Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 885 din 03 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

PORTRETUL UNEI DOAMNE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Am auzit şi am citit de multe ori, în etape diferite ale vieţii, generate de diverse împrejurări, evenimente ori acţiuni ce păreau că au, inexplicabil, legătură unele cu altele, o anumită expresie: „nimic nu este întâmplător”! Am cercetat-o cu nevinovată curiozitate şi am dorit să pătrund în miezul ei, să o înţeleg deplin. Timpul, experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate - toate alăturate momentelor de meditaţie, m-au convins că acele cuvinte exprimă un mare adevăr. Un adevăr ce se pierde, ca izvor, în timpuri mult îndepărtate şi în sfere pe care nu le pot pătrunde, dar le pot înţelege ori, mai degrabă, le pot intui.  

Cu această convingere am hotărât să plec la Bucureşti, în urmă cu aproape două săptămâni, pentru a da curs unei invitaţii neprevăzute, primită „întâmplător”, cum se spune. Iniţial, am privit-o cu neîncredere, dar am luat-o în serios după foarte puţin timp, adică după ce am reuşit să pun „cap la cap” mai multe informaţii. Era vorba de ceea ce s-a făcut cunoscut sub titlul „Spectacol aniversar – Ileana Vulpescu şi Infinitul Iubirii”. Invitaţia am primit-o de la doamna Elisabeta Gîlcescu, organizatoarea acestui eveniment. Nu ne cunoşteam. La începutul lunii mai am intrat în legătură cu domnia sa, pe internet, în grupul „Arta conversaţiei”. Această titulatură mi-a amintit de titlul unei cărţi publicate înainte de evenimentele din decembrie 1989. A fost şi rămâne o carte de succes, o carte din care am citit adeseori, în aşa numitele FW-uri primite pe internet, fragmente pline de miez, de pilde, de filozofie a vieţii. Le-am savurat pentru că se mulau perfect pe propriile mele principii de muncă şi de viaţă.  

Am căutat emisiuni TV şi interviuri cu autoarea acestei cărţi, Ileana Vulpescu, din dorinţa de a o apropia mai mult, de a o cunoaşte, de a-mi reaminti tot ce ştiusem cândva despre omul ce purta acest nume. Conştient că nimic nu este întâmplător, am promis hotărât că voi veni la Bucureşti. Da! Doream s-o cunosc pe Ileana Vulpescu. Doream s-o văd, s-o admir, să-i spun un simplu „La mulţi ani”, dacă mi se permite. Bunul Dumnezeu, acelaşi care mi-a oferit oportunitatea nesperată până mai ieri, mi-a deschis drumurile şi mi-a permis să fiu acolo, printre zecile de admiratori veniţi din multe colţuri ale ţării pentru a omagia o creatoare de frumos, o mare prietenă, un suflet nobil…  

Am făcut exact ceea ce trebuia făcut potrivit concepţiei mele, regăsită şi explicată, neaşteptat de clar, în cuvintele acestei doamne, stăpână a „Artei conversaţiei”: „Sunt convinsă că venim pe lume cu un program şi este o iluzie că putem să-l influenţăm sau să-l evităm. Poate asta a fost ceea ce m-a susţinut în viaţă – credinţa asta în destin. N-am stat niciodată cu mâinile încrucişate şi nu am aşteptat să-mi pice para mălăiaţă. Tot timpul am muncit ca şi când totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un comportament pe care ni-l alegem... Dar e o soarta care te cheamă acolo unde ai fost programat să te duci.”  

Sunt conştient de faptul că mulţi dintre cei ce vor citi aceste rânduri nu o cunosc pe modesta şi plăcuta doamnă pe care am citat-o, soţie a regretatului poet şi traducător, Romulus Vulpescu. Poate că mulţi dintre cei care au cunoscut-o ori i-au citit scrierile au dat-o uitării, ocupaţi cu alte îndeletniciri mai grabnice ca aceea de a citi, de a se cultiva ori, poate, fiind atent preocupaţi de politica aducătoare de venituri „peste noapte”, într-o ţară democrată în care haosul legislativ este atât de bine organizat şi regizat…  

Ileana Vulpescu, născută la 21 mai 1932 în localitatea Bratovoieşti, judeţul Dolj, este una dintre cele mai plăcute şi căutate prozatoare şi romanciere din România. În anul 1958 a obţinut licenţa în litere (limba şi literatura franceză) la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti. A lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei şi este, printre altele, colaboratoare la redactarea Dicţionarului limbii române şi a Dicţionarului explicativ al limbii române (1959-1975). Presupun că de aici vin modestele sale venituri de pensionară, ce nu depăşesc suma de 1.060 lei! Probabil că, din nenumărate motive, vechimea în muncă, diminuată de problemele de sănătate, nu s-a justificat o sumă mai mare…  

Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanaţia adolescenţei visătoare şi nu sunt ţesute, neapărat, cu parfumul idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un an, autoarea îşi amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să scriu de pe când eram studentă şi m-am prezentat la diverse publicaţii cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Şi de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărţi, ceea ce nu este mult deloc pentru o viaţă aşa de lungă, pentru că eu mă apropii cu paşi repezi de 80 de ani...”. Iată titlurile şi anii publicării celor unsprezece cărţi:  

- Rămas-bun / 1975;  

- „Arta conversaţiei” / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsă best-seller înainte de anul 1989, iată, este publicată în mai multe ediţii de după acest an;  

- Sărută pământul acesta / 1987;  

- Rămas-bun casei părinteşti / 1990;  

- Carnetul din port-hart / 1996;  

- Candidaţii la fericire / 2002;  

- Arta compromisului / 2002, 2007;  

- De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;  

- Viaţă, viaţă, legată cu aţă / 2007  

- Pe apa sâmbetei / 2009;  

- Notă informativă bătută la maşină / 2011  

De remarcat este că aproape toate scrierile sunt romane. În plus, subliniez faptul că primul cititor al acestor volume, dar şi cenzorul manuscriselor, a fost soţul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai aprig şi corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de alţii. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat şi niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată şi cu maturitatea omului obişnuit să mediteze adânc asupra vieţii, mărturiseşte: „Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însuşit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea îşi câştigă fiecare pâinea cum poate. Deci consider că nu trebuie să te superi că nu te menţionează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Şi aşa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din nişte autori, depinde de dimensiunile antologiei şi de ceea ce-şi propune, la fel este si o istorie a literaturii”.  

Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul „Arta conversaţiei”. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în mai multe localităţi, câteva stagiuni. Fericiţi au fost spectatorii din Bucureşti – Teatrul Odeon, Craiova – Teatrul Naţional, Oradea – Teatrul de Stat, Cluj – Teatrul Maghiar de Stat…!  

Toate cărţile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală şi spirituală, aşezate în curata limba românească, în care metaforele au permanent loc şi se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori emoţionează, cucereşte sufletul, izvorăşte lacrima curată a împărtăşirii, pentru că autoarea scrie, ea însăşi emoţionată, cu suflet şi pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că şi-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina…, „fiindcă eu cred ca aş fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viaţa. Mie mi-e milă şi să rup o floare. Pentru că ştiu că şi ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară.”  

Cine o cunoaşte mai de aproape îşi aminteşte cât de mult a iubit şi iubeşte animalele şi florile, cât de mult a iubit şi iubeşte oamenii, cât de mult a suferit şi suferă pentru aceştia. A fost şi continuă să fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtăşească bucuriile şi durerile, chiar dacă ea însăşi a pierdut cele mai dragi fiinţe: fiica şi soţul. S-a ataşat permanent de semeni şi a reuşit să ofere acestora dorinţa de a trăi în pace şi dragoste, în bună înţelegere şi respect reciproc. Aşa a conceput viaţa în sine, aşa a apreciat că este bine să gândească şi să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea şi claritatea lor, explică esenţa convingerii, a credinţei sale în acest sens: „E atât de seacă viaţa fără ataşamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în nişte oameni... Să dăruieşti, în primul rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruieşti. E mai mare bucurie decât sa primeşti! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!”.  

Şi Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societăţii cuvântul său plin de acurateţe, blândeţe şi bun simţ. A oferit gândurile şi poveţele sale, experienţa sa de viaţă şi rodul creaţiei sale plină de sensibilitate şi frumos. A oferit zâmbet şi culoare, încredere şi speranţă de viaţă. A oferit prietenia şi dragostea sa necondiţionată, fără să ceară vreodată ceva în schimb… Ce a primit, totuşi? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declaraţii ce îmbrăcau devotament, prietenie şi iubire. A primit admiraţia celor care o cunoşteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii înlăcrimaţi de emoţie, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?  

Se pare că da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferenţă. Pentru că, are motive întemeiate să nu se sperie… „Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinţi, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut şi eram, practic, singură. Am fost obişnuită cu singurătatea şi întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se pare o datorie pe care o am.” Oare la ce se gândeşte când vorbeşte despre datoria de a scrie, deşi afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile neterminate de soţul său. Sunt două titluri sonore. Sunt două lucrări complicate şi, din nefericire, neterminate. Prima este o ediţie Villon, la care trebuie concepute note care… „să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva şi trebuie să-i explici omului care citeşte. A doua este „o antologie de poezie franceză, din care a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens… Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viaţă”. Aşa a hotărât destinul. Iar soţia se simte datoare faţă de soţul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susţinut cu toate firavele sale forţe şi i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi ideale, însuşite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârşite sub aspect literar…  

Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că…, nimic nu a fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus şi Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar şi în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni, poeţi, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreţi, profesionişti ori diletanţi. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar uşoare şi plăcute graţie emulaţiei gândului, a imaginaţiei, a inspiraţiei dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorât această forţă de invidiat?  

Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!  

Da, pentru că s-au iubit cu adevărat şi au cunoscut clipe de fericire numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soţ şi recunoaşte, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viaţa unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Şi restul dispare! Nu mai vezi asperităţile... Este singurul moment de graţie pe care ţi-l acordă viaţa. Când te îndrăgosteşti nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai preţios pe care ţi-l oferă viaţa. In rest... nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie... Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viaţa omului...”. Este, dacă vreţi, exprimată într-un rezumat concret şi obiectiv, o lecţie de viaţă pe care o împărtăşesc în totalitate şi despre care pot afirma, cu tărie, că trebuie însuşită şi tratată ca atare…  

Am mers la această întâlnire neaşteptată, îmboldit de dorinţa de a cunoaşte această doamnă al cărei portret, creat din puţinele mele amintiri şi din datele culese de pe internet, îl creionez şi vi-l prezint din respect şi recunoştinţă pentru domnia sa. Mă simţeam, ca şi acum, onorat şi, în aceeaşi măsură, emoţionat. În acelaşi timp, destul de important, eram îmboldit de curiozitatea de a vedea, atât cât se poate în acele împrejurări, sediul Bibliotecii Naţionale, adică acel edificiu de cultură pe care nu speram să-l cunosc vreodată. Pe de altă parte, eram nerăbdător să întâlnesc o mică parte dintre prietenii despre care aveam veşti că vor fi prezenţi.  

Din anunţul difuzat pe site-ul „Arta conversaţiei” şi din convorbirile operative cu doamna Elisabeta Gîlcescu, organizator şi sponsor unic al întregului eveniment, am aflat că sunt aproximativ două sute de invitaţi. Printre aceştia se numărau acei poeţi, mai mult ori mai puţin cunoscuţi, din ale căror creaţii s-a realizat antologia bilingvă, „Infinitul iubirii”, alături de cei care au participat la concursul de poezie „Sens, Sensibilitate” – in honorem Ileana Vulpescu. În plus, au fost invitaţi poeţi participanţi la expoziţia de carte, debutanţi, artişti plastici, prieteni, dar şi„personalităţi artistice şi literare, cadre didactice universitare, prieteni din alte grupuri virtuale, prietenii prietenilor noştri…”. Era pentru mine, precum bine conştientizaţi, ocazia unică de a cunoaşte oameni din alte cercuri în afara celor pe care le frecventez, dar şi împrejurarea în care puteam închega alte legături de prietenie, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie şi bucurie.  

Traficul deosebit de intens la acea oră m-a pus în întârziere cu două-trei minute. Am intrat în Sala Mare de Conferinţe, „Mircea Eliade” a Bibliotecii Naţionale Române, din str. B-dul Unirii nr. 22, după ce am salutat şi îmbrăţişat câteva persoane pe care le recunoşteam ori de care eram recunoscut, în momentul deschiderii evenimentului aniversar-literar. Salaera plină, la capacitate. Doamna Ileana Vulpescu era deja aşezată pe scaunul său, în primul rând. Venise din spitalul în care se afla internată! Nu a putut admite să fie absentă, să-şi dezamăgească invitaţii, prietenii, cunoscuţii, fanii…  

Era îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră. O rochie modestă, aşa cum au fost majoritatea articolelor sale de îmbrăcăminte purtate în toate etapele vieţii. Nu a fost niciodată adepta eleganţei. Moda nu s-a aflat printre priorităţile sale. A avut alte lucruri de făcut, alte acţiuni de întreprins, alte preocupări, toate valoroase, recunoscute imediat ori, în majoritate, mai târziu sau, poate, urmând a fi recunoscute cândva…  

M-am aşezat emoţionat pe unul din cele două scaune libere, din primul rând, singurele descoperite. S-a spus că unul era rezervat pentru mine. Nu ştiu dacă aşa a fost şi nici nu are vreo relevanţă acest amănunt. Important era faptul că mă aflam la numai două scaune distanţă de doamna după care sufletul meu tânjea. Am privit-o deseori, fără să o deranjez, în special în timp ce fotografiam pe cei care declamau, cântau ori îşi prezentau un scurt discurs, potrivit programului alcătuit şi respectat. Evident, am fotografiat-o şi pe doamna Ileana Vulpescu, dar din lateral, discret, chiar dacă nu m-ar fi observat, absorbită fiind de programul prezentat. Asculta cu atenţie versuri şi melodii, aplauda cu mâinile sale micuţe şi fragile, privea cu ochi obosiţi, aproape lăcrimând, lăsând să i se citească pe faţă o gamă întreagă de trăiri şi impresii: mulţumire, apreciere, încântare, bucurie…  

Am simţit-o cum trăieşte sensul cuvintelor, al unor versuri ce-i mergeau la inimă, al unor melodii. I-am citit pe faţă încântarea şi bucuria izvorâtă din cântecele interpretate cu suflet de Laurenţiu Cazan. Era ca o fetiţă cuminte, fericită că ascultă melodia preferată. Deşi oboseala o cuprindea vizibil, se ambiţiona să asculte totul cu mare atenţie  

După aproape două ore şi jumătate de spectacol neîntrerupt s-a deplasat câţiva paşi, în faţa sălii, destul de greu, ajutată de braţele unui însoţitor permanent şi de bastonul ce părea că i-a rămas cel mai sigur sprijin al bătrâneţii. S-a adresat tuturor participanţilor, după ce i s-a cântat „Mulţi ani trăiască” şi a primit nenumărate buchete de flori, cu vocea sa blândă în care emoţia a pătruns firesc, omeneşte:  

„Am optzeci şi unu de ani. Atâţia împlinesc în curând. Niciodată nu am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că, după douăzeci şi trei de ani, un grup de poeţi şi-a ales ca emblemă numele unei cărţi de-ale mele. Am citit antologia pe care aţi făcut-o şi trebuie să vă spun că am găsit acolo o adevărată poezie, poezie care are sens, are idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.  

Mi se pare semnificativ ca în această seară să petrecem la Biblioteca Naţională, ceea ce putem să considerăm că este o reuşită a vieţii intelectuale. Avem, în sfârşit, o Bibliotecă Naţională!  

În încheiere, nu pot să vă spun decât,Doamne, ocroteşte-i pe români!“  

A revenit pe scaunul său, demnă, aparent liniştită. Îi simţeam cu durere efortul de a-şi ascunde emoţia ce o cotropise, de a nu-şi lăsa ochii să lăcrimeze. O înţelegeam perfect şi mă minunam câtă forţă există în această femeie deosebită la vârsta înaintată pe care o precizase atât de senină. Am aşteptat să se îndepărteze cei ce mânuiau neobosiţi aparatele de fotografiat şi să fie eliberată de mulţimea buchetelor de flori. M-am ridicat şi m-am apropiat, şovăind, tulburat şi emoţionat, de doamna Ileana Vulpescu, pentru a-i spune mai mult decât am reuşit să o fac. Privirea sa blândă, plăcută, dar obosită, mi-a impus să vorbesc foarte puţin. Nici nu aş fi putut mai mult. Emoţia îmi uscase deja cerul gurii. Am şoptit de parcă doream să mă audă doar domnia sa: “Sărut mâinile! Eu vin de la Caracal, de lângă Craiova adolescenţei domniei voastre... Doresc să vă spun doar atât: La mulţi ani cu sănătate!”  

Doamna Ileana Vulpescu m-a privit fugar, când m-am apropiat, aproape şters. Auzind de Craiova, faţa i s-a luminat pentru o clipă şi mi-a zâmbit şoptind: “Da, da... Mulţumesc!” M-am aplecat să-i sărut mâna şi, în această mişcare, i-am prins privirea. O luminiţă a strălucit în ochii săi. M-au privit cu o duioşie nemărginită, cu o blândeţe divină, cum numai în ochii mamei mele am văzut şi am simţit cândva. Au fost doar câteva clipe. Aş fi dorit să o îmbrăţişez, dar nu am reuşit ori nu am îndrăznit să fac pasul de care aveam nevoie. M-am retras fericit că i-am atins mâna, că i-am sărutat-o şi că doamna cuvântului, doamna artei conversaţiei, m-a primit şi m-a privit atât de frumos.  

După doar un minut, în aplauzele asistenţei numeroase, doamna Ileana Vulpescu s-a retras. Pleca spre camera sa din spital. Se citea regretul pe chipul său senin, dar şi mulţumirea sufletească izvorâtă din căldura sinceră a privirilor ce o însoţeau. Câte oare alte persoane ar fi avut forţa să plece din spital pentru a fi împreună cu prietenii?! Câte alte persoane ar fi putut fi atât de senine şi de puternice în faţa emoţiilor create de tot ce se întâmplase în acea seară la Biblioteca Naţională? Câte alte persoane pot oferi atâta căldură sufletească, atâta dragoste, cu o atât de mare dăruire?  

Numai Bunul Dumnezeu poate şti.  

 

Marian Malciu  

28 mai 2013  

Referinţă Bibliografică:
PORTRETUL UNEI DOAMNE / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 885, Anul III, 03 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!