Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 309 din 05 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

POEŢII ARDEALULUI. SLUJITOR ÎN PATRIA CUVÂNTULUI: MIRCEA DORIN ISTRATE (RECENZIE DE CEZARINA ADAMESCU)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
POEŢII ARDEALULUI 
  
SLUJITOR ÎN PATRIA CUVÂNTULUI 
  
POEZIA DRAGOSTEI DE MELEAG – O POEZIE A PERMANENŢEI 
  
Mircea Dorin Istrate, „Însfinţească-mi-i ţărâna”, Poezie patriotică, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011. Ediţie îngrijită de Mariana Cristescu, Prefaţă de Lazăr Lădariu, Editor: Nicolae Băciuţ 
  
O nouă carte de-a prodigiosului poet Mircea Dorin Istrate este nu numai o surpriză plăcută, dar şi o nouă izbândă pe tărâmul literaturii româneşti, cu atât mai mult cu cât, ea tratează o temă fundamentală, neglijată pe nedrept în ultimii douăzeci de ani, tema iubirii de patrie cu toate specificităţile ei, a cinstirii limbii române, a mândriei de neam şi a păstrării cu sfinţenie a datinilor străbune, ca pe tezaurul cel mai de preţ. 
  
Îngrijită de Mariana Cristescu, această apariţie – aproape singulară în peisajul liricii actuale – dovedeşte o dată în plus, că mai există scriitori şi poeţi în stare să-şi exprime nestingheriţi dragostea pentru poporul lor, pentru valorile spiritualităţii şi patrimoniului, fără a fi suspectaţi de naţionalism, de şovinism, iredentism ori alte simţăminte străine. Acest om de condei care şi-a strâns cu migală iubirea-n batista imaculată a paginilor şi le-a aşezat în lacra dintre coperţi pentru a fi răsfoite (cum altcumva decât cu sfială şi pietate?) de către cititorii rămaşi AICI, de veghe la hotară, dar şi pentru cei care au cam uitat mirosul reavăn al pământului de acasă, imediat ce au trecut graniţele spre „ţările calde”, înstrăinându-se şi înstrăinându-şi urmaşii, care nu-şi mai cunosc obârşiile şi nu vor şti niciodată să-şi indice ţara pe hartă. 
  
E o carte mai mult decât necesară, este imperios utilă şi, dacă ar fi după propria mea părere, aş propune-o ca material didactic pentru limba română şi pentru istorie, elevilor de gimnaziu care visează să părăsească ţara imediat ce vor termina studiile sau vor avea o ocazie de emigrare, pentru a trăi cât mai bine şi a câştiga sume mari de bani. 
  
O persoană de statura morală a lui Mircea Dorin Istrate, câştigător al unor diplome de suflet, al unor diplome de excelenţă şi al unor premii speciale la diferite concursuri şi festivaluri de poezie şi onorat cu titlul de „Cetăţean de onoare al Culturii”, ca ambasador al iubirii de neam şi de ţară, nu se putea să nu scoată la lumină un florilegiu patriotic ca şi acesta de faţă. 
  
Poemele lui nu au fost impuse, nu au cântat regimul şi pe corifeii politicii trecute sau actuale, ci au izvorât din seva mestecenilor de acasă, din miriadele de vietăţi minuscule trăitoare într-o căpiţă de fân de pe deal, din izvoarele care trec, susurând, pe lângă casa bătrânească, din gustul dulceag-amărui al humei stropită cu lacrimi şi sânge de înaintaşi. Din toate lucrurile, fiinţele şi „naturile tuturor lucrurilor” cum ar spune Nichita, devenind repere esenţiale ale ardeleanului, obişnuit cu suferinţa, dar şi cu doinirea şi cântarea din ceteră a ţăranului aprig la faptă şi domol la vorbă, aşa cum se află în Ardeal. 
  
Poemele par bucăţi rupte din sine, mici povestiri şi legende, evocări ale unor chipuri dragi, icoane sfinte ale părinţilor şi fraţilor de suferinţă. Dar sunt şi tablouri nemuritoare ale cadrului natural, naturi vii şi naturi moarte care s-au adunat pe simeza inimii şi acum sunt expuse privirilor vizitatorilor. 
  
Să intrăm în acest sanctuar de sine cu paşi măsuraţi şi lini, ca să nu deranjăm icoanele. Acolo vom putea contempla în linişte şi cinsti cum se cuvine, icoana Cuvântului scris şi rămas, spre dăinuire. În ele se află, clar desluşit, un crez de viaţă şi un Crez artistic de la care autorul nu s-a dezis până acum. 
  
Ardealul – zonă mirifică în arealul său, a exercitat o putere de atracţie fascinatorie asupra tuturor celor care au auzit ori au avut de-a face cu el. Nu toţi au fost cu gânduri curate. Se cunosc în istorie, patimile pe care le-a avut de suferit din partea „pofticioşilor” şi a „apucătorilor” care au socotit că li se cuvine să-l dobândească, fără nici un efort. Dar, se vede că nu cunoşteau prea bine firea iute, aprigă a locuitorilor lui care au preferat să-şi verse sângele decât să-l vadă „vândut” străinilor. 
  
Oricât de multe încercări au trecut prin trupul său, Ardealul a rămas ferm în voinţa şi continuitatea lui. Un reper al românităţii şi un exemplu de rezistenţă şi de refacere după perioade de cruntă izbelişte la care l-au silit mai marii zilei. 
  
De aici şi filonul adânc înrădăcinat al unui neam mândru şi demn în orice împrejurare, care nu a plecat capul sub năvălitori. 
  
Prin versurile sale, Mircea Dorin Istrate se doreşte acea „Urmă” vie, de neşters, care nu stă în spatele drumeagului ci, iese în calea pelerinului şi-i arată drumul drept spre Lumină. Urmă încrustată în granitul fiinţei. În numele fiecăruia. În inimă. În plămada de suflet. Urmă de neşters pentru că nu e înscrisă în slovă, ci încrustată cu lacrimi şi sânge, în cartea fiecăruia. Ardeleanul ştie că va da seamă pentru orice cuvânt risipit, pentru orice pumn de ţărână lăsată în voia sorţii. El se consideră responsabil pentru această părticică de ţară mirifică în care a văzut lumina. Datoria sacră a ardeleanului este să nu uite nimic din tot ce au pătimit înaintaşii, să nu distrugă nimic din vestigiile istoriei îndepărtate sau recente şi să ofere urmaşilor ROTUNDUL iubirii lor de ţară. Rotund ce nu poate fi ştirbit în nici un chip. 
  
Istoria Ardealului este oglinda vie a trecutului glorios sau înnegurat al trunchiului ţării care nu se vrea ciuntit. Peste ea nu trebuie să se aştearnă colbul, fiindcă cei 11.000 de morţi ai Oarbei de Mureş strigă. Strigă şi pietrele, şi vaietele lor se înalţă-n văzduh.  
  
Poezia lui Mircea Istrate Dorin este una a redeşteptării sentimentului peren de iubire, este o poezie a permanenţei şi a identităţii noastre naţionale, susţinută de istorie şi de tradiţie, ce ne definesc ca naţie. Întoarcerea la reperele primordiale constituie, aşadar, o datorie sfântă, este un fel de întoarcere la izvoare. Nimeni nu poate nega sau elimina istoria din conştiinţa şi din inima oamenilor, aşa cum dragostea nu poate fi smulsă din suflet cu cleştele. În marasmul globalizării şi al pierderii identităţii de români, când limba română a devenit aproape străină pentru cei tineri, datoria morală a scriitorilor, în primul rând, este de a semăna din nou boabele sănătoase de credinţă şi de cuvânt în ţarina inimilor. Tulburătoare şi aproape dureroasă, este poezia meleagului străvechi, cu zecile de case părăsite, cu sentimentul pustietăţii şi al însingurării, acolo unde altădată se auzeau zvonuri de glasuri de copii, unde familia era întregită şi sărbătorile constituiau o adevărată feerie pentru toată lumea.  
  
Mircea Dorin Istrate este un corifeu şi un mesager al dragostei de glia străbună dar şi de ţara, aşa cum se prezintă azi, militând pentru păstrarea ei intactă între fruntarii. Semănător în ogoarele noastre sufleteşti, el nu uită să vină să vegheze tulpinile abia încolţite şi să le hrănească din belşug cu îngrăşămintele naturale care să le ajute să crească armonios, să înflorească şi să dea roadă. Stă înscris în legile firii ca omul să-şi iubească patria. Şi nu ştiu de ce se ruşinează unele persoane de acest sentiment frumos care ne face pe toţi mai buni, mai calzi, mai generoşi. În acest sens, cutezanţa poetului este meritorie. Şi când mulţi alţii se codesc să-şi dezvăluie trăirile şi sentimentele, el le dă pe faţă şi rugul de linişte din interior devine vâlvătaie. 
  
Icoana ţăranului român, cu palma cât o ţară – a cărui principală hrană este seva mesteacănului care-l face vânjos şi-i dă puteri aproape supranaturale, să muncească şi să lupte, este un motiv care se regăseşte în aproape toate poemele cărţii de faţă.  
  
O poezie a duratei, cu un mesaj care rămâne încrustat în fibrele inimii, e un adevărat temei de rămânere. Tradiţia ardelenească e vie şi-ţi respiră prin pori. Mireasma ei este neasemuită. Mircea Dorin Istrate a mutat prin versurile sale, cosmosul în Ardeal. Aici e pentru toţi, ombilicul pământului, de aici începe viaţa şi tot aici se sfârşeşte vremelnicia umană. Tot aici va fi şi locul Învierii. Versurile poetului îi conferă trăinicie şi specificitate, în oceanul de înstrăinare în care înotăm disperaţi până la sufocare. Între Patrie şi Cuvânt, Poetul alege să slujească PATRIA CUVÂNTULUI. Ostaş fără odihnă, el va fi găsit întotdeauna la datorie. 
  
O căldură benefică degajă fiecare cuvânt din versurile autorului care se revarsă într-un şuvoi stelar de metafore. Sinceritatea, buna cuviinţă, demnitatea, credincioşia sunt principalele atribute ale scrisului său înflăcărat de dragoste de oameni, de ţară, de Dumnezeu, de strămoşi.  
  
Versurile sale sunt ca mărgăritarele ce strălucesc în iarbă. Doar să le culegi şi să ţi le aşezi la piept, ori la gât, precum un şirag de preţ care te înnobilează. Evocarea domnitorilor, a luptătorilor pentru libertate şi dreptate socială, este una din temele majore ale liricii sale. E ca o recunoaştere şi ca o continuare a năzuinţelor strămoşeşti care se prelungesc în noi şi dincolo de noi, în copii şi nepoţi, înflăcăraţi de acelaşi spirit patriotic. 
  
Cum era şi firesc, încă din deschiderea volumului, autorul închină o odă eroilor neamului, „aceia care mor / Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie”. Recursul la memorie este pentru poet o datorie sfîntă. Nu avem dreptul să uităm jertfele de sânge ale înaintaşilor pentru binele ţării. Şi asta pentru că: „Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire / Şi icoane miruite să-i avem de închinat, / 'Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie / Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat. // Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată / Iasca sufletului nostru, ca să ardem strâmba lume, / Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă / Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune”.  
  
Mai mult decât atât. Numele lor trebuie trecut cu litere de aur în Cartea Sfântă a Ţării. Iar noi trebuie să le cerem iertare pentru nevrednicia de a le fi urmaşi: „De-asta când 'nălţăm o rugă la uitatele morminte / Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare, / Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte / Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp numit onoare”. Aceeaşi idee este subliniată în poemul „Cartea de istorii”: „Nevrednici suntem astăzi de marea lor virtute, / De urma-nlăcrimată, de faptele făcute, /  
  
Că nu suntem în stare, în viaţa ce-o trăim, / Din spuza ce-au lăsat-o să naştem nou destin. // Ni s-a-nmuiat mândria, iar dragostea de ţară / E vorbă mincinoasă, făcută de ocară, / Robitu-ne-au străinii, nu-n lupte şi-n războaie, / Ci fluturând himere ce mintea o-nconvoaie”. 
  
Filonul eminescian este evident în poemele protestatare. 
  
Autorul îndeamnă în acelaşi poem, la revalorificarea istoriei şi la preţuirea ei, ca măsură a demnităţii noastre: „Avem în raftul vremii o carte miruită / Cu slove scrisă-n aur, uitată, prăfuită, / Deschideţi-o cu grijă, citiţi-o pe-ndelete, / Din ea o să-mi desprindeţi răspunsurile drepte. // E CARTEA DE ISTORII, cuibar de fapte bune, / Ce-n filele bătrâne a strâns înţelepciune, / Să-mi fie la răspântii de vremi înşelătoare / Troiţe ce ne-arată a neamului cărare”. 
  
În „Iubirea de ţară”, autorul istoriseşte despre străbunii care ne-au lăsat drept moştenire preţioasă credinţa şi dragostea de ţară. De asemenea, cu titlu de poruncă, înaintaşii ne-au lăsat să purtăm grijă de valorificarea tradiţiei şi a datinei: „Ne-au mai lăsat poruncă, atât cât suntem vii, / Ca s-o purtăm în suflet mereu, din tată-n fii, / Să nu lăsăm pământuri lucrate de strămoşi, / Nici doina, şi nici basmul cu ceia Feţi-Frumoşi, / Nici jocul, şi nici hora, nici aprigii căluşi,/ Nici vorbe de poveţe de la acei ce-s duşi, / Nici portul cu cătrinţă şi ia înflorată, / Lucrată-n seri de clacă, din dragoste de fată. // Bătrânele icoane, ce-s prinse sus la grindă, / Sunt cuiburi de iubire în viaţa de obidă, / În ele-i legământul avut cu Dumnezeu, / Ce îl purtăm de veacuri pe drumul nostru, greu . 
  
Poemele sunt dense, pline de substanţă, încărcate de sens şi curg precum râurile limpezi din creierul munţilor. 
  
Unele au ritmuri susţinute şi sacadate precum cântecele patriotico-revoluţionare cântate de corurile armatei. Ele ar putea fi lesne puse pe muzică. 
  
Limbajul folosit de autor este unul accesibil şi pătrunde în inimile cititorilor. El nu se fereşte însă, de a folosi şi unele arhaisme şi regionalisme, cuvinte încărcate de semnificaţie şi pline de sugestie, cuvinte aproape palpabile dar nu lipsite de oarecare inefabil. 
  
E un mister cum găsesc poeţii astfel de alcătuiri lirice, în stare să redea sentimentele atât de fidel şi mai ales, să le transmită, astfel încât să producă emoţii estetice. El se foloseşte de toate mijloacele artistice şi figurile de stil cunoscute, inclusiv de licenţe poetice : în a lacrimilor vreme ; Ele-s a noastre margini de-nceputuri ; Să ia din a lor fapte mărire...”; inversiuni de cuvinte, imagini sugestive, comparaţii, metafore, repetiţii ş.a. Orice figură de stil ar folosi autorul, poezia curge lin şi cât se poate de limpede pe câmpia paginii. 
  
În poezia : Rădăcini el face o trecere în revistă a numelor glorioase care au slujit ţara cu sceptrul în mână, în marile bătălii pentru neatârnare. De te-ntrebi, cumva, vreodată, dacă ai o rădăcină, / Te coboară cât se poate pe a neamului tulpină / Şi-ai să vezi, ca-ntr-o oglindă, pe aceia de demult, / Ce-au trudit la temelie, neamul de 1-au început. / Toţi, bărbaţi ca stânca tare, însemnaţi cu stea în frunte, / Au făcut din a lor viaţă mari exemple de virtute, / Să-nvăţăm că-n astă lume nu-i iubire fără foc / În a neamului speranţă, în a ei stea cu noroc. / Aşadar, deschide cartea şi te-apucă de citit, / Ca să ştii ce-au fost bărbaţii neamul de l-au plămădit . 
  
Poate că în zilele noastre, dintre corifeii Ardealului, nimeni nu l-a cântat cu atâta ardoare ca autorul de faţă. Pentru el, ţinutul care poartă acest nume, nu înseamnă numai Acasă, dar înseamnă Edenul, spaţiul mirific, ţinutul împărătesc, care trebuie apărat cu preţul vieţii pentru fiecare fir de iarbă şi pentru orice pumn de ţărână: “Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire, / E începutul lumii ce îl purtăm în noi, / E jalea şi amarul, e vis şi bucurie, / E vorba legănată a carului cu boi” (Ardealu'mpărătesc). 
  
Autorul trece în revistă file de istorie glorioasă din localităţile Ardealului, înscrise cu sânge şi rămase în lacrima urmaşilor. Astfel sunt poemele: „La Oarba, în deal”; „Istorii”; „Strămoşii”; „Lumea dacilor”; „Decebal”; „Izbândă amară”; „Nu-mi părăsiţi Columna”; „Columna, Mecca noastră”, ş.a.  
  
În poezia cu aspect de epopee, intitulată „Strămoşii”, cu privire la etnogeneza poporului român, Mircea Dorin Istrate avansează o idee destul de îndrăzneaţă: „Şi-oţi putea să spuneţi lumii cum că sus i-a noastră astră, /  
  
Nu sunteţi urmaşii Romei, Roma e urmaşa noastră!” (Strămoşii). 
  
Păşind prin veacuri, autorul se opreşte la voievozii neamului pe care-i zugrăveşte cu generozitate şi pietate, într-o suită de poeme. Astfel, apar chipurile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul; Iancu şi chiar Eroul necunoscut – emblema tuturor celor care şi-au pierdut numele şi vieţile pe câmpurile de luptă, în poezii ca: “Mai vino, Ştefane!”; “Eroul”; “Datorie”; “Mărite Ştefane”; “Moşia”; “O vorbă de-mbărbătare”; “Moartea Viteazului”; “Iancu”; “Eroului necunoscut”; ş.a. 
  
Oarba de Mureş, Stalingrad, Blajul, Câmpia Libertăţii – o adevărată “cruce de istorii”, câmpia sfântă şi Mecca românilor care e numită “Roma luminată” – sunt cântate de poet cu fervoare şi înflăcărare muiată-n lacrimi, atunci când le calcă pământul sfânt, amintindu-şi de ilustrele nume care le-au dat strălucire: “Aşa gândit-au Crăişorul / Şi moţii săi cu chip de piatră, / Că libertatea-şi ia obolul / Din trăitori pe astă vatră. // Alături fostu-i-a Ciparu, / Bărnuţiu, Axente şi Şaguna / Şi luminatul Mureşanu, / Uniţi în gând, cu toţii una” (Cruce de istorii). 
  
Pentru toate aceste jertfe eroice, poetul aduce prinos de recunoştinţă prin cuvânt şi cântec, în poemele de faţă: “Aş semăna un lan cu flori / Acolo-n vale la Rovine, / La Oarba-n deal, cuprins de nori / La Turda, ceea de ruşine, // La Baia şi la Mărăşeşti, / La Tapae şi Călugăreni, / La Gorăslău şi Stănileşti, / Posada şi Mihăileni. // Şi câte locuri nu mai sunt / Prin codrii, şesuri ori pe dealuri, / Pe-al nostru ăsta sfânt pământ, / Unde murit-au idealuri. // De-ar fi o floare să le pun / La căpătâi, la fiecare, / Şi cum îi datina, un prun / Cu floare albă, la picioare. // Atuncea ţara asta mare / Ar fi grădină-mpărătească, / Din vârf de munte pân' la mare / Doar strat de floare o să-mi crească” (Recunoştinţă). 
  
Aceasta un e doar o înşiruire de locuri şi câmpuri de luptă ale trecutului nostru, dar fiecare cuvânt are o anume încărcătură dramatică ce invită la meditaţie, la respect, la pietate şi mai cu seamă, la aducere aminte şi pomenire. 
  
Această idee iese şi mai bine în evidenţă în poezia “Măreţe umbre sacre”, în care umbrele trecutului reînvie în memoria autorului: “Se cerne prin vitralii lumina de afară, / Şi-n sfânta catedrală, vecernia de seară / Adună din istorii şi veacuri ce-s trecute, / Măreţe umbre sacre, nălţate în virtute. // Venite-s să se-nchine la sfintele altare / Şi glasul să-şi unească în rugi de înălţare, / Ca Tatăl, cel din ceruri, dorinţa lor s-asculte / Să-i scoată din uitare spre veacurile multe. // Că ăst popor trudalnic de Gheorghe şi de Ioane / Mai au de ei nevoie să-i ştie de icoane, / Să ia din a lor fapte mărire şi putere / Să-mi crească fala ţării ca banul din avere. // S-a subţiat virtutea şi dragostea de ţară, / Ajunse-s ca să-mi fie cuvinte de ocară, / Azi nimeni nu mai moare să facă ţării vrere, / Că slabă-i cea voinţă, ca mâna de femeie. // De-aceea, lasă-i, Doamne, aminte să ne-aducă, / Că-n lumea lor şi-a noastră îngloriaţi sunt încă, / Că fără ei săracă ni-i cartea de istorii / Şi nu ne-om face parte la cele nalte glorii”. 
  
Meditaţia de tip filosofic este pentru autor o altă temă predilectă şi el nu ocoleşte principalele probleme ale gândirii universale care au frământat mintea oamenilor luminaţi: trecerea timpului, naşterea, moartea, rosturile vieţii ş.a. 
  
Principalele virtuţi cântate de autor în poemele sale sunt: curajul, setea de libertate şi dreptate, dârzenia, mândria de neam, neînfricarea. 
  
Autorul realizează portrete admirabile truditorilor de rând, eroilor fără de nume, închinând cuvinte Cosaşului, “Făcătorilor de pâine”, care: “Din vechime, ei, cu munca, ţin viaţa mergătoare, / Stând în brazdă-n recea ploaie sau uscaţi de caldul soare, / Iar când toamna, chiar de-i bună, e să-şi vândă ce-au lucrat, / Mărunţiş primesc la munca, ce nădejde le-a tot dat. // Ei, eroii fără nume, sunt cohorte rennoite, / Ce-şi tot seamănă hotarul cu-a lor suflete smerite, / Şi pe-un bob de fericire dau amarul vieţii lor, / Din pruncia chinuită până-n ceasul care mor. // Meritaţi să fiţi lumină la-nălţatele altare / Şi-nsfinţiţi s-aveţi un nume de duminici, fiecare, / Slavă-n cânt vă dea diecii, Domnul aibă-vă în pază, / Când cădelniţa uitării peste lume tămâiază”. 
  
Nu este uitat nici ţinutul geamăn, Basarabia, căruia poetul îi închină versuri înmuiate-n roua lacrimei: „Soră dragă - Barasabă”; „Două trupuri”; „Suntem una”. 
  
Versurile acestui poet au o rezonanţă aparte şi ele se întorc în ecou în sufletele noastre. 
  
Toate poemele au ca temei credinţa în Dumnezeu, evlavia şi pietatea faţă de sfinţi şi faţă de Maica Domnului. 
  
Cu toate acestea, poetul nu rămâne indiferent la suferinţele veacului acesta, când „ciocoii” s-au înmulţit peste poate, când lumea e împărţită mai mult ca oricând şi nu mai există dreptate şi egalitate socială. 
  
Imnurile închinate Ardealului sunt de o frumuseţe de negrăit, aproape dureroasă chiar şi pentru cei ce nu locuiesc acele ţinuturi, dar au aflat de-a lungul timpului despre istoria lor înlăcrimată: „Ardealul meu, cu dealuri înstelate, / Cu luna prinsă-n vârf de colilie, / Cu văi domoale, maluri înflorate, / Cu struguri dulci în ruginia vie, // Cu toamne grele, atârnate-n ramuri, / Cu mituri cuibărind în vremi uitate, / Mereu ţi-ai ars în sfinte idealuri / A ta nestinsă sete de dreptate. // Te-ai învechit, ca vinul în butoaie, / În pivniţe şi hrube tăinuite, / Iar vânturi când au vrut să te îndoaie, / Bărbaţi ai dat, la vremuri nărăvite. // Urmaşilor făcutu-le-ai istorii, / Ca sufletul din ele să se-adape, / Şi miruiţi cu-a tale sfinte glorii, / Furtunile să-nfrunte şi să-mi scape. // Azi, torci cuminte visuri şi-amintire / Din timpuri ce-s de-acuma depărtate, / Că drept ai vrut să-mi stai în nemurire / Când judecate-or fi a tale, toate, fapte. // (***) // De gândul celor duşi vă înfioară, / Şi-mi picuraţi o lacrimă fiebinte, / Ardealul meu, icoană de fecioară, / Va dăinui în voi, cu cele sfinte” (Imn Ardealului). 
  
Un emoţionant poem omagial i-a dedicat autorul confratelui de condei, neasemuitul Grigore Vieru: „De-acuma-s doi luceferi”: „La moartea lui Grigore Vieru./ El a murit pentru iertare, / Să poată urca în vecie, / Lângă Luceafărul, cu care, / Să-mi fie cer de Românie. // El a murit spre veşnicire,/ Să fie-a noastră lăcrimare, / Că şi-a iubit cea Românie / Cu Prutul încă drept hotare. // El a murit spre pomenire, / Să ştim cu toţii, că-i durere, / Când Basarabia-i iubire / În gândul său, de re-nviere. // La groapă, muc de lumânare / Ne-om pune inima, să ştie / Că el a ars în întristare, / Să ne-nfioare-n bucurie. // (***) // La tine sui, Luceafăr blând, / Să stăm în doi în nemurire, / Să-ţi spun, de câte am în gând, / Ca la un frate-n pătimire. // Străluminând de-acol', de sus, / Să cernem vise şi iubire, / Ca să-ndulcim amarul pus / Pe astă viaţă de robie”. 
  
Dar nu numai glas muiat în lacrimi are poetul, ci uneori, revolta lui nu cunoaşte margini şi atunci proferează imprecaţii şi chiar blesteme împotriva celor care conduc destinele românilor. E o revoltă legitimă faţă de cei care uită că românul are în el sânge de dac şi nu va suporta la nesfârşit să fie asuprit. Glasul de tribun al poetului e plin de mânie şi se ridică la ceruri, cerând dreptate. 
  
Cu toată înverşunarea, poetul înmoaie glasul când se gândeşte la şirul lung de Ioni din înlăcrimatul Ardeal, cărora le adresează un cuvânt de îmbărbătare: „Din lăcrimatul meu Ardeal, / Cu suflet pur, fără prihană, / Din cuibul lunii de pe deal, / Şi neînchisa noastră rană, // Din grea durere moştenită, / Din ură strânsă-n calendare, / Din cea speranţă de ispită, / În bobul pâinii din hambare, // Din datina ce ni-i lăsată / Şi din colindul uns cu miere, / Din focul sacru de pe vatră, / Cu doina coaptă în durere, // Din învechitele icoane / Cu muc de sfântă lumânare, / Din şirul nesfârşit de IOANE, / Pierdut în mărgini de uitare, // Din teascul clipei care-i dusă, / Şi din porunca tăinuită, / La grinda vremilor îi pusă / Averea noastră moştenită, // Cu un cuvânt de-mbărbătare / La veacurile ce-or să vină, / Să ţinem dreaptă cea cărare, / De vrem s-avem în noi lumină” (Moştenire). 
  
Nu numai din cărţi învaţă copilul cum să trăiască. Vatra satului este adevăratul educator şi învăţător pentru copii şi tineri. Acolo ei deprind normele de comportament, normele morale şi cele lumeşti. Aceste învăţături sunt de neşters din inima şi mintea copilului, până în ultima clipă. Şi de acesteă învăţătură, nescrisă depinde mai târziu statura spirituală a omului. „De la mama învăţat-am dulcea limbă s-o vorbesc, / Tatăl meu mi-a dat cel nume de la neamul strămoşesc, / Moşu' ce-a făcut războaie toată viaţa dumnealui, / Ca să ştiu ce-a fost în urmă, mai încol' de timpul lui. // Buna m-a-nvăţat cu gustul pâinii calde din cuptor / Şi să ţin pe mai departe rânduiala vremii lor, / Preacucernicul, credinţa dădătoare de putere, / Iară dascălul de ţară, limba - fagure de miere. // Satul, datina-nţeleaptă şi respectul ce-i de dat / Fiecăruia în parte, de la slugă la-mpărat, / Brazda reavănă întoarsă, ce e dragostea de ţară, / Coada sapei, ce e munca şi dulceaţa ei amară. // Şipotul cu apă rece, o iubire dezmierdată, / Bolta nopţii-n roi de stele, jurămintele de fată, / Casa veche, amintirea timpului de început, / Ţintirimul, ce-i vecia clipei scurse pe pământ” (Învăţat-am). 
  
Poeme sapienţiale, cu parfum de învăţătură sfântă şi de apoftegmă, scrie poetul pentru urmaşi, rod al meditaţiei şi reflecţiilor din clipele de răgaz: „Se moare doar odată, murit vei fi mereu, / De n-ai lăsat prin fapte o urmă, ce, la greu, / Să poată fi călcată de ceilalţi următori, / Ce-aminte să-şi aducă de tine-adeseori.// Se moare în trăire de n-ai lăsat nimic, / Uitat vei fi-n vecie când numele ţi-e mic, / Te-nvredniceşte-n fapta lăsată moştenită / Şi nu-n averea strânsă, ce iute-i risipită. // (***) // Lăsaţi în urmă fapte mereu nepieritoare, / Şi-al vostru nume fi-va în glorie şi-onoare, / Atâta de-o rămâne din viaţa cea trăit / Veţi veşnici, de-a pururi, în clipă nemurită” (Nemurire). 
  
Prin sita vremii se cern amintirile precum bobiţele de nisip în clepsidră. Din ele, răsar ca prin ceaţă, chipuri uitate din copilărie. Aşa este poemul „Trist Crăciun” în care starea de aşteptare a părinţilor plecaţi la muncă prin străini umbreşte bucuria Naşterii Pruncului şi copilul, împreună cu bunica, stau cu ochii pironiţi pe uşă să-i vadă intrând. De fapt, poezia este cât se poate de actuală, sunt zeci de mii de cazuri în care copiii-şi aşteaptă părinţii de sărbători să împodobească împreună brăduţul. 
  
Autorul evocă şi unele chipuri cunoscute şi chiar arhetipuri, cum sunt cel al văduvei de război rămasă singură să-şi crească pruncii, cel al truditorului pământului care munceşte zi lumină, cel al Cosaşului, cel al păstorului mioritic care e „stâlp de veşnicie”, dar şi icoana casei părinteşti purtată în „sămânţa unui gând”, icoană care nu se şterge din inimă niciodată. Datina şi portul, tradiţia şi legile nescrise venite din veac, sunt comorile de suflet pe care bunicii şi părinţii le lasă copiilor drept moştenire. Alegoria Dreptăţii – ajunsă azi o bătrână cerşetoare, îngenuncheată în umilinţă, ea care a fost ca o sită ce despărţea adevărul de minciună este foarte sugestivă. 
  
Fiecare obiect de vestimentaţie din lada de zestre poartă cu sine o poveste, în fiecare floare cusută se află destinul unei fete tinere şi copiii sunt dorinici să le afle tainele, istorisite de bunici. 
  
Cu un îndreptăţit orgoliu, autorul declară sentenţios: „În spiţa noastră nu-s bătrâni, / Ci numai oameni care-s vechi, / Rămaşi sămânţă din străbuni, / Ca stele-n noapte, de priveghi. // Ori candele ce încă-mi ard, / Să-mi ţină calea-n potrivire, / La număr dacă încă-mi scad, / Vin alţi-n loc, la pomenire.// Îs martori vii de întrebat, / Ce-au scris istorii în trăire, / Şi-s sfinţii ce ne dau un sfat, / Când greul cată o ieşire. // Şi veghetori ce încă-s puşi / Să-mi ţină neamul în credinţă, / Şi soli la Domnul, când sunt duşi, / Cerşind, prin ei, bunăvoinţă. // De nu-i avem, să-i cumpărăm, / Îmi spune-o vorbă bătrânească, / De încă îi avem, nu-i dăm, / Că sunt scânteie pentru iască.// (***) // Între TRECUT şi VIITOR, / Ei sunt PREZENTUL vieţii mele, / Azi, martori încă trăitori, / Ca mâine, pulbere-s de stele” (În spiţa noastră nu-s bătrâni). 
  
Poemul “Moştenita avere” este adevărata profesiune de credinţă şi cea literară a lui Mircea Dorin Istrate: “Sunt huma Ardealului meu românesc, / Născut pe o vatră străbună / Din vrerea şi legea ACELUI ceresc, / Ce vrut-a aici să mă pună. // Mi-e satul cuibarul în care-am crescut, / Cu mintea visând în afară, / Aici învăţat-am la toate-nceput / C-un popă şi-un dascăl de ţară.// Averea puţină ce-am strâns-o-n desagă / E aur primit moştenire, / Mi-ajunge s-o cheltui o viaţa întreagă / Şi încă s-o las nepieire. // Că ea e DUREREA acestui pământ, / SPERANŢA ce moare şi-nvie, / DREPTATEA de care mereu e flămând / Ţăranul ce-asudă pe glie. // Ne tragem tăria pe care-o-nmiim, / Lăsând veşniciei o urmă, / Din vatra şi neamul ce încă-l iubim / Şi care se-nvăluie-n brumă. // Vremelnic prin viaţă la cruce de timp, / Pripon eu am fost de uitare, / M-oi duce de-acuma, că-i vint anotimp / Pe ceea ne-ntoarsă cărare. // Rămâne-or uitării mai toate ce-s bune / Ce nouă ne fost-au putere, / Iar cei ce s-or naşte vor trece prin lume / Mereu cu a ţării avere”. 
  
Nici problema celor înstrăinaţi de meleag nu e lăsată la o parte, ci se reflectă în multe poeme având ca temă dorul de casă şi reîntoarcerea. Poemul este pliat pe canavaua pericopei biblice din Ioan 15, Parabola fiului risipitor . Tema emigrării apare în multe din poeziile sale. Dezrădăcinaţii sunt numiţi de poet Fiii pierduţi : 
  
“Destul mi-a fost prin ţări străine, / Destul am fost o iarbă-n coasă, /  
  
M-am săturat de cela bine, / De mâine m-oi întoarce-acasă. // Destul am fost o frunză-n vânt, / La alţii slugă neplătită, / Destul am plâns al meu pământ /  
  
Şi viaţa asta chinuită. // Sărac am fost în sat la mine, / Ba, uneori, un pai pe ape, / Dar n-am dat cinstea pe ruşine, / Iar neamul meu mi-a fost aproape.//  
  
C-aicea doar îi apa bună / Şi pâinea are gust de miere, / Acolo, zilele-s furtună, / Speranţe slabe de avere. // Aicea, inima-i ca piua, / Acol', spinare-ncovoiată, / Un rob plătit să-şi ducă ziua / În umilinţe îngânată. // Ai mei mă rog să mă primească / Ca fiul cel rătăcitor, / Mă seacă dorul de-a mea casă, / Mă chem mirosuri de mohor. // M-aştepte mama cu sarmale / Şi tata c-un ulcior de vin, / Mă ierte că n-am fost în stare / Să fac averi printre străini. //  
  
Mi-s om de sat şi oi rămâne / Cea slugă la al meu pământ, / Că el mi-o da cea dulce pâine / Şi-n el mi-o fi al meu mormânt”. 
  
Absolut toate temele abordate de Mircea Dorin Istrate sunt sociale, ele reflectă viaţa omului în diferitele timpuri. Universul îndepărtat nu-l atrage şi-şi alege eroii din lumea pe care o cunoaşte cel mai bine: aceea a satului, mediul rural – deşi părăsit de multă vreme, i-a rămas foarte familiar şi l-a purtat cu sine pe unde l-au dus paşii. 
  
Din aceasta izvorăşte şi emoţia şi bucuria pe care o transmite şi care un poate fi trucată. 
  
Ultima parte a volumului cuprinde datini din Árdeal, “Colinzi din satul meu” – o încântătoare poezie tradiţionalistă românească ce reînvie atmosfera sfântă a sărbătorilor de iarnă. 
  
Autorul îşi numeşte local naşterii “Sat celest” , “cu luna-n deal”, învăluit în “linişte patriarhală”: “Şi-n liniştea patriarhală, / În greu miros de prună coaptă, / Viaţa şi moartea, în urzeală, / Se-mbucă, îngânate-n şoaptă.// Curând, cea pace o să cadă / Pe satul meu secat de lume, / Uitarea-şi face largi hotare / Peste ce-a fost odat' minune (Sat celest). 
  
Autorul mărturiseşte ce efect are Puterea trecutului asupra conştiinţei sale şi că, prin această putere a primit şi el virtuţile dreptăţii, curajului şi abnegaţiei exercitate întreaga viaţă. “De-atâtea ori trecutul, cel scurs pe-al meu pământ, / Icoana-i de altare virtuţilor de sfânt, / Iar faptele-mplinite, ce-ai mei mi le făcură, / Sunt calea ce-au lăsat-o şi dreapta lor măsură. // Că el, trecutu-i sita neghinei din cel grâu, / E piatra ce-mi rămâne, când trece apa-n râu, / E cumpăna dreptăţii ce-mi saltă ori se-nclină / Spre braţul cu dreptatea curată, fără vină”.  
  
În anotimpul de aramă, poetul e predispus melancoliei şi dorurilor în poeme foarte frumoase, cum e cel numit: “Toamna ardeleană” (Dor de Nichita).  
  
Un oarecare sarcasm şi umor amar străbat poemul Aceleaşi subiecte (Ioanii), în care poetul filozofează asupra stării de azi a satului românesc : Cine a zis că a murit Rebreanu / Ori Goga, Eminescu sau Coşbuc, / Şi n-are cine-a ne cânta aleanul, / Că pomul vieţii ne-a rămas butuc? // Eu zic că ţara-i plină de IOANI / Şi n-a pierit blestemul de pământ./ Nu-i stinsă setea omului de bani / Şi nu-i o vorbă bună-n cel cuvânt. // Clăcaşi-s tot aceiaşi, răstigniţi / Pe crucea de ţărână a veşniciei; / O clipă au crezut că-s izbăviţi, / Că sunt stăpânii holdei şi ai gliei. // Dar alţi boieri, mai noi şi hodiniţi, / Pe bani puţini le fur' agoniseala, / Nimic nu s-a schimbat la obidiţi / Atâta doar că alţii strâng zăbala. // Că nu-s mai împăraţi şi proletari/ În lumea noastră? Totu-i o minciună! / Doar cei bogaţi, egali mi-s şi sunt tari/ Iar ceilalţi, obidită, biată turmă. // Cât alţi fanarioţi de pe pământ / Cu-ai noştri merg, ţinându-se de mână, / Promisa bunastare-i vorbă-n vânt / Iar libertatea ţării tot se-amână. // Subiectele-s aceleaşi, de demult, / S-au mai schimbat actorii între timp. / De-aceea, cei ce-s duşi într-un cuvânt / Clepsidrei nemurire-s prin nisip. // (...) // Dar, pân-atunci, e vremea lui Rebreanu, / Şi e durerea ţării lui Coşbuc / Şi mai adună Goga-n el aleanul, / Că ţara asta pusă-i pe butuc”. 
  
Autorul încearcă şi poezii în grai ardelenesc, în stilul popular al satului său în care, cu durere-n glas evocă plin de nostalgie, starea actuală a acestuia: 
  
“Strâcat îi rândul pe la ţară, / Nimic nu e cum a mai fost, / Nici vara, parcă nu-i mai vară, / Nici postul mare nu-i mai post. // Iar jocuri nu mai sunt în sat, / Că tineri nu-s şi n-or să fie, / Că s-or rărit şi mi-or plecat / Pe la oraş şi-n ţări străine. // Nici truda nu-i ce-a fost odată/ Şi nici hodina n-are rost, / Pita-n cuptor nu-i aşteptată, / Iar crâşma, chiar că nu-i cea fost. //  
  
Nici ţuica n-are gust de prună, / Nici vinul parcă nu-i mai vin, / Nici toamna nu mai are brumă, / Şi iarna nu-i omăt din plin. // La clacă nu mai merge nimeni, / Război în casă îi uitat, / Iar animalele-s puţine, / Că ciurdă nu-i la noi în sat. // Biserica-i aproape goală / Bătrânii-s duşi în ţintirim, / Se-nchide şcoală după şcoală, / Copiii-s rari şi nu mai vin. // Se umple lunca cu rogozul, / Ce-mi creşte îndesat, în pace, / Şi-n loc de grâu iese mohorul, / Că brazdă n-are cine-ntoarce. // Să hâie-o şură, cade-un gard, / Să mai astupe o fântână, / Stă drumul ţării desfundat / Şi n-are câini, bătrâna stână” (Tristă realitate) (În dulcele stil popular). 
  
Aceeaşi realitate a mediului rural îl regăsim şi în poemul “Sarea pământului” (Destin). 
  
În poemele sale scrise, fie în vers clasic, fie în vers liber, Mircea Istrate Dorin creează o lume, îi dă viaţă şi sens. El nu inventează nimic, nu este un poet al seducţiei metaforice în care fabulaţia are un rol principal. El scrie aşa cum trăieşte, aşa cum a văzut ori i-a fost povestit de strămoşii săi şi transmite, la rândul lui urmaşilor, crâmpeie de viaţă. Prin aceasta el se face cronicarul timpului său, redând fidel, un colţ de lume care pentru el înseamnă TOTUL. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
5 octombrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
POEŢII ARDEALULUI. SLUJITOR ÎN PATRIA CUVÂNTULUI: MIRCEA DORIN ISTRATE (RECENZIE DE CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 309, Anul I, 05 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!