Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1141 din 14 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

Povestea sărmanului Tragodas - Partea I-a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Povestea sărmanului Tragodas - Partea I-a  
 
Omul sărac, amărât, fără adapost şi lipsit de apărare nu-i o invenţie de azi, de ieri. Săracii au fost întotdeauna pe lumea asta şi vor mai exista cât timp va îngădui Cel de Sus să existe Pământul acesta.  
 
Se spune că a existat odată, demult, în timpurile antice, undeva pe ţărmurile Asiei Mici, un oraş bogat care se numea Atalya. În acest oraş măreţ domnea un rege luminat, pe nume Agatos, care era vestit pentru marea lui patimă de a construi temple şi palate grandioase cum nu s-au mai văzut în lume.  
 
Acest oraş, însă, a suferit un mare necaz, ajungând să trăiască zile grele datorită invaziei perşilor care au cotropit şi au pârjolit tot ce au întâlnit în cale. Au dărâmat templele şi palatele, au dat foc la sate punând locuitorii pe fugă. Iar aceştia s-au refugiau, care cum au putut, pe alte meleaguri, pentru a-şi salva viaţa şi agoniseala pe care au reuşit să o mai ia cu ei. Mândra cetate a regelui Atalyei a fost asediată vreme îndelungată de perşi, bravii eroi din interior apărându-se din răsputeri. Însă zilele le erau numărate, perşii aveau o oştire numeroasă cu care se pregătea să cucerească cetatea.  
 
*  
 
În acele vremuri îşi ducea zilele, abia târându-şi picioarele prin colbul nesfârşitelor drumeaguri de prin sărăcăcioasele sate de câmpie, un om amărât, un biet cerşetor care, în lungile şi chinuitoarele sale peregrinări, lălăia cât îl ţinea gura ori îngâna încetişor un cântec monoton şi jalnic, ticluit şi răsticluit de el după cum îl dezmierdau necazurile.  
 
Chinuita făptură care avea pe vremuri înfăţişare ceva mai omenească şi un nume, Tragodas, ajunsese acum o nenorocită epavă ce nu mai era demnă decât de numele de cerşetor. Arăta ca o fiinţă netrebnică, cu ochii bulbucaţi şi roşii în cap, rătăciţi în adâncul orbitelor pierdute sub câlţii părului de pe creştet, urâţită şi de alţi câlţi crescuţi anapoda prin barbă şi pe obraji. Avea o gură ştirbă, care adăpostea o limbă vicleană ce-i adusese cândva multe foloase, dar şi multe ponoase. În partea de sus a gurii îi atârnau doi dinţi, ultimii care, deşi şubreziţi, mai puteau devora încă şi o piele de animal!  
 
Nu se poate spune că acest nenorocit era din cale-afară de vitregit de soartă, căci avea şi ochi, şi urechi, şi picioare, şi un stomac, chiar prea sănătos. Meteahna cea mare a lui era însă lenea, o lene care i-a pătruns la un moment dat în toată fiinţa şi l-a făcut incapabil să mai realizeze ceva pe lumea asta. A fugit în lume de mic copil, a trândăvit, a hoinărit până a ajuns să capete înfăţişarea de care nu s-a mai putut despărţi niciodată. Iar mutra sa de acum părea că i se potriveşte foarte bine. Umbla prin lume cu chip oropsit, cerşea, se certa cu câinii, şterpelea de ici, de colo ba o pară, ba o smochină, ba o bucăţică de turtă. Când îi era mai foame sau mai greu se văita lălăind cântece triste, în care îşi ironiza soarta de cerşetor şi implora îndurare şi milostivenie de la cei avuţi.  
 
Deseori îi era lene şi să cerşească, căci cerşitul era adevărata sa muncă. Când şi când, ca să nu se prăpădească de tot, îl împingea nevoia să-şi ticluiască o figură nouă, de ţi se rupea inima văzând-o, îngâna prosteşte o mulţime de versuri deşuchiate umblând după daiboj şi târându-şi paşii a lene, a evidentă lehamite. Din acest motiv, cel mai probabil, nu reuşea niciodată să se căpătuiască din munca lui de cerşit, să agonisească ceva parale din care să trăiască în zilele următoare, ori să strângă ceva pentru bătrâneţe.  
 
Când se plictisea se oprea un timp într-un loc, îşi potrivea temeinic traista pe spinare şi pleca la întâmplare, spre alte meleaguri, prin alte sate, pe la alţi săraci şi alţi câini. Uneori ar fi putut fi confundat cu un pelerin. Nu. Tragodas nu era un pelerin, căci oriunde ajungea, avea o veşnică indolenţă, trândăvea şi numai doar la ananghie cerşea. Dacă ceva nu-i convenea, se tânguia în versuri pe care singur le inventa, deplângându-şi soarta şi cerând îndurare.  
 
Uneori îl pândea cu adevărat pornirea ispititoare să adopte felul de trai întocmai cu cel al vreunei dobitoace. Avea însă experienţa să-şi înfrâneze din răsputeri aceste porniri, scuturând din cap ca un cal nărăvaş. La drumuri lungi, când foamea îi ascuţea simţurile şi-şi simţea sufletul prăpădindu-se, se amăgea cântând prin pustiuri, făcându-şi curaj şi lălăind de unul singur conştient că nu-l aude nimeni. Asta o făcea însă când era departe de orice sat. Căci de cum nimerea în preajma caselor de oameni, inima i se chircea în piept, spinarea i se gârbovea, îşi trăgea traista de pe spate în faţă pe piept, îşi potrivea un umblet umil, părând hărţuit de oameni şi de câini şi îndrugându-şi imediat tânguirile de sărăcie şi foame, de necaz şi umilinţă. Însă, numai gândul că ar putea ajunge ca unul dintre acei amărâţi ai satelor, chinuit şi fără vlagă, îl făcea să se cutremure şi-l îndemna să fugă cu teamă cât mai departe de acolo şi cât încă mai era timp.  
 
Hoinărind prin amărâtele sate înşirate de-a lungul colbuitelor drumuri ce duceau spre Atalya, îşi dădea seama că se apropia de măreaţa cetate a regelui Agatos. Treburile cerşitului îi mergeau prost de o vreme, iar acum, când satele fuseseră jefuite şi pârjolite de perşi, cu greu mai găsea un codru de pâine, şi asta dacă ar fi colindat zile întregi. Iar cei care odinioară obişnuiau să-i dea o ulcică cu apă sau o coajă de pâine erau acum de negăsit, pesemne părăsiseră căsuţele lor sărăcăcioase ca să-şi scape sufletele prin cine ştie ce alte locuri.  
 
Tragodas prefera să-şi ducă zilele în lumea mai umilă şi mai înţelegătoare a satelor de câmpie decât în cetatea fastuasă a regelui Agatos, unde mai fusese el de câteva ori, dar unde treburile cerşitului îi mergeau nespus de prost căci, de cum apărea în cetate, ba era luat la bătaie de alţii din breasla lui, ba era ameninţat să fie prins de paznici cerşind în faţa uşilor templelor. Nu se temea însă deloc că va fi prins şi aruncat în temniţă, acolo unde ar fi avut adăpost şi hrană asigurată. Însă, odată închis în hrubele temniţei, s-ar fi dus pe copcă cea mai mare plăcere a vieţii lui, aceea de a umbla haihui dintr-un loc în altul. Trebuia, deci, ca ajungând în cetate, să fie cu mare băgare de seamă!  
 
Tragodas aflase câte ceva despre asediul cetăţii Atalya de către armata persană. Totuşi, zărind de departe zidurile înalte şi cenuşii ale cetăţii şi văzând puzderia de corturi strălucitoare ale păgânilor întinse pe câmpia din faţa cetăţii, inima i se făcu cât un purice. Fu apucat de un tremur cumplit al picioarelor, iar pielea de pe spinare începu să i se zgâlţâie de frica pe care o simţea că pătrunde în el.  
 
S-a aruncat numaidecât la pământ, privind cu teamă în jur şi târându-se până în vecinătatea unei tufe de măceş din apropiere. Simţi însă că-l sfâşie foamea, iar ca s-o astâmpere, avea obişnuinţa să-şi ducă mâna la traistră, să-şi scoată de acolo din merindele agonisite. De data asta însă, traista lui nu se înduplecă să-i ofere nici măcar o fărâmă de pâine.  
 
Se hotărî să se ridice şi să încerce ceva. Trebuia să pătrundă în cetate cu orice preţ. Dar cum să procedeze? Gândind toate acestea constată însă că numai cu tânguiala de data asta nu ajunge nicăieri. Trebuia să îndrăznească ceva, deşi nu ştia ce anume.  
 
Până la asfinţitul soarelui nu îndrăzni să se dezlipească de măceşul din faţa sa. Gândea că, dacă i-ar fi apărut vreun călăreţ prin preajmă, ar fi îngheţat de spaimă.  
 
Iată că s-a lăsat întunericul, iar Tragodas îşi mai veni în fire. Încercând să se ridice, reuşi în cele din urmă să iasă din amorţeală, îşi puse traista goală în dreptul pieptului drept pavăză şi cuteză să se apropie, încetul cu încetul, de corturile din faţa sa. Întunericul cuprinse, puţin câte puţin, câmpia, colinele şi vâlcelele din jur. Se aprinseră şi câteva focuri în tabăra perşilor, roşii, înalte, pălăitoare.  
 
Tragodas, care se temea şi de umbra sa, era speriat de toate aceste lumini, dar se temea şi de boscheţii întunecaţi de pe coline. Oricum, n-ar fi îndrăznit să se arate în câmp deschis, nici dacă ar fi fost tras de căpăstru.  
 
Odată cu răsăritul lunii, mari şi arămii, întunericul din jur se mai risipi, iar Tragodas, recăpătându-şi speranţa, simţi că este în stare să se îndrepte exact într-acolo unde mergea şi luna. Şi cum luna se îndrepta spre zidurile crenelate ale cetăţii, se hotărî şi el să încerce să meargă într-acolo.  
 
Cu paşi şovăielnici ajunsese în preajma corturilor din tabăra păgână, ascunzându-se de mai multe ori printre scaieţi şi boscheţi de măceşi. Ce va face însă mai departe? Foarte aproape se vedeau corturile mari şi întunecate. Mai încolo, spre dreapta, exista, i se păru, o viroagă adâncă, o râpă cu malurile lutoase, săpate demult, de pe vremea inundaţiilor. Se gândi să încerce mai întâi să ajungă acolo, că la adăpostul malurilor, pe care şi le amintea ca fiind înalte, ar fi fost mai în siguranţă. Se îndreptă, aşadar, să ajungă cu ultimile erforturi spre viroagă, pitulându-se după fiecare tufă din cale. Când ajunse aproape de buza prăpastiei s-a ascuns în hăţişul lăstărişului de deasupra virogii înguste. Dar nici nu făcu zece paşi prin lăstăriş, că se prăbuşi pe neaşteptate în prăpastie. Ateriză într-un loc mâlos, plin de iarbă înaltă şi mirositoare. Îşi bâjbâi rănile: se zgâriase rău de tot pe faţă şi pe mâini, iar un picior aproape că şi-l scrântise. Traista i se opri peste cap. Se dezmetici cu greu din căzătură şi începu să se târască, ajutându-se de mâini şi de picioare, prin albia sălbatică a râpii. Sus de tot, printre ramurile încâlcite ale boscheţilor, se vedeau malurile galbene, luminate probabil de luna pe care el n-o mai vedea din viroagă. Oare cum să se caţere înapoi, până sus, printre pietre, mărăcini şi crengi de salcâm?  
 
Simţea că nu mai e în stare să facă niciun efort, malul din faţa lui era descurajant de înalt şi de abrupt. Trebuia să încerce, nu avea altă soluţie, să-şi continue drumul, târându-se pe albia râpei. Măcar traseul ales îi oferea avantajul că riscul de-a fi văzut de perşi era mult mai mic. Porni mai departe, împingând din mâini şi din picioare.  
 
Dar iată că mâinile sale, bâjbâind prin lut, reuşiră să atingă o bucată de postav moale. Tragodas rămase încremenit: la numai un pas de el, înspre malul rece al râpei, zări atârnând un cadavru. Părea a fi un oştean al Atalyei. Privi înspăimântat ciudăţenia aceea din faţa ochilor lui, care părea inert şi fără grai. Se apropie de faţa lui, i-o atinse cu grijă şi constată că nu respiră şi era rece ca gheaţa. Ar fi vrut să încerce să se strecoare pe lângă mort, dar nu avea loc.  
 
- He, hei, frăţioare! Dintr-ăsta îmi eşti? Dă-mi încoace hăinuţele tale, că tot nu-ţi mai folosesc la nimic!  
 
Îl zgâlţâi şi îl întoarse pe toate părţile până reuşi să-l dezbrace de mantaua sa plină de fireturi. Şi-o puse pe el, peste cămaşa şi traista-i sărăcăcioasă şi porni mai departe prin viroagă, bucuros ca după o victorie binemeritată.  
 
Se târî prin râpă până ajunse într-un loc unde malurile se îndulciră şi viroaga păru că se sfârşeşte. Simţi apa rece muşcându-i picioarele goale care-l dureau de atâtea lovituri şi înţepături. Încercă să se dumirească pe unde se află şi tresări văzând deasupra capului zidurile impunătoare ale cetăţii. Oare perşii erau departe? Nici n-apucă să se bucure de izbânda sa şi să-şi pună întrebarea că şi auzi nişte paşi prin preajmă, pesemne ai unei străji. S-a trântit numaidecât cu faţa la pământ, rămânând nemişcat. Straja trecu chiar pe lângă el, mormăind ceva într-o limbă păgână. Nu-l observase, Tragodas fiind pitulat într-o tufă.  
 
Mai stătu astfel ceva vreme, neîndrăznind să se ridice de la pământ. Dar simţind linişte peste tot, cuteză să-şi ridice capul şi să scruteze împrejurimile la lumina lunii. Era singur. Se ridică în coate şi se târî până lângă un trunchi scorburos de salcie. Căută din nou să se dumirească unde se află.  
 
Bucuria i-a fost imensă, căci locul în care ajunsese i se păru cunoscut! Chiar pe lângă el trecea o cărare pe care o ştia. Iar zidurile cetăţii din acea parte îi erau cunoscute.  
 
Reuşise cu adevărat! Dintr-un salt a ajuns pe malul celălalt al şanţului, acolo unde ştia că există o intrare tainică, printr-o adâncitură precum o vizuină, care ducea într-o galerie întortochiată pe sub pământ şi ajungea dincolo de zidul cetăţii. Ca orice cerşetor care se respectă, mai folosise şi în vremurile bune acest drum ca să ajungă în cetate, căci pe poartă nu era întotdeauna comod să pătrundă, fiind înhăţat repede de paznici şi alungat, aşa cum se întâmpla cu orice cerşetor care încerca să se pripăşească pe acolo.  
 
Pătrunzând în vizuina adăpostită sub mal, Tragodas regăsi imediat gura galeriei care pornea de acolo şi începu să se târâie prin hruba subterană în plină beznă. Trudi mult prin lutul umed, mai-mai să se înăbuşe. Dar îşi ştia bine drumul şi îşi folosea toate simţurile până când se trezi că izbuti să ajungă. Se pomeni la capătul celălalt al galeriei, într-un şanţ, din adâncimea căruia zări pe cer din nou strălucitorul disc rumenit al lunii.  
 
Răsuflă fericit. Încotro ar trebui să se îndrepte acum, în miez de noapte? Cine va catadicsi să se trezească din somn pentru el, ca să-i dea ceva de-ale gurii? Hotărât lucru, cel mai înţelept era să aştepte zorii zilei pentru a-şi începe treaba pentru care făcuse atâta drum!  
 
S-a întors înapoi, în galeria cea întunecoasă, acolo unde mai ştia el şi alte cotloane mai largi ca să poată să doarmă. Şi-a pus căpătâi mantaua împăturită, dobândită în viroagă iar oboseala şi pericolele prin care trecuse l-au făcut să aţipească repede.  
 
(va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Povestea sărmanului Tragodas - Partea I-a / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1141, Anul IV, 14 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!