Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Poteca fără întoarcere
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
POTECA FĂRĂ ÎNTOARCERE O apucase pe marginea drumului lăturalnic ce urca spre fosta lui casă. Se profila tot mai bine în lumina răspândită de luna ridicată de un cot peste arboretul dinapoia ei. Nu stătuse cu mâna în sân Sigi, trebuise să recunoască, îi adăugase casei o verandă, iar podul părea să fi fost transformat în mansardă, cu un balconaş de fier forjat spre stradă. Grădina de pe coasta dealului fusese cultivată, ca pe vremuri, cu porumb, cules deja acum, iar o parte din tuleii tăiaţi de curând zăceau stivuiţi pe margine. Da, îşi spusese, toate aste ar fi fost bune dacă ... Portiţa nu era încuiată, intrase în curte, urcând agale povârnişul pavat cu cărămidă de lângă împrejmuire. Pavajul ăsta voise să-l înlocuiască, fiindcă devenea prea alunecos iarna, cu nişte trepte largi, cimentul pe care-l procurase pentru ele l-a lăsat până la urmă nefolosit în şopron ... Vântul se stârnise pe neaşteptate şi tuleii de porumb rămaşi netăiaţi prinseseră să foşnească. Zgomotul lor abia auzit îi trezea alte amintiri. De câte ori nu stătuse la pândă în capătul grădinii, sau ceva mai sus, lângă liziera pădurii, auzind mereu freamătul ăsta, parcă fără sfârşit, când bătea Coşava, vântul dintre anotimpuri. Păzea să nu-i dea iama mistreţii în porumb. Habar n-avea pe atunci de îngrădituri electrice sau alte rahaturi din astea cum văzuse în Vest. Puşca n-o putea folosi chiar atât de aproape de casele oamenilor, dar mai sus puţin, pe Negre, pe unde cobora hâţa la pradă, putea să îi aţină calea cu arma în mână. Erau nişte locuri acolo, de unde, se convinsese împreună cu Berni, detunătura nu putea fi auzită în vale. Nu se aflau prea departe şi Berni făcea faţă drumului, nimic nu îi grăbea, totul era să găsească un stand unde vântul să le sufle din faţă. Apoi n-aveau decât să aştepte, porcii se îndreptau aţă spre porumbul lor. Gurile rele răspândiseră vorba că de aceea îl şi cultivau ... Un hămăit de câine îl făcuse să tresară. Dulăul se repezise la el cu dinţii rânjiţi şi coama gâtului zbârlită. Cs, cs, cs, Alfi, şoptise, lăsându-se pe vine. Câinele se oprise cu urechile ciulite. Mârâituri i se iscau încă fundul gâtlejului. Alfi, nu mă mai cunoşti, băiatule, îşi întinsese braţul spre animalul întărâtat. Acesta îşi împinsese şi el înainte botul adulmecând. Se bătuse cu palmele peste coapse. Aici, Alfi, aici! Cu un scheunat de bucurie câinele se apropiase, tropotind cu picioarele dinainte. Îl recunoscuse. Cum te-ai mai împlinit, măi Alfi, măi!... Dacă n-aş purta îmbrăcămintea de altădată, nu m-ar recunoscut, poate, îşi spusese. Şi aşa e de mirare, după atâta vreme!... Câinele scheuna fără contenire, agitându-şi coada ciuntită. El îl crescuse de puiandru şi-l deprinsese cu vânătoarea. Câte întâmplări nu trăiseră împreună, de câte ori nu împărţiseră hrana după o zi de alergătură prin desişuri! Odată bietul câine, încă tânăr şi zburdalnic, căzuse prins într-un balţ pentru vulpi. Ore în şir umblase să-l găsească. Dăduse de el în cele din urmă, animalul era sfârşit de cât se zbătuse şi în jurul trupului sârma de oţel îi tăiase adânc în carne. Pe braţe îl adusese până acasă şi îl salvase din ghearele morţii. Măi Alfi, măi, şoptise iarăşi, mai mult pentru sine, apoi se înălţase în picioare. O fereastră a casei se luminase pe neaşteptate. Cine-i acolo? îl auzise pe Sigi strigând. Se trăsese înapoia unei magazii şi aşteptase. Cine-i? mai răcnise o dată bărbatul din pragul verandei. În casa de alături şi Berni dădea semne că s-ar fi trezit. Câinele, dezorientat, când se gudura în preajma vechiului stăpân, când se întorcea chelălăind în faţa celui nou. Se auzise zgomot de lanţ şi Alfi nu se mai ivise. Parcă simţind încordarea ce stăruia în aer, animalul îşi făcuse cunoscută neliniştea prin urlete tânguitoare. La adăpostul unor tufe de coacăze, o luase cu paşi măsuraţi pe cărăruia ce conducea spre capătul de sus al grădinii. Lumina lunii se împuţinase din pricina unor perdele de nori. Totuşi era suficientă ca, odată ajuns la capătul culturii de porumb, să poată fi văzut străbătând porţiunea de urcuş până la liziera pădurii. Dar nu se sinchisea de asta. Mergea fără să se grăbească, simţea pământul umed, lutos, lipindu-i-se de striurile tălpii cizmelor. Îşi amintise de câte ori o luase pe coajă în copilărie, pentru că nu ţinea seama de porunca mamei şi venea mânjit de noroi din pădure, prin grădină, acasă. Îl bătea cu lingura de lemn la palmă. Dacă refuza să o întindă, mama, întărâtată, îl lovea unde apuca. În caz că aducea niscaiva bureţi, scăpa ceva mai uşor, doar cu o muştruluială. Numaidecât mama alegea bureţii cei mai arătoşi, oferindu-i, fripţi pe plită, cu sare, Iasminei. Iasmine râdea de plăcere şi îl lăuda, lucru care pe el îl umplea de bucurie. Chiar dacă mama mai bodogănea oarecare vreme, doar ea era cu spălatul rufelor, nu?... Avea mâinile sângerii şi crăpate din pricina clătitului lor în apa rece ca gheaţa a pârâului. La capătul urcuşului spre liziera pădurii se oprise. Jos se auzeau voci răstite. Alfi îşi rărise urletele, apoi, printr-un scheunat prelung, dăduse de înţeles că fusese lovit ca să tacă. Ar mai fi vrut să tragă puţin cu urechea la glasurile aspre ce se înălţau din vale, dar, cum luna tindea să lepede acoperământul străveziu al norilor, îşi spusese că era momentul să-şi continue drumul. Era o noapte tocmai potrivită pentru o întâlnire cu hâţa de pe Negre, ar fi distins limpede umbrele porcilor venind să se înfrupte din ştiuleţii lui. Cu un binoclu bun, i-ar fi putut vedea chiar din pragul casei, când traversau porţiunea descoperită dintre pădure şi cultura de porumb. Acum erau scule perfecţionate, de care odinioară, aici aflându-se, habar n-avea: binocluri sau sisteme de ochire cu infraroşii, sisteme de ghidaj cu laser ... Nu-şi cumpărase aşa ceva. Aia nu mai era vânătoare, ci masacru. Corect era ca animalul să păstreze o şansă de scăpare ... Să înfrunte vânatul de aproape, să-şi asume chiar riscul unui atac din partea lui, cum de atâtea ori o făcuse prin aceste păduri, ei, asta da faptă vânătorească! ... Atunci când îi vedea pe îmbuibaţii de dincolo picotind pe stand, în costumele lor de camuflaj şi cu sticluţa de coniac la îndemână, cu animalele ivindu-se leneş înaintea lor, nebănuind ce li se pregăteşte, îl apuca lehamitea. Să vânezi doar pentru a-ţi satisface pofta de a ucide! Puah!... Intrase iarăşi în pădure pe cărarea atât de îngustată din pricina vegetaţiei îndesite la margine, încât trebuise să-şi facă loc prin lăstăriş cu mâna. Ultima oară trecuse pe aici însoţit de Berni, după ce făcuseră aranjamentul cu casa. Merseseră, ca de obicei, în poiana Negrelor, fusese tot aşa, o zi de toamnă târzie, peste câteva zile urma să plece pentru totdeauna. Berni se mişca greoi, în vara acelui an suportase o operaţie dificilă la unul din plămâni. Cine ştie dacă am să te mai văd, se amărâse Berni, oprindu-se des şi scoţând precipitat aburi pe nări. Lasă, că se vor întoarce poate lucrurile, îl liniştise, ceva – ceva se mişcă în lumea asta, că, uite, rusu' ăla cu pată în frunte o deschis o ferestruică, sau cum mama naibii îi zic, către libertate. Te pomeneşti că m-oi sătura de stat până la urmă pe unde mă duc şi oi veni să îmbătrânim aici împreună, mai adăugase pe un ton vesel. Ţinea minte că, după ultimele cuvinte, Berni îi aruncase o privire scurtă, bănuitoare, apoi, dându-şi seama că glumeşte, pe chip îi apăruse zâmbetul acela schimonosit, mai îndreptăţit acum decât odinioară, îşi spusese, fiindcă sugera suferinţa lui lăuntrică. Presimţise însă bine, peste numai un an lagărul socialist se prăbuşea. Drumul până în a treia poiană a Negrelor era destul de scurt. Primele două se aflau pe coasta dinspre sat al muncelului, a treia – imediat după culme, pe versantul de dincolo. La capătul acesteia se rostogoleau peste nişte praguri înalte apele unui pârâu, loc unde se formau iarna imenşi ţurţuri de gheaţă, de grosimea tuburilor de orgă ale bisericii satului. Poiana era împresurată şi ea de multă vegetaţie tânără, avangarda pădurii ce tindea să o cucerească palmă cu palmă de la un an la celălalt. Trecuse cu pas agale de prima, apoi de a doua poiană, aşa cum urcase şi cu trei ani în urmă împreună cu Berni. Privirea lui, când doar glumind pomenise de o posibilă întoarcere, n-o putuse uita. Iar la câteva luni după revoluţie, prin vara lui ΄90, când venise într-o scurtă vizită, împins de curiozitatea de a vedea cum stăteau lucrurile, după toate cele întâmplate, şi pe meleagurile lui de baştină, Berni îl întâmpinase posomorât, cu aceeaşi căutătură bănuitoare. Se arăta încercat de teamă din pricina nesiguranţei vremurilor noi, deşi fiului său, lui Sigi, nu părea să-i meargă câtuşi de puţin rău. Se căsătorise, aştepta un copil, iar la fabrică ajunsese ceva mahăr, cu un venit mult peste câştigul obişnuit al localnicilor. Că fusese utecist de frunte se cam uitase, părea să se fi înscris în altă formaţie politică şi cu noii potentaţi avea relaţii chiar mai bune decât cu ceilalţi. Acum îi primea în propria casă, astfel că nu de puţine ori maşini cu numere mici adăstau în faţa porţii sale. Avea şi el maşină, o Dacie care nu-l mai mulţumea însă, voia ceva mai acătării, îl întrebase dacă nu-i putea procura una de dincolo, că i-o va deconta până la ultimul pfenig. Banii nu erau pentru el o problemă. Un 4 x 4 de firmă ar răspunde cu totul aşteptărilor lui ... Dar ceea ce nu-i plăcuse mai ales, nu era faptul că Sigi îi ceruse o maşină, ci acela că nu-l primise la el în casă, aşa cum făcuseră înţelegerea înainte de plecare, ci îl găzduise la tată-său, alături. Or, el mereu asta sperase cu ardoare, că ar putea reveni, măcar din când în când, în lucrurile lui, în munca lui ... Păi nu prea mai sunt lucrurile tale acolo, îl lămurise Berni. Nişte vechituri, de fapt. Sigi le-a măritat pe unde a putut şi şi-a luat mobilă ca lumea. Doar nu-ţi pare rău după hârburile alea!... Fusese atât de abătut, încât în seara sosirii lui băuse mai mult decât de obicei, în timp ce Berni şi Anneliese se tot străduiau să-i intre în voie. Câteva luni mai târziu, Sigi îl vizitase în Germania. Se pomenise pe neaşteptate cu el, era foarte grăbit, găsise o maşină, ceva a-ntâia, spusese, dar îi mai trebuiau vreo cinci – şase mii de mărci, să-i dea el împrumut. Poate că i-ar fi dat, lua el de undeva şi i-ar fi dat, dacă Ingrid nu l-ar fi oprit. Nu-i împrumuţi, pentru că nu mai vezi banii îndărăt, îl ştiu eu pe ăsta ca pe un cal breaz! Obişnuia să le ia bani oamenilor ca să le rezolve cu relaţiile lui chipurile problemele şi după aia, canci!... Iar mie de ce nu mi-ai spus? se supărase el pe Ingrid auzindu-i vorbele. Pentru că nu ştiai cum să te vezi mai repede plecată, hai?... Şi-apoi nu stăm nici noi pe roze, continuase Ingrid, prefăcându-se că nu-i aude reproşul. Era adevărat, abia ce îşi găsise şi el un loc de muncă mai bun, apoi se băgase la rate pentru una, alta, că o luaseră acolo, cum se spune, de la lingură, greu putea face faţă chiriei şi celorlalte ... Dacă aş avea banii ăştia, îi explicase lui Sigi, care ţâţâia să facă rost de suma cerută, mi-aş cumpăra eu însumi o maşină mai de Doamne-ajută, că uite, am japoneza asta, arătase înspre stradă, ca să pot merge la slujbă, luată la a nu ştiu câta mână, prin tabla căreia au să ne iasă curând afară picioarele, ca ălora din Flinstones!... Sigi nu-i gustase gluma, dimpotrivă, îi părăsise peste măsură de furios. Că bătuse degeaba drumul până în Germania din pricina lor, le aruncase el în obraz cu ochii aprinşi de ciudă. Ştiau însă că lucrurile nu stăteau tocmai aşa, altfel n-ar mai fi colindat prin câteva oraşe înainte ca să le pice lor pe cap. Plecând în pripă, în pofida încercării amândurora de a-l domoli, Sigi trântise uşa în urma lui, de li se zguduiseră pereţii. Peste vreo trei săptămâni primise scrisoare de la Berni, acesta îi cerea pe un ton aspru socoteală pentru felul cum se purtase cu fiul său, că băiatul se bazase pe faptul că sunt prieteni, zicea între altele, altfel nu le-ar fi călcat pragul, ce crezuse că nu va mai vedea banii înapoi, aşa îi cunoştea el? I-au mai rămas ei lui datori vreodată? Că au trăit o viaţă de om unii lângă alţii! Aşa le plăteşte el binele care au consimţit să i-l facă?... Că el, Berni, a fost investigat în cazul lui, asta bine s-o ştie, cu mult încă înainte de plecare, imediat ce depusese cerere, o vorbă să fi scăpat atunci că tăinuieşte un obiect interzis, ştia el ce, că n-ar mai fi pupat străinătatea, dar numai de bine l-a vorbit ... În sfârşit, acum, că şi-a dat arama pe faţă, vor şti şi ei cum să procedeze!... Dar scrisul nu era al lui Berni. Berni scria urât, cu literele inegale şi înghesuite, încât el însuşi abia era în stare să şi le citească. Ş-apoi cuvintele acelea, au consimţit, investigat, lui Berni i s-ar fi împleticit limba în gură să le zică. Nu era nici scrisul Anneliesei. Primise de la ea destule scrisori în armată. Abia după ultima permisie nu-i mai scrisese. Ce-o fi cu ea? îşi întrebase sora, singura cu care mai putuse păstra legătura din celălalt capăt de ţară, unde se afla. Îl jeleşte pe frate-său, cred, venise răspunsul Iasminei, încă sănătoasă pe atunci, fiecare om are felul lui de a fi când dă de necaz. Ori poate, cine ştie, şi-o fi găsit pe altul, mai adăugase şmechereşte soră-sa, că ştii tu cum e, ochii care nu se văd se uită ... la alţii! Iasmine, era şodoasă de felul ei, aşa că nu-i luase în seamă ultimele cuvinte. De aceea, când a văzut-o la întoarcere pe Anneliese în curtea lui Berni cu burta la gură, îi venise la început să pice din picioare de uimire. Isprăvind lectura scrisorii, simţise cum o gheară de fier, rece, îi încleştează inima. Nu ţi-e bine? îl întrebase neliniştită Ingrid, văzându-l că se chirceşte cu mâna la piept. Cred că vom avea ceva probleme cu casa, îi spusese el, evitând să dea amănunte despre suferinţa lăuntrică ce-l încerca. Se străduise să lămurească lucrurile, scriind şi el, apoi la telefon, căci Sigi îşi instalase unul, auzise o voce de femeie la capătul firului, se dovedise curând că era a neveste-si, vorbea foarte stânjenită, soţu-meu, repeta întruna, eu nu ştiu, cu el trebuie, da, el este ... , să văd ... , Sigmund, Germania la aparat!... Urmase un schimb răstit de vorbe, departe de receptor, pe care nu le înţelesese, pentru ca, în cele din urmă, acesta să fie violent trântit în furcă. Atunci pusese iarăşi mâna pe condei şi le scrisese ălora limpede şi frumos că, date fiind noile condiţii, îşi doreşte casa înapoi, conform înţelegerii. Nu primise însă niciun răspuns. Aşa nu mai merge, luase în cele din urmă de faţă cu Ingrid o hotărâre, mă duc să văd ce pot face la faţa locului. Parcă nu te-aş lăsa singur, îşi călcase nevasta pe suflet să zică, fiindcă nu o dată declarase că ea în ţara aia, pe care abia apucase să o părăsească, nu va mai pune piciorul, numai că n-avea cum să-l însoţească, adăugase, tocmai îşi găsise şi ea, după îndelungi căutări, o slujbă, îngrijitoare la un azil de bătrâni, nu se cuvenea să ceară, după câteva săptămâni doar de la angajare, aşa, tam-nisam, concediu. Dăduse peste Anneliese, se potrivise să fie sfârşit de săptămână, bărbaţii erau plecaţi, femeia trebăluia în bucătărie. Îl privise cu ochi temători, apoi îl primise înăuntru, cu Berni voia să vorbească, îi spusese. Nu era acasă, dar trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Anneliese se îngrăşase, dar nu-i stătea rău, avea faţa la fel de albă ca odinioară, rumenită puţin de dogoarea plitei. Schimbaseră la început cuvinte despre vreme, despre călătorie, apoi pe ea o podidiseră pe neaşteptate lacrimile. De ce să-i facă el una ca asta? răbufnise femeia. Să-şi ceară chiar acum casa înapoi, când Sigi avea deja familie? Unde să se ducă? Fiindcă fabrica mai mergea cum mergea, dar se zvonise că, înglodată în datorii fiind, o vor închide curând!... Femeia începuse să plângă cu şi mai multă jale, înduioşată parcă de propriile cuvinte. Nu se gândea că Sigi ar fi putut să fie copilul lui?... Anneliese hohotea de-a binelea, când îi surprinsese Berni. Arăta rău, pământiu la faţă, fie din pricina mâniei ce i se citea în ochi, fie din cauza bolii care continua să-l macine. Nu-şi putuse da seama dacă omul auzise ori nu ultimele cuvinte ale soţiei sale. Geh' weg! poruncise el. Femeia ieşise în grabă, iar bărbatul se aşezase greoi pe primul scaun care i se ivise în cale, uitând să-şi mai scoată, în pofida căldurii, scurta de postav aspru, cu guler de miel, pe care o purta. Copilul a cheltuit pentru casă, îi spusese, ca şi cum ar fi reînnodat o convorbire începută de mult. L-aş putea despăgubi, se arătase el înţelegător. Şi cine v-a spus că vreau să-l scot în drum? Poate să rămână încă ani buni aici, până când, cine ştie, cum fabrica nu mai merge, se va duce vrând – nevrând în altă parte, într-un oraş, de pildă, am auzit că nu mai sunt restricţii, te poţi stabili unde vrei. Răspunsul nu-l mulţumise pe Berni, lucru uşor de observat, rămăsese abătut, privind îndelung masa pe care nevasta lui îşi lăsase vraişte ustensilele de bucătărie. Doar când pomenise de despăgubire, îl cercetase scurt din ochi. Să mergem să vorbim cu el, trebuie să fi venit, spusese Berni în cele din urmă. Venise, într-adevăr. Un Mitsubishi Pajero stropit cu noroi staţiona în faţa porţii. Dar poarta era încuiată. Mă duc prin grădină să-l chem, îi spusese prietenul său, aşteaptă-mă câteva clipe aici. Îl zărise pe Berni urcând cu greu, pe ocolite, în curtea vecină, intrând în casă, de unde răzbătuseră curând afară strigăte de mânie şi înjurături. Simţise iarăşi gheara de fier rece strângându-i inima şi se sprijinise de stâlpul porţii, răsuflând greu. Cât se mai chinuise şi cu poarta asta, îşi adusese aminte. Nu le prea avea cu sudura şi se încăpăţânase s-o asambleze de unul singur. Uite, observase, în partea asta lipiturile erau mai stângace, mai încărcate cu metal, de aici începuse, pe când în partea cealaltă, mulţumită experienţei ce dobândise lucrând, abia se puteau observa ... Auzise paşi grăbiţi şi ridicase ochii. Sigi, o namilă de om, cu părul bogat, revărsat pe ceafă, cu faţa aprinsă de furie, ieşise numai în cămaşă afară şi i se proţăpise înainte. Respirând precipitat, şuvoaie de aburi îi ieşeau prin gura întredeschisă. Tatăl lui, pirpiriu şi gârbovit îndărătul său, căuta să-l domolească. Îi vorbea în dialect şvăbesc, cum obişnuia, probabil, faţă de alţii, când nu voia să fie înţeles. Mai taci odată! se răstise la el fiul, făcându-l să-şi înghită cuvintele. Ce cauţi la poarta mea? i se adresase apoi lui, cu privirea holbată şi pumnii strânşi. Cred că greşeşti, îi spusese cu voce liniştită, poarta este a mea, cum a mea este şi curtea, şi casa, şi tot ce se zăreşte de aici până la marginea pădurii. Namila de om se cutremurase din tot trupul şi clăbuci albi îi apăruseră în colţurile gurii. Să nu te mai prind pe aiiici! strigase ca ieşit din minţi. Ţi-am plătit totul până la ultimul sfanţ. Totul, ai priceput? Să nu te mai prind că ... Celelalte cuvinte nu i le mai putuse auzi, o amestecătură de sunete prinsese să-i vuiască în cap, simţea că se sufocă şi aproape că îşi pierduse cunoştinţa. După ce îşi revenise, renunţase să se mai întoarcă în casa prietenului său, dacă îl mai putea numi acum astfel, şi în primul oraş întâlnit în cale, la vreo patruzeci de kilometri distanţă, îşi angajase un avocat. În apropierea celei de a treia poieni, lăstărişul se îndesise peste măsură. Ramurile se uneau peste capul său, dându-i impresia că înaintează printr-un tunel. Ce păzesc funcţionarii ăia de la ocol? se întrebase iarăşi, înainte angajau oameni la rărit, şi el câştigase ceva bani din asta ... Cu toate că fabrica îşi închisese porţile, oamenii rămaşi pe liber nu se înghesuiau să lucreze la pădure, o muncă înjositoare şi prost plătită. Îşi încasaseră salariile compensatorii iar acum se îndesau prin birturi şi aşteptau să se întâmple o minune care să-i scoată din impas. Se zvonea că ar veni nu ş' ce investitori, că s-ar întoarce Auschnit, vechiul patron ... Bine că ai plecat, îl fericeau foştii colegi de muncă, uite, eşti cineva! Şi ce maşină ai!... Într-adevăr, îi mergea din ce în ce mai bine în ultima vreme, avea acum la aceeaşi întreprindere un post mult mai convenabil, îi uimise pe ăia când fusese în stare să le repună în funcţie un utilaj defect, lucru pentru care depanatorii firmei de intervenţie ar fi cerut o groază de bani. Mai câştiga şi Ingrid ceva ... Se mutaseră din blocul pentru imigranţi într-un apartament ca lumea şi în urmă cu câteva luni îşi cumpărase Rover-ul. Dăduse de capătul tunelului viu, după ce de câteva ori se încurcase în rămurişul crescut anapoda, şi a treia poiană a Negrelor i se înfăţişase în bătaia lunii, aşa cum o ştia din copilărie. Pădurea o înconjura ca un zid negru, crenelat, din care, asemenea unor turnuri de pază, se ridicau impunătoare coroanele câtorva stejari vârstnici. Izolate de ale restului copacilor, se distingeau în perimetrul poienii siluetele unor cireşi sălbatici, sub care vara se ospătau mistreţii cu fructele căzute. Iarba, atinsă de brumă, se întindea ca un covor alburiu până în vecinătatea lor. Pârâiaşul, cu debitul sporit de ploile toamnei, se auzea clipocind ceva mai jos, loc în care luminişul se povârnea brusc, de sub stratul de pământ lutos ieşind la iveală mai multe praguri de stâncă. O pasăre de noapte îl făcuse să tresară, fâlfâind moale din aripi deasupra, la mică înălţime. Se aşezase într-o margine, pe un buştean prăvălit cine ştie de când, năpădit de ierburi, şi aşteptase. Îşi scosese de sub pufoaică puşca veche, punându-şi-o liniştit pe genunchi. Nici două ore, hm, nu e mult, murmurase consultându-şi ceasul, pentru un om în starea lui ... Suferise un infarct. Nu mult după prima înfăţişare la proces. Petrecuse o zi şi o jumătate din noapte la volan pe drumul de întoarcere în Germania. În aceeaşi săptămână, pe când se afla la lucru, durerea din piept l-a doborât. Te vei distruge, îi spusese soţia, vizitându-l la spital, dar nu îndrăznise să-l copleşească cu alte reproşuri, cum îi stătea în obicei. L-am visat pe tata, îi povestise acesteia atunci. L-am visat spărgând lemne în şopronul vechi, iar eu nu eram copil, cum s-ar fi cuvenit să fiu, ci om în toată firea, aşa cum sunt acum. S-a întors să mă privească, lung, cu ochi osteniţi, apoi a pus un alt lemn pe butuc şi l-a lovit cu sete. M-am aplecat să strâng lemnele sparte de pe jos şi le-am dus lângă pragul uşii casei, sub streaşină, ca de obicei, pentru ca mama să le aibă la îndemână. Când m-am întors, pentru a aduce şi celelalte lemne, nu l-am mai văzut. Doar toporul rămăsese adânc înfipt în butuc. Iar butucul era pătat cu sânge. Procesul se prelungise câteva luni. Avocatul îl informase că partea adversă a prezentat martori care ar fi asistat la înmânarea banilor după încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Nu conta că pârâtul n-avea chitanţă pentru primirea lor, instanţa se mulţumise cu depoziţia martorilor. Se repezise iarăşi în ţară şi-l determinase pe notarul care încheiase contractul şi ştia de tot aranjamentul să se prezinte la următorul termen. Nu fusese de nici un folos. Da, au admis ceilalţi, s-a discutat şi această chestiune în faţa notarului, dar ulterior banii s-au pus jos. Iar martorii au jurat că văzuseră asta cu ochii lor!... Sentinţa i s-a comunicat în scris: acţiunea lui fusese respinsă. Se simţise iarăşi rău un timp. Medicii l-au avertizat că un nou atac i-ar putea fi fatal. Ingrid mai că nu îi căzuse în genunchi. Pentru ea, de dragul ei, să renunţe. N-aveau copii, pierduse sarcină după sarcină în tinereţe, se aveau doar unul pe celălalt, la ce bun să se mai frământe? Pentru cine?... Trecuse vara, Ingrid îşi luase concediu, primul ei concediu, şi plecase cu verişoara sa, Bettina, în insula Mallorca. Plănuiseră să meargă împreună, dar el în ultimul moment se răzgândise. Noroc cu Bettina, care s-a arătat dispusă să meargă în locul lui. Rămăsese acasă, trebăluise prin gospodărie, schimbase tapetul uneia din camere, ieşise de vreo două ori cu vânătorii lui la aer, aşa spunea de obicei, că iese la aer, nu că merge la vânătoare, vânătoarea era pentru el cu totul altceva, viaţa părea să-şi fi reintrat în cursul firesc. Trimisese bani cumnatului să ridice în cimitir un monument funerar părinţilor. Ingrid se întorsese din Mallorca bronzată şi veselă. Dar pentru ce îşi mai lăsase el o săptămână de concediu? întrebase, surprinsă că se dusese înainte de vreme la lucru. Ne-am înţeles cu băieţii să facem la toamnă o ieşire în Boemia, primise ea răspunsul. Câteva săptămâni mai târziu, odată cu informaţia că monumentul funerar al părinţilor fusese terminat, soţul Iasminei îi mai comunicase telefonic ceva. Că s-a întâlnit, îi zisese, cu oarecare reţinere în glas, cu unul din martorii lui Sigi, pe nume Domide, care ar fi dispus să declare, în anumite condiţii, că a fost constrâns să depună mărturie mincinoasă. El era aproape sigur însă, că lui Domide, un individ nu tocmai dus la biserică, până la urmă nu i s-a dat ce i s-a promis în caz că la proces declară cutare şi cutare. Altele la telefon cumnatul său nu îndrăznea să dezvăluie, şi aşa vorbise prea destul. Îşi contactase imediat avocatul. Da, era o soluţie, se mai putea întreprinde ceva în temeiul ăsta, dar, se scuzase omul legii, asta era deja o cauză penală, iar el, civilist de formaţie, nu angaja din principiu cauze penale, însă, dacă voia, îi putea recomanda pe altul şi aşa mai departe, nu prea mai fusese atent la ultimele lui cuvinte. Uite al naibii!... se gândise. Dacă ar şti Ingrid câţi bani îi pusese ăstuia în palmă!... Îşi adusese aminte şi de cuvintele tatălui său, care nu continuase procesele cu cumnaţii ale bunicului, preferase să trăiască în sărăcie, pentru că, după părerea sa, litigiile astea fără sfârşit nu făceau decât să-i îmbogăţească pe domni. Că, nu uita să adauge el, aveau românii o vorbă, cine ară cu domnii, la urmă grapă cu curu'. Plec în Boemia, îşi anunţase, nu peste multă vreme, nevasta. Dar nu-ţi iei armele cu tine? îl întrebase ea surprinsă, văzându-l gata de drum. Nu, îi spusese cu un aer indiferent. Va închiria ceva acolo, văzuse data trecută că au tot ce trebuie, bani să fie, că, în rest, se aflau din belşug de toate ... Trăsese la soră-sa, la Tomeşti. Nu credeam că ai să vii atât de repede, îi spusese cumnatul abătut. Abia ieri am aflat şi eu, n-am apucat să-ţi dau de ştire. Se aflau în curtea acestuia, tocmai îşi vârâse Rover-ul înăuntru la adăpost. Ce vrei să spui?... îl întrebase neliniştit. Ştii, pe Domide, pe ăla de care-ţi vorbeam la telefon, martorul mincinos ... Da, ce e cu el?... Păi, l-au găsit ţeapăn. Cu gâtul frânt. Se urcase pe casă să potrivească nişte ţigle, era băut ... Nici nu ştii ce rău îmi pare că te-am pus pe drumuri. Când ai vorbit cu el? îl întrebase pe cumnatu-său, care îşi frângea mâinile de necaz. El a venit la mine, eram în cimitir cu muncitorii, în ziua aceea urma să se termine lucrarea la monumentul părinţilor. Uite ce e, mă trăsese deoparte, anunţă-l pe cumnatu-tău că vreau să dau în vileag întreaga poveste. Mă avea ăla la mână că luasem nişte tablă din fabrică, câteva foi numai pentru un şopron de lemne. Da' acuma, cine să mă mai tragă la socoteală, că fabrica s-o închis. Numai asta a fost? l-am întrebat. Omul a căutat într-o parte, a oftat din rărunchi, şi a adăugat: N-aveţi voi nevoie să ştiţi mai multe. Restul mă priveşte pe mine. Dacă ăla din Germania e om de înţeles, batem palma, şi-o fi bine şi pentru unii şi pentru alţii!... Uite însă că ai venit degeaba, îşi completase după o lungă pauză cumnatul vorbele. Poate că nu, mormăise el pentru sine. Iar de ăia, de binevoitorii mei, ce mai ştii? întrebase apoi cu voce tare. Păi, Sigi, după închiderea fabricii, a căzut în picioare, ca de fiecare dată până acum. Valorifică fierul vechi. S-a asociat cu unul Baran, om cu bani, care a plătit pe unde trebuia ca să se pornească afacerea. Au început cu demontarea liniei ferate a decovilului spre Găvojdia. După ce ăilalţi mahări au căzut, ăştia doi sunt cei mai puternici acum prin partea locului. Nimeni nu crâcneşte în faţa lor. Toţi le dau târcoale în speranţa că li se va arunca şi lor un oscior de ros. Ce curaj pe Domide că a vrut să-l dea pe unu' ca ăsta în gât!... Nu-mi prea miroase bine că a mierlit-o aşa tocmai acum, cine ştie, gură bogată cum era, o mai fi trăncănit şi în altă parte ce pune la cale. Nu crezi?... Şi-acum ce ai de gând să faci? îl mai întrebase cumnatul, văzându-l cu privirea pierdută în zare, ca şi cum presupunerile lui nu l-ar fi interesat deloc. Păi, mai stau o zi, două, că uite, s-a nimerit să fie poimâine ziua morţilor, tresărise el. Zici că monumentul e frumos?... Îşi lăsase Rover-ul chiar în faţa bisericii. Asistase la slujbă, urmărind cu răbdare toate detaliile ceremonialului cunoscut. Dincolo nu prea vădea tragere de inimă să treacă pe la lăcaşul sfânt, spre nemulţumirea soţiei sale. Pretextul său era că în mica localitate în care se aflau nu exista decât biserică evanghelică, iar ei erau catolici. Pe nevastă-sa n-o deranja însă asta, aceleaşi rugăciuni le spun cu toţii, zicea, ş-apoi n-ar strica să fii văzut de lumea bună de pe-aici, de ea depinde integrarea noastră în comunitate. Cuvintele ei îl lăsau nepăsător. Dacă n-avea program de vânătoare, adică de ieşit la aer, îşi găsea ceva de lucru pe acasă, ori moţăia în faţa televizorului. Nevastă-sa, întoarsă de la slujbă, venea tiptil şi îl atingea pe umăr. Haide la masă, îi spunea râzând. Iar râsul ei atunci avea o semnificaţie: Vezi ce bine ne merge aici? părea să spună. Ce ne mai lipseşte? Hier ist die Paradies!... Înaintea bisericii îşi găsise maşina înconjurată de câţiva curioşi. De această dată, spre surprinderea sa, ei s-au îndepărtat grăbiţi, deşi pe unii îi cunoştea şi ar mai fi schimbat bucuros o vorbă cu dânşii. Într-un grup, ceva mai la o parte, îl zărise pe Sigi, se înălţa cu un cap peste ceilalţi. Vorbea cu aprindere, scuturându-şi părul blond revărsat peste gulerul hainei. Nu intrase în biserică. Lăsa impresia că pe el l-ar fi aşteptat afară. Curând, de altfel, îl şi zărise apropiindu-se cu paşi rari, urmărit cu extremă curiozitate de toţi cei din grupul său. Îi zâmbea rar, dezvelindu-şi dinţii galbeni de nicotină. Faţa albă, la fel cu aceea a mamei sale, îi prinsese o tentă roşietică în dreptul pomeţilor obrazului. Văd că ţi-ai luat maşină ca lumea, îi spusese, dând din cap în direcţia Rover-ului strălucind în lumina asfinţitului, nu-ţi mai ies picioarele prin tablă, hai? Nu du grija mea, i-o întorsese, nemulţumit că ţângăul îl tutuia. Vezi-ţi de ale tale. Păi de ale mele vreau să şi vorbim, îi râsese Sigi în nas, şi făcuse un semn cu ochiul spre gloata care se îngrămădea spre el pentru a-l auzi mai bine. Am auzit că iar ţi s-a făcut de proces. Era foarte surprins să-l audă vorbind despre intenţiile sale, pe care nu le divulgase aproape nimănui. Dar acum ţi s-a tăiat cheful să mă târăşti iarăşi prin tribunale. Nu-i aşa? Un hohot de râs abia stăpânit îi gâlgâia zdrahonului în fundul gâtlejului. Nu-mi pasă că a mierlit-o Domide. Nicio pagubă! Oricine de aici ar fi mai mult decât bucuros să-i ia locul. Şi fii atent, adăugase cu vocea mai scăzută, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, piciorul pe aici nu-l mai pui. Nici măcar s-o urci pe nebuna de soră-ta pe drumul ăsta în sus, şi îşi ridicase ochii holbaţi spre dealul cimitirului. Deşi nu se aşezase de multă vreme pe buşteanul vechi, simţise frigul dimineţii pătrunzându-l prin pufoaica veche. Cămaşa dedesubt îi era leoarcă de transpiraţie. Curând, frisoane începuseră să-l ia în răstimpuri. I se părea că aşteaptă de o veşnicie. Peste coroanele copacilor dinspre răsărit începuse să mijească firav o geană de lumină. Nu uitase că medicii îi interziseseră să se expună prea mult frigului. Frigul era un factor de risc, insistaseră, adăugând şi alte amănunte în limbajul lor păsăresc. I se păruse ridicol sfatul lor, până când şi-a amintit că şi tatăl lui o sfârşise după o prelungită ieşire iarna în pădure. De ce nu vin oare?... De ce întârzie? se întrebase aproape mânios. Nu-i prea plăcea să aştepte, era nerăbdător din fire, de aceea prefera pe vremuri să vâneze la pas, nu la pândă, ajunsese să distingă şi să deosebească urmele, apoi să descopere ascunzătorile vânatului ca nimeni altul dintre consăteni. Dar pentru asta trebuia să fii viguros şi, mai ales, să ai inimă şi plămâni de oţel ... De mult o fi zăcând buşteanul ăsta aici? se întrebase ca să-i mai treacă timpul. Când fusese ultima oară pe Negre, cu puţin înainte de a lua drumul Vestului, parcă nu-l văzuse. Era al naibii de gros, să te chinui să tai un asemenea copac şi apoi să-l laşi să putrezească, ei bine, asta dincolo nu s-ar fi putut întâmpla. Neamţul era om chibzuit, ce era a lui, era a lui, nimic făcut fără rost, nimic lăsat de izbelişte ... Oh, Rumänien, Rumänien, suspinase iarăşi, şuvoaie de aburi ieşindu-i, după adânca inspiraţie, pe nări. Un trosnet de vreasc din desiş, abia auzit, îl făcuse să tresară. Om sau animal? se întrebase, ca de obicei, instantaneu. Stătuse în încordată aşteptare, aproape una cu buşteanul, a cărui răceală o simţea strecurându-i-se tot mai adânc în trup. Degetele i se crispaseră instinctiv pe armă, în timp ce capul prinsese să i se rotească, cu încetineală de melc în direcţia zgomotului suspect. Îşi simţea bătăile inimii urcându-i în coşul pieptului, până la rădăcina gâtlejului. Ei, da! Senzaţia asta n-o mai avusese de mult. Impresia că inima îi pulsa în gâtlej o avea doar atunci când un anume simţ îi spunea că urma să întâlnească un vânat de soi. Ultima oară i se întâmplase asta ... Zgomotul se repetase, însoţit de un fâşâit, pe care altul poate l-ar fi confundat cu efectul unei adieri de vânt. Om!... Stătuse puţin în cumpănă, apoi de undeva din sine cineva îi confirmase presupunerea, ţipându-i în urechi acelaşi cuvânt: om!... În clipa următoare ştiuse ce avea să se întâmple şi instantaneu se aplecase, strângându-şi capul între umeri. Spre necazul său, mâna stângă tocmai îi dădea semne de slăbiciune, un fel de amorţeală i se strecura de-a lungul ei din umăr până în palmă. Noroc cu dreapta, pe care se simţea încă stăpân. În timp ce schiţa gestul de apărare, văzuse întunericul sfâşiat de fulgerul unui foc de armă, urmat imediat de senzaţia unei arsuri puternice deasupra omoplatului stâng. Deşi dezechilibrat de lovitură, pe care de altfel o aştepta, îşi descărcase şi el puşca în direcţia focului din desiş, fără să o mai ridice la ochi. Cele două detunături ale armei sale aproape că se suprapuseseră una celeilalte. Încă ecoul lor nu se stinsese, când un corp greu se auzise căzând. Apoi liniştea se reinstalase în poiană, întreruptă câteva clipe de ţipetele tânguitoare ale păsării de noapte ce se înălţa cu bătăi grăbite de aripi în văzduh. Se opintise gemând, abia putându-se ridica de pe buşteanul acoperit de brumă. Pe liziera poienii, sub lăstărişul frânt, descoperise un trup răsturnat cu faţa în sus. Îi luminase chipul cu lanterna. Era Berni. Umărul stâng începuse să-l doară şi pe sub pufoaică îşi simţea cămaşa, rece ca gheaţa până atunci, încălzindu-i-se brusc. Nu-şi putea stinge lanterna, Berni îl privea fără să clipească şi faţa lui se destindea încetul cu încetul, redevenind senină, aşa cum i-o cunoscuse în tinereţe. Vezi, parcă îi spunea el, dacă te-ai ostenit să mă cari în spate atunci când am căzut din brad! De unde să fi ştiut tu că îţi schimbai astfel calea vieţii în această lume? Un fior îl cutremurase din creştet până în tălpi, e frig, îşi spusese, m-am dezobişnuit să rabd frigul, nu ca înainte ... Da, da, părea să confirme, rămas parcă pe gânduri, Berni, nimic nu mai e ca înainte. Sunt alte vremuri acum!... Durerea umărului stâng i se înteţea de la o clipă la alta. Mai mult îl deranja însă faptul că pe mâneca mâinii înţepenite i se scurgea curgea, furnicându-l, un lichid lipicios. În cele din urmă, simţul prevederii, de care în orice împrejurare un om al pădurii trebuie să asculte, îl determinase să stingă lumina fluorescentă a lanternei şi, străduindu-se să-şi reobişnuiască ochii cu întunericul, începuse să caute păşind cu grijă o altă cale de ieşire din poiană. Se afla cândva una exact în partea opusă cărării pe care venise. Abia putuse să dea de ea şi, respirând anevoie, apucase pe firul noii poteci în sus. Era mai năpădită de vegetaţie decât cea dintâi. Tunelul viu abia putea fi străbătut, se străduia să-şi facă loc cu mâna dreaptă, stânga îi atârna inertă pe lângă trup. După o vreme, simţind că puşca îi devenise prea mare povară, o apucase de ţevi şi, cu un efort ce-i smulsese un geamăt adânc, îi făcuse vânt cât mai departe în hăţiş. Acolo e locul tău de acum înainte, şoptise, ţi-ai încheiat socotelile cu lumea asta. Îşi continuase drumul, abia adăugând un pas celuilalt. Cerul se luminase de-a binelea, când dăduse de capătul tunelului verde. Nimerise într-o altă poiană, de a cărei existenţă, surprinzător, el, copilul pădurilor de pe-aici, habar n-avusese până atunci. Era largă de tot, încât marginea nici nu i se putea bine distinge în depărtare. Tremurul trupului îi încetase, simţea o boare călduţă adiindu-i din faţă, în timp ce soarele se înălţa strălucind pe cer, ca într-o adevărată zi de primăvară. Nici durerea din umăr nu-l mai supăra şi oboseala din picioare părea să i se fi risipit. La început văzuse turmele de mistreţi. Mâncau paşnic jir sub arborii de pe lizieră. Nu se sinchiseau de el, doar un singur vier uriaş îşi ridicase râtul cu colţii imenşi, încovoiaţi,adulmecând. Îl ştia bine, cu ani în urmă îl urmărise înverşunat, trăsese asupra lui dar, ciudat, animalul nu căzuse lovit de alicele grele, anume pregătite ... Apoi apăruseră cerbii, cu ciutele după dânşii, îl priveau fără teamă, ca într-un parc zoologic. Şi căprioare se iviseră, ferindu-i-se delicat din cale, întinzându-şi botul, cu nările larg deschise, ca nişte viţeluşe cuminţi. Iar el simţea că trebuie să meargă înainte, mereu înainte, spre soarele îmbietor de primăvară, fără să mai privească îndărăt. (fragment din nuvela Tunelul verde) Dan Floriţa-Seracin
Referinţă Bibliografică:
Poteca fără întoarcere / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 578, Anul II, 31 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!