Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Liviu Gogu         Publicat în: Ediţia nr. 579 din 01 august 2012        Toate Articolele Autorului

POVESTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A fost odată... Aşa începe orice poveste şi aşa ar trebui să înceapă şi aceasta. Eu o să trec totuşi peste o parte din arhicunoscuta şi oarecum stupida introducere... Se ştie că „dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti”, nu-i aşa?... 
  
E vorba, în povestea pe care vreau s-o spun, despre o TARĂ... O ţară care, zice-se, s-ar afla undeva... peste nişte munţi... sau între nişte munţi... ori împrejurul unor munţi... sau, cine ştie?... poate toate cele trei variante la un loc... Oricum, amănuntul este lipsit de importanţă...  
  
În ţara respectivă se zice că dintotdeauna, sau mai precis, de când istoria începuse a „ţine minte”, toate lucrurile se făceau invers decât ar fi fost normal să se facă. Spre exemplu, hoţii erau ţinuţi la loc de cinste şi chiar invidiaţi. Cuvântul „hoţule!”, rostit cu un zâmbet larg, plin de mândrie şi bucuria speranţei, era chiar unul de alint, cu care părinţii îşi drăgăleau copii, atunci când aceştia din urmă făceau câte-o boroboaţă. Şi minciuna avea acolo rang de virtute, iar adevărul constituia, de regulă, un aspect deranjant, stânjenitor şi care era recomnadat să nu fie zgândărit. Nu mai vorbesc de trădare şi de trădători!... Doamne, cu câtă delicateţe... cu câtă linişte interioară şi seninătate, se practica trădarea în acel loc binecuvântat de Dumnezeu!!! 
  
Mai grav era faptul că aceste „calităţi” despre care tocmai făcui vorbire, se întâlneau cu precădere la cei ajunşi să conducă destinele celor mulţi, adică atât la cei aflaţi în capul statului, cât şi la cârmuitorii locali. Acest fapt, zice-se, că ar fi fost chiar voia Atotputernicului care, confor unei legende autohtone, la facerea lumii, pe când împrăştia pe Pământ toate bogăţiile solului şi ale subsolului, scăpase, din greşeală... sau nu!... peste teritoriul tării respective, cele mai multe dintre acestea. Sfântul Petru, care-l însoţea în calitate de sfetnic credincios, dar, probabil şi din raţiuni contabiliceşti, exclamase speriat: „Doamne, ce făcuşi? Le-ai dat ăstora toate bogăţiile din lume, de-or să ajungă să stăpânească planeta!” Dumnezeu însă îi răspunsese calm: „Stai liniştit, Petre!... O să le dau, în schimb, nişte conducători, de n-or să le folosească la nimic...” N-avem de unde şti, fireşte, dacă legenda aceasta are la bază, sau nu, vreun sâmbure de adevăr, sau este pură ficţiune, însă un fapt este cert şi anume acela că cetăţenii acelei ţări, atunci când mergeau la vot, alegeau întotdeauna candidatul pe care puneau ştampila, având grijă să respecte cu sfinţenie presupusa hotărâre divină, mai sus enunţată.  
  
Existaseră, încă din cele mai vechi timpuri şi continuau să se nască printre cetăţenii ţării despre care vorbim şi unii loviţi de-un optimism deşănţat, care credeau şi îşi puneau toată speranţa, într-o predicţie veche de mii de ani, ce spunea că situaţia se va schimba şi pe acele meleaguri, atunci când puricii, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier, vor sări până în înaltul cerului. Din acest motiv, pe parcursul întregii lor istorii naţionale existaseră o mulţime de indivizi, ce-şi trăiseră vieţile scrutând cerul cu privirea, cu credinţa că vor zări într-o bună zi, micile insecte proiectându-se delicat spre înalturi, zdrăngănindu-şi la multiplele lor picioruşe, imensele potcoave metalice. 
  
Timpul însă trecea, istoria se scria filă cu filă, iar vieţile locuitorilor se derulau, zi după zi, an după an, veac după veac, sub semnul perpetuu al aceloraşi valori răsturnate. Dar, cum toate pe lumea asta au un început, ajung, la un moment dat şi la un final, aşa că, iată, şi-n ţara cu pricina, s-a întâmplat într-o bună zi ceva ce avea să schimbe totul din temelii. Schimbarea s-a produs, bineînţeles, dintr-o eroare... Da, da! Dintr-o nedorită, dar până la urmă benefică, eroare!... 
  
Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Într-o iarnă, după un scrutin electoral – fireşte, fraudat – un parlamentar nou ales, a venit cu o propunere , care a făcut să le sticlească ochii celor mai mulţi dintre colegii săi din înaltul for legislativ. Respectivul a lansat în Parlament o iniţiativă cât se poate de raţională pentru modul de gândire împământenit pe acel tărâm, el dorind, nici mai mult, nici mai puţin, decât dezincriminarea „valorilor” real apreciate de popor, respectiv, furtul, înşelătoria, falsul, evaziunea, trădarea, minciuna etc. şi scoaterea lor de sub incidenţa Codului penal. În acelaşi timp, a propus incriminarea celor mai hulite şi stânjenitoare dintre „defectele” umane şi anume, cinstea, corectitudinea şi onestitatea. 
  
Au existat, cum era de aştepra şi unele obiecţii. Un distins parlamentar, dintr-un colegiu din nordul ţării, şi-a exprimat, într-o retorică impecabilă, legitima-i îngrijorare.  
  
– Stimaţi colegi! a urlat el, de la înalta tribună. Propunerea este bună, nimic de zis, a continuat cu aplomb. Nu pot însă să nu mă întreb, cam ce-o să fie, atunci când toată populaţia scumpei noastre ţărişoare, va avea liber să înfăptuiască tot ceea ce azi doar admiră la n... Doamne apără şi păzeşte!... era să zic „la noi”... ceea ce azi doar admiră la alţii. 
  
Ilustrul iniţiator al propunerii, care se pare că avea replică la toate, a spulberat printr-un discurs magistral, orice urmă de neîncredere. 
  
– Doamnelor şi domnilor! A tunat el din spatele pupitrului. Vă înţeleg neîncrederea, dar nu v-o aprob. Vă asigur că am studiat bine problema, iar concluzia la care am ajuns este că situaţia nu se va schimba sub nici o formă... Iată de ce!... Odată cu adoptarea noii legi, faptele încriminate azi, vor deveni profesii legale. Vom crea chiar instituţii de formare profesională, axate pe pregătirea personalului în noile domenii de activitate, întrucât şi aici, ca în orice meserie, oamenii vor avea nevoie de documente care să le ateste competenţele profesionale. Vă daţi seama că, aşa cum se întâmplă în orice zonă profesională profitabilă, vor putea să se califice toţi doritorii, dar nu vor putea profesa decât aceia care au într-adevăr înclinaţii spre acel gen de muncă, cu atât mai mult cu cât eu estimez că aici concurenţa va fi devastatoare. Prin urmare, credeţi c-o să supravieţuiască pe piaţa muncii un agiamiu, care o să vrea, spre exemplu, să fure – nu contează că de la stat, ori de la privat!... că din buzunare, ori cu acte-n regulă!... – dacă n-are anumite calităţi native, pe care nu vreu să le mai enumăr eu aici? Nu! Fireşte că nu!... E ca şi când ar vrea să profeseze chirurgia, un bolnav de Parkinson. În concluzie, doamnelor şi domnilor! Pot să vă garantez că după legalizare, aceste îndeletniciri devenite meserii, vor fi desfăşurate tot de cei care le practică astăzi. Mai mult, practicanţii noilor profesii vor avea cu siguranţă grijă să se asocieze în diverse organizaţii cu caracter profesional, în care să nu permită acesul oricărui neavenit, căruia i s-a năzărit... să zicem... să practice înşelăciunea... ori evaziunea... 
  
Răspunsul parlamentarului a fost, pare-se, mulţumitor, deoarece sfârşitul său s-a pierdut în ropotele de aplauze ale distinsului auditoriu. 
  
Un deputat din Capitală, a vrut să ştie, care crede iniţiatorul legii că va fi soarta bugetului de stat, după ce evaziunea fiscală va deveni legală. 
  
– N-o să fie nicio problemă, stimate coleg! Odată devenită legală, o vom putea impozita, aducând astfel bani suplimentari la bugetul statului. Mai mult, având în vedere estimările, care semnaleză profitabilităţi deosebite în acest domeniu, voi propune chiar Guvernului să acorde unele stimulente importante pentru încurajarea acesteia. 
  
Ultima întrebare a venit de la un senator timid şi pipernicit, pe care prea puţini îl cunoşteau. Stătea, de regulă izolat, într-o margine de sală, iar la discuţii nu prea avea loc să se bage, dar când o făcea totuşi, stârnea ilaritatea întregii săli cu subiectele puerile pe care le aborda. 
  
– Îmi cer iertare!... a început el. Am şi eu o mică nelămurire... Aş vrea să ştiu ce se va întâmpla cu cei care vor comite faptele nou încriminate? Adică cu cei care nu vor putea renunţa la a fi cinstiţi... oneşti... chiar dacă vor vrea... Eu zic că n-au nici o vină că s-au născut aşa... mai blegi... fraieri... mă rog... cum i-o crede lumea... 
  
A fost nevoit să se oprească şi să aştepte răspunsul la cât reuşise să rostească din întrebarea sa, întrucât hohotele de râs ale colegilor săi, îi acopereau deja cuvintele. 
  
– Vă gândiţi, cu siguranţă, dragul meu coleg, că se vor umple puşcăriile cu aceşti oameni, nu-i aşa? şi-a început răspunsul cu o întrebare, iniţiatorul proiectului, zâmbind superior, mândru de perspicacitatea de a fi intuit şi ceea ce nu apucase să rostească parlamentarul. Ei bine, nici din acest punct de vedere nu trebuie să ne facem griji!... Ştim cu toţii cât este de greu pentru cineva să dovedească despre sine, la noi în ţară, că e cinstit, corect sau onest... Vă imaginaţi cât de dificil ar fi pentru un procuror să facă dovada existenţei acestor delicte, la o altă persoană... Nici chiar flagrantul, în opinia mea, nu cred c-ar da rezultate, într-o astfel de speţă... 
  
Odată spulberată şi ultima obiecţie şi având în vedere că dezbaterea durase „zi de vară, până-n seară”, iar câţva dintre parlamentarii noştrii (puţin peste jumătate, din cei prezenţi, fireşte...) „moţăiau” profund, s-a trecut la vot şi, cu o majoritate covârşitoare, inedita iniţiativă legislativă, a fost adoptată. A venit apoi şi ziua publicării legii în Monitorul Oficial, zi din care aceasta începea să producă efecte. Timpul însă trecea şi părea că nu se întâmplă nimic. Scepticii – puţini la număr, e adevărat – care crezuseră că va avea efecte devastatoare asupra vieţii economico-sociale, începeau deja să se îndoiască de previziunea lor. 
  
Abia după vreo lună au început să apară primele semne... Mai întâi la Ministerul Finanţelor unde, când experţii au tras linie şi au făcut socotelile, au constatat că încasările la buget pe ultimele treizeci de zile se dublaseră, faţă de luna anterioară. Ministrul s-a supărat teribil pe subalternii săi şi, sauspectându-i de superficialitate, i-a făcut cum i-a venit la gură, apoi i-a expediat să refacă calculele şi, până seara să-i prezinte rezultatele corecte. 
  
Tot cam în acelaşi timp, situaţia s-a tensionat şi la Ministerul Justiţiei. Aici ministrul a ameninţat că va da afară toţi secretarii de stat, dacă în douăzeci şi patru de ore nu avea să primească o situaţie conformă cu realitatea privind activitatea din justiţie, pentru luna ce abia se încheiase. Se considera, pe bună dreptate, dezinformat, chiar sabotat din interior. 
  
– Cum e posibil, a zbierat el plin de indignare, ca la nivelul întregii ţări, într-o lună întreagă, să se afle pe rol doar douăsprezece procese, mari şi late şi acelea pentru nişte fapte mărunte, săvârşite din culpă???... Douăzeci şi patru de ore!... urlase el, încheind. Atât aveţi!... 
  
Cea mai tragică situaţie însă s-a petrecut la Ministerul Mincii, unde ministrul stătea cu demisia pe masă şi ezita resemnat, între a o înmâna imediat prim-ministrului, sau a mai aştepta până a doua zi dimineaţă. 
  
„Se pare că funcţia asta nu-i de mine” se gândea bietul om derutat. „Am eşuat lamentabil. Pe bună dreptate, n-am ce căuta aici. Ce fel de ministru al muncii sunt eu, dacă nu reuşesc să controlez şi să impun respectarea legii, în acest sector atât de sensibil!?... Cum e posibil ca toţi angajaţii din ţară să se situeze în afara legii şi să lucreze cu contract de muncă!?... Cum se poate ca toţi agenţii economici să reţină şi să vireze integral şi ilegal, fireşte, contribuţiile de asigurări sociale pentru toţi angajaţii!?... Unde vom ajunge, Doamne?!...” se lamenta el. 
  
Aşa cum era de aşteptat, o asemenea stare de fapt nu putea trece multă vreme neobservată de premier, astfel că a două zi, chiar de la prima oră, acesta şi-a convocat toţi miniştrii de urgenţă, într-o şedinţă de guvern extraordinară. După ce i-a îndemnat la calm şi luciditate, întrucât o stare de panică generalizată, nu putea, sub nici o formă, să conducă la adoptarea unor măsuri echilibrate, a cerut fiecăruia să prezinte cât mai succint, dar la obiect, situaţia din ministerul pe care-l coordona. După ce a ascultat raportul fiecăruia, neînţelegând nici el mare lucru din ceea ce se întâmpla şi considerând că are nevoie de mai multe informaţii, a amânat pentru moment luarea vreunei decizii şi a hotărât să trimită pe tren Corpul de Control aflat la dispoziţia sa, urmând ca la capătul a două săptămâni de investigaţii, acesta să-şi prezinte raportul cu constatările făcute. Pentru o şi mai corectă cunoaştere a straniei realităţi cu care se confrunta biata ţărişoară, a solicitat chiar sprijinul serviciilor secrete. 
  
După ce s-au scurs cele două săptămâni, în care structura guvernamentală de control îşi împletise competenţele şi eforturile cu cele ale serviciilor speciale de informaţii, pe masa prim-ministrului au ajuns rapoartele detaliate cu rezultatele verificărilor. Din studiul atent al acestora, şeful Guvernului a desprins cu claritate concluzia năucitoare că toţi aceea care, înainte de apariţia noilor reglementări, se situaseră în afara legii, nu suportaseră starea înjositoare şi plictisitoare în care se treziseră aruncaţi peste noapte, respectiv de a trăi conform perceptelor legale, şi optaseră pentru una din următoarele două variante: cam jumătate dintre ei părăsiseră scârbiţi teritoriul ţării, cu regretul şi convingerea sincere că „...aici, nici măcar o infracţiune cinstită nu mai poate fi comisă...”, strămutăndu-se de urgentă pe alte meridiane, unde punerea în practică a talentelor lor, se face în continuare, cu generare de adrenalină; cealaltă jumătate aproximativă rămăsese pe loc să sfideze legea, chiar dacă cei ce-o compuneau se simţeau condamnaţi să se ţină doar de mici găinării, cum ar fi cinstea, corectitudinea, onestitatea etc. 
  
Rapoartele, bine documentate şi minuţios întocmite, conţineau şi explicaţii concrete, legate de unele situaţii care dăduseră şi dădeau, în continuare, bătaie de cap guvernării. Astfel, ele desluşeau situaţia care-l adusese în pragul disperării şi la un pas de demisie, pe ministrul mincii, acesta aflând că motivul pentru care toţi angajaţii aveau acum contract de muncă şi pentru toţi se plăteau contribuţiile de asigurări sociale cu regularitate, era acela că angajatorii care folosiseră munca la negru sub vechea legislaţie, acum optaseră pentru a se situa tot în afara legii, încheind contracte de muncă tuturor angajaţilor. În ceea ce-i priveşte pe aceia care şi înainte folosiseră angajaţii cu forme legale, ei păstraseră această stare de fapt, lăsându-şi astfel o portiţă de scăpare în cazul în care vor fi vreodată suspectaţi de corectitudine. 
  
Şi ministrul de finanţe s-a lămurit repede de ce i se dublase bugetul, înţelegând, din exeplele ce se dădeau, că, spre exemplu, toţi aceia care până de curând practicaseră evaziunea fiscală, îşi plăteau acum pe ascuns dările către stat, folosindu-se de tot felul de tertipuri, care mai de care mai ingenioase, cum ar fi utilizarea unor firme fantomă care, deşi nu aveu nici un profit, virau la către bugetul statului sume colosale cu titlu de taxe şi impozite. 
  
Ministrul de interne şi cel al justiţiei s-au aflat într-o stare ceva mai specială. Ei au ascultat rapoartele şi nu ştiau dacă să se bucure de faptul că scăderea drastică a infracţionalităţii urma să le creeze o misiune comodă în cadrul Guvernului, sau să se teamă că ministerele lor, lipsite fiind de obiectul muncii, vor putea fi desfiinţate. 
  
Cel mai fericit dintre toţi însă a fost ministrul industriilor, care constatase la finele lunii anterioare o dezvoltare fără precedent a industriei metalurgice, iar raportul i-a oferit şi explicaţia îmbucurătoarei situaţii. Aceasta consta în cererea fără precedent de potcoave... Nu potcoave pentru cai morţi, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci potcoave pentru purici. Aceştia – adică puricii, care nu erau puţini pe acele meleaguri – începuseră a comanda în ultimul timp, porcoave imense – nici unul, spunea raportul, nu comandase mai puţin de nouăzeci şi nouă de ocale – pe care şi le agăţau de picioare, întrecându-se astfel frenetic, în executarea de salturi spectaculoase spre tăriile cerului.  
  
Iar eu încălecai pe-o şa... Nu! Nu mai merge sfârşitul ăsta arhaic... Povestea mea e una modernă, deci are nevoie de un final modern... Ceva de genul: „Iar eu plecai c-o limuzină...”, sau „Iar eu mă urcai într-un bolid...” Mă rog!... SFÂRŞIT! 
  
12.07.2012 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
POVESTE / Liviu Gogu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 579, Anul II, 01 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Liviu Gogu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Gogu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!