Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Prietenul nostru, Heimlich, din R.F.G.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

PRIETENUL NOSTRU, HEIMLICH, DIN R.F.G.

Deşi calendarele Europei arătau, nu se ştie de ce, anul domnului una mie nouă sute opt zeci şi cinci, într-o ţară din acest continent, aflată cumva la intersecţia năvălirilor barbare cu marea ciumă, o familie fericită petrecea un concediu de vis pe însoritul litoral al acelei ţări. Familia, pe numele ei Călcâi avea toate motivele să fie fericită deoarece biletul de concediu fusese obţinut de domnul Veronel Călcâi, de la sindicat, la un preţ simbolic, iar resursele familiei provenite de la părinţii din vestita aşezare Fâlfani care chiar dacă nu era trecută pe hartă, tot vestită era, prin oamenii săi, dădeau posibilitatea celor doi să fie lipsiţi de inerentele griji provocate de nevoia oamenilor de a mânca, o nevoie încă nerezolvată de directivele planului cincinal în curs. Aşadar, cu zacusca de astă toamnă, cu carnea de la borcan, cu o tocană de ceapă, sau nişte cartofi prăjiţi în cameră de extrem de priceputa doamnă Timona Călcâi, dădeau nota de fericire despre care am vorbit încă de la început. Bine, ar trebui să mai ştim şi că domnul, pardon, tovarăşul Călcâi, era de profesie inginer metalurgist şi lucra într-o mare întreprindere de fosfaţi unde era preşedintele sindicatului pe ramură, ceea ce explică destul de bine şi biletul de concediu, dar şi bunăstarea familiei, o bunăstare firească după atâta amar de muncă pe parcursul unui an întreg. Doamna Timona, Moni pentru prieteni, era şi dumneaei intelectuală, mai precis proiectantă la institutul de proiectări aferent acelei întreprinderi strategice şi lucra ca şefă de birou proiectând priviri intransigente peste cele cinci subalterne care cît era ziua de mare îşi pileau unghiile, se pensau, se ojau cu multă dexteritate, bârfeau neîntrerupt şi sorbeau graţios din ceşcuţe lichidul negru cu gust de coceni arşi care se numea nechezol şi suplinea cu un succes binemeritat dăunătoarea cafea a nemernicilor de capitalişti care nu ţineau la viaţa şi sănătatea clasei muncitoare. Adevărul e că în alte condiţii exigenta tovarăşă Timona ar fi dat cu capetele coafate ale farfuzelor de toţi pereţii însă acum se mulţumea doar să mimeze dârzenia şi abnegaţia deoarece toate cucuvelele alea erau fiicele sau nevestele (în cel mai rău caz verişoare de la ţară, deoarece morala proletară nu admitea amantele), unor tovarăşi cu munci de răspundere care nu aveau, în nici un caz, simţul umorului. E drept că nici nu aveau nevoie de aşa ceva, iar întreprinderea îşi realiza planul de producţie anual în numai trei luni şi era pe primul loc în judeţ, un exemplu de urmat pentru alte întreprinderi a căror şefi nu respectau întocmai indicaţiile de la centru. În concluzie sub aceste faste auspicii, concediul se desfăşura mai ceva ca-n filmele alea cu americani tâmpiţi aflaţi în insule tropicale cu cocotieri şi banane, „sta-le-ar în gâţi să le stea dă nesimţiţi ce sunt”, cum bine mai spunea Moni, aşa „ca să se mai râdă şi ei puţin”. E drept MONI avea un dar înnăscut de a-i face pe oameni să râdă cu glumele ei şi cu vorbele de duh pline de haz simplu, din popor! Chiar şi acum când părea că intrase în raza de acţiune a unui aruncător de flăcări, cu pieile cojite şi cu nasul roşu ca fericirea unui căţel care stă la soare, îi spunea foarte bine dispusă, soţului care moţăia sub un ziar al partidului:
- Bă, Veronele, cîn’ m-or vedea pârţotinele alea aşa dă bronzată, bă o să crape pipota-n ele dă haştine ofticoase, lovile-ar brînca-n maţe că numai la alte alea le e gândurili, iar la muncă numa’ io bă, auzi, numa’ io, care-s şefă nu-i aşa, da' las că n-are ele zile cu mine că io le sunt nănaşa plesni-le-ar fierea-n ele dă bagaboante! Auz’ bă, io-te, bă, la aia cu chiloţ’ verz’ cum dracu poa’ să fie aşa dă scroafă să să chiorască dupe oamini pă plaja noastră bă, ia scoală şi zî-i fo’ două să să sâmtă că nu-i în şura mă-sii, ie pă plaja poporului, scoală, bă, că dacă nu îi zâc io, d-o trece udu’. Da, io-ti-ti-le, bă, şî p-ălilea, că parcă-i sfintele Vineri, numa ciolanele-i dă ele, da numa figuri pă iele, dar-ar dracii-n curu’ lor dă haimanale, cu cine le lasă p-acilea pintre oamini cu casă şi copilaşi dă crescut... băăă, da, io-te-i, bă, p-ăia dă beau colo... cu... trăsni-ar, că poate ie poftă unuia, şî leapădă p-acilea pă plajeee...
Însă tov Veronel, cam nesimţit de felul său şi obişnuit cu hazul de nestăvilit al distinsei sale consoarte, nu lua în seamă sporovăielile ei precum nici mirosul de transpiraţie, că doamna nu intra nici în apa mării şi, firesc, nici sub duş pentru ca să nu răcească şi să facă „menagită la cap” cum ştia ea de la o vecină din bloc, una Zgabercea, care fusese agent sanitar în rural şi ştia câte-n lună şi-n stele. Nu lua în seamă desigur nici mirosul de undelemn amestecat cu oţet cu care, seara, doamna se ungea pe tot corpul ca să-şi tempereze arsurile dar, mai ales pentru a-i arăta lui Veronel ce frumos se bronzase ea în regiunile inghinale, numai că acesta nu prea reacţiona corespunzător şi se ducea ca boul pe balcon să fumeze şi să se uite după... după..., mă rog se uita pe stradă aşa „d-amboulea, că doară nu ierea nimica dă văzut”.
Poate că fericirea familiei ar fi fost una normală, însă, într-o bună zi, lângă ei şi-a întins cearşafurile o pereche care i-a produs Timonei un spasm! El blond, burtos, cu ceva fire de păr lung şi moale, ea tot blondă, durdulie şi, după aprecierea doamnei, bleagă ca o balegă de vacă-n călduri. Până aici nimic deosebit! Numai că, aveau ăia nişte prosoape cu animale, nişte creme de plajă cu mirosuri absolut necunoscute, nişte sacoşe colorate, ochelari de soare, ceasuri electronice, colaci şi o saltea pneumatică vişinie, de să-nnebuneşti şi alta nu! Da’ ce ţigări fuma bahaburezul! Lungi, groase şi negre, „bă, ezact ca una d’aia dă harap” după cum bine spunea doamna dovedind astfel cunoştinţe dea-dreptul enciclopedice, că nu-i de ici de colo să ştii cum o au „harapii”, cei pomeniţi de distinsa doamnă proiectant-şef. La toate acestea, după un timp nu prea lung, Timona reacţionă normal şi în ficat i se puseră nişte noduri, iar în gură îi veni un gust coclit. Firesc, îi dădu un picior în coaste idiotului de Veronel care citea articolul de fond din ziarul judeţean, articol ce făcea estimări asupra recoltei de floarea soarelui, estimări care dădeau certitudinea oricui că nu va fi penurie de seminţe pentru spart la serviciu (un leac universal împotriva stresului provocat de muncă şi experi- mentat cu succes de mii de ani pe oamenii din scumpa noastră patrie) sau cu prietenii, la meci (nici aici nu se constataseră vreodată victime):
- Intră, băii, mototolule-n, vorbă cu oamenii ăia că văz că nu-i dă pă la noi, dă-te bine cu ei şi poate-om căpăta şi noi ceva dă la ei, că n-or fi aşa scârţani să nu ne dea, că doară suntem şi noi intelectuali ce dreacu’, Doamne iartă-mă, nu fi bă bleg, că de purtam io izmene pân-acu’... hă, hăăă!
Ca să fim sinceri, nici Veronel nu era de loc indiferent la cele ce se petreceau dar, om chibzuit şi înţelept, că doar era inginer, stătea cu urechea la pândă să-şi dea seama în ce limbă vorbeau ăia, nu c-ar fi ştiut vreuna, dar se putea orienta la faţa locului şi cu puţin efort, ce mare lucru era s-o dea pă limba lor, că doar nu putea fi mai greu decât la facultate unde dăduse atâtea examene şi luase numai note bune, inclusiv nota şase la prelucrări prin aşchiere. În concluzie, a doua zi, după ce-i explică nevesti-sii planul şi de ce era aşa de reţinut, intră în vorbă cu vecinii de cearşaf, dimineaţa, când au apărut pe plajă:
- Gutântag şi hai noroc, şion, şion, ăii ce zâceţ’ dă maren, soaren, plajăn, şlafăn, da’ o tableişăn, una klaine, aşa dă distracten să ne sâmţâm ca lumen! De uimire Timona scăpă oglinda din mână şi rămase căscată, o atitudine care, trebuie să recunoaştem, nu o caracteriza. Gândi, dacă putem spune aşa, cu ce-i mai rămăsese prin creier:
- Bă, al dreacu’ ăsta al mio, ştie şî limbi străine, te pomeni că învăţă acolo la ei la fabrica dă fosfaţi! Mirarea doamnei era profund justificată deoarece până atunci susţi- nuse sus şi tare că ea n-are nevoie să ştie nici o limbă străină, că vorba ei „m-e dăstulă asta în care mă căcă alde mămuca mea şi la o adică, dă m-o-ntrebă f-unu ceva pă limba lui, io odată-l bag în mă-sa cu limba lui cu tot”! Ce-i drept până acum nu avusese niciodată prilejul de a-şi pune-n practică strălucitele idei despre conversaţia interculturală.
La fel de uimiţi, poate şi puţin speriaţi, cei doi au început să zâmbească aparent prietenos şi să spună ia, ia, ia...
- Io-te bă că nu-i aşa dă grea limba asta, nu-i ca la noi cu o grămadă dă cuvinte prosteşti, ia să mă bag şi io-n vorbă să nu crează ăştia c-oi fi fo’ proastă, gândi subit Timona!
Aşadar se duse la doamna blondă, îi dădu câteva palme, de înczrajare, pe spate, îi luă mâna i-o strânse puternic, bărbăteşte şi-i spuse:
- Ia, ia, fă, baragladino, io-s tovarăşa Timona, nevasta lu’ ăsta, şefă la birou, fă, da’ pentru prieteni poţi să-mi zici Moni, Moni, fă, io Moni, Moni, bă, asta-i cam proastă, io Moni, tu... tu... tu cum fă, că-n filmu’ cu Tarzan aia pricepu imediat ce-i spunea pulăru’ ăla!
La un moment dat însă, spre surpriza tuturor, doamna blondă păru într-adevăr să priceapă ceva, se lumină la faţă şi spuse la rândul ei:
- Ia, ia, ih, Hildegarde, ia, ia, Monchi, Monchi!
- Stăi, fă, că pricepui, las-o dreacu’ cu gardu' ăla al tău, fă Hilduţo, poţi să-mi zâci şî Monchi dacă vrei că poate aşa-i la voi, pă limba voastră păsărească, da’ stai să-ţ’ spui o reţetă dă zacuscă şi să-ţi arăt un macrame lucrat dă mine la servici, pă care l-am luat să-l termin acilea la mare să vadă lumea ce ştie să facă o olteancă vrednică, adică io!
În timp ce Timona meliţa pe limba considerată de înţeles pentru toată lumea doamna blondă zâmbea încurajator rostind ca un magnetofon stricat, probabil singurul cuvânt din limba lor, respectiv: ia, ia!
- Bă, Veronele, bă, asta-i cam toantă ea da’ uiti-te că, uşor-uşor, o făcui să priceapă şi să ştii că-ncepu să-mi prinză graiul! Numai că, Veronel era ocupat cu jocul de table şi deşi neamţul juca drept ca o cizmă se lăsă bătut şi, râzând, dădu fuga la chioşcul de tablă din apropiere de unde aduse patru halbe de bere cu care-i cinsti pe toţi, fără să se observe că îşi muşca mâinile.
- Hai, noroc, hai, noroc, ăia prosit, prosit, un alt cuvânt din limba lor, au băut, unii s-au strâmbat, Timona s-a şters cu dosul palmei la guriţă să nu-i rămână spumă şi să creadă lumea alte alea, Veronel a râgâit destul de sonor, neamţul şi el, dă-i cu râs, dă-i cu vorbe, ce mai încolo sau încoace, prietenie mare, nu glumă!
În zilele următoare, la fel, cearşaf lângă cearşaf, Monki în sus, Monchi în jos, mai hai, fă, Hilduţo, să-ţi mai spui una bună dă la noi, dă la birou, tablele zornăiau de mama focului, Veronel făcuse cărare de acum la bere, că numai el pierdea, veselie mare, pupături, da’ nemţii ai dreacu’ nu se simţeau cu nimic, ba mai mult când Veronel propusese, aşa la şmecherie, să facă schimb de ţigări, neamţul începu să strige nain, nain, de parcă vroia cineva să-l împuşte în ureche!
- Bă, al dracu’ neam dă catâri şi nemţii ăştia, da’ las că vă venim noi dă hac, doar suntem olteni, ori cu noi nu te pui tăticu’, gândiră la unison soţii autohtoni!
Dar... ca la mare... Zilele zburau una după alta şi într-una din ele nemţii se făcură cu greu înţeleşi că lor li s-a termi- nat concediul şi că, a doua zi, pleacă prin ţară să mai vadă şi alte locuri, că auziseră ei că sunt şi mânăstiri pe aici, mânăstiri prin care umblă unul foarte haios numit Dracula, pe care-l ştiau ei din filme.
Aici însă Timona avu o sclipire de geniu (ei i se întâmpla frecvent chestia asta!) şi sări ca arsă:
- Bă, ce dreacu’ bă, înnebunirăţi să vă duceţi pă coclauri dupe cai verzi pă pereţi, veniţi bă, la noi la Fâlfani, unde avem casă şi pământ, vie, una-alta, mai vorbim d-ale noastre, mai bem un zăibărel, mai o friptură la cuptor, lăsaţi, bă, prostiile cu ăla de-l văzurăţi voi în filmele voastre că nici nu ezistă, că doar noi suntem d-o viaţă p-acilea-şa şi nici n-auzârăm dă iel, alea-i prostii d-ale voastre dă speriat copchii! Veronele, nu sta ca muta-n ştremeleacul văcarului, zi, băăă, şi tu ceva că pleacă ăştia şi nu ne dădură nimic!
Veronel ieşi brusc din starea de şoc provocată de geniul propriei sale soţii şi, cu exces de gestică, mai ceva ca-n tragediile greceşti, traduse invitaţia.
Şi ce să vezi!? Nemţii bucurie mare, ia, ia, gut, gut, şion, şion, dancheşion, cu alte cuvinte, treaba-i aranjată.
A doua zi, încărcară bagajele în maşini, soţii Călcâi renunţară la ultimele trei zile de concediu explicând la recepţie că pleacă cu prietenii lor din R.F.G. să se mai plimbe prin ţară şi prin străinătate, iar puţin după ora prânzului erau deja la Filiaşi, unde vizitară apartamentul cu trei camere al familiei. Aici cunoştinţele de germană ale inginerului se dovediră zdrobitoare întrucât explică pe înţelesul tuturor cum funcţi- onează foraibărul, obertainul şi oberlihtul, plus holşuruburile. Oricum, fericiţi şi bine dispuşi pe când începuse să se însereze au ajuns cu bine la casa părintească de la Fâlfani, unde au fost întâmpinaţi cu acea ospitalitate, vestită de acum, a oltenilor de la sat. Mama Timonei se opri din smuls părul abia după ce acesta îi explică despre ce este vorba şi că, dacă se descurcă bine, nemţii le lasă lor maşina, iar ei o vând pe a lor şi banii îi dau pentru reparaţia grajdului şi a acoperişului de stuf al casei. Ihaaa, abia acum veniră oltenii de acasă, mai ales că şi tatăl prinsese gustul afacerii şi era convins că o să facă şi el rost de ceva haine de la nemţi pe care să le vândă la cârciumă, să nu-l mai boscorodească muieri-sa că bea banii obţinuţi din comercializarea miilor de ouă de la cele cinci găini pe care le aveau. Dar, aşa cum bine ştim, la sat nu există noţiunea de secret, prin urmare, în scurt timp ograda se umplu de neamuri mobilizate în vederea câştigurilor viitoare că doar veniseră nişte nemţi, iar după cum ştie orice prost, ăştia-s milionari şi cu banii ce să facă? Îi dau oamenilor de omenie! Iar dacă nu-s oltenii oameni de omenie, atunci chiar nu mai e nimeni pe lumea asta demn de un asemenea nume! Deci, masă mare în curte, pe la gard stăteau rudele mai îndepărtate, chiar lângă Timona se aşezase un văr apropiat, unul de-i zicea Tulburel, că umbla mai tot timpul cu minţile vraişte, dar nu din cauza cititului, unii ziceau că din dragoste neîmpărtăşită, da’ mult mai bine ştia taică-său care-l snopea zilnic cu bătaia că fura ţuica făcută din cotoare şi întărită cu ciuşcă, destinată vânzării la oraş. Şi, pune-te chef şi glume şi râsete, mai ales când Timona îi dădea câte un pumn în cap lui Tulburel de nu putea ăla să zică până la sfârşit, bietul de el, povestea lor când erau tineri şi plecau cu caprele la păscut, unde... ăăăă... buff!
Ce să spunem de prietenul Heimlich şi cu nevastă-sa, ţi-era mai mare dragul să-i vezi cum apreciau ţuica, brânza de oaie, afumăturile, zacuştele de ardei, sau de vinete, cârnăciorii uscaţi şi pişcători la limbă, mămăliga pripită, puii fripţi în ţagle, dar şi căpşunica de anul trecut adusă-n ulcele de lut cu frumoase înflorituri tradiţionale plus mici ciobituri moderne. Da’ când a venit lăutarul Pardailan din capul satului cu frate-său şi cu un ginere de-au început să tragă de burduful acor- deonului furat de bunicu-său de la nemţi, când cu retragerea, iar pe strunele scripcii parcă curgea foc şi se porniră toţi să joace şi să cânte, bineînţeles: „M-a făcut mama oltean” sau „Mă dusăi să trec la Olt”! Eee, dar ceva mai târzior când Timona a interpretat cu multă dăruire şi autentică simţire artistică, străvechiul hit: Foaie verde izmă creaţă, atunci să vedeţi! Tremura carnea pe om şi plângea acordeonul, mai ales când inimitabila interpretă făcea referiri explicite la diferitele locuri unde trebuia pupată pentru satisfacţii maxime... Ce mai talentul, talent, nu glumă! Pe scurt, nebunie mare, urmată de unele mici leşinuri, aşa... mai mult artistice, desigur spre dimineaţa când, înainte de culcare, nemţii i-au asigurat că se simt aşa de bine că vor mai rămâne o săptămână! Timona interveni cu pumnii pentru a potoli entuziasmul primitoarelor gazde, dar şi a rudelor implicate, iar lucrurile intrară în făgaşul normalităţii. Se poate vorbi desigur de o profundă relaţie de prietenie dezvoltată pe parcursul celor câteva zile petrecute împreună de cele două familii, mai ales că, Veronel povestea lucruri de tot hazul despre fosfaţi, iar Timona era o neîntrecută maestră a demonstraţiilor referitoare la muratul verzei, la coptul vinetelor pentru zacuscă, sau a fiertului leşiei pentru săpun de casă, secrete pe care, generoasă, le destăinuia bunei sale prietene, Hilduţa. Foarte receptivi, nemţii asudau înfulecând şi spuneau tot timpul ia, ia, ia, semn că pricepeau la fix tot ce auzeau şi erau deosebit de interesaţi să ducă cu ei, acolo-n Germania, aceste cunoştinţe de adevăraţi iniţiaţi...
Pe scurt, după exact o săptămână (aici se poate admira seriozitatea specific nemţească), în dimineaţa când oaspeţii îşi luau micul dejun cu ouă ochiuri, slăninuţă la grătar, brânză de vaci cu smântână de bivoliţă, friptură de pui cu mujdei, vestiţii de acum cârnaţi olteneşti, pe care, mai ales Heimlich îi aprecia din cale afară, cu murături proaspete de la butoi, dar şi cu o ţuică înainte, plus un kil de vin care sfârâia în pahar, aşaaa pentru digestie, dar numai simpatica Hildegarde (buna mea prietenă, cam proastă ea, da’ tare sufletistă, cum o prezenta Timona), pentru că soţul avea de şofat, ce să vezi?! La poarta fericiţilor părinţi ai Timonei se adunaseră toţi gospodarii din Fâlfani, cu neveste, copii, unii mai răsăriţi, alţii ţinuţi în braţe, alţii cu mustăcioară, dar toţi cu ochii numai după furat, nu cumva să plece bogătanii din Germania şi să nu le dea ceva bani, sau cadouri, sau şi mai bine nişte tractoare, sau măcar nişte automobile, desigur Mercedes, fiindcă ei, acolo, au de toate şi nu mai ştiu ce să facă cu ele. Pentru a fi mai convingători veniseră mai toţi cu topoare, bâte, coase, pari din gard, cuţite, în fine, fiecare cu ce găsise la îndemână pentru a ura drum bun celor doi. Se constata cu acest prilej nu numai politeţea şi cumsecădenia sătenilor, ci şi faptul că în numai o săptămână satul, vestit pentru bogăţiile lui, era acum în colaps economic datorită scăderii catastrofele a şeptelului şi a rezervelor de băutură din beciurile comunei. Se mirau şi bieţii oameni cît pot consuma numai doi oameni, e drept că din vest, dar totuşi... parcă...
Eiii, dar şi cu acest prilej, Timona se dovedi un adevărat conducător, deoarece, numai cu un baston noduros, moştenit de la un bunic şi cu ajutorul a doi câini presupus domestici, puse pe fugă bandele înarmate ale nesimţiţilor care atentau la împărţeala prăzii. Cei învinşi s-au retras la biserică unde au jurat pe toate icoanele că dacă or mai fi vreodată în viaţa lor darnici, ca acum când le luase Dumnezeu minţile, să-i lovească buba neagră, durerile la lingurică, vătămătura şi alte boli specific rurale. Foarte puţin învineţită la un ochi şi numai cu părul de pe o parte smuls, Timona reveni zâmbitoare în ogradă unde nemţii tocmai îşi făceau siesta şi îşi reglau digestia eliminând gazele intestinale pe căile naturale binecu- noscute şi celor din mirificul Fâlfani. Au urmat apoi îmbrăţişările, strângerile de mână, bărbăteşti, dar foarte profunde ca semnificaţie, câteva lacrimi cu: „să-mi scrii fă, să nu mă uiţi că-mi căzuşi dragă şi te-nvăţai cum să face iahnia şi plăcinta dă bostan, dă să le spargi pă nemţoaicele alea dă la voi, d-acolo, hai, să te mai pup odată”! În tot acest timp bătrâna, boscorodea ceva în dosul sobei, probabil nişte descântece de drum bun şi belşug în casă, iar tatăl bătea cu duşmănie un cocoş, scăpat ca prin minune de la sacrificiu, în mod sigur ca să-şi ascundă durerea despărţirii.
Nu vă mai spun ce bucurie pe toată lumea când, cu un minut înainte de a se urca în maşină, oaspeţii, şi ei nişte generoşi, deşi erau nemţi, le-au dăruit o cutie mare de carton plină ochi cu daruri. Apoi au plecat în trombă fără să mai aştepte cuvintele de mulţumire. Ce mai, sentimentali şi discreţi, aşa cum îi stă bine unui om cu adevărat educat!
Când maşina a dispărut în praful din capul satului, familia s-a năpustit să vadă ce daruri le lăsaseră prietenii în cutia cea mare, aia special făcută din carton ca să nu bată la ochi! Hai că-s deştepţi nemţii, nu cum credem noi! Începură să scoată darurile! Ce nu era acolo?! Flacoane de şampon frumos mirositoare, aproape goale, spraiuri deodorante, cumva inutile în context, însă minunat colorate, alte spraiuri pentru gândaci, ţânţari, molii (ceva mai pline), câteva cutii de ţigări, desigur şi ele tot goale, însă perfect reutilizabile, sticluţe în care fusese probabil parfum, o cutie cu ceară de epilat, folosită numai pe jumătate, sticle de băuturi fine şi tot goale, dar de mare efect în bibliotecă, papuci de plastic numai puţin rupţi, prosoape cu monogramă: Hotel Meduza, ceva de vis, o brichetă de plastic care făcea scânteie, nişte costume de baie ce mai păstrau încă pe ele sarea mării şi un uşor miros de transpiraţie, un tricou cu care puteai îmbrăca un cal şi probabil chiar la asta folosise, iar calul alergase speriat de lupi că prea puţea a năduşeală, două perechi de chiloţi, desigur de bumbac, albi cu uşoare urme maronii, precum şi două săpunuri Rexona, cele mai vestite săpunuri ale epocii, folosite numai până la o treime şi purtând încă, delicat încastrate în ele, fire de păr blond şi culmea, creţ, deşi cei doi numai creţi nu erau, dar, ce importanţă are! Nu suntem noi de părere că nu se caută la dinţi calul de dar?!
Putem spune deci că familia era în totalitate fericită, mai ales că, de după gard, invidioşii făceau spume la gură de ciudă şi se chiteau cum să dea la noapte lovitura, să mai disipeze, precum haiducii de odinioară, bogăţiile de necuprins ale norocoşilor lor consăteni (prost să fii noroc să ai cum bine spusese moş Mucalău, un înţelept local).
Numai că, he, heee, familia Călcâi nu era formată din proşti! Înfruntând cu vitejie blestemele părinteşti, au încărcat totul în Dacia lor şi p-acilea ţi-e drumul, nu s-au mai oprit decât la Filiaşi, acasă, în dragul lor apartament, unde au pus la vedere toate cadourile, iar mai apoi, atunci când venea cineva în vizită (aici tot Timona aranja lucrurile), la o cafea, la o partidă de şeptic, sau la una mică cu paţachinele de la serviciu, se aducea în vorbă prietenia dintre cele două familii, mai bine spus dintre cele două ţări şi cam cum petrecuseră ei la mare, cam ce ţigări fumaseră, ce băuturi, ce răsfăţ cu săpunuri şi şampoane, săruri de baie şi evident papuci de plastic roşii cu floricică galbenă. Se lansa ideea că, desigur la anul, o mică maşinuţă, cu numai şapte locuri, le va sosi din Germania, evident după ce se vor hotărî asupra culorii, aceasta fiind singura chestiune ce-i mai întârzia. În cartier, ca un fel de molimă, se înmulţiseră tentativele de asasinare a unor neferi- ciţi de soţi care nu reuşiseră să stabilească şi ei contacte cu turiştii străini pe malul mării, asta deoarece beau ca nişte animale nesimţite cu ţăranii, pe timpul concediului petrecut la ţară, la cules porumbul nenorociţilor de socri, nişte zgârcani şi neamuri proaste.
Dar subtila ofensivă asupra ţării prietene continua după un plan bine întocmit, bineînţeles tot de neobosita Timona. Aşaaa, cam o dată la două săptămâni, dădeau un telefon în Germania să mai afle cum o duc cei de pe acolo, că tare le mai era dor de ei şi una-două vorbeau despre frumoasele zile petrecute împreună, mai ales la ţară unde (aici se subtilizau în discurs unele inflexiuni) s-a mâncat şi s-a băut ca la pomana popii, numa’ că ăla nu murise (era o glumă bine adusă din condei, din repertoriul foarte variat al Timonei). Ea era desigur cea care suna şi începea să converseze:
- Alouuu, Germania, tu eşti fă, Hildo, sunt io fă, Monchi, prietena ta, fă, ce mai faci rapandulo, că me un dor dă tine dă nu mai poci, hai, să mai vorbim d-ale noastrili, să mai una alta, cum făceam ast’ vară la ai meii la Fâlfani, fă, că ce ne mai râserăm cîn’ te băşişi tu cu stropi dă la murături, că le mâncaşi cu zmântână, hai, mai zi şi tu ce mai e pă la voi, pă la bozgori, că să mai ştim şi noi, că de-o fi să venim cîn’ ne-oţ’ chema să nu stăm ca proştii, ai, ia zî! Sensibilă şi plină de bun simţ, draga de Hildegarde îi răspundea, râzând in hohote, probabil de bucurie:
- Aaaa, Monchi, ia, ia, Monchi, ia, ia... Şi-o ţinea tot aşa, de învăţase şi Timona limba germană pe care de altfel o folosea curent, mai ales la serviciu. Tot cam la fel se petreceau lucrurile şi când Veronel vorbea cu Heimlich despre noile standarde ale tehnologiei de producere a fosfaţilor. Ce-i drept, după prima lună de dialog, la sosirea notei de plată, cei doi au făcut cârcel la inimă şi s-au jurat s-o lase mai moale cu dragostea, că la preţul ăsta, mai bine-şi cumpără maşină de import singuri.
Poate că lucrurile s-ar fi terminat cumva în eternul banal dacă la un moment dat uzina de fosfaţi nu ar fi făcut un schimb de experienţă cu o alta similară aflată în Germania, chiar în oraşul unde locuia familia cu pricina. Veronel se făcu luntre şi punte, dădu nişte ciubucuri consistente, Timona se mobiliză trup şi suflet, dădu şi ea, arătă chiar locul unde se bronzase mai puţin pe litoral şiii, minune mare, din delegaţie, ca şef chiar, făcea parte şi liderul sindical Călcâi, una din condiţii fiind că ştia foarte bine germana. Timona s-a ocupat de pregătirea psihologică, dar şi de atenţiile absolut necesare pentru a-i determina pe prietenii nemţi să le trimită maşina despre care povestise la toată lumea deşi unii începuseră să râdă ca nişte netoţi ce erau. Aşadar, un kil de urdă, două de ţuică, un caş, nişte ouă de ţară, puţin mălai pentru o mămăligă, plus un pacheţel, special pentru Heimlich, cu cârnaţi pipăraţi, să-şi aducă aminte de fericita vară petrecută în neuitata Oltenie. Evident, inteligentă şi prevăzătoare, o calitate indispensabilă unei adevărate soţii, Timona pregăti terenul cu sacrificiul unui telefon prealabil. Ce-i drept sună cam cinci zile la rând, pentru că acum îi răspundea un fel de robot care imitând vocea prietenei ei îi bâiguia ceva „pă bozgoreasca lor dă fomfi” cum bine spunea ea plină de nervi! Numai că, într-o dimineaţă, cam pe la ora cinci, la noi, să vezi noroc… Răspunde chiar prietena ei, ce-i drept cam încleiată la vorbă, dar cine să mai bage în seamă astfel de fasoane:
- Alouuu, făi, Hilduţo, fă, n-auzi, ce drac’ mai faceţi, bă, că vă căutai dă să-nnebunesc ş-alta nu, mai staţi bă, p-acasă că vă cată lumea, da’ lasă prostiile şî uite despre ce-i vorba! Vezi că vine fă, al-de Veronel pă la voi să v-aducă nişte alea-alea dupe la noi, ai grijă dă-l culcă la voi să nu stea pă la hotele să ia f’o boală, şi vezi şî dă maşâna aia dă vorbirăm noi în vară, dă-i-o că să descurcă el! Hai, că vă pup şi să ştii că nu vă uitarăm, aşa să ştii fă, că ne s-teţ’ tare dragi şî tu şî mototolu’ ăla dă Hemlic! Vorbise foarte scurt fiindcă o durea deja sufletul gândindu-se la factura de telefon pe respectiva lună! Da’ era sigură că fusese înţeleasă!
Nu insistăm asupra modului în care dârzul Veronel a ajuns cu bunurile în oraşul cu pricina, dar peste două zile, cam pe la ora şapte seara, oră potrivită pentru un mic guleai, dar şi pentru o cazare peste noapte, că: „unde să te duci măi, omule, lasă, uite, stai colea-şa că noi om dormi pe jos, că suntem obişnuiţi”, (cum ştia el că se petrec lucrurile între prieteni), se căsca la interfonul blocului unde era în mod sigur adresa bunilor săi prieteni şi după numai cinci minute descoperi că, întra-adevăr, acolo stătea familia prietenă, la etajul cinci.
Sună lung, lung de tot, de mai multe ori... Într-un târziu cineva, cu o voce de om trezit din somn mormăi ceva, ce nu aducea deloc cu un bun venit şi nici măcar cu întrebarea cine-i acolo. Totuşi, Veronel întruchipare a tenacităţii strămo- şeşti, recită scurt poezia învăţată pe de rost, în germană, precum că el este... şi vine din... prietenul lor cel mai bun... mit ţvaine kile şnaps!
Vocea de la interfon se mai modulă puţin şi spuse rar ca să fie bine înţeles că: ... ăăăă, şnaps... ăăăă, gut... numai că la noi nu vine nimeni în vizită după şapte seara aşa că poate mâine, da’ nu prea devreme.... aşaaa, pe la şase...
Fericit că a nimerit unde trebuia Veronel mai spuse: bă nu prea ştiui cum stă treaba, hai, gutenaht, dancheşion, mâne la şase, hai, că pricepui! Pe drumul de întoarcere deşi era cam pleoştit, îşi reproşă că nu a studiat mai bine obiceiurile locului şi că aveau dreptate oamenii, că na, la ei disciplina-i totul!
A doua zi însă, la ora şase când Veronel suna cu stilul obişnuit la uşă, se auzi un clănţăni şi aceasta se deschise lăsându-l să intre în hol. Primul lucru care-l izbi fu lipsa totală a mirosurilor normale în scara oricărui bloc! Nu era miros de şoareci, dejecţii de diferite provenienţe, de apă stătută de la subsol, de urină, de fasole fiartă şi dată în foc, de varză murată ajunsă de bătrâneţe, în fine acele mirosuri care dau farmecul indicibil al unui bloc locuit de oameni! Băăă, acilea n-or sta decât ciborgi alunecă bietul Veronel în science-fiction, involuntar desigur, din cauza uimirii fără margini, mai ales că, odată ajuns la uşa liftului, constată că nu merge, deşi el îi dăduse câteva şuturi bune, amintindu-i şi de ceva dumnezei şi cristoşi. Liftul era însă ateu şi funcţiona numai cu cartelă, pentru că şi la ei fuseseră probabil vremuri când toţi copii dintr-un cartier se jucau în fiecare zi cu un alt lift, de la un alt bloc! Urcă cele cinci etaje şi se sprijini de soneria de la uşa prietenilor săi, rugându-se în gând să nu leşine până când n-o da cu ochii de ei. După o vreme s-a deschis uşa şi în cadrul ei a apărut, în chiloţi şi cu figura unuia care a fost dat afară din serviciu, cine altul decât bunul nostru prieten Heimlich! Veronel îi căzu în braţe pupându-l pe piept şi pe obrajii la fel de transpiraţi, în timp ce el se ştergea de pupături. Ajuns înăuntru Veronel dărui gazdelor cu gesturile unui sacerdot care oficiază în săptămâna mare, darurile pământului natal, atât de preţuit de toţi cei de faţă. Buna Hilde luă pachetul legat cu sfoară şi dispăru! Heimlch se trânti într-un fotoliu şi începu să se scobească în nas, o chestie ce părea mult mai importantă decât iarna nucleară. Veronel se aşeză timid pe colţul unui alt fotoliu şi deschise o discuţie extrem de interesantă despre fosfaţi, transpirând şi el abundent, însă plin de speranţă că în curând vor fi chemaţi la masă şi atmosfera se va înviora de la sine. E, ce-i drept, lucrurile cam trenau, ba chiar, la un moment dat, gazda păru a-şi aminti ceva şi scoase două sticle de bere din frigider, pe care le turnă în pahare. Păru a nu observa că Veronel ştia încă acel faimos cuvânt, prosit, cuvânt folosit acum de toţi beţivii din Fâlfani şi se puse pe lincăit din pahar şi de privit la televizor o foarte interesantă cursă de melci. Hilda cea dispărută rămase în această poziţie pe când când soţul ei începu să picotească în fotoliu şi nu apăru de fapt decât când, Veronel, cu lacrimi în ochi, spuse că pleacă, ca să nu mai deranjeze. Bucuria care se citea în ochii gazdelor îl convinse că a luat o hotărâre înţeleaptă. Ajuns la hotel dădu drumul înjurăturilor şi se zvârcoli toată noaptea, nu de alta, dar nu ştia cum o să justifice situaţia în faţa cumplitei Timona, că aşa era ea când pierdea ceva. Dimineaţă se trezi cu ochii umflaţi şi cu picioarele moi.
Numai că, Dumnezeu există şi el nu ne lasă niciodată! Securistul grupului, cel deghizat în maistru de fosfaţi, cunoştea, observa şi ţinea sub control discret toată situaţia, aşa că veni seara în camera şefului (sanchi!), cu nişte bere şi din una în alta deschise discuţia fără să facă aluzii periculoase la contactarea persoanelor străine fără acordul „organului”. Veronel, distrus psihic, îi spuse tot ce-l apăsa, mărturisindu-i şi groaza ce-l cuprindea numai la gândul că va trebui să-i explice nevesti-sii, ce şi cum, iar aia precis n-o să-l creadă, şi atunci....
Securistul îşi aprinse tacticos o ţigară şi întrucât era şi el om, ba chiar însurat o băgă puţin pe mânecă dar nu lăsă să se vadă asta!! Eh, om antrenat, nu....
- Băi, nea Veronele, acu să-ţ’ spui drept nici mie nu-mi convine că uite, ştiind io dă situaţie, ce-mi zâsăi şi-i spusăi şî nevestii?! Că pe urma lu’ matali pă-n mijloace specifice am şi io partea mea, aşa că drept să-ţ’ spui suntem în aceeaşi găleată! Ce-i dă făcut (habar n-avea că asta se întrebase şi Lenin la un moment dat, probabil într-o conjunctură asemănătoare, că nici cu boala aia de nevastă-sa nu era de glumit)?
Veronel repetă clasica figură a viţelului aflat la poarta nouă, o expresie ce-i era de fapt caracteristică. Securistul se scărpină în barba puţin nerasă, numai atât cît să dea impresia de muncă fără odihnă!! Adevărul e că el avea soluţia încă de la început pusă la aşa numitul plan B, cel nelipsit în strategiile braţului înarmat al partidului (denumirea de fală a instituţiei, cea care ascundea adevărul).
- Băi, nea Veronele, uite, cum zic io! Băgăm o taxă la muţufanii dă-i adusărăm în Germania, cam juma’ dă diurnă dă fiecare, că altfel le zicem că-i trimitem acasă pă bază dă colaboraţionism cu imperialismu’ hitlerist, cu banii ăia mergem la un magazin dă ţoale purtate, unu’ dă-l văzui io pă o stradă mai dosnică, le luăm la muieri două sarsanale dă boarfe să aibă la ce se uita cinci luni, diurna noastră le-o dăm şi le spunem să-i mai ia câte ceva dă la şop şi, ne-am scos!! Cadouri pentru şefi tot dă acolo luăm că au şi video şi casetofoane şi mixere, au dă toate! Ai, ce zici, mergi pă mâna mea? Veronel mai plânse odată şi se culcă liniştit, prima oară după multe nopţi nedormite.
La sosirea în ţară Timona cără prin gări, foarte fericită cinci baloturi cu haine vechi şi acceptă destul de pufnitoare explicaţia că prietenii din R.F.G. sunt acum şomeri, că-s vai dă mama lor şi că din puţinul lor ne-au dăruit din toată inima hainele astea frumoase: „dă să dai boala-n toate matracucile dă-n fabrică”....

***
Şi astfel un minunat episod de prietenie interculturală luă sfârşit, în mod cu totul şi cu totul fericit, deschizând, în timp, noi orizonturi luminoase...

Mihai Batog-Bujeniţă
 

Referinţă Bibliografică:
Prietenul nostru, Heimlich, din R.F.G. / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 944, Anul III, 01 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!