Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 226 din 14 august 2011        Toate Articolele Autorului

Pregatire pentru Judecata lui Dumnezeu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
  
 
  
Să citim lucrarea de judecată pe care Domnul Isus o va face atunci când va reveni pe pământ, de data aceasta înveşmântat în slava lui Dumnezeu: 
Matei 25: 31 – 33 : 31 Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale.  32 Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;  33 şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. 
  
Î. Venirea Mântuitorului o asociem de regulă cu manifestarea unei puteri supranaturale, care ne va conduce la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, ce sens are această judecată despre care se vorbeşte în aceste versete? 
A doua venire a lui Hristos este în primul rând expresia judecăţii lui Dumnezeu asupra acestei lumi şi deopotrivă asupra îngerilor căzuţi, care au condus la păcat pe om. Aşadar, judecata este cea care determină evenimentele ce conduc spre a doua venire şi tot ce va urma după aceasta, mai precis ea oferă temeiul separării „oilor de capre”, cum sunt redate în mod simbolic cele două mari categorii de oameni din toate timpurile: cei care au ascultat de Dumnezeu şi cei care s-au răzvrătit. 
  
Î. Această perspectivă nu creează totuşi o tensiune, fiindcă până la momentul revenirii lui Hristos nu este clar cine va fi până la urmă mântuit? 
Avem de-a face cu o tensiune „necesară”, care în mod normal conduce la pregătire în vederea trecerii cu bine de acest mare examen al vieţilor noastre. Să fiu concret, atunci când ne pregătim pentru un examen, facem toate eforturile pentru a-l trece cu succes, fără a avea garanţia că vom reuşi. Totuşi, acest lucru nu ne descurajează, ci facem tot ce este posibil, tot ce depinde de noi pentru a avea succes. Într-un mod similar, având această incertitudine, ar trebui să depunem toate eforturile în vederea trecerii cu bine de judecata divină. 
  
Să vedem acum ce va spune Domnul celor care vor fi trecuţi la dreapta Sa: 
Matei 25: 34 - 36 Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.  35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;  36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine. 
  
Î. Din cele relatate, putem înţelege că alegerea lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci are drept bază tot ce am făcut în decursul vieţii. Este aceasta o veste bună sau rea pentru noi? 
Vedem enumerate mai multe genuri de fapte pe care Domnul le apreciază la judecata Sa, toate fiind grupate în jurul unui singur mare subiect: ajutorarea semenilor, a celor ce sunt în nevoie, fiind date mai multe situaţii: lipsa de hrană, boala şi întemniţarea. Această listă nu este completă şi se poate continua în acelaşi registru al ajutorării semenilor. De fapt este o concretizare a marelui principiu al iubirii aproapelui: „ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi”. Ei bine, toţi cei care au respectat acest principiu vor fi mântuiţi, fiindcă este imposibil să ai afecţiune faţă de semeni în acest veac rău şi lipsit de simţăminte, de umanitate aş spune chiar, decât prin puterea vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu. Aşadar, alegerea nu este arbitrară şi este consecinţa legăturii care există cu Dumnezeu, o credinţă ce conduce la fapte după voia Creatorului nostru. 
  
Î. Putem spune că ori de câte ori există iubire de aproape, de fapt vorbim de o consecinţă a legăturii cu Dumnezeu? 
Foarte corect, şi reciproc: ori de câte ori nu există iubire de semeni, nu putem vorbi de o legătură cu Dumnezeu, indiferent de mărturisirea pe care o facem sau chiar de acţiunile pe care le întreprindem. Apostolul Pavel spunea că dacă am da tot ce avem, ba mai mult, dacă am avea o credinţă prin care să mutăm munţii, sau dispoziţia de a deveni martiri, şi nu am avea iubire, şi citim aici iubire nu numai de Dumnezeu, ci în principal de semeni, atunci nu am putea să avem parte de mântuire. Nu vorbesc despre un sentiment, deşi este şi mult sentiment în acest cuvânt, doar nu suntem de piatră, ci de un principiu viu şi lucrător, expresie a iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat. 
  
Dar versetele următoare par a exprima un lucru oarecum dificil de înţeles: 
Matei 25: 37 – 40: Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? 38 Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? 39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine? 40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut. 
  
Î. Cum se explică această nedumerire a celor sfinţi? De ce pun ei o astfel de întrebare? Nu au fost ei conştienţi de binele pe care l-au făcut? 
Adevăratele fapte de iubire nu sunt expresia unei alegeri în genul: „fiindcă iubesc, voi face astfel”, lucru ce exprimă mai mult o datorie decât voluntariatul sentimentului de dragoste, ci mai degrabă sunt o manifestare spontană a dorinţei de a ajuta pe cel în nevoie, a simpatiei pentru cei care sunt într-o situaţie dezavantajoasă şi trebuie să fie ajutaţi. Într-un cuvânt, adevărata iubire este spontană, izvorând aparent de la sine, fără efort şi tocmai de aceea este inexplicabilă, divină, sfântă. În acest sens, cei sfinţi nu au fost conştienţi de binele pe care l-au făcut, deoarece faptele respective au fost expresia unei afecţiuni spontane, din inimă, ce nu au fost făcute numai sub impresia datoriei, sau a unui efort de voinţă făcut special în acest sens. 
  
Î. Standardul exprimat de Dumnezeu este deosebit înalt. Cine poate să dovedească o ascultare deplină, spontană şi din inimă? Mai bine zis, cine poate să fie mântuit în acest caz? 
Ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar depinde de un calcul, oarecum contabil, de numărare a faptelor bune, în contrast cu cele rele, ca să nu punem la socoteală şi faptele bune ce trebuiau să fie făcute, dar au fost neglijate, atunci cu siguranţă că nimeni nu ar putea fi mântuit. Deşi judecata este conformă cu faptele, ea totuşi nu intră în contradicţie cu marele principiu al mântuirii: îndreptăţirea prin credinţă. 
  
Î. Am ajuns iarăşi la acest termen misterios al „îndreptăţirii prin credinţă”. La ce se referă de fapt? 
Aşa cum vom discuta în continuare, mântuirea are la bază meritele lui Isus Hristos ce ne sunt acordate prin credinţă în El şi în jertfa Sa. Judecata divină nu poate să contrazică acest principiu, dar ea va pune în evidenţă dacă în mod real viaţa noastră a fost identificată cu viaţa Mântuitorului şi dacă într-adevăr, iubirea Sa a fost revărsată în inimile noastre. Pentru a fi concret, pot spune că este cu neputinţă să ai o credinţă reală în Hristos şi să rămâi cu o inimă de piatră, insensibil la ce se întâmplă pe pământ, să rămâi pasiv şi egoist în faţa nevoii umanităţii de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu. Judecata pune în evidenţă iubirea noastră de Dumnezeu în acţiune faţă de lumea în care trăim, reflectată prin ceea ce facem şi spunem. O astfel de iubire nu este altceva decât dovada unei credinţe autentice, vii şi lucrătoare: credinţa este sămânţa, iar iubirea este rodul. 
  
2.     Lucrarea de pregătire pentru judecată 
  
  
Să trecem mai departe pentru a vedea cum trebuie să ne pregătim pentru judecată în lumina misiunii pe care Domnul ne-a încredinţat-o înainte de a Se înălţa la ceruri:  
Matei 28: 18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. 
  
Î. Ce presupune această trimitere a apostolilor pentru a face ucenici din toate neamurile? Are vreo legătură cu tema judecăţii şi a celei de-a doua veniri a lui Hristos? 
Trimiterea apostolilor pentru a face ucenici reprezintă o însărcinare sfântă de pregătire a oamenilor acestui pământ pentru a doua revenire a lui Hristos şi implicit pentru judecata de îndreptăţire a celor sfinţi şi de condamnare a celor nelegiuiţi. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu doreşte să aplice judecata pur şi simplu, ci intenţia Sa este de a ne salva, de a ne trece cu bine prin acest act necesar al dreptăţii Sale. 
  
Î. Dar de ce este necesară această judecată? Şi mai departe, cum putem să ne pregătim pentru ea, dată fiind natura noastră orientată către păcat? 
Judecata este necesară pentru a se clarifica în mod obiectiv situaţia fiecărei persoane care a trăit pe acest pământ, în funcţie de alegerile făcute. Dumnezeu nu poate comite un „fals în acte”, luând la cer persoane care nu sunt pregătite, şi de aceea fiecare caz trebuie examinat în amănunt pentru a se vedea dacă procesul mântuirii a fost dus până la capăt sau a fost doar o lucrare superficială şi atât. În acest sens, judecata divină este corectă din toate punctele de vedere, satisfăcând cele mai înalte exigenţe. 
  
Î. Revin cu a doua întrebare: cum rămâne cu pregătirea pe care trebuie să o facem pentru a putea trece cu bine de judecată? 
Pregătirea în vederea judecăţii, şi implicit pentru cea de-a doua venire, presupune să primim Evanghelia mântuirii şi să mergem până la capăt pe calea pe care Domnul Hristos ne-a predicat-o când a fost pe pământ. Sunt două elemente în trimiterea pe care tocmai am citit-o, şi anume, apostolii trebuiau să boteze pe cei ce urmau să creadă în Isus Hristos şi deopotrivă să îi înveţe pe cei credincioşi să respecte tot ce Domnul ne-a poruncit. Observăm că botezul, sau mărturisirea publică a credinţei, şi respectarea poruncilor, sau ascultarea de Dumnezeu, merg împreună făcând un tot inseparabil. 
  
Î. Aşadar, nu este suficientă credinţa în Hristos pentru mântuire? Mai trebuie ceva adăugat? Sau ca să spunem altfel, îndreptăţirea nu este numai prin credinţă? 
Depinde ce înţelegem prin credinţă, astfel, dacă vom considera acceptarea intelectuală, adică la nivelul minţii, a unui crez, a unei doctrine, atunci cu siguranţă aceasta nu are cum să fie suficientă pentru mântuire. Îndreptăţirea prin credinţă, şi sper că vă aduceţi aminte că echivalentul este de iertare prin intermediul credinţei, se referă la un proces fundamental, de înlăturare a vinovăţiei, care va avea, şi subliniez acum din nou, drept rod sfinţirea, sau păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. 
  
Î. În consecinţă, îndreptăţirea prin credinţă este asociată, dacă ne referim la trimiterea apostolilor aşa cum am citit mai devreme, cu actul botezului, al spălării de păcat, corect? 
Paralela este binevenită, fiindcă într-adevăr, îndreptăţirea, care este opusul învinovăţirii, reprezintă o spălare de păcat, o curăţire de toată vinovăţia pe care ne-am atras-o datorită comiterii nelegiuirii şi trăirii unui stil de viaţă păcătos. Aşadar, îndreptăţirea este asociată botezului în Numele Celor trei persoane divine, având drept rod păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Avem o ilustraţie pe înţeles dacă am spune că îndreptăţirea şi botezul reprezintă rădăcinile, iar sfinţirea şi păzirea poruncilor se referă la rod. Şi cum o plantă nu îşi are rostul fără aducerea de roade, înţelegem că botezul şi îndreptăţirea nu pot fi validate decât în măsura aducerii de roade. 
  
Î. Să înţelegem că judecata divină va realiza practic validarea pentru mântuire a celor ce au primit botezul şi au fost îndreptăţiţi, adică iertaţi, prin intermediul credinţei? 
Mai mult chiar decât o simplă validare, judecata divină va pune în evidenţă aducerea de roade de către cei care au primit numele de creştin prin actul botezului şi al primirii iertării divine. Fără aducerea de roade nu este posibil să avem siguranţă la judecată, plus că o îndreptăţirea autentică trebuie să conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu. Aşadar, judecata este necesară şi pentru a arăta dacă „smochinul” a adus roade sau nu; mă refer la parabola smochinului neroditor. 
  
Î. Să revenim la pregătirea pentru judecată. Cum putem să aducem rod spre mântuire şi să nu mai fie acest lucru o problemă pentru noi?  
Credinţa îşi are suficienţa ei, dar acest lucru depinde de ce înţelegem noi prin ea. Aş dori să redau un citat din Martin Luther, cu privire la natura credinţei: „Credinţa reprezintă lucrarea lui Dumnezeu în noi ce ne conduce la transformare şi naştere din nou. Credinţa distruge pe vechiul Adam şi ne preschimbă în oameni cu totul noi. Ea ne transformă inima, spiritul, mintea şi tot ce suntem. Ea aduce prezenţa Duhului Sfânt. Astfel, credinţa este o putere vie, activă şi re-creatoare. Credinţa nu se opreşte niciodată în a aduce drept rod fapte bune şi chiar mai mult, înainte de a i se cere să împlinească o anumită lucrare, ea deja o realizează.” Ne gândim la Maria Magdalena, care înainte de a-i fi fost cerut să ungă trupul Mântuitorului în vederea jertfei Sale, ea deja a realizat acest lucru, fiind călăuzită de Duhul Sfânt. 
  
Î. Este surprinzător acest citat, practic vedem că prin credinţă se înţelege mai mult decât un crez, este un adevărat stil de viaţă, un element transformator, aşa este? 
Într-adevăr, de aceea am căutat să redau din gândurile acestui mare om, fiindcă multe persoane răstălmăcesc noţiunea de credinţă, prin transmiterea unei nuanţe pasive, în care omul nu trebuie să mai facă nimic, decât să stea şi să primească mântuirea. Vedem că această credinţă este un principiu viu şi dinamizator, nicidecum o şedere comodă într-o mântuire deja realizată. 
  
Î. Ar mai fi ceva de spus cu privire la acest gen de credinţă, care ne conduce la păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu? 
Aş mai reda câteva idei din citatul care urmează, tot din acelaşi autor: „Credinţa este o încredere vie şi plină de cutezanţă în harul lui Dumnezeu, atât de sigură de făgăduinţele divine, încât merge înainte chiar riscând pierderea vieţii de o mie de ori”. Mă opresc aici şi mă gândesc la modul în care apostolii şi-au riscat viaţa pentru ca Evanghelia să fie predicată pe întreg pământul. „O astfel de încredere şi de cunoaştere a harului lui Dumnezeu îţi aduce fericire, un spirit plin de bucurie şi de îndrăzneală în relaţia pe care o ai cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Duhul Sfânt este de fapt Cel care îţi oferă toate acestea prin intermediul credinţei. De aceea, este imposibil să separi credinţa de fapte, aşa cum nu poţi separa căldura şi lumina din flacăra unui foc.”. Cred că aceasta este concluzia la acest punct: credinţa şi faptele nu pot fi separate, şi ambele dovedesc o bună pregătire pentru revenirea lui Hristos. 
   
  
Să examinăm acum în ce constă mesajul ce pregăteşte judecata lui Dumnezeu:  
Luca 24: 44 – 49: 44 Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. 45 Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. 46 Şi le-a zis: Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. 47 Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. 48 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. 49 Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu. 
  
Î. De ce mesajul de pregătire pentru judecata lui Dumnezeu se referă în mod deosebit la pocăinţă şi la iertarea păcatelor? 
Pocăinţa, sau părerea de rău pentru păcat, şi iertarea vinovăţiei sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, în condiţiile în care ne aflăm sub condamnarea judecăţii lui Dumnezeu, ce nu va întârzia să vină. Având acest blestem deasupra capetelor noastre, ne aflăm de fapt într-o situaţie disperată de viaţă şi moarte. Dar mesajul lui Hristos nu se rezumă doar la o predicare a pocăinţei şi iertării la modul general, ci se articulează pe jertfa şi patimile Sale, prin intermediul cărora noi suntem absolviţi de vină. Acest lucru se numeşte ispăşire, şi vine de la ideea de executare a pedepsei divine. 
  
Î. Putem spune că mesajul de pregătire se referă la ispăşirea de vină prin intermediul jertfei lui Hristos? Iar pocăinţă este expresia întoarcerii la Dumnezeu datorită aceleiaşi jertfe? 
Elementul central al planului de mântuire este jertfa Fiului lui Dumnezeu, orice altceva este derivat din aceasta. Dacă nu ar fi existat această jertfă, atunci mijlocirea din ceruri nu ar mai fi avut obiect, iar judecata ar fi devenit inevitabilă în sensul condamnării. Pocăinţa, sau întoarcerea la Dumnezeu, este posibilă tocmai datorită acestei jertfe, care a înlăturat cel mai mare obstacol posibil pentru mântuirea noastră: nerespectarea poruncilor lui Dumnezeu, a Legii Sale. 
  
Î. Dacă jertfa lui Hristos este aşa de importantă, atunci înseamnă că dacă vom avea credinţă în ce s-a realizat prin ea va fi suficient pentru mântuire, corect? 
Pe cât de adevărat este faptul că jertfa lui Hristos este elementul central al planului de mântuire, în aceeaşi măsură trebuie bine înţeles că necesitatea unei astfel de executări a pedepsei subliniază caracterul de neschimbat al Legii lui Dumnezeu, a poruncilor Sale. Aşadar, credinţa în jertfa lui Hristos nu va rămâne singură, ci ea ne va conduce la respectarea acestor porunci, care de fapt a făcut-o necesară, ca metodă de mântuire. 
  
Î. Înţelegem prin urmare că mesajul pregătirii pentru judecată va include şi alte, să le spunem, detalii, care să conducă trecerea cu bine de acest mare examen al vieţii noastre. Aşa este? 
Cu siguranţă că pregătirea pentru judecată va include aducerea în armonie cu poruncile divine, încălcate prin intermediul păcatelor pe care omul le comite pe acest pământ. Nu putem să privim la jertfa de pe Golgota, şi în mod deliberat să trăim aceeaşi viaţă de complacere în nelegiuire. Aceasta ar fi o contradicţie în termeni, lucru de neacceptat atât în justiţia omenească, ca să nu mai vorbim în cea divină. 
  
Î. Ştim totuşi că există multe persoane care se tem de judecata lui Dumnezeu. De asemenea, se afirmă deseori că persoana care crede în Hristos nu mai vine la judecată. Ce putem să spune despre aceste lucruri? 
Mai întâi, este necesar să nu ne mai temem de judecata lui Dumnezeu. Existenţa jertfei de pe Golgota reprezintă dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu şi intenţia Sa clară de a ne mântui. Ar fi absurd ca după un astfel de sacrificiu, să fim acum condamnaţi de judecata Sa. Este adevărat că faptele noastre sunt nedesăvârşite, dar meritele lui Hristos sunt puse asupra noastră, şi astfel raportul vieţii din ceruri este curăţit. În acelaşi timp, viaţa noastră este preschimbată prin intermediul acestei credinţe, astfel că în mod progresiv se vede rodul credinţei prin fapte spre slava lui Dumnezeu, pe care aceeaşi judecată o consemnează. În concluzie, la judecată faptele rele sunt înlăturate prin jertfa lui Hristos, iar cele făcute pe baza credinţei sunt prezentate ca dovadă a preschimbării interioare. 
  
Î. Dar cum rămâne cu a doua afirmaţie, despre cel credincios care nu mai vine la judecată? 
Este adevărat că pentru cel credincios prezenţa la judecată nu este directă, fiindcă el are un reprezentant, chiar pe Isus Hristos. El nu trebuie să stea singur în faţa unei judecăţi atât de sfinte, încât şi îngerii se pleacă şi îşi declară umilinţa. Aşa cum noi nu putem să facem ispăşire pentru păcatele noastre, la fel de adevărat este că nu putem apărea prin noi înşine, aşa cum suntem acum în această condiţie decăzută, înaintea Judecătorului Cel drept. Dar mesajul de încurajare este că Isus va face acest lucru pentru noi. El nu este doar Mântuitorul la modul general pentru cei credincioşi, El este deopotrivă garantul acestei mântuiri.  
  
Î. Să înţelegem că Domnul Hristos S-a pus garant pentru mântuirea celor credincioşi?  
Ştim că un garant trebuie să plătească datoria celui pentru care garantează, în cazul în care acesta intră în incapacitate de plată. În cazul nostru, Domnul Isus este garant pentru mântuirea celor care se încred în El, adică El garantează că vom trece cu bine de judecată dacă ne încredem în El şi facem ce ne spune. De asemenea, El garantează înaintea întregului Univers că noi vom respecta poruncile lui Dumnezeu de-a lungul întregii eternităţi. Mesajul complet al Evangheliei este prin urmare cel de a ne încrede în Hristos pentru jertfa Sa şi deopotrivă pentru reprezentarea pe care o face în favoarea noastră înaintea lui Dumnezeu. De aceea siguranţa este deplină. 
  
Î. În final, trebuie să ne fie teamă de judecata lui Dumnezeu? Aveam de-a face cu un examen pe care nu putem să îl trecem sau care necesită o pregătire ce întrece puterea noastră de a face faţă? 
Nicidecum. Judecata divină este precedată de o lucrare de pregătire care face imposibilă căderea pentru cei care i se supun, mergând până la capăt pe calea credinţei şi ascultării de Dumnezeu. De fapt, vorbim de o îndreptăţire prin credinţă, citim iertare prin intermediul credinţei, ce are drept rod sfinţirea, adică asemănarea cu Dumnezeu, o transformare interioară ce pune iubirea Sa în noi. Această iubire ne va conduce la fapte spre slava Sa şi salvarea semenilor, pe care judecata le va pune în evidenţă pentru pronunţarea sentinţei finale. Să nu ne fie teamă cât timp depindem de meritele lui Hristos, deoarece în acest caz siguranţa este deplină. 
  
1.     Să fim conştienţi de venirea judecăţii lui Dumnezeu. 
2.     Să ne supunem lucrării de pregătire pentru această judecată. 
3.     Să mărturisim mesajul judecăţii şi al pregătirii pentru aceasta, astfel ca mulţi oameni să fie salvaţi. 
  
Referinţă Bibliografică:
Pregatire pentru Judecata lui Dumnezeu / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 226, Anul I, 14 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!