Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 960 din 17 august 2013        Toate Articolele Autorului

ULTIMA SPOVEDANIE (PARTEA A TREIA)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

A avut mare noroc şi de data asta că nu a fost nimeni pe-afară ca să-l vadă; mai ales că vecinii aveau casele departe de-a lor, iar vremea potrivnică l-a ajutat cum nu se putea mai bine. Spre ziuă s-a pus o ploaie de-a-necat pământul, că oricine ar fi vrut să-i găsească urmele, era imposibil. Viitura coborâse cu atâta furie peste coasta pe unde plecase că acoperise cu un mâl cleios toate potecile. Imaginile acelor nopţi terefiante îi apăreau aşa de vii în minte, că vedea cu ochii deschişi cum a omorât un om fără apărare şi l-a aruncat în fântână ca pe-un câine, apoi cum i-a dus calul peste dealuri şi vâlcele ca să-i dispară urma, cum a venit înapoi şi a stat ascuns de ochii vecinilor, cum a fugit înfricoşat în plină noapte, ferindu-se şi de umbra lui; toate aceste imagini terifiante s-au transformat pentru toată viaţa în coşmarul nelegiuirii înfăptuite, că-l duceau deseori în pragul nebuniei.  

- „Câţi ani au mai trecut, Doamne... Nu degeaba se spune că un cap de om nu va pieri până nu-i prins criminalul, sau va plăti şi el în faţa Ta pentru crima săvârşită. Cum de-am putut să fiu atât de câinos?!... N-ar fi fost mai simplu să-i las viaţa? Leana era liberă să plece în lumea largă; ce m-ar fi interesat de ea că nu mi-a fost credincioasă. Ce drept aveam eu să iau viaţa unui om? Dacă-o iubea, putea s-o ia. De ce a trebuit să fac ce-am făcut? Ce duh rău m-a împins să fac un aşa păcat de mare? ...Iar ea, fata pe care-am ales-o din atâtea, că nu era frumuseţea satului, ori vreo bogătaşe, o fărâmă de om, cum a fost capabilă să îndure atâţia ani blestemaţi, şi să nu mă spună autorităţilor că i-am omorât iubitul? Să stau strâmb şi să judec drept: mi-a fost şi teamă, dar cred că mai mult ruşine s-o întreb de ce a mai rămas lângă mine, când putea să se ducă nouă şi cu-a brânzii... zece; mai ales că eu m-am întors după şapte ani petrecuţi în prizonierat la ruşi, într-un ţinut uitat de bunul Dumnezeu, unde şi dinţii-n gură îi erau negri din cauza prafului de cărbune. Cred că anii pe care i-am petrecut în mină... au fost ca o izbăvire a sufletului meu. Îmi ziceam mereu: „Nu te plânge, munceşte! Ce dacă nu-ţi dă mâncare de ajuns şi te suduiesc ca pe hoţii de caii? O meriţi, trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa. Poate aşa a vrut sfântul ca să pătimeşti pentru greşala care-ai făcut-o, păcat de  

neiertat în faţa bisericii creştine”. Niciodată nu i-am mai amintit Lenei de noaptea aceea care, ori de câte ori mi-aduceam aminte, simţeam cum mă roade-n suflet un regret apăsător şi scormonitor, asemănător cu apa când macină malul unui râu. Nu am reuşit să mai readuc în discuţie cele petrecute, şi parcă-mi pare rău... că n-am aflat şi gândurile ei; dar acum când nu mai este, pe cine să mai întreb?  

...Ce curaj pe ea! Nici nu pot să-mi dau seama nici până în clipa asta, că după ce s-a prăpădit, de-abia am îndrăznit şi am intrat în fundul grajdului unde-l aruncasem în fântâna blestemată pe nenorocitul de Costică, iar când am privit, că era în plină zi, nu se mai observa nici-o urmă de groapă. Deasupra a pus o grămadă de nisip în care înfigea morcovi, sfeclă, ridichii negre, varză pentru sămânţă şi gulii, ca să reziste frigului din timpul iernii. Într-un colţ, în spatele unei mese rotunde – cu trei picioare – din lemn de fag maroniu, pe care o folosea bietu’ socră-meu când mânca pe vatră, am găsit un opaiţ în care se mai vedeau câteva lumânări cufundate în ceara topită, iar alături rămăsese ulcica de pământ cu vreo câţiva tăciuni şi doi bulgări de tămâie. Probabil că venea pe ascuns în miez de noapte, îi aprindea lumânări, îl tămâia şi se ruga la Dumnezeu s-o ierte că a fost părtaşe cu mine la o crimă oribilă. Mi-o închipui cum stătea în genunchi şi-l plângea pe Costică...  

De-aia dispărea uneori de lângă mine în puterea nopţii şi-mi spunea când o-ntrebam unde a fost, că s-a dus să vadă ce fac păsările, sau oiile... Zicea că a auzit câinele lătrând, dar nu-mi dădeam seama, măcar după vocea ei care era pirdută (ca a unui om bolnav), iar pe faţa-i brăzdată de cute adânci, datorită suferinţei tăinuirii nelegiuirii mele, se vedeau şiruri de lacrimi, dar eu tăceam şi nu-i mai ziceam nimic, ba mă bucuram că se chinuie. O iertasem, dar în suflet încă mai simţeam arsura tăciunilor mocniţi ce mă ardea dei nu puteam să uit că mă înşelase cu neruşinarea şi perfidia unei ţărănci prefăcute şi umile, pe care toţi sătenii o credeau o adevărată sfântă. Demult n-o mai bănuiam că ar mai umbla după alt bărbat; se uscase ca o sfânta de pe cruce. Deci, nu l-a uitat?... Amantul i-a rămas la inimă, ceea ce mă face să cred, că tăcerea ei a fost un fel de plată ce-mi datora, findcă o lăsasem cu viaţă.  

...Aşa e omul făcut, îşi apără pielea cum poate mai bine; ce putea să mai facă, nu ea mă-ndemnase ca să-l ascundem în ciutură? Când m-am întors din prizonierat, nimeni nu mă mai lua în seamă: comuniştii lichidaseră jandarmeria, iar eu m-am trezit părăsit şi neajutorat; puteam deveni un muritor de foame. Of-of!... şi apoi boala, anii care trecuseră peste mine, m-au determinat să renunţ de-a mă mai lupta cu morile de vânt. Eram un învins, şi nu mi-am putut obţine şi apăra drepturile mele, ca fost ofiţer combatatnt în cel de-al doilea război mondial. Aşa că m-am retras la casa mea şi am trăit cu spaima în suflet... neuitând crima pe care am comis-o ca un descreierat ce nu mai văzuse şi altă femeie în ochii lui, decât pe Leana destrăbălata. Din toate cercetările pe care le-am făcut pe ascuns, fără să dau de bănuit cuiva, am aflat de la nişte veleşteni că pădurarul Costică Pavelescu ar fi fost mobilizat pe loc (probabil plecase la Craiova cu niscaitreburi de-ale ocolului silvic, după afirmaţiile brigadierului care-l aşteptase în dimineaţa zilei câd nu mai apăruse) şi a fost dus pe front în linia-ntâia, de unde nu se mai întorsese. Cum, pe timpurile acelea care erau destul de tulburi, cei care ar fi trebuit să afle unde dispăruse, nu s-au sinchisit prea mult să rezolve cazul, că nici până în ziua de azi adevărul a rămas îngropat, toţi au crezut că se prăpădise în răzbel. În cătunul unde locuiesc eu, niciunul din cei care mai trăiesc nu-şi mai aduc aminte de fostul pădurar, fiindcă după război veniseră alţii străini, pe care sătenii nu-i prea aveau la inimă. Erau foarte răi, veneticii nu le mai dădeau voie să taie niciun lemn din pădurile care le aparţinuseră, ba-i amendau când îi prindeau că luau câteva lemne uscate căzute pe jos, aşa de oropsiţi ajunseseră. Într-o zi, când s-au făcut măsurătorile pământului de cei de la sfatul popular, am întrebat într-o doară pe unul dintre ei: „De ce sunt porniţi cei de la ocolul silvic împotriva mea?”Eram foarte supărat că-mi luaseră şi ultimii cinci stânjeni de pădure care-mi rămăseseră pe la Vâlceaua Badii, pe o râpă din capul vii. Unul, nea Ilie Cobrescu, pe care-l făcuseră asesor popular, fiind om în vârstă şi, care cunoştea toate mejdiinile dintre locuri, îmi zice cu năduf în galas: „E-he... Andrei, dacă s-ar fi-ntors de pe front Costică Pavelescu, ţi-ar fi lăsast tot codrul de pădure dintr-a-Bisericii; doar ştii că eram vecin cu neica Mitru, nu numai ale cioturi de pe cei cinci stânjeni... după care plângi. Ce om a fost... Era văr cu Leana ta, mi se pare mie... după mamea bătrână. Parcă-l văd cum trecea pe la nevastă-ta, când erai plecat la răzbel şi-i aducea de-ale gurii, că nu se găsea nici fărâmă de mălai ca să poţi face o mămăligă. Mureau copiii în casă de foame”.Am simţit că o mână nevăzută m-a lovit în moalele capului şi mi-am rugat moartea, dar sărăcuţa... m-a ocolit de-atâtea ori. O, dar nici eu nu am vrut cu adevărat să părăsesc lumea asta păcătoasă, că puteam foarte bine să-mi zbor creierii cu un glonţ... după ce-o trimiteam şi pe ea lângă el. Acum sufăr, dar nu-i nimeni vinovat, eu mi-am făcut-o cu mâna mea”. O altă împunsătură ca de lance i s-a răsucit între coaste şi, fără să doarmă, a auzit cum îi vorbea Leana, că s-a retras speriat.  

- Andrei, nu te mai minţi!... s-a auzit glasul Leanei, venit din direcţia icoanei Sfântului Dumitru. A tresărit. Nu putea să se-nşele, era vorba ei pe care o auzise de atâtea ori când îl dojenea, dar cum era iritat, a repezit-o.  

- Ce vrei să spui?!... şi s-a uitat mai atent ca s-o vadă în carne şi oase, dar n-a observat nimic.  

- Andrei, adu-ţi aminte!  

- Ce să-mi aduc aminte? Ce mai ai cu mine? Nici moartă nu mă laşi? te ţii de mine ca scaiul de lâna oii, zăpăcita dracului!  

- Tu credeai că nu am observat cum te-ai purtat în clipa când plecam din casă...  

- Nu ştiu ce vrei să-mi zici.  

- Când m-ai petrecut pe ultimul drum, Andrei, Andrei... nu oftai de durere pentru mine...  

- Ca să vezi!... şi de ce crezi că oftam?  

- Oftai uşurat... că scăpasei de mine. Era un fel de descătuşare a sufletului tău, fiindcă dispariţia mea te elibera de un trecut negru. Din clipa aceea nu-ţi mai era frică de nimic. târfa care plecase pentru totdeauna... luase cu ea în mormânt o taină groaznică, omorul pe care l-ai înfăptuit cu atâta cruzime, nemernicule! Din acel moment te-ai simţit liber că nu mai te ameninţă nici-o primejdie. Ţi-am dus secretul în mormânt, şi nu te mai temeai că vei fi dovedit de moartea lui Costică.  

- Fiţi-ar Costică-al dracului! Ce-ţi veni de nu-mi dai pace? Ce ai, femeie, cu mine? Asta e drept mulţumire că ţi-am cruţat viaţa?  

- Ce, nu-ţi place să mă auzi!?...  

- Simt că-mi pierd minţile, iar tu mă chinui cu tot felul de vorbe... Unde dracu te ascunzi de nu te văd, potaie nenorocită!....  

- Nici acum nu eşti sincer, te prefaci, dar curiozitatea te roade să afli de la mine cât mai multe detalii. Spune că nu ţi-am ghicit gândul?  

- Doamne, bine mă femeie!... ce rost mai are să dezgropăm morţii? „Cum de vorbeşte, stafia?!...” O frică groaznică a pus stăpânire pe el, tremura din tot corpul. Chiar dacă n-o vedea pe Leana, şi-o imagina că devenise uriaşă: nu mai încăpea în casă, se revărsa spre el ca un val de pământ, gata-gata să-l sufoce.  

- În prima seară, când eu nu mai eram în casă, te-ai îmbătat ca un porc. Ai stins sfânta candelă ce-mi trimitea lumina purificatoare pentru un suflet chinuit care tăinuise un păcat îngrozitor.O bubuitură surdă i-a sunat în urechi, casa se zgâlţâia ca după un cutremur, că şi-a pus mâinile la ochi. Intenţionase să-şi facă semnul crucii, dar mâinile parcă-i erau legate defrunte, nu şi le-a mai putut mişca. De ce mi-ai luat şi ultima flacără a speranţei?  

- Mi-era teamă să nu te mai văd încă odată cum stăteai îmbrăţişată de Costică, scenă pe care n-am uitat-o nicio clipă, desfrânato!  

- Ia ascultă Andrei, cât ai apreciat tu din tot sacrificiul pe care l-am făcut pentru tine? Aduţi aminte cum te-am slujit ca o roabă în credinţa lui Dumnezeu, şi nu ţi-am ieşit din cuvânt, sperând că vei înţelege... odată şi-odată... să mă ierţi.  

- Nu-l amesteca pe bunul Dumnezeu! Dacă-ţi era frică de El, de ce n-ai stat la locul tău, desfrânato!  

- De ce spui aşa!... fiindcă numai El, Dumnezeu... apărătorul nostru, ştie cum te-am îngrijit ca pe un copil: ţi-am făcut mâncare, te-am spălat şi călcat tot timpul ca să te arăt oamenilor din sat că-mi eşti drag şi ţin la tine, iar tu ai profitat de bunătatea mea, care am ţinut la tine.  

- Cum ai ţinut la mine, poţi să-mi spui?  

- ...Din prima noapte când ai plecat pe front, să nu te vadă nimeni că ai fost pe-acasă, numai la tine mi-a fost gândul, şi m-am condamnat singură de ce-am făcut. Te-am aşteptat să te-ntorci şi m-am rugat seară de seară la sfânta Fecioară să te apere şi să-ţi dea sănătate, să te ierte, păcătosule!... În cei şapte ani cât ai fost prizonier nu mi-am ridicat măcar privirea spre alt bărbat, speram şi credeam că trăieşti, chiar dacă cei de la primărie mă înştiinţaseră că ai fost dat pe ordinul de front ca dispărut. Mi-a spus Gavrilă Ion, care a luptat alături de tine, că te-a văzut ultima oară în munţii Tatra din Cehoslovacia, când aţi dat ultimul asalt împotriva nemţilor... şi de-atunci nimeni n-a mai ştiut de tine, doar eu am păstrat în mine credinţa că n-ai murit, şi am purtat haina neagră a doliului văduvei blestemate. Ştii tu câte lacrimi amare am vărsat pentru tine, câte nopţi n-am dormit şi de câte ori am mers la geam să privesc pe uliţă că speram să te văd cum vii la casa ta... Of, Andrei, de câte ori nu m-am trezit din somn în miez de noapte, când auzeam un zgomot pe afară, crezâd că ai venit şi baţi în uşă. Ştii tu, dagul meu Andrei, cât am suferit?  

- Te-am pus eu să suferi?  

- Nu, dar nu voiam să mai greşesc.  

- Ce mai conta!...  

Partea a III-a  

 

A avut mare noroc şi de data asta că nu a fost nimeni pe-afară ca să-l vadă; mai ales că vecinii aveau casele departe de-a lor, iar vremea potrivnică l-a ajutat cum nu se putea mai bine. Spre ziuă s-a pus o ploaie de-a-necat pământul, că oricine ar fi vrut să-i găsească urmele, era imposibil. Viitura coborâse cu atâta furie peste coasta pe unde plecase că acoperise cu un mâl cleios toate potecile. Imaginile acelor nopţi terefiante îi apăreau aşa de vii în minte, că vedea cu ochii deschişi cum a omorât un om fără apărare şi l-a aruncat în fântână ca pe-un câine, apoi cum i-a dus calul peste dealuri şi vâlcele ca să-i dispară urma, cum a venit înapoi şi a stat ascuns de ochii vecinilor, cum a fugit înfricoşat în plină noapte, ferindu-se şi de umbra lui; toate aceste imagini terifiante s-au transformat pentru toată viaţa în coşmarul nelegiuirii înfăptuite, că-l duceau deseori în pragul nebuniei.  

- „Câţi ani au mai trecut, Doamne... Nu degeaba se spune că un cap de om nu va pieri până nu-i prins criminalul, sau va plăti şi el în faţa Ta pentru crima săvârşită. Cum de-am putut să fiu atât de câinos?!... N-ar fi fost mai simplu să-i las viaţa? Leana era liberă să plece în lumea largă; ce m-ar fi interesat de ea că nu mi-a fost credincioasă. Ce drept aveam eu să iau viaţa unui om? Dacă-o iubea, putea s-o ia. De ce a trebuit să fac ce-am făcut? Ce duh rău m-a împins să fac un aşa păcat de mare? ...Iar ea, fata pe care-am ales-o din atâtea, că nu era frumuseţea satului, ori vreo bogătaşe, o fărâmă de om, cum a fost capabilă să îndure atâţia ani blestemaţi, şi să nu mă spună autorităţilor că i-am omorât iubitul? Să stau strâmb şi să judec drept: mi-a fost şi teamă, dar cred că mai mult ruşine s-o întreb de ce a mai rămas lângă mine, când putea să se ducă nouă şi cu-a brânzii... zece; mai ales că eu m-am întors după şapte ani petrecuţi în prizonierat la ruşi, într-un ţinut uitat de bunul Dumnezeu, unde şi dinţii-n gură îi erau negri din cauza prafului de cărbune. Cred că anii pe care i-am petrecut în mină... au fost ca o izbăvire a sufletului meu. Îmi ziceam mereu: „Nu te plânge, munceşte! Ce dacă nu-ţi dă mâncare de ajuns şi te suduiesc ca pe hoţii de caii? O meriţi, trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa. Poate aşa a vrut sfântul ca să pătimeşti pentru greşala care-ai făcut-o, păcat de  

neiertat în faţa bisericii creştine”. Niciodată nu i-am mai amintit Lenei de noaptea aceea care, ori de câte ori mi-aduceam aminte, simţeam cum mă roade-n suflet un regret apăsător şi scormonitor, asemănător cu apa când macină malul unui râu. Nu am reuşit să mai readuc în discuţie cele petrecute, şi parcă-mi pare rău... că n-am aflat şi gândurile ei; dar acum când nu mai este, pe cine să mai întreb?  

...Ce curaj pe ea! Nici nu pot să-mi dau seama nici până în clipa asta, că după ce s-a prăpădit, de-abia am îndrăznit şi am intrat în fundul grajdului unde-l aruncasem în fântâna blestemată pe nenorocitul de Costică, iar când am privit, că era în plină zi, nu se mai observa nici-o urmă de groapă. Deasupra a pus o grămadă de nisip în care înfigea morcovi, sfeclă, ridichii negre, varză pentru sămânţă şi gulii, ca să reziste frigului din timpul iernii. Într-un colţ, în spatele unei mese rotunde – cu trei picioare – din lemn de fag maroniu, pe care o folosea bietu’ socră-meu când mânca pe vatră, am găsit un opaiţ în care se mai vedeau câteva lumânări cufundate în ceara topită, iar alături rămăsese ulcica de pământ cu vreo câţiva tăciuni şi doi bulgări de tămâie. Probabil că venea pe ascuns în miez de noapte, îi aprindea lumânări, îl tămâia şi se ruga la Dumnezeu s-o ierte că a fost părtaşe cu mine la o crimă oribilă. Mi-o închipui cum stătea în genunchi şi-l plângea pe Costică...  

De-aia dispărea uneori de lângă mine în puterea nopţii şi-mi spunea când o-ntrebam unde a fost, că s-a dus să vadă ce fac păsările, sau oiile... Zicea că a auzit câinele lătrând, dar nu-mi dădeam seama, măcar după vocea ei care era pirdută (ca a unui om bolnav), iar pe faţa-i brăzdată de cute adânci, datorită suferinţei tăinuirii nelegiuirii mele, se vedeau şiruri de lacrimi, dar eu tăceam şi nu-i mai ziceam nimic, ba mă bucuram că se chinuie. O iertasem, dar în suflet încă mai simţeam arsura tăciunilor mocniţi ce mă ardea dei nu puteam să uit că mă înşelase cu neruşinarea şi perfidia unei ţărănci prefăcute şi umile, pe care toţi sătenii o credeau o adevărată sfântă. Demult n-o mai bănuiam că ar mai umbla după alt bărbat; se uscase ca o sfânta de pe cruce. Deci, nu l-a uitat?... Amantul i-a rămas la inimă, ceea ce mă face să cred, că tăcerea ei a fost un fel de plată ce-mi datora, findcă o lăsasem cu viaţă.  

...Aşa e omul făcut, îşi apără pielea cum poate mai bine; ce putea să mai facă, nu ea mă-ndemnase ca să-l ascundem în ciutură? Când m-am întors din prizonierat, nimeni nu mă mai lua în seamă: comuniştii lichidaseră jandarmeria, iar eu m-am trezit părăsit şi neajutorat; puteam deveni un muritor de foame. Of-of!... şi apoi boala, anii care trecuseră peste mine, m-au determinat să renunţ de-a mă mai lupta cu morile de vânt. Eram un învins, şi nu mi-am putut obţine şi apăra drepturile mele, ca fost ofiţer combatatnt în cel de-al doilea război mondial. Aşa că m-am retras la casa mea şi am trăit cu spaima în suflet... neuitând crima pe care am comis-o ca un descreierat ce nu mai văzuse şi altă femeie în ochii lui, decât pe Leana destrăbălata. Din toate cercetările pe care le-am făcut pe ascuns, fără să dau de bănuit cuiva, am aflat de la nişte veleşteni că pădurarul Costică Pavelescu ar fi fost mobilizat pe loc (probabil plecase la Craiova cu niscaitreburi de-ale ocolului silvic, după afirmaţiile brigadierului care-l aşteptase în dimineaţa zilei câd nu mai apăruse) şi a fost dus pe front în linia-ntâia, de unde nu se mai întorsese. Cum, pe timpurile acelea care erau destul de tulburi, cei care ar fi trebuit să afle unde dispăruse, nu s-au sinchisit prea mult să rezolve cazul, că nici până în ziua de azi adevărul a rămas îngropat, toţi au crezut că se prăpădise în răzbel. În cătunul unde locuiesc eu, niciunul din cei care mai trăiesc nu-şi mai aduc aminte de fostul pădurar, fiindcă după război veniseră alţii străini, pe care sătenii nu-i prea aveau la inimă. Erau foarte răi, veneticii nu le mai dădeau voie să taie niciun lemn din pădurile care le aparţinuseră, ba-i amendau când îi prindeau că luau câteva lemne uscate căzute pe jos, aşa de oropsiţi ajunseseră. Într-o zi, când s-au făcut măsurătorile pământului de cei de la sfatul popular, am întrebat într-o doară pe unul dintre ei: „De ce sunt porniţi cei de la ocolul silvic împotriva mea?”Eram foarte supărat că-mi luaseră şi ultimii cinci stânjeni de pădure care-mi rămăseseră pe la Vâlceaua Badii, pe o râpă din capul vii. Unul, nea Ilie Cobrescu, pe care-l făcuseră asesor popular, fiind om în vârstă şi, care cunoştea toate mejdiinile dintre locuri, îmi zice cu năduf în galas: „E-he... Andrei, dacă s-ar fi-ntors de pe front Costică Pavelescu, ţi-ar fi lăsast tot codrul de pădure dintr-a-Bisericii; doar ştii că eram vecin cu neica Mitru, nu numai ale cioturi de pe cei cinci stânjeni... după care plângi. Ce om a fost... Era văr cu Leana ta, mi se pare mie... după mamea bătrână. Parcă-l văd cum trecea pe la nevastă-ta, când erai plecat la răzbel şi-i aducea de-ale gurii, că nu se găsea nici fărâmă de mălai ca să poţi face o mămăligă. Mureau copiii în casă de foame”.Am simţit că o mână nevăzută m-a lovit în moalele capului şi mi-am rugat moartea, dar sărăcuţa... m-a ocolit de-atâtea ori. O, dar nici eu nu am vrut cu adevărat să părăsesc lumea asta păcătoasă, că puteam foarte bine să-mi zbor creierii cu un glonţ... după ce-o trimiteam şi pe ea lângă el. Acum sufăr, dar nu-i nimeni vinovat, eu mi-am făcut-o cu mâna mea”. O altă împunsătură ca de lance i s-a răsucit între coaste şi, fără să doarmă, a auzit cum îi vorbea Leana, că s-a retras speriat.  

- Andrei, nu te mai minţi!... s-a auzit glasul Leanei, venit din direcţia icoanei Sfântului Dumitru. A tresărit. Nu putea să se-nşele, era vorba ei pe care o auzise de atâtea ori când îl dojenea, dar cum era iritat, a repezit-o.  

- Ce vrei să spui?!... şi s-a uitat mai atent ca s-o vadă în carne şi oase, dar n-a observat nimic.  

- Andrei, adu-ţi aminte!  

- Ce să-mi aduc aminte? Ce mai ai cu mine? Nici moartă nu mă laşi? te ţii de mine ca scaiul de lâna oii, zăpăcita dracului!  

- Tu credeai că nu am observat cum te-ai purtat în clipa când plecam din casă...  

- Nu ştiu ce vrei să-mi zici.  

- Când m-ai petrecut pe ultimul drum, Andrei, Andrei... nu oftai de durere pentru mine...  

- Ca să vezi!... şi de ce crezi că oftam?  

- Oftai uşurat... că scăpasei de mine. Era un fel de descătuşare a sufletului tău, fiindcă dispariţia mea te elibera de un trecut negru. Din clipa aceea nu-ţi mai era frică de nimic. târfa care plecase pentru totdeauna... luase cu ea în mormânt o taină groaznică, omorul pe care l-ai înfăptuit cu atâta cruzime, nemernicule! Din acel moment te-ai simţit liber că nu mai te ameninţă nici-o primejdie. Ţi-am dus secretul în mormânt, şi nu te mai temeai că vei fi dovedit de moartea lui Costică.  

- Fiţi-ar Costică-al dracului! Ce-ţi veni de nu-mi dai pace? Ce ai, femeie, cu mine? Asta e drept mulţumire că ţi-am cruţat viaţa?  

- Ce, nu-ţi place să mă auzi!?...  

- Simt că-mi pierd minţile, iar tu mă chinui cu tot felul de vorbe... Unde dracu te ascunzi de nu te văd, potaie nenorocită!....  

- Nici acum nu eşti sincer, te prefaci, dar curiozitatea te roade să afli de la mine cât mai multe detalii. Spune că nu ţi-am ghicit gândul?  

- Doamne, bine mă femeie!... ce rost mai are să dezgropăm morţii? „Cum de vorbeşte, stafia?!...” O frică groaznică a pus stăpânire pe el, tremura din tot corpul. Chiar dacă n-o vedea pe Leana, şi-o imagina că devenise uriaşă: nu mai încăpea în casă, se revărsa spre el ca un val de pământ, gata-gata să-l sufoce.  

- În prima seară, când eu nu mai eram în casă, te-ai îmbătat ca un porc. Ai stins sfânta candelă ce-mi trimitea lumina purificatoare pentru un suflet chinuit care tăinuise un păcat îngrozitor.O bubuitură surdă i-a sunat în urechi, casa se zgâlţâia ca după un cutremur, că şi-a pus mâinile la ochi. Intenţionase să-şi facă semnul crucii, dar mâinile parcă-i erau legate defrunte, nu şi le-a mai putut mişca. De ce mi-ai luat şi ultima flacără a speranţei?  

- Mi-era teamă să nu te mai văd încă odată cum stăteai îmbrăţişată de Costică, scenă pe care n-am uitat-o nicio clipă, desfrânato!  

- Ia ascultă Andrei, cât ai apreciat tu din tot sacrificiul pe care l-am făcut pentru tine? Aduţi aminte cum te-am slujit ca o roabă în credinţa lui Dumnezeu, şi nu ţi-am ieşit din cuvânt, sperând că vei înţelege... odată şi-odată... să mă ierţi.  

- Nu-l amesteca pe bunul Dumnezeu! Dacă-ţi era frică de El, de ce n-ai stat la locul tău, desfrânato!  

- De ce spui aşa!... fiindcă numai El, Dumnezeu... apărătorul nostru, ştie cum te-am îngrijit ca pe un copil: ţi-am făcut mâncare, te-am spălat şi călcat tot timpul ca să te arăt oamenilor din sat că-mi eşti drag şi ţin la tine, iar tu ai profitat de bunătatea mea, care am ţinut la tine.  

- Cum ai ţinut la mine, poţi să-mi spui?  

- ...Din prima noapte când ai plecat pe front, să nu te vadă nimeni că ai fost pe-acasă, numai la tine mi-a fost gândul, şi m-am condamnat singură de ce-am făcut. Te-am aşteptat să te-ntorci şi m-am rugat seară de seară la sfânta Fecioară să te apere şi să-ţi dea sănătate, să te ierte, păcătosule!... În cei şapte ani cât ai fost prizonier nu mi-am ridicat măcar privirea spre alt bărbat, speram şi credeam că trăieşti, chiar dacă cei de la primărie mă înştiinţaseră că ai fost dat pe ordinul de front ca dispărut. Mi-a spus Gavrilă Ion, care a luptat alături de tine, că te-a văzut ultima oară în munţii Tatra din Cehoslovacia, când aţi dat ultimul asalt împotriva nemţilor... şi de-atunci nimeni n-a mai ştiut de tine, doar eu am păstrat în mine credinţa că n-ai murit, şi am purtat haina neagră a doliului văduvei blestemate. Ştii tu câte lacrimi amare am vărsat pentru tine, câte nopţi n-am dormit şi de câte ori am mers la geam să privesc pe uliţă că speram să te văd cum vii la casa ta... Of, Andrei, de câte ori nu m-am trezit din somn în miez de noapte, când auzeam un zgomot pe afară, crezâd că ai venit şi baţi în uşă. Ştii tu, dagul meu Andrei, cât am suferit?  

- Te-am pus eu să suferi?  

- Nu, dar nu voiam să mai greşesc.  

- Ce mai conta!...  

 

Va urma  

Referinţă Bibliografică:
ULTIMA SPOVEDANIE (PARTEA A TREIA) / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 960, Anul III, 17 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!