Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 672 din 02 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Poezia lui Marcel Turcu sau despre suprarealismul metafizic
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

 

Eugen Dorcescu  

 

Poezia lui Marcel Turcu sau despre suprarealismul metafizic  

 

 

Poezia lui Marcel Turcu, în întregul ei*, a fost şi este calificată, de mai toţi comentatorii, drept suprarealistă – fapt justificat, până la un punct, de aparenta ei non-transparenţă (deşi a înţelege nu înseamnă neapărat, şi doar, a decoda instantaneu, a “pricepe” la nivel denotativ), de extraordinara dezinvoltură a asocierilor lexico-semantice, de neîngrădita libertate a expresiei în general (măcar la o primă abordare). Dar aplicarea acestei etichete (suprarealist) – demers hermeneutic foarte comod, de altfel, căci scuteşte de efort – nu poate satisface un cititor atent, dispus, ba chiar încântat, să intre într-un dialog prelungit, de fond, de oarecare anvergură, cu textul. Şi când spun « cititor », înţeleg chiar « cititor », un cititor avertizat, e drept, dar nu, în mod obligatoriu, critic de profesie, eventual şi de vocaţie. (E locul să precizez că eu nu sunt absolut deloc critic literar, încât tot ce scriu acum trebuie luat ca o simplă impresie de lectură). Iar această impresie de lectură îmi spune că, în cazul poeziei lui Marcel Turcu – poet viguros, profund, inconfundabil – , aparenţa, da, poate îndreptăţi amintita încadrare. Esenţa, însă, nu. Cel puţin din punctul meu de vedere. Fiindcă poezia lui Marcel Turcu are un « conţinut », recuperabil intelectual, receptiv la o abordare meta-fizică, nu este, pur şi simplu, dicteu automat. Aş zice, chiar, dimpotrivă. Dar această dezbatere este, oricum, marginală.  

 

*  

 

O lectură referenţială, imediat decodificatoare, se dovedeşte, într-adevăr, cu totul inoperantă. Textul poetic al lui Marcel Turcu nu poate fi descifrat cu o atare metodă. Şi aceasta, din pricina dispersiei voite, generalizate, din pricina ruperii logicii superficiale, curente, bătătorite, a logicii minime, ce guvernează enunţul comun (fie el liric ori prozastic). La nivelul generativ al scrierilor lui Marcel Turcu acţionează acel brainstorming de care se pomeneşte adesea, şi pe care l-am invocat şi eu cu diverse prilejuri, comentând, aşa cum m-am priceput, unele manifestări ale artei moderne (în genere). Aşadar, nu dicteul automat (comportament estetic pasiv), nu emisia necontrolată de informaţie, stăpâneşte în acest teritoriu liric, ci un brainstorming asumat (comportament estetic activ), conştient de sine, el însuşi rezultat al unei optici originale asupra existentului (asupra fiinţei).  

 

*  

 

Pornind din acest punct, vom constata că stratul lexical, cel morfologic, cel sintactic, cel imagistic, cel prozodic conţin şi îndreaptă spre receptor semnale, nu semne – adică tot atâtea ferestre şi uşi ce se deschid şi arată în direcţia sensului: O uşă; a doua: o fereastră deschisă simetric – / Întredeschisă – următoarea uşă – are dreptul:/ Poate să intre în asimetrie…// O uşă; a doua: fereastra deschisă simetric – / Un surâs; o uşă: a doua// Fără nume ; ruah, fără nume… (Să ne amintim că ebr. ruah, ca şi gr. pneuma, are, concomitent, semnificaţiile de « vânt » şi de « duh »).  

Prin aceste ferestre şi uşi, accedem la căile ce duc (ce ne pot duce) la (mai degrabă, înspre) sens. Aceste căi sunt axele, coordonatele lumii evocate de text: Descentrat; fericit; dezaxat/ Resemnat şi retras cu smerenie/ Mult prea departe de/ Axă: ADIEREA / locul liber!...// Adierea. « De m-ai odihni, primesc şi te/ Primesc » – spune awa Ghelasie.  

Trei repere se impun în citirea, în cunoaşterea (şi recunoaşterea) acestui univers, ale acestei meta-lumi, ce nu doreşte (nici nu trebuie să dorească, de ce, mă rog, ar dori aşa ceva ?) să copieze, cu agremenetele consacrate, să reproducă, adică, în poezie, facil, ceea ce contingenţa oferă simţurilor, emoţiilor şi raţiunii adaptative spre cunoaştere.  

Cel dintâi dintre aceste repere ni se pare a fi orientarea spaţială. Ea se referă, cvasi-exclusiv la verticalitate, necunoscând (neadmiţând, nefiind interesată de) alt vector în afara celui desemnat de binomul sus – jos : Scrie sus dar nu ninge:/ Jos scrie / pretutindeni / scrie/ De asemeni/ Scrie flambat ; scrie ubi sunt dar/ Nu ninge ; scrie tot mai sus:// Nu mai ninge...  

Cel de al doilea reper, pe traseul urmat de explorarea acestui cronotop propus de poezia lui Marcel Turcu, constă în identificarea conţinutului. Ce anume umple acest recipient volatil, eterat, marcat cu stricteţe doar la vârf (sus) şi la bază (jos) ? Marcat cu stricteţe, dar, trebuie să insistăm, nedefinit, non-senzorial. Conţinutul acestei lumi (am anticipat, de altfel) este însăşi dispersia. Asemenea căilor (virtuale) ce succedă semnalelor, asemenea dez-axării, des-centrării, eliberării eului de tirania contingenţei sarbede şi sterpe din unghi intelectual, imaginativ şi chiar afectiv-emoţional, aidoma verticalităţii, care, precum un stâlp nevăzut, susţine învelişul acestui recipient de azur, construieşte cadrele, eşafodajul de rezistenţă ale unei lumi sui-generis, ale unei lumi unde zburdă, libere şi pure, fiinţe fără chip, fiinţe de gând şi de spirit, dispersia, numai ea, este realitatea conţinutului. Ninsoarea, ploaia, polenul, dar şi cuvintele sunt manifestări ale dispersiei în lumea concretă, în imanenţă, sunt întrupările ei, în sensul etimologic al cuvântului : Ninge sus/ Cavernar/ Ninge sus – // Ninge-se pe buze, murmuz./ Apoi revenirea: ninge-ar – // Ninge rivière: articulare purg – /Articulaţiile ning,/ Rivière… Se poate adauga faptul că dispersia este enigmatică, eventual şi iraţională (este asociată cu Sfinxul : Ninge iraţional, ajurat : cu pori mari de Sfinx – / Ninge: vizită în interiorul vizitei: ninge ).  

Cel de al treilea reper este mişcarea. Aceasta poate fi ascensională (levitaţia, passim), pluridirecţională (vizând « departele », « exodul », « celălalt sublim ») sau – straniu ! – staţionară, dacă o putem numi aşa, adică animată de un dinamism din care lipseşte deplasarea, o mişcare pulsatorie, spasmodică – Catedrală Du-te Vino:imens discurs de arce suple – /Chip al meu des-figurat/ Arc reflex arierat – // Ne-ndreptăm către ?/ Nu! – De reţinut, ca vibraţie de profunzime, definitorie, zborul spre marea negrăita beatitudine, pe care « suprarealistul » Marcel Turcu o evocă, memorabil, aşa : De ziua Venerei/ Ori – poate joia : sub Jove/ Într-una din zilele : din pătratul ori rombul acela seducător – / Într-una din zilele probe : Levitezi.../ Şi-ajungi departe, în celălalt sublim: ajungi singur…  

 

*  

 

Care sunt sensul, rostul, definiţia fiinţei, în economia acestei ontologii artistice? Vom fi (plăcut) surprinşi, dar deloc miraţi, să constatăm, mai întâi, că fiinţa, în viziunea lirică a lui Marcel Turcu, este tripartită, aşa cum ne-o dezvăluie – interesant! – şi antropologia biblică (1 Tesaloniceni 5, 23): Uitat-am paşii: i-am depus într-un tren ce-a luat-o-n sus…// Mă deplasez adesea în vechea mea urnă placentară:/ Suntem din nou împreună toţi trei – / Eu; ea şi sinele/ De curând configurat, conurbat împrejur: eram toţi!... Apoi, ea, fiinţa, este incertă, “absentă din gravitaţie”, “levitând” spre “departe”, spre (de ţinut bine minte!) “celălalt sublim” (vezi supra). În fine, pretutindeni şi întotdeauna, fiinţa este însoţită de idee: După colţ/ E ideea – / Medelnicând…// …Sunt sărac şi alb:Aproape inutil – /…/Ideea e după colţ:/ Indestructibilă; finetă – / Seducătoare…  

Ţelul ultim, aşadar, ţinta existenţială (şi, decurgând de aici, chiar dacă indirect, într-o fericită subsidiaritate, programul estetic) sunt configurate în cel puţin două poeme emblematice - Sublimul 2 şi O linişte sepia. Un prim palier are în vedere aşa-zicând metoda prin care imanenţa plată şi greoaie poate fi obligată să lase a se întrezări transcendenţa – anume: “ruperea de ritm”. Ruperea de ritm, ieşirea din monotonia percepţiei plafonate, declanşează amintitul brainstorming, care, la rându-i, cum am încercat să probăm, deschide accesul spre abisul textual. Celălalt palier, ţelul propriu-zis, spre care năzuieşte eul angajat în marea dispersie, este reprezentat de “celălalt sublim” (invocat mai sus), de “morfosculptura” divină : ...şi ce ruperi de ritm ai reuşit Dumneata/ Acolo sus, în văzduh, Domnule?!//…// Ci clare întinderi de mână: adevărate/ Heteronomii – / Domnule!...// Doamne, ce morfosculptură reuşeşti colo sus?!  

 

*  

 

Opresc aici analiza în sine, mult prea sumară, desigur, a poeziei lui Marcel Turcu. Adaug doar câteva încheieri de ordin teoretic, pe care parcurgerea textului poetic, precum şi transferal lui în metalimbajul interpretării le fac posibile şi chiar le impun. Notăm, pentru început, că avem a face cu un lirism ferm, viril, dominator, autoritar, câtuşi de puţin sentimentaloid, completamente nedescriptiv – în pofida unor pasaje de mare plasticitate (Din latenţa lor, zorile, ne izbiră în faţă/ Înspăimântător de albastru – / Precum o instalaţie exotică, nouă...; sau : Ca desert.../ Cu avioane-n foi de viţă/ Ni se serveşte / Cerul !) – , ironic, uneori (rime gratuite : ...cu/ Ast lumen-haiduc n-aş putea să mă duc mai departe de nuc…).  

Vom constata, apoi, dacă aprofundăm mesajul, că autorul încearcă, deliberat sau nu, să realizeze un echilibru între revelaţia noetică (sunt citaţi filozofi, gânditori, scriitori), revelaţia pnevmatică (sunt citaţi părinţi ai Bisericii, stâlpnici) şi religia naturală (zei : Kore, Venera – vineri etc.), dominanantă fiind, totuşi, revelaţia pnevmatică: Numărul mare de descendenţi ai Bisericii:/ Ai tuturor semnelor, consemnelor/ Din mediana drenată a domului – / Din sigiliul harisim al Domnului : din/ Catenele Mari ale Crucii – ...; sau: O uşă ; a doua : fereastra deschisă simetric – / Un surâs ; o uşă : a doua// Fără nume ; ruah (subl. n., E. D.), fără nume:/ Puţin vânăt vânt (subl. n., E. D.) şi romb pe / Atât.  

Se poate decela, în sfârşit, la temeiul impulsului liric, şi al conştiinţei estetice, o – vagă – confruntare a marilor arhetipuri (Masculin/ Feminin) : Poemul acesta va întrerupe prin atingere/ Deformarea scheletului/ Uman.../ Stimulându-i elanul; orientându-i creşterea/ Într-o direcţie necunoscută…//…Metisă, scrierea ; androgin, autorul..., resursele manifestărilor de suprafaţă (fenotextul) fiind situate, mereu, foarte adânc şi foarte departe, în fundamente.  

 

*  

 

 

Marcel Turcu scrie, deci, o poezie a non-imanenţei, o poezie de factură intelectuală, ce ajunge la spirit dinspre raţiune, mai degrabă decât dinspre inimă. Scrierile sale dejoacă ceea ce numeam altundeva farsa ontologică (pretenţia imanenţei de a fi realitate), o deconspiră prin luciditate, o devoalează şi o dizlocă demolându-i limbajul mălăieţ, perfid, disimulant. Dispersia este substanţa de contrast, feminină, pe ecranul căreia se impune masculinitatea aspiraţiei verticale înspre Ruah, înspre Spirit. Totodată, în planul strict al comunicării, poezia lui Marcel Turcu îl obligă pe cititor să se smulgă din rutina şi lenea limbajului, dar nu prin artificii, acrobaţii şi experimente puerile (forme de evaziune şi de neputinţă), ci printr-o revizuire dramatică de mijloace şi de perspectivă.  

S-a scris, şi se scrie, puţin despre poezia lui Marcel Turcu. Nepermis de puţin. Poate n-a sosit, încă, vremea. Nu ne îndoim însă că vremea aceea va veni.  

 

 

 

*Mă refer, explicit, la volumul Ofiţerul stărilor de spirit, Editura Mirton, Timişoara, 2008, dar am convingerea, cunoscând bine şi celelalte cărţi ale autorului, că observaţiile formulate aici vizează scrisul lui Marcel Turcu în ansamblul său : Tăcerile renului (1974), Levitaţie (1979), Voluptatea drumului (1980), Sublimarea pasiunilor (1988), Unchiul meu, aerul (1996), Contestreno (1999), La trapez general (1999), Ningeniu (2002), Alaun (2003), O problemă a jafrilor (2004), Ibis speculari (2004), Cuţit pentru lectură (2006), Ofiţerul stărilor de spirit (2008), Ofiţerul 1 al stărilor de spirit, ediţie bilingvă, română-germană (2009).  

 

Romanian VIP, 14 Februarie 2010; Orient latin, 1/ 2010 ; Banat, 2010  

 

 

 

 

 

*  

 

Recentul volum de poezie (trilingv: română – franceză – germană) al lui Marcel Turcu, Euroreo, Editura Mirton, Timişoara, 2010, clarifică şi esenţializează, până la o configuraţie axială, structura de rezistenţă şi mecanismul generativ ale lirismului acestui poet, plasat de comentatori, cum se ştie, nu fără motiv, desigur, în categoria suprarealiştilor. Am vorbit altă dată despre asemenea încadrări şi despre eventualele lor limite. Acum, ne vom mărgini a spune că suprarealismul lui Marcel Turcu, atâta cât e şi aşa cum e, are o justificare şi o menire metafizice (ceea ce nu se prea armonizează cu definiţia canonică a suprarealismului. Dar, se mai întâmplă...). Lectura atentă, lectura de profunzime a noii sale cărţi deconspiră, după câte cred, un sens foarte limpede şi foarte coerent (nu lipsit, însă de necesara ambiguitate poetică), un program estetic lucid (nici pomeneală de automatism psihic pur, de domnia aleatoriului), o căutare înfrigurată a celor ce sunt în transcendenţă, nu în imanenţă, un dialog continuu cu marii mistici, cu Sfinţii Părinţi (o probează, de altfel, chiar motto-urile, dintre care aş alege şi reproduce unul singur, sublim: “Mă-nclin cu evlavie ‘peretelui din mijloc’ al casei – din nevoinţele lui Ioan Scărarul”).  

Formula geometrică, lirico-plastică, a discursului este relaţia dintre orizontalitate şi verticalitate paralelismul, confruntarea şi, în final, sinteza lor. Sunt antrenate, fireşte, aici, semiotic vorbind, adică la un orizont mai adânc decât cel al separării, curente, convenţionale, a limbajelor (lingvistic, vizual, muzical), relee semice precum: teluric – celest, mineral – eteric, material – spiritual, uman – divin etc. etc. Toate, însă, implicate, întrupate, în carnalitatea enunţului, sub veghea, mereu atentă, a emoţionalităţii ideatice:  

 

Prin mine, în mine; fără mine  

Dar nu şi în absenţa mea; nefiind vorba de marele Fără  

 

Fiindcă:  

 

Eu sunt doar o fiinţă teoretică!  

 

*  

 

În anecdotica propriu-zisă a volumului, orizontalitatea este dată de călătoria, mai degrabă de rătăcirea, de deplasarea pluridirecţională, a insului pe Terra, de voiajurile sale din nord în sud şi de la este la vest:  

 

Într-un sistem referenţial afectuos;  

În onestitatea deplină a orizontului –  

De-aici se întrevede totul spectral...  

 

Sau:  

 

E-un martie nocturn, de Nordsee;  

Ceasul umblă cu exactitate pe străzi –  

 

Şi încă:  

 

Aici, în nord, apele congruente declină: nasc estetic şi frust – placat –  

Şi-apare cititorul perfect, din neant:  

Pilgrinul!...  

 

Acest pelerin, acest călător, curios, scrutător, neliniştit, acoperind, cu pasul, orizontalitatea de lut a lumii, are, permanent, în tainiţa sinelui, dinaintea ochiului său spiritual-teoretic, imaginea neclintirii fizice (dar a super-dinamismului pnevmatic şi sufletesc), are obsesia şi viziunea verticalităţii ascensionale, figurate de stâlpnic:  

 

Detaşându-l de mecanism; eliberându-l –  

Planat ; filigranat; decupat în aer: surâsul pur, exact –  

Terapeutic. Neelaborat. Destins: surâs în lungul lumii…  

Cu spaţiul dimprejur – rigoare vie !  

 

Surâs obştesc, identitar, de ‘stâlpnic’ ori ‘stilit’ /apud Efrem Sirul/  

 

Stâlpnic:  

Fiinţă depusă vertical pe-un stâlp –  

 

Bate clopotul în râpele de sus şi bate singur…  

 

Lăsăm deoparte surprinzătoarea (şi foarte moderna) sincronizare (şi sintonie) cu tensiunile orizontalitate – verticalitate din artele plastice contemporane (happening, de o parte, Brâncusi sau Alquin, pe de alta). Notăm însă, şi subliniem, simţământul de neîmplinire existenţială al fiinţei aplatizate, orizontalizate (ca să zicem aşa), al fiinţei cufundate, absorbite în imanenţă şi tânjirea ei spre acele “râpe de sus”, unde “clopotul bate singur”:  

 

Poate că dintr-un început riturile erau  

circulare  

Şi fiinţele nu existau…  

Poate că stiftingul  

Ori poate saveul  

Sau Loira: puternicul meu  

subconştient!...  

 

Drama eului constă în aceea că nu poate renuţa, în mod fatal, la orizontalitate, la firea sa terestră, nu li se poate smulge acestora, dar, concomitent, adevărul ultim al destinului său se află în verticalitatea ascensională. El ştie acest lucru, sau, dacă nu şi-a conştientizat, oricât de vag, natura duală, sfâşiată, o intuieşte, totuşi, a fi astfel, o percepe, tulbure şi dureros. Încât, la un moment dat, comunicarea însăşi, cu sine şi cu ceilalţi, este refuzată:  

 

Nu trebuie numit ceea ce vă priveşte;  

Nu trebuie numit ceea ce mă priveşte !  

 

*  

 

O soluţie există, însă, pentru această ecuaţie existenţială, o soluţie pe care eul o descoperă firesc, o descoperă şi în afara sa şi în sine, de vreme ce el însuşi, om de pământ (ha’adham) fiind, este viu şi nepământean prin spirit (prin Spirit). Rezolvarea constă în sinteza orizontalităţii şi verticalităţii, sinteză pe care i-o oferă, i-o aşază dinainte, atât de limpede, de accesibil, de uman, de divin, Cerul*. Surpriza acestei descoperiri îl identifică pe poet stâlpnicului, făcându-l să înregistreze, ca într-o iluminare, densitatea nemărginită a Creaţiei, infinitatea şi greutatea punctului genezic :  

 

Imprevizibil demers artistic:  

Confortant –  

Nesusţinut de nimeni şi nimic: suspendat aproape: concentrat –  

Foarte concentrat într-un punct...  

 

 

Sau:  

 

Totuşi –  

E Cel din Signatura Rerum –  

Totuşi –  

E Cel din Signatura Rerum –  

E Mare!  

 

Acestui moment decisiv, acestei ieşiri din chinuitoarea dilemă a situării, concomitente, dar separate, în două planuri, în două aşa-zicând ontologii divergente, acestei revelaţii, aşadar, îi urmează, eliberarea, accesul spre aspaţialitate şi atemporalitate, vieţuirea – atât cât e cu putinţă, şi pentru câtă clipă e cu putinţă – în beatitudine şi nemărginire. Textul ce pecetluieşte noua identitate a eului (artistic sau empiric) e memorabil : peste cea mai cotidiană orizontalitate – explozia extazului uranic :  

 

Ca desert –  

Cu avioane-n foi de viţă  

Ni se serveşte  

Cerul ! –  

 

Ce poet ! Şi ce poezie !  

 

(Un cuvânt pentru traducători: Andrei Pogány, în germană. Marius Turcu, în franceză).  

_________  

*Semnul (şi însemnul) acestei sinteze (orizontalitate – verticalitate) este Crucea. Reproduc un scurt comentariu pe care l-am făcut cândva în legătură cu acest subiect pornind de la poezia lui Mircea Ciobanu : « După convingerea noastră, nici clasica sferă, nici modernul (dar şi străvechiul) cub, în idealitatea lor strict intelectuală, nu pot asigura, fie singure, fie – cu atât mai puţin – în coliziune, o formulă (şi o soluţie) de echilibru al lumii (al lumilor). Numai Crucea, model metafizic, sinteză a orizontalităţii şi a verticalităţii, este în măsură să împace lumea cu sine însăşi. “Crucea este în inima relaţiilor dintre noi – ea este structurată în lucruri. Este ‚temelia universală’ “ (E. Stanley Jones, Viaţă din abundenţă, The Bible League, Bucureşti, 2002, p. 369) ». (Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 73).  

 

Timişoara, 2010, iulie 19  

 

RomanianVIP, 27 iulie 2010  

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Poezia lui Marcel Turcu sau despre suprarealismul metafizic / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 672, Anul II, 02 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!