Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 712 din 12 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

PORŢI DESCHISE CĂTRE EDENUL LĂUNTRIC - cronică de carte - PETRE RĂU, Eden în cădere, InfoRapArt, 2012, (Cezarina Adamescu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

PORŢI DESCHISE CĂTRE EDENUL LĂUNTRIC  

 

PETRE RĂU, Eden în cădere, versuri, Editura InfoRapArt, 2012  

 

Printre poeţii Boemei literare de mare anvergură din ultimele decenii, afirmaţi în paginile revistelor, în antologii şi culegeri, dar şi prin volumele proprii editate, numele lui Petre Rău s-a întipărit deja în mintea şi inima iubitorilor de poezie, proză, critică literară, umor şi eseistică. Spiritul boemei literare a fost reînviat în urmă cu câţiva ani, concretizat prin revista Boem@, dar şi prin cenaclul literar virtual „Noduri şi semne”, foarte activ, în care creatori de toate vârstele şi condiţiile îşi manifestă crezul lor literar prin creaţii proprii, ambele aceste modalităţi de exprimare fiind conduse şi îndrumate de Petre Rău.  

Semnatar a 14 volume din aceste specii literare, Petre Rău îşi croieşte drum drept în dicţionarele literaturii universale, ca să nu mai punem la socoteală admirabila Boem@, revistă de literatură şi artă, care adună în paginile ei creatori din ţară şi din afară.  

Mare promotor şi animator de cultură şi artă, Petre Rău şi-a înscris numele în galeria purtătorilor de har, care focalizează în jurul său talente autentice. În această privinţă este un cercetător şi un neobosit căutător, cu o invizibilă ansă, a izvoarelor şi comorilor literare din toate timpurile, dar în chip deosebit, din contemporaneitate. Şi fântâni de haruri descoperă pretutindeni şi le scoate la lumină.  

Eden în cădere” – cea mai recentă apariţie a autorului, a fost nominalizată la Concursul naţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Râmnicu Sărat, 2012 şi onorată cu Premiul Special al Editurii Rafet, aşa cum este consemnat în pagina a doua a cărţii.  

Volumul este o incursiune lirică în spaţiul lăuntric al poetului, după o autoanaliză minuţioasă şi determinantă asupra personalităţii sale.  

O carte scrisă la lumina de sine.  

Un monolog şoptit despre omul care şi-a făcut din scris, nu numai o profesie, nu numai o pasiune, dar, sensul vieţii şi un modus vivendi.  

Şi unde-l poţi cunoaşte mai bine pe autor, decât în scrierile sale?  

O fină autoironie şi un umor de bună calitate există în toate paginile cărţii.  

Petre Rău nu-şi imaginează stări, el se află cu tot bagajul său existenţial în starea de a fi, pe care o împărtăşeşte şi altora. Universul liric este structural împlântat în fiinţa lui precum aerul de legătură între cer şi pământ, cu fire freatice de Lumină. Deşi poetul este conştient locuieşte într-o lume aparte, cu alte coordonate, născocite de el, dintr-un univers propriu pe care şi-l construieşte cu migala arhitectului, după datele sale personale, el este legat indestructibil de „universul acela nici paralel nici / perpendicular / nici măcar secant cu mine ci / doar invers / conceput de mintea mea viageră” (Scriu poveşti de amor).  

De altfel, poeţii sunt singurii capabili de a-şi construi universuri numai pentru ei, ori numai de ei şi de fiinţele dragi, locuite.  

Edenul poetului este, cum altfel? populat de cuvinte. Cuvinte flori, cuvinte vieţuitoare de tot soiul, cuvinte fenomene, cuvinte-lucruri şi cuvinte-oameni sau oamenii cuvintelor, aşa cum Jorje Luis Borges îşi imagina Raiul ca pe o imensă bibliotecă.  

Omul-cuvânt, colecţionar de cuvinte-antichităţi, cuvinte vechi-nefolosite încă, cuvinte noi de odinioară, omul căutând să îmblânzească fiara-cuvintelor, să-şi aducă aceste cuvinte în propria casă, la propria masă, în propriul pat, în intimitatea odăii sale de lucru. Dedicat, supus, salahor, chiar rob al cuvintelor. Dar şi stăpânul lor, regele-păstor domnind peste infinitele turme.  

Omul – suveran peste cuvinte, luând parte zilnic la festinul lor metaforic, cu bunătăţi alese, cu delicateţuri, cu rafinamente. Cine nu ar dori să se înfrupte? Mai ales că sunt date gratis, sunt date peste geam, de pomană celor flămânzi şi însetaţi de frumuseţe. Care frumuseţe? Care va salva lumea, desigur.  

Cuvintele – fructele pomului interzis, cel al cunoaşterii binelui şi răului. Poetul – locuitor al pajiştilor paradisului, păzitor al pomului şi degustător al poamelor interzise muiate-n ambrozie, îşi făureşte propriul Rai de cuvinte. Prin ele se osândeşte, prin ele se mântuie. Cu braţele doldora de cuvinte se va prezenta la Scaunul Dreptăţii. Ele vor fi bănuţii de vamă. Cuvinte de trecere. De aici spre dincolo.  

Şi cu asemenea material de construcţie, edificiul nu poate fi decât temeinic şi de durată.  

Armăturile cuvintelor ţin trunchiul drept spre Înalta Lumină.  

Şi tot ele curg, se preling prin vene, o dată cu plasma şi ajung în toate celulele, până la genom.  

A-l însoţi pe poet în Patria cuvintelor care e Limba română, o limbă frumoasă ca o duminică, după spusa lui Nichita Stănescu, este un motiv de mare cinste şi bucurie. Nu oricine poate face acest lucru şi nici nu are acces, ci doar cei aleşi.  

Să deschidem, aşadar, poarta Raiului poeticesc, unde trăiesc laolaltă, în iarba înaltă până la inimă, cuvintele îmbrăţişându-se şi mângâindu-se unul pe celălalt, cele blânde şi cele arzătoare pe rugul tăcerii, cuvintele patimă şi cuvintele domoale, provocatoare, pudice dar şi cele patetice, sfâşietoare.  

Poetul ne avertizează încă de la început că vom străbate „un drum de izvoare ascunse”, în care vom întâlni suflete expirate, prin galaxii „urmând un drum fără întoarcere / de izvoare ascunse” (un drum de izvoare ascunse).  

În această lume proprie, prietenia cu Dumnezeu este imperioasă. Până nu te împaci cu El, nu ajungi la înţelegerea rosturilor firii. Momentul de graţie când te loveşte harul divin este altul pentru fiecare om în parte. Important e să conştientizezi acest har. Sfântul Augustin era preocupat de această clipă de atingere a harului divin şi a lăsat scris în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.  

Atent la mişcările învălurite ale apei harului, poţi să prinzi clipa ca pe coada unei comete şi să n-o mai laşi slobodă, strigând, precum înţeleptul: „Clipă, stai!”  

Deşi unele poezii au tentă de şarjă amicală, ele dezvăluie adevăruri fundamentale despre naştere, viaţă şi moarte, despre timpul care ni s-a dat, despre spaţiul acestei trăiri şi despre unele coordonate ale vieţii sociale şi spirituale. În acestea şi în multe altele, Petre Rău nu se dezice de la formaţiunea lui ştiinţifică, dar care aspiră la dimensiunile înalte ale Spiritului.  

În privinţa dimensiunii spirituale a poeziei lui Petre Rău, ea îşi trage sevele din poeziile satirice ale lui Marin Sorescu - Vedenia, Adam, Nudism şi alte creaţii ale poetului doljean, dar nu dintr-un sentiment facil şi gratuit şi ofensator, de negare sau de neîncredere, ci mai degrabă dintr-unul de timiditate şi teamă mistică de a se apropia prea mult de divinitate. S-ar putea spune că autorul face paşi importanţi spre Dumnezeu, însă cu spatele, iar la moment potrivit, Dumnezeu va face întoarcerea definitivă, privindu-l drept în faţă.  

Dumnezeu, în viziunea poetului ia dimensiuni antropomorfice, se împrieteneşte cu oamenii, dă mâna cu ei, este îngrijorat că raiul e din ce în ce mai gol, stă la taclale, caută soluţii să-i îmbie pe oameni la nemurire, se-ntoarce cu spatele (cum o fi spatele lui Dumnezeu?) e necăjit că nimeni nu-l mai urmează ş.a. Însă, nu de puţine ori, poetul nu se sfieşte să-l tragă la răspundere chiar pe Dumnezeu, pentru că „nu mi-a dat nici un sfat util / atât de zgârcit a fost cu mine / sau mă invidia” (ziua întâi: pregătirea). Astfel de interpelări sunt frecvente în Scriptură, îndeosebi în Cartea lui Iov.  

Adâncirea în mistica divină îl urmăreşte, cu toate acestea pe autor şi în poezia „pecetea lui dumnezeu”, în care autorul relevă puterea de jertfă supremă a divinităţii care trăieşte şi moare o dată cu fiecare creştin: „îmi închipui că dumnezeu este atâta de generos / că-şi va da viaţa odată cu mine / nu se va crampona de putere / şi după acest sacrificiu suprem / probabil că stelele se vor privi între ele mirate / ca nişte suflete muribunde / cu respiraţia în derută precum galaxiile vara / nu mă mai grăbesc însă / pentru că oricum timpul nu-mi va ajunge / şi n-am de gând să apuc / să privesc cum lumea se sfârşeşte / dar nu mai spun nimic pentru că / deşi nu mai e mult / mă va urmări tot restul vieţii” (pecetea lui dumnezeu).  

Faptul că poetul se simte damnat, însingurat şi lipsit de iubire într-o lume de neînţeles care se duce de-a rostogolul, luând în prăbuşirea ei şi spiritele curate, nu e nou. Care poet nu a creat într-o profundă stare de singurătate şi nefericire? Însă el este conştient de misiunea lui: „acum sunt damnat / cu demnitate / îmi port crucea / pe (i)dealul văii mele de rai”. (i)dealul văii mele.  

Starea de însingurare reiese şi mai pregnant în poemul „condamnat la singurătate” – „acum ascult zăpezi / şi mă subţiez de urât / nu mă mai bate nimeni pe spate / ce faci / ai uitat de mine / voi toţi aţi uitat de mine / şi dumnezeu a uitat de mine / şi mă ţine aici pe uscat / în loc să mă arunce / în apele decoloratului somn veşnic / mai aproape de stele” (condamnat la singurătate). Singurătatea a devenit pentru poet starea propice creaţiei: „am ales să fiu singur / mereu adâncit în peştera visului” (am ales să fiu singur). Ori, în acelaşi poem: „şi să nu uit să-mi număr înfierările / din ceaşa piezişă a iubirilor mele / să nu mă simt străin ca un stol de păsări plecând”, ş.a.  

Scris, când sub formă de dialog cu iubita pierdută, când de monolog în propriul babilon, acest jurnal liric doreşte să clarifice poziţia omului în lume, a omului faţă de sine şi faţă de Dumnezeu. Dragostea are un rol important în această ecuaţie cu trei necunoscute: Dumnezeu – iubirea – omul. Cine pe cine supune şi cât?  

Cu toate că preferă singurătatea – poetul o consideră „desuetă”. De fapt, cartea se constituie într-un prelung lamento al unei iubiri trecute, fără vreo dorinţă concretă de întoarcere. Singurătatea e un personaj, un martor mut al trăirilor poetice, al gândurilor nerostite şi al absenţei gestului suprem de întoarcere la tihna şi neliniştea iubirii care dau sens, parfum şi culoare vieţii.  

Metafora edenului în cădere nu poate fi decât cea a iubirii pierdute, a singurătăţii şi a neliniştii care pune stăpânire pe om în absenţa celuilalt-eu, adică a sufletului-pereche: „iubita mea de dincolo de vremuri /te mai ating şi mâine retrospectiv cu gândul” (te-ai schimbat).  

De aici, tonul uşor elegiac care predomină versurile albe, cu netezimi de suprafaţă, dar cu adâncimi abisale care ne sunt oferite în această carte. O nebuloasă, îngeri căzând în prăpăstii, cuvinte auind întoarse-n ecouri.  

Scurgerea inexorabilă a timpului este echivalentă cu „alungarea din rai” din care se naşte o „veşnică nelinişte” (alungarea din rai).  

Cu toate acestea, poetul a rămas legat de clipa aceea de azur „când respiraţia îţi răsuna ca un flaut” pentru că, spune el în poemul „episod”:  

„clipele noastre s-au iubit mai mult decât noi”, iar el a rămas: „un episod sculptat de palmele / tale în lemn alb şi negru” (episod).  

Gesturi intime ale unui rotund ideatic se prefiră precum bobiţele de mărgăritar pe obrazul palid, de fată. Numai celălalt ştie ce gust şi ce culoare au lacrimile, ce sfinte nimicuri săvârşeaţi împreună. Câtă vreme există întoarcere, nimic nu e pierdut. Poate rotundul să aibă un colţ sfărâmat? Da, poate. Nimic nu e perfect în afară de Dumnezeu. Doar El are toate colţurile intacte. Idealul poate fi atins numai în gând, în cuvânt şi în vise. În rest, cioburi de vitraliu, împrăştiate din belşug peste creştete.  

Dincolo de omătul gesturilor veghează-n surdină teama spiralată că totul e de prisos.  

Dar poetul ştie că opera va rămâne, dincolo de toate acestea, că „orice literă desprinsă dintr-un cuvânt / ar putea să se facă singură înţeleasă” (cu tine) – precauţiile sunt de prisos, când degetele cuvintelor miros a merişor, a salcâm înflorit, a tuberoze. Nici un deznodământ din pricina ninsorii lor intepestive, nici un dezastru...  

Starea de ninsoare poetică este perfectă, e deplină, abundentă, mirifică şi nici măcar îngheţul nu o poate distruge sau spulbera în cele patru vânturi cardinale.  

Întregul discurs liric este alcătuit din cuvinte sacro-profane, dovadă că Dumnezeu e aproape, e printre, e lângă, deasupra şi dedesubt, împrejur şi în miezul lucrurilor, e chiar în noi, alături de cuvinte vechi, necunoscute încă, ce dau strania senzaţie de deja-vu.  

Toate au timpul şi locul lor, nimic de prisos, nimic lipsă. E foarte important, cu flacăra de sine, să poţi să faci Lumină pământului. Dar mai important este, după spusele poetului: „din tot parcul se îmbie o singură licărire / spre ea mă îndrept strângând cu putere din dinţi” (pustiul din mine). S-ar putea spune că această singură licărire, este luminiţa care ne călăuzeşte spre capătul tunelului, acolo unde ne vom afla cândva.  

Cu vocea fioros de blândă, poetul, precum profetul, îi admonestează şi-i bincuvântă în felul său, nu numai pe oameni: „fiţi şi voi binecuvântaţi” – dar şi pe Dumnezeu: „iar pe dumnezeu / vedea-l-aş tânăr/ şi fără de grija noastră” (deie-mi o femeie).  

Aventura vieţii în doi poate să-şi păstreze prospeţimea, farmecul şi parfumul, dar poate deveni lesne obişnuinţă şi rutină.  

Petre Rău a descoperit, în afară de lumea cuvintelor ceva fascinant: „nu ştiu / ce lume am descoperit eu de la alfa la / omega dar aici / îmi găsesc nemurirea / pe care pot îndrăzni să mi-o aştern la picioare / pot s-o ating pe creştet” (nu mă mai răscol).  

Marea majoritate a poemelor din acest volum au ca apelativ cuvântul „iubito”. Ei i se adresează poetul pentru a reînvia rotundul comun, din care fiecare a rămas cu un segment. După tăierea acestui rotund fiecare-şi revendică partea celuilalt. De aceea, tonul este uneori revendicativ, interogator.  

Ar trebui să le fim recunoscători celor care ne-au provocat să scriem despre ei, pentru că ei ne câştigă meritele cereşti, de fapt, ne câştigă nemurirea. Fără minciunile lor gingaşe, n-am înflori în mii de cuvinte. Ei ne fac mai frumoşi, mai buni, mai îngăduitori, ne asigură partea de sfinţenie.  

Cu toate acestea, există în pagini, un soi de oboseală resemnată, ca după un drum lung şi mai ales, nevoia de abluţiune, de curăţire în apa întoarcerii care nici ea nu mai e aceeaşi: „azi am descoperit treptele rupte ale scării pe care / inima mea urca uşor / pe fereastra aceea deschisă numai una / la inima ta / pe care am dorit s-o beau ca pe o cană de apă / călătoria mea e mai grea acum înapoi către mine” (heraldica plânsului meu).  

Nu este primul poet care a spus-o: pentru dragoste poţi să şi mori, ea merită totul, chiar şi sacrificiul suprem. Eminescu a spus-o magistral: „o oră şi să mor”; Petre Rău spune: „merită omule să-ţi dai viaţa pentru / un vîrf de iubire” (blestemată frumuseţea ta).  

Întregul bagaj de mijloace de expresie s-au unit ca să întregească versul şi poetul le foloseşte cu prisosinţă. Stilul este deja format, poezia este expresivă, nostalgică, în ton uşor elegiac, blând dojenitor, exprimarea limpede, caldă, cu străfulgerări panseistice, este o poezie a zilelor noastre, scrisă de un poet în deplinătatea forţei creatoare şi a maturităţii artistice. Poate că e puţin cerebrală, se pretează mai puţin sentimentalismului vetust şi gratuit: „să pot lua marea hotărâre / să mor la rădăcina unei spânzurători / în crângul în care primăvara vine devreme / credeam că eşti tu când te-ai aplecat deasupra / patului meu / dar era singură noaptea / un gând incurabil de trist / o noapte copilăros de singură / foamea de tine mi se suie în piept / atât de obosite îmi sunt migrările / încât un clopot singur bate mângâietor de rece / ca un pescăruş mă voi opri într-un / port cenuşiu / în care nu s-a întâmplat încă nici flux nici reflux” (singură noaptea).  

Conştient de misiunea scriitorului, Petre Rău spune: „adesea mă gândesc să mă exprim în scris / măcar aşa am cum să-mi rotunjesc asperităţile / nu voi să rămân / ca un om fără de iubire / trebuie să las ceva pentru când voi fi lipsă” (in)spirala muzicii.  

Nu o dată însă, s-a întâmplat ca poetul să vadă că: „o piatră a ţâşnit din tristeţea mea / când tocmai îmi luam doza zilnică de cucută” ori „tristeţea îmi cade ca barosul pe nicovală / şi mă tem să nu sperii copiii cu paloarea feţii” (folosindu-mi).  

Aşadar, purificarea s-a consumat, de acum poetul a ajuns la lepădarea de cele lumeşti: „precum lăuza se vede prin făt / aşa mă izbăvesc de cel viclean” (folosindu-mi). Se zice că poezia este un fel de catharsis, o sfântă îmbăiere în Duh, o iniţiere în taine.  

Dar până a ajunge aici, a trebuit să treacă printr-un adevărat purgatoriu: „înţelepţii întârziau la apel / să-mi vindece gândul / treceau linişti pe lângă mine fără să le / recunosc umbra / mai scrutam prezenţa ciudatelor litere / din lumânări sculptate / deasupra patului meu de gânditor / frescă supusă în tavan de biserică” (fresca gândirii).  

Către finalul volumului autorul a introdus un grupaj de poeme în ritm clasic care atrag prin eufonii cu adevărat încântătoare.  

În întregul ei, poezia lui Petre Rău este un spaţiu de linişte la care adaşti ca să-ţi refaci forţele moleşite de atâta tulbure bântuire prin lume care ţi-e străină, printre oameni care ţi-s ostili, prin atâta hărmălaie şi vânzoleală zadarnică. Ea te poate scoate la liman şi-ţi poate conferi starea de pace lăuntrică şi de linişte pe care doar rugul cuvântului ţi le pot dărui.  

 

CEZARINA ADAMESCU  

11 decembrie 2012  

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
PORŢI DESCHISE CĂTRE EDENUL LĂUNTRIC - cronică de carte - PETRE RĂU, Eden în cădere, InfoRapArt, 2012, (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 712, Anul II, 12 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!