Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ovidiu Creangă         Publicat în: Ediţia nr. 45 din 14 februarie 2011        Toate Articolele Autorului

PRIETENUL MEU VICHENTIE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus, şi rusul tun!
(Păstorel Teodoreanu)
 
  
Nu ştiu cum se pripăşise la noi un soldat rus cu numele Vichentie. Cred că a avut un grad mai mare in armata ţaristă, căci avea o haină plină cu fireturi şi decoraţii strălucitoare şi un chipiu cu o tresă lată de culoarea aurului. Aceste podoabe le ţinea într-o ladiţă de lemn încuiată cu un lăcăţel mic. Mi le-a arătat numai mie odată când îi era tare dor de hazeaica lui şi de malcicul lui ce era cam de o vârsta cu mine şi-l chema Alioşa. Pe hazeaica lui o chema Liuba. Vichentie avea un picior mai scurt şi şchiopăta când mergea, cu toate astea fugea mai iute ca mine şi mă purta mereu în braţe măcar că eram câtă mai şoldanul deoarece aveam vre-o 4 ani, deci eram ditamai flăcăul cum se lăuda mămica cu mine.  
  
În Rusia venisera la putere bolşevicii, cei ce erau de partea ţarului erau măcelăriţi fără milă, şi care au putut au fugit unde au văzut cu ochii. Unul dintre aceştia era şi prietenul meu Vichentie. Cine a mai văzut rus să nu-i placă băutura, mai cu seamă vodca. Vichentie nu bea, în schimb fuma ca o locomotiva. Îşi făcea el singur papiroasele din mahorcă, ce era plină de găteje, şi foiţă de gazetă. Le înfăşura artistic şi le lipea cu limba umedă de stuchit. Apoi arunca gătejele ce ieşeau rebele pe la capete, scotea tacticos cremenea, iasca şi amnarul şi dintr-o lovitură măiestrită, iasca lua scântee şi începea să fumege. Toate aceste scule le ţinea într-o pungă de piele cafenie moale pe care o strângea cu baierele, tot din piele, apoi mai înfăşura cu baierele punga de citeva ori „sa nu se scuture scrumul de pe iască”. Pentru mine ceremonia aceasta miraculoasă prezenta o deosebită atracţie, şi m-a urmarit până m-am lecuit pe vecie de fumat când în iarba înaltă din curtea bisericii din Gura Nişcov am tras adânc în piept un fum dintr-un “plugar” şi am pronunuţat „Hiii caii popii!” aşa cum mă învăţase Ion, argatul lui nenea Culică. 
  
Vichentie era harnic şi om de încredere, puteai lăsa o punga cu galbeni şi el o păzea ca un câine credincios. Părinţii mei aveau încredere deplină în el şi îl apreciau, căci vedeau că avea grije de mine ca de ochii lui din cap. De dorul lui Alioşa, băieţaşul lui, mă iubea cu înverşunare. Vichentie nu prea ştia „moldoveneşte” şi de fapt nici eu nu prea ştiam, căci abia atunci învăţam şi eu „moldoveneşte”, din care pricina Vichentie începuse să mă înveţe ruseşte şi până la urma noi între noi ne descurcam mai mult „pa ruski”. 
  
Vichente mă botezase Viduşa şi mai aveam un căţel pe care-l găsise pe drum pe care-l botezase Tuzik, care ar suna tot cam ruseşte. Când l-a adus pe Tuzik, era un căţeluş cât un pisoi, speriat, flămând şi şchiop de un picioruş. Avea ochi căprui calzi şi prietenoşi, era flocos, negru cu pete albe răspândite la întâmplare pe corpul lui firav. L-am căutat să vedem dacă este negru în cerul gurii, şi în cerul gurii avea pete negre şi roz. L-am oblojit şi l-am vindecat de lovitura pe care o avea la picioruş. Sub îngrijirea noastră Tuzik a crescut şi s-a făcut un dulău mare şi voinic, pe care mă plimbam călare. El era cuminte şi nu mă trântea, parcă iar fi plăcut şi lui.  
  
Abia târziu, când eram în liceu, mi-am dat seama că Vichentie al meu era un fel de Ivan Turbincă a lui Ion Creangă. Nu ştiu dacă prietenul meu Vichentie a avut norocul lui Ivan Turbincă să-i spună „paşol na turbincu vidma”, când a venit colţata să-l ia şi să-l ducă acolo unde împotriva voinţii noastre ne duce pe toţi, chiar dacă dam din picioare, ne ascundem sub pat, sau ne proptim cu mâinile şi picioarele în pervazul uşii. 
  
Vichentie, Tuzik şi cu mine cutreeram toate râpile şi coclaurile din preajma Vărzăreştiului, satul meu de baştina şi Vichentie mă învăţa numele la toate bălăriile şi buruienele şi la ce sunt ele bune, dar din păcate el îmi spunea în ruseşte şi eu le-am uitat de mult. 
  
O data, ţin minte ca acum, era vară, mama avea la spălat nişte ţigănci ce puseseră în ograda nişte pirostrii sub care ardeau vreascuri şi cioate de lemn. Pe pirostrii era o găleată mare te aramă spoită în care fierbeau rufele. Lângă pirostrii era o albie mare făcută dintr-un trunchi de salcie, ţigăncile îi ziceau lohancă în care urma să scoată de la fiert rufele şi să le spele cu leşie de ciocălău de popuşoi. Eu care mă ţineam de tot felul de năzdrăvănii ce-mi trece prin cap: iau un ciot fumegând din foc şi fug când nu mă văd ţigăncile şi-l vâr adânc în şura cu paie ce se afla în dosul casei. Apoi frumuşel mă duc să fac alte năzbâtii. Nu trece mult şi aud: Pojar! Pojar! şi şura de paie era o torţă de flăcări ce ameninţa să se întindă la casă. Eu atunci văzând ce poznă am făcut o iau la fugă cu intenţia să mă ascund într-o fântână nu departe de casa „ca să nu mă ajungă focul”. Ţiu minte exact parcă ar fi fost ieri, fântâna era cu ghizduri joase din uluci de lemn, şi apa se scotea cu ajutorul unui băţ ce avea la unul din capete un cârlig în care se agăţa găleata. Fântâna nu avea ciutură şi apa era foarte aproape de suprafaţa, cred ca la nici doi metri.  
  
Fugeam cât mă ţineau picioarele căci mă gâdeam şi la chelfăneala ce mă aşteptă, câd mă aud strigat de Vichentie, Viduşa! Viduşa!… stoi Viduşa! Vichentie fugea şi cu două găleţi să scoată apă să stingă focul. M-a ajuns m-a oprit şi mi-a spus că nu am să manânc bătaie şi să mă întorc acasa. Norocul a fost că vântul nu bătea spre casă, dar şura de paie a ars până la ultimul pai. Întradevăr nu am mâncat chelfăneală, dar de atunci am învăţat ce rău este focul şi ce pagube mari poate aduce. 
  
Am mai avut şi alţi câini, dar nici unul nu a fost aşa deştept şi prietenos ca Tuzik. Mai aveam şi câteva oi, pe care le ţineau la o stână, noua ne aducea numai brânza, urda şi de regulă câte un miel de Paşti. Cu mielu’ era dandana mare, căci îl lăsa înainte de Paşti câteva zile să mă joc cu el, în care timp mă îndragosteam de el şi când să-l taie, aşa cum este datina la noi, plângeam de mama focului şi fugeam să nu văd această crimă împotriva unei fiinţe atit de inocente şi blâde, cu care mă jucam atât de frumos.  
  
Copilaria mea era plină de bucurii, şi prietenul meu Vichentie a fost primul ce mi-a îndrumat paşii în viaţă în afară de părinţi, în special de mama. Pe mama care a luat-o Dumnezeu în septembrie 1977... O simt şi acum cum vine noaptea şi mă mângâie prin somn. Şi la Vichentie mă gâdesc de multe ori. 
  
Vichentie era aşa de priceput pâna şi în bucătărie, şi o învăţa pe mama cum să prepare unele bucate ruseşti, care mie îmi plăceau tare mult, şi acum îmi prepar singur borş rusesc cu sfeclă roşie, din borş făcut de mine dintr-o mână de tărâţe de grâu, un pumn de mălai, o bucată de pâine neagră, o crăcuţă de vişin şi o ramură de leuştean. 
  
Alta dată am făcut altă poznă. Pe plita din bucătărie fierbea într-o oala mare zer ce rămâne de la prepararea brânzei de oi, ca să facă urdă. Oalele erau ori din tuci, ori din aramă cositorită, nu exista teflon sau oţeluri speciale. Oala despre care vorbesc era din aramă cositorită şi avea fundul uşor bombat. Iaraşi Michiduţă nu are de lucru şi mă îndeamnă să mă ridic în vârful picioarelor şi să apuc oala de pe plită de o toartă şi să o trag spre mine. Oala s-a înclinat şi conţinutul ei mi-a curs în cap. Noroc ca aveam pe cap o pălărioară de pânză cu boruri. Borurile s-au îndoit sub presiunea zerului opărit şi mi-a ferit ochii de ferbinţeala lichidului, care însă mi-a opărit rău de tot obrajii. La urletele mele a apărut mama care s-a îngrozit de ce-a vazut. Nu a ştiut ce sa-mi facă, doctor era numai în Nisporeni un sat mai mare la câţiva kilometri de Vărzăreşti. M-a luat în braţe şi a fugit la madam Raşela, soţia lui Leiba ce aveau bacalie şi crâşmă. Co-ana Raşela fiind mai „cu carte” căci bietele modovence erau mai înapoiate, şi în satul nostru nu era nici o baba doftoroaie căci s-ar fi dus la ea.  
  
Mama era tânară şi fără experienţă. Coana Raşela i-a spus lui mămica să mă frece pe obraji cu găinaţ de gâscă, lucru pe care mămica l-a făcut întocmai. S-a facut o coaje sub care supura puroi cu singe şi eu urlam fără încetare. Dupa câteva zile a fugit cu mine la doctor la Nisporeni. Mama spunea că doctorul s-a îngrozit şi i-a spus mamei: „Ai noroc că e băiat, că o să rămână sluţit pe viaţă, şi ar putea rămâne chior sau chiar orb, să văd dacă nu i-a distrus şi ochii”. Şi a apucat coaja solidă de un colţ şi când a tras a ramas carne vie plină de puroi şi sânge. Doctorul m-a uns cu ce trebuia şi m-a doftoricit pâna m-am vindecat. Pe atunci era zicala: „Bărbatul trebuie să fie ceva mai frumos ca dracu’ “ si eu cred ca am atins această performanţă. Doctorul a mustruluit-o pe mama; cum de m-a uns cu găinaţ de gâsca la o rană deschisă putem face o infecţie să mor rapid. Din fericire ochii mi i-a ferit borul pălărioarei făcută de mama din nişte cârpe rămase de la cine ştie ce, căci mama cosea orice la o maşina Singer cu picior, pe care a avut-o ţiu minte şi când eram student la Politehnică. 
  
Dar şi după păţărania asta am învăţat să nu-mi bag nasul în toate oalele. Eram un băieţaş rotofei, neastâmparat şi pus pe şotii. Eram şi un alintat căci „îmi suflau în fund” şi Vichentie şi mămica, mai puţin tata.  
  
O altă păţanie ce era sa se lase cu urmari grave a avut loc într-o vară când tata a chemat pe un băietan care numai ce venise din armată sa repare acoperişul, căci avea câteva olane sparte şi la o ploaie mai de durată picura apa din tavan. Flăcăul s-a urcat sprinten pe o scara de lemn pe care o proptise bine să nu alunece. Pe mine mă pune Aghiuţă să mă urc dupa el. Nu era nimeni prin preajma că m-ar fi oprit. Cind să trec de pe scara pe casă, nu ştiu cum fac de alunec şi cad cu picioarele sub mine. Nu am mai putut să mă ridic de jos şi am început să urlu. Vichentie a aparut ca din pământ m-a luat în braţe şi m-a dus în casa. În aceiaşi zi m-au dus la doctor care a spus că am amândoua picioarele fracturate între genunchi şi şold. Am stat în ghips o perioada, apoi am umblat cu doua cârjiuluiţe făcute special pentru mine. Pâna la urma m-am făcut bine şi nu mai am avut nici o urma din aceasta căzătură. 
  
După cum am mai spus eram un băiat zbânţuit din care motiv ma loveam şi mă zgâriam mereu, şi acum am pe tot corpul diferite semne „de bună purtare” cum râd ai mei de mine. Cea mai serioasa întimplare a fost cind m-am trezit cu o cărămida drept în creştetul capului. Si acum am un semn mare unde nu a mai crescut păr. Dar asta s-a întâmplat cu mult mai târziu pe când eram elev în clasa doua la liceul Bogdan Petriceicu Haşdeu din Chşinău. Dar despre acest episod poate voi scriu o scurtă poveste pe viitor. 
  
Ovidiu CREANGĂ 
  
Din volumul „D-ale lui Moş Bodrângă” 
  
14 februarie 2011 
  
Toronto, Canada 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PRIETENUL MEU VICHENTIE / Ovidiu Creangă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 45, Anul I, 14 februarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ovidiu Creangă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ovidiu Creangă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!