Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 591 din 13 august 2012        Toate Articolele Autorului

Povestiri pentru copii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Al.Florin Ţene 
  
POVESTIRI PENTRU COPII 
  
AVENTURĂ ÎNTR-UN PEISAJ EPIFANIC 
  
Trenul sosise la ora exactă. in Gara de Nord, nu se 
  
schimbase nimic deosebit. Doar cerul Bucureştiului era mai 
  
plumburiu decat il ştiam. Oamenii alergau pe langă noi ca 
  
furnicile cărora le fuseseră deranjat muşuroiul. 
  
Impreună cu Ionuţ, băiatul meu, ne-am urcat in tramvaiul 
  
12, pentru a ajunge la Cimitirul Belu. Tramvaiul aluneca printr-un 
  
tunel cenuşiu, iar clădirile păreau pereţii unei grote a timpului. 
  
Am coborat din calească şi am intrat pe aleile parcului 
  
Belu. Liniştea era tulburată, din cand in cand, de şoaptele 
  
aersoanelor ce stăteau pe scaunele albe, ca de marmură, sau negre, 
  
ca lemnul de abanos. Atunci l-am văzut, pentru prima oară, pe 
  
Eminescu, discutand pe tema cimitirelor cu Sadoveanu, ce-şi 
  
manca din brici o bucată de pulpă de iepure. 
  
– Dragă, Coane Mihai, „dacă vrei să cunoşti un popor, 
  
cercetează-i cimitirele”. 
  
– Ai dreptate, frate Eminescu, numai acolo, la cimitir 
  
surprinzi relaţia omului cu divinitatea, situarea sa fată de ceea ce il 
  
transcende, raportul dintre finitatea sa şi infinitatea de dincolo şi 
  
dincoace de sine. Cam aşa spune şi un prieten necunoscut mie, 
  
Dumitru Velea, de prin Petroşani. 
  
Ne oprisem şi ii ascultam fascinaţi. Pe o altă bancă 
  
Macedonski murmura in mustaţă, a la Hitler: „O! Dumnezeule, 
  
mister albastru,/ M-ai ridicat peste dezastru,/ Peste blestem şi 
  
ură”. 
  
– Sunt versuri din „Excelsior”, imi şopteşte Ionuţ. Sunt 
  
scrise in 1886. 
  
– Ştiu! Dar noi in ce an suntem?! Tot acela in care ne-am 
  
intors in timp?! 
  
– Da, ai dreptate, este anul şaselui, in care Heinrich Heine 
  
scria: „Saloanele mint, mormintele sunt sincere” in „Despre 
  
Franţa”, scrisă in anul rezultat din diferenţa anului in care trăim şi 
  
150. 
  
Iată, „Chiar moartea este o părere”, spunea Eminescu, 
  
ascultandu-l pe banca din parc. 
  
– Ai dreptate. Priveşte la Marin Preda cum perorează 
  
despre inţelepciunea ţăranului, şi la Pituţ cum il contrazice. 
  
Priveşte, dar să nu te vadă. 
  
Ne-am ascuns după un copac jupuit de frunze. Ascultam. 
  
– Te ştiam mort, măi Pituţe, se adresă vecinului Preda, cu 
  
glasul lui bonom şi duhănind a wisichi. 
  
– Eşti dezinformat, ca intotdeauna, de organele partidului. 
  
– Ce tot zic, ăştia, coane Mihai? – intrebă Eminescu pe 
  
vecin. 
  
– E o poveste de care tu eşti străin. 
  
– Cunosc totul. Ştiu că ai trăit şi tu sub şenilele comuniste. 
  
S-a lăsat liniştea. Eu cu Ionuţ am luat-o pe alee spre 
  
ieşirea din parc. Dar nu inainte de a face cateva fotografii cu 
  
telemobilul feciorului. 
  
– Dragă tată, am trăit eternitatea recuperatoare a clipei. 
  
Incepuse să plouă. Vizitatorii parcului se retrăseseră sub 
  
„umbrele” de marmură albă şi neagră. Din spate am auzit vocea 
  
lui Nichita Stănescu spunand, inainte de a se adăposti sub umbrela 
  
de piatră: „Priveste-ti mainile şi bucură-te, căci ele sunt absurde.”. 
  
– Sunt versurile din volumul „Dreptul la timp”, imi 
  
şopteşte Ionuţ. 
  
Ne-am urcat in tramvai şi in urechi imi sunau ritmic 
  
versul lui Nichita: „Sunt la pămant, mă arbore, i-am zis.” Ionut 
  
stătea pe ganduri... 
  
– La ce te gandeşti?... 
  
– La „Fabula Căii Singuratice” de Artur Silvestri. 
  
– Si eu la fel. 
  
– Vezi, nu am ajuns la Cimitirul Belu! 
  
– Ne ducem altădată, acum ne este de-ajuns plimbarea 
  
prin parc. Am coborat la Gara de Nord. Oamenii alunecau pe langă 
  
noi ca un fluviu tulbure. Trenul garat pe linia 6 ne aştepta să intrăm în tunelul timpului spre Capitala Ardealului. 
  
CĂRTICICA ... 
  
Era o vară toridă de juca căldura in aer. Ziua era lungă 
  
„cat o zi de post”. Stăteam tolănit pe iarbă cu o carte de poezii 
  
scrise de prietenul meu, Eminescu, cel cu care copilărisem, mai 
  
ieri, la Ipoteşti. 
  
Cand am inceput să citesc, iarba din curtea casei imi 
  
ajungea la bărbie. Stelele coboraseră in jurul meu şi ziua era 
  
luminoasă, ca o scenă pe care se juca, in dramatizare proprie, 
  
poemul „Luceafărul”. 
  
Simţeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe 
  
pagini. O carte despre mine. 
  
– Chiar o carte eşti. Mi-a şoptit firul de iarbă, ce imi 
  
ajunsese, deja, la buze. 
  
– Repede mai creşti, fir de iarbă! 
  
– De-alaltăieri tot cresc, imi foşneşte iarba ... şi aud 
  
cantecul de creştere al acesteia. 
  
De cand tot citesc in ograda părintească, urechile mele 
  
văd tot ce mişcă, ochii aud culorile, iar nasul simte orice mişcare a 
  
cuvintelor scrise pe paginile trupului meu. Simţeam că sunt o 
  
carte despre prietenul meu Mihai. 
  
– Dar de ce nu despre tine?! Doar carte eşti tu! – imi 
  
şopteşte firul de iarbă, ce-mi ajunsese pană la varful nasului. 
  
– Păi, ii şoptesc eu, priveşte cine te calcă. 
  
– Cine este omul acesta? Au!... Mă doare!... 
  
– Este chiar prietenul meu, Eminescu. 
  
– Aşa spune! in felul acesta, imi mai trece durerea. Ştiu, e 
  
un inger al poeziei noastre! – imi şopteşte firul de iarbă, ajuns, 
  
acum, la fruntea mea pe care scria „Poezii” de Mihai Eminescu. 
  
– Dar pe suratele tale, care stau sub mine, nu le dor? 
  
Intreabă-le! 
  
– Nu le dor. Ştiu că eşti doar o carte. 
  
– Cum, doar o carte? Sunt un om!... 
  
– Nu eşti om! Eşti o carte. Priveşte-te in oglinda bobului 
  
de rouă de pe mine şi ai să vezi cate pagini ai. 
  
M-am uitat in acea oglindă. Aveam, doar, 65 de pagini. 
  
Subţirică cărticică, am reflectat. Trebuie s-o mai scriu. Măcar o 
  
sută de pagini. 
  
Firul de iarbă mi-a auzit gandul. 
  
– Mai ai de trăit. 
  
– Mai am, mai am. 
  
I-am răspuns, neobservand că firul de iarbă imi crescuse 
  
peste cap, iar prietenul meu, Mihai, confundandu-mă cu o 
  
cărticică, m-a luat şi, urcandu-se intr-un scranciob, m-a aşezat sub 
  
fund să nu-l taie sfoara. 
  
– Uţa, uţa... 
  
– Cu căruţa, il inganam. 
  
– Si Lenuţa! – mă completa firul de iarbă. 
  
Săturandu-mă de acest joc, mi-am lăsat gandul in 
  
scranciob, iar eu mi-am adunat paginile, devenind o cărticică ce- 
  
mi poartă numele primit in preajma celui de-Al Doilea Război 
  
Mondial. Se făcuse toamnă şi firul de iarbă fusese rupt de un elev şi 
  
aşezat intre coperţile acestui volumaş „Cărticica de dat in leagăn 
  
gandul”, să-l preseze pentru ierbar. 
  
Mai erau două zile şi incepea şcoala. 
  
Evadare din lied 
  
Ceasul meu electronic de la mână arăta ora 17 şi ziua 19 octombrie 1815.Aveam întâlnire cu Schubert la biserica din Linchtenthal pentru a interpreta noua sa lucrare,un lied,”Margareta depănând”,pe versuri de Goethe.Aerul rece din biserică,liniştea pătrunzătoare îmi întinseseră la maximum neliniştea.de pretutindeni,eram spionat de ochii sfinţilor din icoane.Mă mustrau pentru faptul că îndrăznisem să dau timpul înapoi.Să răscolesc ordinea lucrurilor.Umbrele vitraliilor accentuau înserarea din interior.Cupola înaltă,parcă,mă conducea spre adâncul de nepătruns al cerului. 
  
Deodată,din balconul din spatele meu,s-au auzit primele acorduri ale liedului ce doream să-l ascult.Am încremenit.Orga vibra dând viaţă sufletului.În vârful picioarelor,m-am urcat la balcon..Acolo,am văzut pe tânărul de 17 ani,Schubert în persoană,scufundat în redarea vieţii sufletului prin pulsiunile notelor musicale.Avea un păr creţ,un nas prea gros,trăsături greoaie de negru cu faţa albă.Nu era nici un Apolo din antichitate şi nici un Antonio.Era un in trockener Patron.Aşa îl vedeam purtându-se cu femeile,mai târziu.Un curtenitor ...  
  
Am ascultat lucrarea rezemat de tocul uşii de la intrarea în balcon.Când a terminat,s-a întors spre mine şi m-a salutat discret. 
  
-Ce zici,Florine? 
  
-Superb! De la această lucrare începe crearea liedului german. 
  
-Nu mă măguli... 
  
-Acesta este purul adevăr!Muzica împlineşte poemul,fără a-l împovăra.Mai târziu,îţi spun să ştii,că Nietzche a spus despre acest eveniment,”La început a fost nălucirea.” 
  
-Cine este acesta!? 
  
-Un filosof,un psihanalist ... O să-ţi spun mai târziu cum vine problema cu “întoarcerea în timp”. 
  
După care,fără altă explicaţie,Schubert intră într-una dintre”furiile sale goethene”,cântând cu entuziasm Tânguirea păstorului şi Scena din Catedrală,din Faust.După care a tăcut.În biserică liniştea încremenise.Se întunecase de-a binelea.Sfinţii începuseră,parcă,să prindă viaţă.,După un timp,acordurile orgii s-au auzit din nou.Peste ele glasul compozitorului. 
  
-Pentru tine cânt Iubirea zbuciumată,pe versuri de Rastlose Liebe,scrise după Goethe. 
  
M-am restras încet,şi,coborând treptele balconului,am bâjbâit spre ieşirea din biserică.Tot drumul spre hotel m-au urmărit sunetele liedurilor.Luminile firmelor colorau asfaltul în diferite nuanţe.Înserarea era o metaforă a Vienei.Oraşul acesta îmi intrase în suflet,precum o peşteră în inima muntelui.Mirosea a primăvară,iar tinerii de pe podul aşternut peste Dunăre,îşi oglindeau în apă sărutul lor prelung.Mă grăbeam.Eram obosit de atâta întoarcere,cale de aproape două secole,şi murmuram cuvintele din Romani 5:20:” ... dar unde s-a înmulţit păcatul,acolo harul s-a înmulţit şi mai mult...” 
  
EVADARE DIN ZID 
  
Ningea ca-n basmele noastre. Străzile erau troienite şi 
  
burgul dormea sub zăpadă. Mergeam pe trotuar cu nepoţica mea 
  
de mană. Era tarziu şi undeva, spre apus, halebarda lunii abia se 
  
intrezărea printr-o plasă de nori. 
  
– Bunicule! Vezi? Fulgii de zăpadă dansează in aer. Iar 
  
scama aceea de lună, care abia se mai vede, dispare in nori. 
  
– Lucirea-acelui ochi cernit/ E plină de-un trecut umbrit": 
  
Aşa spune poetul englez Byron, in „Ghiaurul”, o poveste 
  
verificată. 
  
Fetiţa a tăcut. Mergeam tăcuţi unul langă altul şi zăpada 
  
scarţaia sub tălpile noastre. Puţinii trecători de pe stradă se 
  
indreptau grăbiţi spre staţiile de troleibuz. Privirea ne aluneca 
  
peste vitrinele viu luminate. Zidurile burgului, parcă, ieşeau din 
  
istorie. Undeva, un clopot colora noaptea cu-n sunet de bronz. 
  
Din umbra unui zid al cetăţii s-a desprins o umbră. Un fior 
  
mă cuprinsese cand aceasta se indrepta spre noi. Jobenul inalt şi 
  
pelerina neagră, parcă, acoperea o istorie. Nepoţica mă strangea 
  
de mană fără să spună un cuvant. Din spate, auzeam nişte paşi 
  
grăbiţi. Am intors capul. Era Nicolae Iorga. Era inalt. Inalt şi cu 
  
barba in vant... 
  
– Tinere, contemporan cu viitorul ce nu l-am apucat, 
  
„Poemele lui Byron”, din care ai recitat nepoatei, „au o mişcare 
  
neintalnită pană atunci in vreo literatură, ca-n Mazeppa sau in 
  
descrierea pregătirii luptei de la Waterloo. Misterul ii stă la 
  
indemană oricand, şi vedenia din Mireasa de la Abydos arată ce 
  
vrăjitor era el in lumile supranaturalului”. 
  
– Da. maestre, aveţi dreptate! Byron şi poezia lui au o 
  
fluenţă de torent al versului cum spunea, undeva, T. S. Eliot. 
  
– Nu l-am cunoscut. Doar acum ne intalnim in paginile 
  
cărţilor, ca nişte citaţi ce suntem. 
  
– Vorbiţi despre mine? Eu sunt Byron. Abia acum am 
  
ieşit din istorie, să pot respira un aer mai curat al viitorului. In 
  
timp ce tu, tinere, intrai in istorie, prin uşa zidului de unde am 
  
evadat. 
  
– Dumneata eşti autorul „Blestemului Minervei”. 
  
– Da! Eu sunt. Nu este nici o scofală. Am citit in librăria 
  
din colţ traducerea lui Virgil Teodorescu. Nu mi-am recunoscut 
  
povestea. A pus mult de la el. 
  
– Aşa se intamplă. Prin traducere suferă mult textul, din 
  
cauza conotaţiilor a intervenit Nicolae Iorga 
  
Mărise pasul şi se pierdu după colţul străzii, undo se afla 
  
Catedrala Sfantului Mihail. 
  
Rămas singur cu străinul, inima, incet, revenise, aproape 
  
la normal. Catincuţa nu mai sufla nici o vorbă. 
  
– Pe tine te cunosc. Te citesc, acolo, unde ai să vii şi tu. 
  
Avem o Uniune a Scriitorilor Veşnici. E mult mai mare şi mai 
  
activă. Insă, acum este prea tarziu, şi „ostenit de relele străine,/ 
  
Mă-ntorc acasă şi schiez, in fine, / Tot grupul viitorului tablou”. 
  
– Frumos spus. Te-ai autocitat din „Epoca de bronz” sau 
  
„Carmen Seculare et annus haud mirabilis”. 
  
Deodată, aducandu-şi aminte că a uitat ceva acasă, umbra 
  
cu jobenul şi pelerina neagră s-a intors şi a dispărut prin zid. 
  
– Ce-a fost asta, bunicule? 
  
– Sunt prietenii noştri. Se intorc şi ei, din cand in cand, să 
  
respire aerul Crăciunului de la noi. 
  
Luna ieşise din nori. Nu mai ninge... Ceasul din turnul 
  
Catedralei arăta miezul nopţii. Mergeam grăbiţi spre casă, 
  
murmurand Colindele pe care le auzisem la concert. Timpul alerga pe lângă noi, cei ce urcam dealul Mănăşturului. 
  
MATERIALIZARE ÎN CUVÂNT 
  
Spectacolul de iluzionism, prezentat de maestrul Uferini, 
  
era in plină desfăşurare. Sunetele de exclamaţie de mirare 
  
alternand cu liniştea, marcau numerele surprinzătoare ale 
  
spectacolului. 
  
Semiobscuritatea sălii accentua şi mai mult misterul. 
  
Catincuţa, nepoţica mea, emoţionată, mă strangea de mănă. In 
  
momentele acelea, in care maestrul, impreună cu asistentul, tăia 
  
cu un fierăstrău cutia in care se afla asistenta lui Uferini, adusese 
  
pe spectatori in pragul disperării. Se auzeau din sală sunete 
  
ciudate, de emoţie şi oftaturi. 
  
– Dacă moare? – mă intrebă emoţionată Catincuţa. 
  
– Nu o să moară, ai să vezi! – i-am şoptit nepoatei. 
  
In timp ce numărul se desfăşura pe scenă, langă mine se 
  
aşeză un domn, avand o pălărie cu boruri mari, imbrăcat retro, 
  
amintind de imbrăcămintea americanilor de prin anii 1920. După 
  
ce mă salută cu o inclinaţie a capului, discretă şi elegantă, imi 
  
şopti la ureche cu o voce gravă, intr-o perfectă limbă romanească: 
  
– Această secvenţă o ştiu de la iluzionistul Harry Houdini, 
  
de acum aproape un secol, cand, intr-un spectacol din Manhattan, 
  
a impresionat multimea. 
  
Auzindu-l, am intors capul spre el şi l-am privit cu 
  
surprindere. in acel moment, Uferini işi terminase numărul şi din 
  
cutia de lemn a ieşit asistenta, suplă şi frumoasă, intreagă şi 
  
nevătămată. Un ropot de aplauze răsplăti din plin pe maestrul ce 
  
făcea plecăciuni de mulţumire către public. 
  
In clipa aceea, parcă alunecand sau intrupandu-se dintr-o 
  
ceaţă ce inundase scena, necunoscutul de langă mine s-a apropiat 
  
de maestrul Uferini, care luat prin surprindere, nu a schiţat nici un 
  
gest. 
  
– Oameni buni! Nu mai credeţi in astfel de spectacole 
  
şarlataniste. Eu am crezut in aceste magii. Dar nimic nu este 
  
adevărat! 
  
In sală, oamenii şi, mai ales, copiii au inceput să se agite. 
  
De la galerie s-au auzit cateva proteste. 
  
Insă necunoscutul incepu să cuvante din nou, 
  
– In 1887, am organizat şedinţe de spiritism in casa mea 
  
din Southsea. La masa rotundă chemam spiritele. In toate acestea 
  
mă ajuta fiul meu, Arthur. Cu varful piciorului mişca masa, să 
  
creadă cei prezenţi că spiritul chemat o mişcă. Totul este o 
  
şarlatanie... 
  
– Dar cine eşti tu? – indrăzni să strige nepoata mea. 
  
– Vă rog să mă scuzaţi că nu m-am prezentat. Sunt Conan 
  
Doyle, cel care a dat viaţă celebrului, de-acum, Sherlock Holmes, 
  
intrat in legenda nemuritoarelor creaţii literare. Cărţi cu el, scrise 
  
de mine, au fost traduse şi la voi, in Romania, de către Mioara 
  
Izverna. 
  
O linişte surprinzătoare s-a lăsat peste intreaga sală. in 
  
clipele acelea de derută, cel care s-a recomandat Conan Doyle, a 
  
dispărut, invăluit intr-o ceaţă imprevizibilă. 
  
Maestrul Uferini işi continuă nestingherit numărul 
  
următor, fără nici o perturbare. Porumbeii albi zburau unul după 
  
altul din batista roşie, ţinută in cele două maini. 
  
La ieşirea din Teatru, după spectacol, l-am văzut pe 
  
Conan Doyle la braţ cu o tanără imbrăcată in hainele modei de 
  
astăzi. Contrastul dintre imbrăcămintea bărbatului şi femeii era 
  
evident. 
  
– Uite-l pe intrus! – am auzit pe cineva strigand langă 
  
mine. 
  
– E la braţ cu Mioara Izverna, a adăugat un altul. 
  
– Bunicule! – am auzit-o pe Catincuţa. Uite, ştiu şi eu să 
  
inghit această bilă! 
  
Şi nepoţica schiţă gestul de a inghiţi bila de cauciuc pe 
  
care o palmă intre degetul mare şi podul palmei, iar cu limba 
  
umflă falca, creandu-mi impresia că are bila in gură. După care 
  
inghiţi mimand. 
  
– Bravo! Ai invăţat ceva... 
  
Intunericul se lăsase peste oraş. Drumul spre casă ne 
  
aluneca sub tălpi. 
  
Vârcolacii 
  
Bătrânul Costică îi spunea, cu câteva zile înainte de a muri, vărului Mărin a lui Guriţă, că el se face vârcolac, pentru a se mai întâlni cu prietenii la cârciumă.  
  
-Aşa ... să ne treacă de dor! 
  
-Băi, Costică, poate acum suntem vârcolaci!? 
  
-Nu fi nebun, Mărine! Acum suntem aici! 
  
-Atunci nu suntem tot ... aici, ca vârcolaci? 
  
-Da! Dar ... nu vezi că suntem în casă? 
  
-Ce casă, bă Costică! E cavou! 
  
-Cum cavou!? Nu vezi masa? Nu vezi sticla de vin şi paharele pline? 
  
-Păi ... şi atunci vom avea toate acestea ... în imaginaţie. Ca şi acum! 
  
-Nu! Atunci ieşim din mormânt şi ... ne ducem la cârciumă pentru a bea. 
  
Tot discutând pe această temă, cei doi n-au observant că în cameră şi afară se întunecase. 
  
-Costică! Aprinde lampa! Nu vezi că nu ne mai vedem? 
  
-Lasă măi Mărine, mai bine mergem la cârciuma lui Bălosul! Facem economie de fotoghin, cum zic oşenii. 
  
-Ce vorbeşti, Costică!? De unde şti că zic la gaz, aşa cum ai zis!? 
  
-Păi ... am fost aseară pe la ei şi i-am auzit spunând că n-au fotoghin ...  
  
- Unde!?  
  
-În Ţara Oaşului! 
  
-Tu eşti beat, Costică! 
  
-Cum beat!? N-am băut de cât zece kile de vin, la fel ca tine ...  
  
-Floare la ureche ...  
  
-Atunci să mergem la cârciumă! 
  
-Mergem! 
  
Au ieşit din casă clătinându-se.S-au ţinut de stâlpii prispei şi apoi au luat-o agale spre poartă. 
  
-Băi Costică, observi cum se învârteşte pământul? 
  
-Da! Când eram pe lumea cealaltă, cum îi ziceam? 
  
-Omenire! 
  
-Aşa este! Cum spuneam...când eram acolo, pământul nu se învârtea.Stătea pe loc.Ăla, cum îi zicea? 
  
-„Gagalileu” ne minţea că pământul se învârteşte! 
  
-Băi Costică! Noi unde dracu suntem!? Că am ameţit, tot gândindu-mă... 
  
-Eu zic că suntem pe pământ. Căci toţi oamnei de aici, din ţărişoara noastră, suntem vârcolaci... 
  
-Adică moroi? Cum zic proştii de olteni?! 
  
-Ce moroi!? Suntem vârcolaci, aceştia provin din neam nobil. 
  
-Da...da...de pe vremea lui Ţepeş. 
  
-Ai dreptate! Dar, n-am stabilit unde suntem... 
  
-Suntem aici...sau dincolo? 
  
-Vrei să spui că suntem dincolo, veniţi de aici... 
  
-Nu mai înţeleg! 
  
-Lasă că ne dezleagă Bălosul al lui Labă! La cârciumă.” 
  
-Măi, dar rău se învârte pământul. 
  
-Am observat şi eu. A căpătat chiar viteză de când s-a întunecat. 
  
- Păi, este la mintea cocoşului...a dispărut soarele.El mai ţinea pământul să nu se învârtească prea rău. 
  
-Să nu ameţească vârcolacii! 
  
-Vrei să spui că oamenii! 
  
- Păi...care oameni? Doar am stabilit că ne aflăm în lumea vârcolacilor. 
  
Tot discutând şi bălăgănindu-se dintr-un gard în alt gard au ajuns la cârciumă.Prin geam se vedea că şi aici, nu merge lumina. 
  
-Nici aici nu au buleftrică! 
  
-Au lampă! Nu ca noi lumânare... 
  
Cu chiu cu vai au nimerit uşa. 
  
-Măi Costică, rău se învârteşte pământul! 
  
Au înaintat spre tejghia, ţinându-se unul de altul. 
  
-Bună seara Bălosule! 
  
-Sara bună oamenilor! Ieri v-au înmormântat rudele... 
  
-Aoleooo! Costică! Să fugim că am dat peste un vârcolac din ţara moroilor! 
  
* 
  
În aceaşi seară Elena a lui Dudău a născut un băiat care peste câteva zile a fost botezat Costică, iar Maria lui Ştir, nevasta lui Guriţă, a născut tot un băiat pe care l-a botezat Mărin, de nu mai prididea moaşa comunală cu alergatul de la una la alta.Noroc că a apucat de le-a moşit pe amândouă, că pe drumul de întoarcere a făcut un infarct speriindu-se de doi vârcolaci care semănau leit cu cei doi morţi pe care i-a premenit în urmă cu câteva ore. 
  
A doua zi, oamenii din Ţara Vârcolacilor au găsit-o în şanţ moartă. 
  
-Asta a căzut din cer, săraca! Îşi spuneau vârcolacii... 
  
ULTIMUL TELEFON 
  
M-am trezit in noaptea aceea de pomină că l-am intrebat 
  
de ce este poreclit Gary. După o tăcere adancă, aşternută intre noi, 
  
mi-a spus cu vocea lui baritonată: 
  
– Ieşisem in recreaţie de la ora de limba greacă. Invăţasem 
  
cuvantul gary, care, in limba lui Homer, inseamnă găină. 
  
Coincidenţa a făcut ca tocmai atunci o găină să se inţepenească in 
  
gardul şcolii şi eu s-o scot de acolo, redandu-i libertatea. Atunci, 
  
colegii au inceput să strige la mine: gary, gary... ...Şi aşa mi-a 
  
rămas această poreclă pe care am purtat-o, ca pe o cruce, şi pe 
  
front. 
  
– Simt cum mă striveşti, ca pe o insectă, in paginile acelui 
  
„Jurnal” al tău, unde scrie că, la 25 iulie 1944, la Bogdăneşti, 
  
disperat şi sfaşiat, ziceai despre nişte execuţii... 
  
– De cate ori mă gandesc la acele clipe, mă simt mai rău 
  
ca tine. Mă dor toate nervurile, asemenea plantelor intr-un ierbar. 
  
Atunci, „au fost executaţi 16 dezertori”. „Impuşcaţii, s-au 
  
rostogolit inerţi in gropile pline de apă. Am văzut creieri zburand, 
  
strigăte, groază mută, totuşi indiferenţă faţă de glonţ. Nu mai pot. 
  
Nu mai pot. Mă doare ceva nelămurit in piept, ceva de care nu mă 
  
pot desface. Mă sfaşie pe dinlăuntru o hienă. Au murit caţiva 
  
oameni. Erau in varstă toţi. Uscaţi, slabi, iar unul avea o mustaţă 
  
roşie, neobişnuit de mare... Mi se părea că plange. Un procuror 
  
militar, ca scos din cutie, pudrat şi pomădat, a citit sentinţa. Era 
  
beat, sughiţa după fiecare nume. Jandarmii au manevrat 
  
inchizătorile zebeurilor... Unii au strigat ≪Mamă! Mamă! ; alţii, 
  
parcă, au spus: ≪Copiii mei! Copiii mei! ; unul singur a strigat 
  
tare: ≪Proletari din toate ţările uniţi-vă!... . Am vrut să le adun 
  
fişele de identitate. Nu s-a putut. Apa, in gropi, le acoperise trupul 
  
din care mai şiroia sangele... La noapte imi face acte false şi 
  
dezertez. O iau inspre Craiova: mă voi face că imi caut şcoala de 
  
ofiţeri şi mă voi preface că nu o găsesc”. 
  
– Eu te ştiu Gary, dar, de fapt, cine eşti? 
  
– Sunt cel care m-am rătăcit „in simbol” cu „Cu arca 
  
Bunei Speranţe”, sunt Ion Dezideriu Sirbu. 
  
După care am coborat in somn amandoi. Lumina a scos 
  
partea etică a noastră, rotunjindu-ne destinul, aşezandu-ne pe 
  
creştetul capului „lauri”. In timp ce Dumitru Velea suna insistent 
  
la telefon. Nu-l auzeam niciunul. 
  
Al.Florin ŢENE 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Povestiri pentru copii / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 591, Anul II, 13 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!