de la intrare, de unde aduse două bidoane de plastic de câte doi litri, pline ochi cu un vin rozaliu şi încă unul, de un litru şi jumătate, la fel de plin cu o ţuică perfect incoloră. După ce mai scoase din frigider două sticle, tot a câte doi litri, de suc, le depuse cu grijă pe toate într-o altă sacoşă, de nailon, putând sigla aceluiaşi supermarket, al cărui pliant îl folosise mai devreme la împachetat. Când toate acestea fură gata, femeia luă toate cel trei sacoşe şi le scoase afară, sprijinindu-le de peretele casei, în dreptul portbagajului bătrânei Dacii albastre, care părea că aşteaptă răbdătoare, să-i poarte spre ogor. Le-ar fi pus ea însăşi în portbagajul maşinii, dar ştie că nu-l poate deschide şi de aceea lăsa această operaţiune în seama bărbatului său, acesta fiind singurul care-i cunoaşte chiţibuşul.  
  
Neculai, care tocmai rezolvase ultima operaţiune care ţinea de hrănitul animalelor, aruncând o halcă consistentă de pâine uscată lui Cojan – ciobănescul fără pedigri, însărcinat permanent cu paza gospodăriei –, veni la maşină, scoase din buzunar cheile, descuie uşa, după care trase cu forţă de ea. În urma acţiunii sale energice, aceasta se deschise cu-n pocnet strident, urmat de un scârţâit grav şi prelung, ambele constituind semne certe că, atât dispozitivul de închidere, cât şi balamalele aveau serioase probleme. 
  
– Într-o zi are să se rupă de tot şi o să-ţi cadă pă picioare, comentă acid Raliţa, care tocmai depuse lângă perete, alături de sacoşele cu mâncare, trei bidoane de cinci litri cu apă şi care nu scăpa niciodată ocazie să-i reproşeze că nu se îngrijeşte suficient de „hârbul ăla de maşină”. 
  
– Să rupe pă pizda mă-ti! se apără Neculai, cu o înjurătură, de acuzaţia, de altfel, întemeiată, a neveste-si. 
  
Deschise capota, se aplecă asupra motorului şi efectuă câteva operaţiuni absolut necesare măririi cu câteva procente a şanselor ca acesta să pornească de la prima încercare, respectiv: acţionă o pârghie, de la dreapta spre stânga, pentru a trecea de la alimentare pe gaz, la cea pe benzină, apoi manevrează de câteva ori, în sus şi în jos, coada pompei de benzină, după care trase şocul, care are cablul rupt şi nu se mai poate acţiona din interiorul maşinii. Aşa cum probabil că v-aţi dat seama, Dacia familiei Ştirbu este prevăzută cu două sisteme de alimentare, unul pe bază de benzină şi altul pe bază de gaz, doar că, atât vara, cât şi iarna, nu porneşte, nici de-afurisită decât pe carburantul pentru care a fost ea proiectată în urmă cu peste douăzeci de ani, adică pe benzină. Mai mult – şi la fel: fie vară, fie iarnă – nu porneşte fără să-i tragă şocul.  
  
Odată efectuat ritualul descris la începutul alineatului precedent, Neculai trece în maşină, unde, după ce se aşeză comod pe scaunul şoferului, lăsă, cu un gest reflex, frâna de mână, trece schimbătorul de viteze pe liber, introduce cheia în contact şi o roteşte, în timp ce în gând rosteşte, cu toată evlavia de care este capabil, un „Dă Doamne să pornească!” Electromotorul huruie prelung, motorul tuşeşte răguşit, maşina prinde a se legăna uşor, piciorul lui stâng calcă inconştient pedala de acceleraţie, de mai să iasă prin podea şi ... în sfârşit ... „Dumnezeu nu doarme!...” Motorul prinde a vui asurzitor (din cauza ţevii de eşapament sparte). Neculai e mulţumit. A scăpat pentru azi şi de gura înveninată a Raliţei, şi de inconvenientul de a căuta oameni pe stradă sau prin vecini, care să-l ajute s-o pornească prin împingere. Apasă şi eliberează alternativ acceleraţia, slobozind în liniştea dimineţii, un vuiet sinusoidal, ca de sirenă răguşită, în timp ce din ţeava de eşapament, ies nori alburii cu miros de benzină, ce difuzează cu rapiditate în aerul din jur. O ţinu aşa circa cinci minute, după care, cu siguranţa celui care cunoaşte bine damblalele lucrului pe care-l posedă, luă piciorul de pe pedala de acceleraţie, moment în care motorul începu să bâzâie în surdină, oarecum regulat. 
  
Coborî din autoturism, deschise portbagajul, printr-o lovitură puternică dată cu podul palmei, dintr-un anumit unghi, în încuietoarea acestuia, aşeză cu grijă înăuntru sacoşele şi sticlele aduse şi lăsate lângă perete de nevastă-sa, apoi îl închise la loc, cu un pocnet sec, care răsună ca o mică explozie înfundată, pe fondul zumzăitului constant al motorului. Trecu apoi la partea din faţă a autoturismului şi închise capota, care se lipi de restul caroseriei cu un zgomot similar.  
  
Acum totul e pregătit de plecare. Doar Raliţa mai lipseşte. Neculai îşi aruncă privirea încruntată spre uşa de la intrarea în casă, apoi o roti nervos prin curte, în căutare consoartei sale. Chiar în clipa în care se pregătea s-o strige iritat, ca de fiecare dată când aceasta nu-şi făcea apariţia exact la momentul la care se gândea el că trebuie să se întâmple acest lucru, femeia ieşi grăbită din casă, anunţată probabil de pocnetele rezultate din închiderea capotei şi portbagajului, despre încheierea activităţilor premergătoare plecării în cursă. Duce în braţe sticla de jumătate de litru cu cafea şi pe cea de doi litri cu ceai de Coada calului, pe care le aruncă pe bancheta din spate a maşinii şi fugi să deschidă porţile mari de la drum, întrucât Neculai deja băgase în viteză (Raliţa cunoaşte foarte bine cârâitul acela, ca de maşină de curăţat porumb, care se revarsă din măruntaiele maşinii lor, în momentul în care schimbătorul este împins în prima treaptă de viteză) şi se pregăteşte să pună autoturismul în mişcare. 
  
Odată autoturismul scos în drum, porţile închise şi femeia instalată pe bancheta din dreapta, Neculai porni cu viteză redusă, aşa cum circulă el de obicei prin sat, alunecând parcă pe asfaltul impecabil, turnat anul trecut, pe timpul campaniei electorale. Merse vreo două minute pe „minunăţia asta de drum”, apoi fu nevoit să-l părăsească, virând la dreapta, pe uliţa neasfaltată a morii, oprindu-se cam după vreo trei sute de metri, în faţa porţii ce stătea să cadă, a lui Radu Ursaru. Nu-i era ăsta numele din acte. Îl chema Drăgan, Radu Drăgan, dar tot satul îi numea aşa după bunicu-său, care fusese într-adevăr ursar în tinereţe, adică din aceea care îşi câştigau existenţa mergând cu ursul prin sate şi făcându-l să joace după cum îi bătea el într-o tobă. Pe Ursari – adică pe Radu şi pe nevastă-sa Nina – îi tocmise Neculai de acum trei zile să meargă la el la praşilă, iar aseară îi anunţase din nou să fie pregătiţi pentru dimineaţa asta, că vine să-i ia pe la cinci. 
  
În curtea Ursarilor însă domnea o linişte deplină. Nici orătăniile nu se treziseră să ceară de mâncare, din simplul motiv că-n bătătura lor nu existau orătănii. Neculai claxonă de vreo trei-patru ori prelung, însă fără niciun rezultat. Nimic, în afara claxonului, nu tulbură liniştea din curte ... şi, pare-se, nici pe cea din casă. O undă de îngrijorare se cuibări, fără să ceară voie, în mintea lui Neculai Ştirbu, care, după un schimb rapid de priviri cu nevastă-sa, rosti cu mânie reţinută: 
  
– Te pomeneşti că nenorociţii ăştia s-a îmbătat azi-noapte, şi acum n-ai cu cine sta de vorbă! 
  
În ochii femeii licări aceeaşi îngrijorare, dar nu spuse nimic, de teamă ca supărarea bărbatului să nu se răsfrângă şi asupra ei. În mintea sa însă e clar că cele exprimate de bărbatu-său stau chiar aşa. Convingerea asta nu e pură intuiţie, ci se bazează pe antecedente binecunoscute de tot satul. Altminteri, cât nu se scăpau la băutură, Ursarii erau oameni de cuvânt, chiar dacă „puţea pământu' sub ei, de puturoşi”. Dar, pe cine să mai iei la muncă, în ziua de azi?... 
  
Bărbatul se dădu jos din maşină deschise poarta, pe care-o ţinea închisă doar propria ei greutate, care o făcea să se proptească singură într-unul din stâlpii care-o încadrau, din cauza înclinării spre exterior a celui pe care-şi avea fixate balamalele. 
  
Casa de chirpici, stătea netencuită de mai bine de cinci ani de când, cu chiu, cu vai, reuşiseră să-i pună un simulacru de acoperiş, din carton bituminat şi folie de plastic şi să-i monteze uşile şi ferestrele primite de pomană de la popa Ulmu, care, chiar în acea perioadă îşi dotase locuinţa cu tâmplărie PVC, cu geam termopan. Şi aşa rămăsese ...  
  
Neculai intrase fără teamă în curte. Se duse direct la fereastra de la camera unde ştie că dorm Radu cu nevastă-sa – a doua, cum vii dinspre poartă, întrucât prima e de la odaia de la drum, unde doarme „a bătrână”, Lina, mama Ninei, cu copiii – şi ciocăni de câteva ori cu degetul în geamul murdar, înapoia căruia se distingea o muşcată îngălbenită, aproape uscată. Neprimind însă niciun răspuns, repetă operaţiunea încă o dată ... şi încă o dată ... Dar, tot fără rezultat ... Se ridică pe vârfuri încercând să privească înăuntru, însă mare lucru nu văzu. 
  
Se duse la fereastra de la camera Linei, cu speranţa că acolo va avea mai mult noroc. Bătu şi aici de mai multe ori cu degetul arătător în sticla aproape opacizată de mizerie. Aici se pare că şansa e dispusă să-i surâdă, întrucât, la doar câteva clipe după ultimul ciocănit, dinăuntru se auzi duduit de paşi pe duşumeaua prost bătută şi, aproape imediat, scârţâitul uşii de la cameră bătrânei, urmat, la foarte puţin timp, de deschiderea uşii de la intrare, în cadrul căreia se iţi chipul hâd, tuciuriu şi sifonat al bătrânei, încadrat de un păr ciufulit, încărunţit şi nespălat.  
  
– ‘Neaţa, Lină! salută Neculai, neascunzându-şi în nici un fel iritarea. Vorbisem ceva cu Radu, da' văz c-a uitat ...  
  
– Vorbeşte mai încet, Neculae, că să scoală ăştia micii! Îl îndemnă femeia cu voce scăzută. 
  
– Da' ăia marii, nu trebuia să să scoale deja, Lină? 
  
– Da' să-i ia mama lu' Aghiuţă! blestemă Lina, tot cu voce scăzută. A luat ieri ajutoru' de la Premărie, si-a băut amândoi ca-necaţii, toată noaptea ... Şi a stat pă netu' ăla ... Ba, unde mai pui, că s-a luat şi la bătaie, pă la vreo două noaptea ... de m-am băgat io între ei, să-i desparţ ...  
  
Bătrâna vorbeşte cu patos, vizibil afectată. Neculai însă e convins că supărare ei nu e cauzată de faptul că fiică-sa şi cu ginere-său nu vor merge azi la praşilă la el, ci de ciuda că respectivii n-or fi chemat-o şi pe ea la zaiafet, noaptea trecută. 
  
– Du-te de-i scoală! o îndemnă Neculai, mai mult de nervi, pentru că, în realitate, nu mai nutrea nicio speranţă în a-i vedea pe cei doi dând azi cu sapa pe ogorul lui.  
  
– Îi scoală draci' acuma, Neculae! S-a culcat acu' vreo oră ... şi beţi mangă ... Da las' că pă la opt îi scol io şi-i trimet la tine la câmp ... că ştie să vie ...  
  
– Îi trimiţi pă dracu' să vă ia pă toţi!... sudui Neculai cu obidă, apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi valvârtej pe poartă. 
  
De nervi, nu vedea pe unde calcă. De-aceea nu-l văzu nici pe Lucian al lu' Prepeliţă, care tocmai trecea în goană cu bicicleta pe drum şi care fu cât pe-aci să-l dea grămadă în şanţul plin de buruieni al Ursarilor. Tânărul se grăbeşte să ajungă la serviciu, iar Neculai avu noroc că acesta îl observase în ultima secundă, reuşind astfel să-l evite printr-o manevră de ocolire destul de riscantă. Îl cunoaşte pe băiat şi-l simpatizează. De aceea reuşi, nu fără efort, să oprească pe vârful limbii, o înjurătură birjărească care se născuse instinctiv şi fulgerător în creierul lui, ai cărui neuroni stăteau să se rupă de încordare şi ciudă. 
  
Urcă în maşină, trânti uşa şi porni motorul, fără să scoată o vorbă. Raliţa tace şi ea. E la fel de supărată de cele întâmplate, ca şi bărbatul său, dar nu vrea să mai toarne şi ea sare pe rană. Îşi cunoaşte bine omul şi ştie că în astfel de momente trebuie lăsat să se liniştească, altfel ajung să se certe ei amândoi, pentru o chestie de care nu e niciunul vinovat. Pe ea, nu faptul că are mai mult de muncă o îngrijorează, ci răsturnarea tuturor planurilor. Dacă veneau şi Ursarii la muncă, aşa cum se înţeleseseră, în două zile ar fi terminat de prăşit pogonul de porumb din Coturi. Aşa, doar ei amândoi, or să dea cu sapa până vineri numai pe lotul acela. Iar pentru sfârşitul săptămânii se anunţă ploi mari, care nu se ştie cât or să ţină. E posibil chiar ca toată săptămâna viitoare să nu poată intra cu sapa pe loc. Şi, dacă se întâmplă aşa, nu e bine deloc, pentru că mai au de prăşit un pogon şi jumătate în Valea Largă, pe care, dacă se strică vremea, l-ar putea prinde praşila a doua, înainte s-o termine pe prima. Treaba asta cu praşilele este deosebit de importantă, când e vorba de porumb; trebuie efectuate cel puţin două astfel de operaţiuni şi nu oricând, ci în anumite perioade, altfel lanul va fi plin de buruieni în toamnă iar producţia va avea, fără doar şi poate, de suferit. De aceea planul lor era, până acum câteva clipe, indisolubil legat de participarea la această activitate a Ursarilor. Cu ei, în cinci zile, adică până vineri inclusiv, ar fi putut termina de prăşit ambele loturi şi vremea se putea strica fără să-i mai afecteze. Ba, chiar îşi dorea ploile ce se anunţau, întrucât pământul era deja uscat, după ce de două săptămâni nu mai dăduse un strop de ploaie. 
  
– A stat pă net! ... Hm!... Şi-a băut ... ajutoru' de la Primărie! începu Neculai, dintr-o dată, să comenteze, pentru sine, ca zăludul. Hm!... continuă el. Păi, cum dracu' să mai muncească, dacă Primăria le dă, pă degeaba, bani de băutură?!... Şi Dumnezeu cum i-o fi răbdând?!... Copiii ăia moare de foame şi ei când ia ajutoru', îl dă pă băutură ...  
  
– Taci, omule, nu lua numele Domnului în deşert, că faci păcate! rosti Raliţa împăciuitoare. Las', că ne-om descurca noi şi singuri. 
  
– A stat pă net!... îşi urmă bărbatul, monologul său dezlânat, ca şi când n-ar fi auzit cele rostite de nevastă-sa, cu câteva clipe mai devreme. Are „păduchii” calculator ... şi net!... Păi, de, dacă are ajutor de la Primărie!... Da' sapă n-are!... De-aia n-are, că-i scumpă!... Şi grea!... Aia-i pentru fraierii care n-are ajutor de la Primărie!... E pentru ăia care a muncit toată viaţa şi are pensia oleacă mai mare ca ajutoru' de la Primărie!... Aia trebuie să dea şi cu sapa, ca să poa' să trăiască!...  
  
Vorbi aşa încă multă vreme, lungind cuvintele, lăsând pauze lungi între propoziţii ori grupuri de cuvinte şi repetând obsesiv şi apăsat „ajutoru' de la Primărie”. Avea el ce avea cu ajutorul acesta. N-avea nimic împotrivă să fie dat celor cu adevărat neputincioşi, dar nu beţivilor zdraveni şi buni de muncă, cum e Radu Ursaru. Tăcu abia când lăsă în urmă ultima casă de la marginea satului, de unde drumul începe să se aştearnă deschis peste câmp, printre culturile de diferite tipuri, aflate la începutul vieţii lor vegetale efemere. N-a tăcut dintr-un motiv anume. A tăcut aşa, pur şi simplu. Probabil pentru că i s-au terminat ideile ... sau vorbele ... ori poate că atât îi trebuise lui ca să de răcorească. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Prima praşilă (fragment) / Liviu Gogu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 996, Anul III, 22 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Liviu Gogu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Gogu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!