Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 332 din 28 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

POEMELE VAMEŞULUI MÂNTUIT. JIANU LIVIU-FLORIAN:

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
POEMELE VAMEŞULUI MÂNTUIT 
  
JIANU LIVIU-FLORIAN, Imnurile făţărniciei”, SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2011 
  
Predilecţia manifestată de poetul de faţă pentru versurile spirituale constituie o dovadă peremptorie că iubirea – această virtute teologală pusă de Cristos dinaintea tuturor celorlalte, se manifestă plenar şi în viaţa şi opera lui Jianu Liviu-Florian, în formule de expresie originale, formatoare de opinie, atrăgătoare, didactice şi moralizatoare în aceeaşi măsură, aşteptătoare de reacţii afective pe măsură. 
  
Pe tâmpla acestei Iubiri îşi sprijină autorul edificiul liric, stelajul ameţitor care tinde către înălţimile rarefiate ale idealului christic. 
  
Pornind de la sursele cunoscute, dar în continuă căutare de noi dimensiuni ale spiritualităţii ortodoxe, Jianu Liviu-Florian găseşte esenţa şi formulele cele mai fericite pentru a-şi exprima Crezul creştin şi cel artistic în eufonii aducătoare de pace şi linişte sufletească, dar şi de trezvie spirituală, în spiritul marilor pedagogi şi moralişti ai credinţei strămoşeşti. 
  
Versurile din volumul de faţă, în mare parte sapienţiale, capacitateză atenţia prin bucuria durerii pe care ţi-o transmit. Sintagma din titlu este, desigur, o capcană, pentru că eu n-am aflat nicidecum făţărnicie în aceste versuri, ci doar măreţia smereniei în faţa Atotputerniciei Divine. 
  
Versurile sunt de o rară măiestrie artistică şi concurează cu marea poezie religioasă existentă în antologiile de resort. 
  
Cartea îşi deschide larg porţile cu poemul „Rana în lumină” în care omul, conştient de propriile slăbiciuni, îi mărturiseşte lui Isus iubirea şi devoţiunea, imperfecte, aşa cum sunt, dar pline de sinceritate şi fior mistic: „De m-aş uita în rănile adevărate, / aş vrea în burta mamei să fi mas, / căci rană-ţi sunt, şi sângerez păcate, / şi cui îţi sunt, şi-n rana ta, popas – // Şi umbrei mele, nu îi sunt stăpânul, / şi unde cade, n-am putere, n-am, / să-I ţin Dumnezeirii Tale, spinul, / cu năruitul suflet, să-ţi fiu ram – // De aş privi în rana de lumină, / aş vrea o veşnicie să fiu lut, / să nu cumva pe Tatăl să-l sărut, / pe rana Dumnezeului din tină – // Atunci sărut doar rana din icoană / şi neştiut, aş vrea să fiu pământ, / pe care picuri dragoste din rană / şi arde-n turmă, fără un cuvânt ... ” 
  
Transfigurat de lumina rănilor lui Isus, poetul cere un strop de răgaz pentru a medita cum se cuvine asupra propriei micimi, în faţa Creatorului Suprem. Frisonul liric este autentic şi nu contrafăcut. 
  
În poemele dedicate sfinţilor, autorul şi-a dăruit întreaga măsură a talentului şi a frumuseţii sufleteşti. Versurile sunt atât de frumoase încât frumuseţea lor strigă şi doare. La fel ca şi pietrele. Aşa sunt poemele: “Icoana Sfintei Paraschiva”; “Atât s-a dat” (despre Sf. Ioan Botezătorul); “Bucură-te”, ori poemul dedicat Sfântului Nicodim de la Tismana. 
  
Poemele lui Jianu Liviu, de o rară frumuseţe şi expresivitate literară, invită la caritate creştină, la iubire, curăţie trupească şi sufletească, înţelegere, răbdare, îngăduinţă, virtuţi creştine lăsate de Isus Cristos în Fericirile de pe Munte, din Evanghelia după Matei. Dar mai cu seamă, autorul ne invită la trăirea carităţii creştine: “Să pui doar lacrimi în cutia milei. / Bănuţi de toamnă, despletite flori - / În timp ce sângele, afară, pe comori / Se va negocia, la preţul zilei - // Să nu pui niciodată nici-un sfanţ / Aici, lângă icoana afumată; / Lăsaţi măcar un Dumnezeu fără de plată, / Şi flori uşoare, neplătite-n pat, la danţ - // Atunci e-atât de lină şi pustie / Biserica în care o bătrână / Mai vede-un rest la toată lumea vie, / Un rest de flori, ce-i tremură în mână...” (Cutia milei). 
  
“Cu lumina vieţii de apoi” vrea să-i fie unse dimineţile lui Jianu, astfel ca, lacrima-cântare să-i devină “lacrimă-nchinare” (Mângâie-ne, Doamne). 
  
Precum vameşul de la uşa templului, poetul se simte nevrednic în cuvinte şi în fapte pentru a-i aduce cinstire lui Dumnezeu. Doar lacrima lui – poate fi considerată drept obol şi ofrandă pe altarul unde se află, cu Trup şi Sânge, Isus Cristos în Sfânta Euharistie. “Numai lacrima mă va răscumpăra” – spune el în poemul “Nu mă crede”. În smerenia lui, omul cere ca Dumnezeu să-l cearnă, să-l purifice, să-l ridice deasupra păcatului lumii: “Rugăciunile mele de bine pot ţine / Freamătul cărnii mele în frâu? / Numai Tu ai puterea de-a plânge odată cu mine, / Cerne-mă ca pe grâu!” (Nu mă crede). 
  
Poate că acestea sunt cele mai reuşite poeme ale acestui autor prolific şi diversificat. Pentru că sunt izvorâte din adânc de fiinţă. Sunt parte din carnea şi sufletul său şi aici nu poate fi nimic mistificat. Este el aici, în toată splendoarea staturii sale spirituale. “Du-mă, Doamne-n chilie de timp tăinută, / Unde vei bate în mine cu toacă de lemn, / Domn al iubirii şi lacrimii nerostită, / Şi întru rostire, pecetea primului semn – // ( ... ) // Ţie mă rog pentru fiecare mişcare a mâinii, / Pentru puterea de-a fi slab în putere, / Şi-n slăbiciune, fagurul Tău de miere / Astăzi – durere, mâine-nviere – a pâinii. // (...) // Şi-nchide-mi ochii setoşi să Te vadă în noapte / Când îngerii toţi se vor naşte din vise, în somn, / O lumânare arzând în livada-ntre merele coapte – / Lângă desculţe, urmele Tale de ceară, şi Domn ... ” (Ţie mă rog). 
  
Unele poeme iau aspectul sonetului, cu o muzicalitate şi o ritmicitate aparte, în forma fixă a subspeciei. Ex. “Pe Tine Te-au uitat?” – pornind de la cântarea Mariei numită Magnificat. 
  
O idee frecventă în poeme este: sufletul din căderi învaţă. Pilduitoare este poezia “Cărarea darului” – care ne învaţă generozitatea, până la sacrificiul de sine în folosul altora, care se află în nevoinţă. 
  
Hiperbola din poezia “Piatra” – naşte un talc; acela de a ne învăţa smerenia faţă de cei mai slabi. 
  
În spiritul iubirii meleagului natal, poemul “Vatra” este de o nespusă frumuseţe, drept pentru care îl cităm integral: “De-aş mai avea putere să ar, şi dulci seminţe / Să semăn în pământul atât de însetat, / Să mă înham la jugul nevolnici-mi credinţe, / Şi burgurile lumii să le preschimb în sat – // Să ar desculţ prin glodul sălbatic, fără haine, / Şi sfârcul de lumină să-mi fie o tunică, / Îngenucheat pe coarne, în faţa Sfintei Taine, / Să mă-ncovoi sub roua de dragoste, şi frică – // De-aş mai avea putere să duc apoi la moară / Grăunţele smerite, cu sufletul zdrobit, / În loc de zloţi, morarul, cu sufletu-mi, să-mi ceară / Credinţa, ca pe-o rană deschisă, de cuţit – // De-aş mai avea putere să pun apoi făina / În blidele în care pădurile mai cresc, / Şi-n loc de pâine, ţestul să-mi dea să gust lumina, / Să dărui toată holda cătunului ceresc – // Şi îngerii de-acolo să fie ei, ţăranii, / Şezând lângă ştergare, tot aşteptând, de sus, // Seminţele luminii să-ntoarcă-n brazdă anii / Venirii-n sat, la vatră, a Domnului Iisus.../ 22 august 2006”. 
  
De o tulburătoare gingăşie este poezia-omagiu dedicată mamei, intitulată “În livada cu meri”, o elegie-pastel şi imn de recunoştinţă, dar şi un ecou de dor pentru Ardeal, unde se află rădăcinile: “în livada cu meri, ceruite-n tăceri, / poame roşii duceau dorul ierbii în ramuri. / odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri, / chipul mamei săpa o icoană în geamuri. // peste cale, un bici trezea rar licurici. / în umbrar de arini mâna nopţii întinsă / cobora cu arici şi-ndemna din arnica / care grele cu fân, prin lumina cea ninsă. // goale, stelele beau din izvoare de var, / florile-şi culegeau umbrele despletite, / ochiul nopţii torcea, răsfirând din cuibar, / o năframă de vânt peste noatini şi vite. // poate-o pasăre grea ne lua sub aripe, / poate râul întors se pierdea în izvoare; / poate-o turmă de oi număra călătoare / timpul meu amorţind în ninsoarea de clipe. // ca un fulg de dorinţi îi visam pe părinţi, / cu opaiţul aprins odihnind pe o masă. / era cald în Ardeal, ardeau îngeri cuminţi / în obraji, alergând peste dealuri, spre casă”. 
  
Nu mai puţin frumoase sunt poemele-rugăciuni la icoana ţării: “frumos ţese zăpada cu fluturi, frumos, / peste ţara uitată; / peste Argeş, pe Mureş, pe Olt şi pe Jiuri în jos / o icoană curată. // ninge des, ninge lung, ca un zâmbet de prunci, / eu mă rog în română, / pentru casă şi nor, pentru dor, pentru vise şi munci, / să le am la-ndemână // dă-ne, Doamne, puţin, dar răbdare mai mult, / cruţă-Ţi trupul de pâine, / dă-mi puterea să văd, să Te simt, să mă rog şi s-ascult / îndoiala de mâine. // să-Ţi săpăm peste Jiuri şi Olt, peste Argeş în jos, / o icoană de ape, / şi amiezii prinos, să ne ningă duios, dor de ţara de os // duhul Tău peste pleoape –“ (Rugăciune). 
  
De o factură aparte este poezia-litanie “Bucură-te” – în care întâlnim imagini de o prospeţime încântătoare: “Bucură-te, prag al casei părinteşti, / Bucură-te, mărgăritar al luminii, / Bucură-te, liturghier de poveşti / Care cerne virtutea de rana ruşinii – // Bucură-te, lacrimă sfântă de mamă, / Bucură-te, leagăn de bucurie, / Bucură-te, fericire fără durere şi teamă, / Bucură-te, sfânta lui Dumnezeu omenie – // Bucură-te, prea cucernică armonie !” 
  
Numele Prea Sfintei Fecioare Maria este asemuit cu o “ţară de lut cu sufletul rupt: / Îngropată în cer, lângă inima Domnului, / Şi în cer îngropată, la picioarele Domnului, / Bucură-te, Mântuitorule început!” 
  
Nu mai puţin frumoasă este poezia-litanie: “Rugăciune la degetul arătător al Sfântului Nicodim de la Tismana” – la 600 de ani de la mutarea Lui la cele veşnice (26 decembrie 1406)”. 
  
Poetul se adresează sfântului în rugăciune astfel: “Ascultă-mă, candelă înmiresmată, / Care luminezi întregul pământ / Cu credinta Ta jertfelnică şi iubitoare: / Roagă-te Domnului, Sfinte, să ajute poporul român! / Să îi dăruiască, din tezaurul cel ceresc, / Nu binele Lumii, ci Binele cel Dumnezeiesc! // Sfinte care ai purtat la gât o cruce de plumb, de şapte ocale, / Cu care ai trecut Dunărea, călcând pe ape, / Cu care ai vindecat prin rugăciune, de ciumă neagră, atâtea sate, / Cu care ai deschis sufletul şi mintea pentru Hristos / Atâtor desculţe palate, / Cu care ai semănat toată ţara pâine de mânăstiri, / Până când pentru mănăstirea arătată în vis de Sfântul Antonie cel Mare, / Sul de lumină ţi s-a arătat la Tismana, / Poruncind lăcaş proorocit de închinăciune, al eternei iubiri,/ Ţie, care vindeci prin binecuvântare, / Ţie, care ai tămăduit pe fata împăratului Sigismund al Ungariei / Pe care, în foc intrând, de trei ori, în numele Sfintei Treimi, şi ieşind Nevătămat, / Pâna în suflet l-ai cutremurat, şi a trecut de la catolicism la ortodoxie, / Avându-l ca naş pe însuşi Domnul Mircea cel Bătrân, / Sfinte, care prin slujirea tuturor te-ai dovedit credinciosul stăpân, / Roagă-te celui care este Adevăr,Cale şi Viaţă în veşnicie, / Pentru poporul român!” Mijocirea sfinţilor la care recurge adeseori poetul face parte dintr-un articol din Crezul creştin. 
  
“Pâinea cea de fiecare poezie” este un poem dedicat tatălui său: “Îmi caut tatăl meu de grâu printre cuvinte, / Şi tatăl ară prin poeme, aplecat, / Şi-n limba lui română ţine minte / Prea veşnicia pâinii de la sat – // Şi tatăl e coloana infinită / Ce-şi poartă-n cârcă zestrea de pământ, /  
  
Şi pe la porţile sărutului el cântă, / Că este pasărea măiastră din mormânt - // ( ... ) // Că-aşa sunt taţii noştri de la ţară, / Poeme răstignite printr-o vie, / Şi limbile copiilor îi ară / Să-i facă pâinea cea de fiecare poezie... / Ianuarie 2004”. 
  
Volumul cuprinde şi lirică de dragoste dedicată soţiei, iubitei, femeii în general, ori idealului feminin la care orice poet visează. Poetul îşi numeşte soţia femeie-înger şi-i dăruieşte cuvinte de dragoste. Cu toate acestea, nu lirica erotică îl defineşte, ci lirica spiritualităţii adânci şi curate. 
  
Poetul declară sentenţios în poemul “La mulţi ani!”: Mă inundă lumina, şi nu cred în moarte, / Şi inima-mi bate cu limbă de vers!“ 
  
Poezia „Şapte bani de nichel“ – este foarte pilduitoare pentru orice creştin. Ea ne arată că orice semen al nostru care ne cere ajutor, ne-a ieşit în cale pentru ca, prin pomana dată, să ne înălţăm noi înşine şi să dobîndim daruri pentru Împărăţie: „Am strâns în palmă şapte bani de fier; / Şapte monezi de nichel sunătoare, / Un rest mărunt la o factură mare, / Şi m-am gândit să-i pun comoară-n cer – // Într-o Biserică, să îi aduc ca dar, / La sfinţii care-mpodobesc pereţii, / Să îi însenineze darul meu, măcar / Cât îi dezmiardă zorii dimineţii – // Pe drum, am întâlnit doi cerşetori: / Priveau flămânzi mâncarea din vitrină,/ Şi-am strâns în palmă bieţii sunători, / Şi nu le-am dat nimic, roşind de vină – / Pe trotuar, cerşea cu glas slăbit / O fată ce-mi bătea mătănii-n stradă, / Am strâns în mâna banii şi-am păşit / Nesimţitor la biata ei corvoadă – // ( ... ) // Dar ajungând la uşă era-nchisă – / Flămând, am cumpărat o pâine, şi-am mâncat – / Mâncam plângând, căci mie eu mi-am dat / Îmbucătura sfinţilor promisă – // Şi visul cerşetorilor – furat ... 21 martie 2006”. 
  
Autorul îi îndeamnă pe creştini să manifeste îndurare şi să-şi ceară iertare de la toţi cei cărora le-au greşit şi mai ales, de la cei care au greşit în faţa lor, ca să poată fi iertaţi la rându-le, de Cristos, care singur are “pâinea judecăţii”. 
  
Sărbătorile liturgice din Calendarul creştin sunt prăznuite prin Cuvânt de învăţătură, iubire şi dăruire în spaţiul liric al paginii, după îndemnul cugetului. 
  
Poemul “Hristos la Pârscov” dedicate lui Vasile Voiculescu este parcă, o viziune desprinsă din cărţile despre vieţile sfinţilor: “Desculţ, din sat în sat, când mai treceai / Te întrebau copiii fără vină: / Ce ne mai dai, ce daruri, în ce rai, / Când n-ai decât o traistă de lumină? // Şi prin oraşe, cu cojocul rupt, / Când îţi târai cucernica lumină, / Te întrebau: azi, din opritul fruct, / Ce ne împarţi, când eşti murdar de tină? // Ieri, Doamne, ai venit la un poet: / În satul lui, în casa părintească – / Desculţ, flămând, sărac, trăgând încet / Atotputernicia Ta dumnezeiască – // Era o zi de toamnă –n care toţi / Ţi-au luat cojoc, toiag (veşmintele)- sărăcăcioase – / Cuvântu-Ţi mut, l-au răstignit la porţi, / Ţi-au lăsat doar lumina peste oase – // Şi a plecat la masă-ntregul sat, / Şi te-au lăsat cum te-a făcut Fecioara, / Doar cu lumina stelei, îmbrăcat, / Să duci în spate, pe Golgota, ţara ... 12 octombrie 2007”. 
  
Poemele “Cain” şi “Abel” sunt versificări ale istorisirilor biblice despre cei doi fii ai lui Adam şi ai Evei de la Răsărit de Eden şi despre ofrandele lor aduse lui Yahve, sfârşind cu primul fratricid din Geneză. Poetul susţine punctul de vedere al fiecăruia: Cain aduce jertfă din sângele fratelui său lui Dumnezeu, iar Abel îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a avut prilejul să moară ca jertfă de ispăşire pentru fratele lui. 
  
Un foarte frumos poem dedicat Fecioarei Maria este intitulat: “Flori de iconiţă”, un poem-rugăciune şi cerere de iertare de la Mijlocitoarea noastră pe lângă Fiul ei Isus. 
  
Lumina are un rol hotărâtor în lirica lui Jianu Liviu Florian, ea este omniprezentă, la fel cum este în toată viaţa noastră, elementul esenţial şi nu ne-am închipui nici o clipă că am putea trăi fără ea: “Mai lasă lumina să treacă prin tine, / Mai las-o, om –frate, mai las-o, vecine, / Căci numai lumina rămâne din noi, / Un fel de silabă, un fel de altoi – // Mai lasă lumina să treacă prin casă, / Doar ea nu ne-apleacă, doar ea nu ne-apasă, / Mai lasă lumina să treacă pârleazul / Spre lazul pe care n-ajunge necazul – // Mai lasă lumina să guste, ea, buna, / Din vieţile noastre, trăite ca una, / Mai lasă lumina, cu palmă de pască, / Să ne mai mângâie, să ne cântărească – // Mai lasă lumina să râdă, să plângă, / Cu morţii, cu vii, cu dragoste, lângă – / Mai lasă lumina să picure rouă / Pe inima noastră, tăiată în două – // Mai lasă lumina să-nvie, din moarte, / În veac să ne ierte, că-i suntem departe ... 14 noiembrie 2007” (Mai lasă lumina). 
  
Poemele cu tematică ceremonială, sunt de mare interes pentru poet, ca şi pentru cititori. Printre ele, cele legate de pomul de Crăciun, de Moşul care aduce daruri, ş.a. În poezia “Darul” – autorul scoate în evidenţă faptul că toţi cer câte-n lună şi-n stele de la Moş Crăciun, dar un singur lucru este neglijat: Raiul! Nimeni nu cere Raiul, ca dar de la Dumnezeu. Ori, dacă ai primit Raiul, ai primit totul. Şi invers: în zadar ai primit un univers întreg de jucării şi bunuri, dacă nu ai primit Raiul. 
  
Un frumos Omagiu eminescian scrie poetul în poezia “Eutopia”: 
  
“A fost odată un om care scria mai departe. / Puţini îl citeau. Tot mai impari, îl studiau după moarte. / A fost, din carte în carte, de toate: / Tei, îndrăgostit, şobolan. Sau luceafăr. / Prea bătrân, ori prea tânăr. / Prea cald, ori prea rece. / Niciodată întreg la sufăr. / Mioritic astral, ca o floare de nufăr / Pe un lac sideral / De cireşe. // Atâtea cuvinte, ieşite să ceară cuvânt / Pietrelor de morminte. // El scria cu cei care îl înşelau. / Scria cu Alfa şi Omega, şi cerşetorii din Au! / Care nu existau. // Şi pentru că toţi era frumos să poarte, măcar, numele, mic, / El repetă mereu: Trăieşte, trăieşte, trăieşte! / 16 ianuarie 2001- 14 ianuarie 2008”.  
  
Din acelaşi simţământ naţional a izvorât şi “Doina Unirii: “O lumânare pentru vii, / O lumânare pentru morţi. / Închină-te, atât cât poţi, / Cu drepţii Sfintei Românii! // O lumânare pentru vii, / O lumânare pentru morţi, / În fiecare zi, de poţi, / Cu Dumnezeu ne vom uni! // O lumânare pentru vii, / O lumânare pentru morţi. / Hristos este la noi, la porţi, / Spunându-ne: Române, fii! / 24 ianuarie 2008”. 
  
De asemenea, rugăciunea “Lacrimi aurite” atestă pietatea şi smerenia poetului, care nu cere pentru sine nimic, ci doar să fie vrednic de jertfă pentru Isus: “Ia cerul meu şi umple-l cu sfinţi, în loc de stele! / Ia gândul meu, si umple-l cu seu de lumânare! / Ia viaţa mea, şi fă-o Biserică la cele / Arând cu duhul ţarini de trupuri muritoare – // Ia-mi mâinile şi fă-le în palme, crăpătură / În care să coboare duhovnicii din rai, / Ia-mi inima şi fă-o, în ruga lor, prescură, / Cu milă să ne-mpartă lumina lor de crai – // ( ... ) // Ia-mi, Doamne, tot cuvântul, litania, şi versul, / Şi fă-mă zugrăveala ce numai Tu, o ştii, / Icoană ce aşteapta din cer, să-i vină mersul, / Să stea-n aceeaşi strană, plângând pentru cei vii –/ 30 ianuarie 2008”. 
  
Un adevăr copleşitor reiese din poemul “Calea Adevărului vieţii” – şi anume acela că omul nu este recunoscător pentru toate bunurile primite din Mâinile lui Dumnezeu, decât atunci când le-a pierdut pe toate, ori este pe cale să le piardă. Uneori prea târziu: “Primit-am semne cum n-au mai fost – / Minuni, şi lauri, şi bogăţii ... / Dar Ţi-am spus: Doamne, nu eşti aci! / Nu Te cunosc ... // Când închina-Ţi-s-au toţi, pe de rost – / Când rugăciunea spuzea-n chilii ... / Ţi-am spus: Nu, Doamne,nu eşti aci! / Nu Te cunosc ... // Când toţi ţineau şi mătănii, şi post - / Când erai Slava Lumii de fii ... / Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci! / Nu Te cunosc ... // Când nici-o taină nu avea cost – / Şi-o veşnicie, eram copii ... / Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci! / Nu Te cunosc ... // De-abia când daruri nu au mai fost - / Când din lăuntrice împărăţii / Tu ai murit ca să fiu între vii, / Ţi-am spus: Iisuse, Te recunosc ... / 31 ianuarie 2008”. 
  
Obişnuinţa de a ne ruga pentru toţi, vii sau morţi – este pentru creştin o datorie, o poruncă bisericească. Şi poetul se roagă deopotrivă, pentru aceştia toţi la un loc, citându-l pe Arhimandritul Ilie Cleopa care spunea tuturor: ,,Mânca-v-ar Raiul!”, bucuros voi spune, / Precum Cleopa – pomenind, aşa, / Toţi viii Lumii, şi toţi morţii de pe Lume. / Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!” 
  
În poemul “Mă-ntreb, Iisuse” – autorul subliniază faptul că Milostivirea Divină este atât de mare încât Mântuitorul nu refuză pe nimeni care vine la El, ci îi iartă şi-i mântuieşte pe toţi. De asemenea, autorul ne învaţă să nu aşteptăm recunoştinţa omenească pentru binele făcut, dimpotrivă, cel căruia i-ai făcut bine, acela va deveni duşmanul tău. Şi dacă acceptăm acest lucru, vom înţelege, cu puterile noastre omeneşti, ce înseamnă să-l iubeşti pe aproapele. 
  
Un poem extraordinar prin originalitate şi modalitate de expresie este “Curriculum Vitae” – în care poetul, spre deosebire de alţii care se ridică singuri în slăvi şi se autoproclamă perfecţi, îşi aduce mustrări pentru că nu a făcut totul pentru Isus şi se simte nevrednic de Împărăţia Cerurilor: “Cel de pe urmă, Ţie, când mă-nchin, / Şi primul, nervii, când irump, din mine – / Întâiul Tău, uscat şi sterp, smochin, / Şi cel din urmă făcător de bine – // Întâiul ce ia hrana Ta, din blid, / Şi ultimul, la altul, ce-o împarte – / Cel de pe urmă, tencuit în zid, / Şi primul, ce Îţi cere dar, şi parte – // Întâiul ce Îţi cere ajutor / De e bolnav, sau doar un nerv, îl doare – / Şi ultimul ce-Ţi este rugător, / De grija altui semen, la strâmtoare – // Întâiul, trupul lui de e bolnav, / Ce-Ţi cere milă, binecuvântare – / Şi ultimul, pe-un altul, mai firav, / Să îl intrebe, măcar, ce îl doare - // Întâiul, ce se vede doar pe sine, / Întâiul, ce se vrea ferit de chin, / Întâiul, ce nu vede deloc bine / Prinosul altui suflet de creştin – // Întâiul, în zavistie şi ceartă, / Întâiul, în invidie, răutate, / Ultimul, crucea altuia, ce-o poartă, / Şi cade, şi-o ridică, mai departe – / Întâiul ce se roagă, totdeauna, / Să-i fie bine lui, la orice greu, / Şi ultimul ce-Ţi cere a fi una, / Cu una, Doamne, voia Ta, mereu! / 19 februarie 2008”. 
  
Şi de ce să nu recunoaştem că şi noi suntem aidoma celui din Autoportret, dar n-am conştientizat acest lucru ori n-am ştiut să-l exprimăm bine. 
  
Un zguduitor “Testament” – ne face conştienţi că, orice am face, orice sacrificiu am aduce pentru aproapele nostru, chiar şi viaţa de ne-am oferi-o, nu se poate compara cu Jertfa lui Cristos care a luat asupra Sa totul pentru mântuirea noastră şi s-a dat la moarte pentru toţi: “Milenii de foc am trăit într-o viaţă – / Şi tot ce-am ales n-are-n lume folos – / Că nu despre aur ori fală învaţă - / Ci despre Păstorul Iubirii, Hristos – // Şi tot Universul am mers – era piaţă – / Şi tot se vindea, o, atât de frumos! / Şi toţi se luptau pentru propria lor viaţă – / Dar viaţa-şi dădea, pentru toţi, doar Hristos – // Şi timpuri şi ere păreau că răsfaţă – / Materie şi spaţii dădeau din prinos – / Dar schimnic era de schimbarea la faţă, / Căci totul e-n sine, Eternul Hristos! // Dar cât de puţini îi urmau o povaţă! / Şi-n cuget, şi inimi, ce plumb este gros! / Cum mergem cu toţii, jucând ca pe aţă / Spre hăul pe care e Punte – Hristos! // Eu ştiu: precum iarba, cuvântu-mi vă spală / Picioarele goale - şi neputincios / Nespusele-mi taine, să lepăd pe coală - / Vă rog, doar: urmaţi-L pe Domnul Hristos! // Cu slabe puteri, pipăind precum orbii, / Târaş, bâjbâind, numai suflet şi os – / Anină-ne, Doamne, de fluierul vorbii, / Să fim doar Lumină, în Domnul Hristos! / 12 martie 2008. 
  
Adevăruri cutremurătoare rosteşte poetul în “Cum a murit veşnicia la sat” – replică a sintagmei lui Lucian Blaga “Veşnicia s-a născut la sat”. Realităţile de azi relevă faptul că bătrânii ţărani mor singuri în casele lor şi nici măcar nu are cine să-i îngroape. 
  
Numeroase poeme au drept cadru idilic satul şi ele sunt aproape pasteluri de o frumuseţe negrăită în care, elementul cosmic se îmbină armonios cu cel terestru, iar sacrul se prelinge precum stropii de ploaie, în realitatea profană. Ex.: “Să ningi în sat, cu mine, des ... ”; “Seminţele luminii”; “Schimbarea la faţă”; “Rugăciune atee”; “Crucea de fiecare zi”; - care ne învaţă cum trebuie să dăruim; “Psalm pentru sufletul iubitei”; “Citeşte şi dă mai departe”; “Quo vadis, Homine?” – aceasta din urmă – remarcabilă prin mesajul cuprins în ea: iată, în nepăsarea lor, oamenii au uitat de Dumnezeu, nu se mai roagă, nu se mai sinchisesc de cele sfinte: “Aşa se face că eşti de prisos, / Năframă pentru lacrimi şi durere, / Şi eşti înmormântat până la os / Chiar şi în psalmi pioşi de înviere – // Aşa se face că, de viu, în ziduri, / Îţi facem locuinţă de istov, / Şi împărţim din trupul Tău, în bliduri, / Ziua de mâine, la săraci, ca Iov – // Căci ce aveai de dat, ai dat, şi dai, / Şi ce avem de dat e de ruşine – / Tu eşti în iad, şi noi, trăim în rai, / Şi pentru noi, se poate şi mai bine ... / 3 mai 2008”. 
  
O poezie care mi-a umezit geană cu geană este “Cântec de leagăn” în care autorul se închipuie copil pe genunchii lui Dumnezeu: ”Mai ia-mă, Doamne, pe genunchi. / Cu mine, joacă-Te pe lazuri, / Mai dă-mi Lumină din rărunchi, / Să zbor, bătrân, peste pârleazuri – // Mai ia-mă-n braţe, să mă duci / Unde Ţi-e dragostea mai mare. / Acolo unde scrii pe cruci, / Că viaţa noastră, capăt, n-are – // Mai fă-mi din zdrenţe, jucării, / Şi de nu ştiu ce Ţi-aş mai cere, / Adu-mi la poartă mulţi copii, / Căci ei ştiu drumul spre-nviere - // Adu din ceruri vaci şi boi, / Licori de grumbene, în linguri, / Şi vino la păscut, cu noi, / Să ne păzeşti, că suntem singuri - // Fă-ne colibe din frunzar, / Şi mere coapte-n pietre calde. / Ne culcă seara, în cuibar / De şură-n - fânul de smaralde – // Copii de îngeri, de mai sunt, / Să ni-i trimiţi, să batem cotca. / Să ningă florile mărunt, / Pe unde-Ţi trece-n vise, lotca – // Şi din cireşii lui Avram, / Din merii verzi ai lui Simion, / Ne mai apleacă,-n somn, un ram, / Căci, Doamne, eşti, şi Tu, tot om. // Mai du-ne tălpile pe râu. / Adu-ne peştii pe aproape, / Să le-aruncăm din palme, grâu, / Să coborâm cu ei, pe ape – // Şi din izvoare, din oglinzi, / Unde Te vezi, cu bărbi de iarbă, / Cu mâna, cerul să ni-l prinzi, / Ca gura noastră, să îl soarbă – // Şi bâte zvelte, de alun, / Pune-ne-n mâini, pe drum de piatră, / Venind la Tine, unde pun / Bunicii, satului nou – vatră - // Mai ia-ne, Doamne-n braţe, iar, / Şi ne mai leagănă, cuminte, / Să ne fii Domn, etern, măcar, / Şi-n veci - copiilor, părinte ... / 8 mai 2008”. N-am putut să nu citez tot poemul, fiindcă nu m-am îndurat de nici un vers să-l las de izbelişte în toată splendoarea lui şi am vrut ca şi alţii să se împărtăşească din ele. 
  
Omul perceput în chiar substanţa sa cea mai intimă, găsindu-şi mijloacele de expresie cele mai fericite, printr-un har care numai de la Dumnezeu purcede, acesta este autorul versurilor de faţă şi nu o să încetez a mă minuna de câtă profunzime spirituală se află-n adâncurile sale.  
  
Poetul ne învaţă, de asemenea, cum să facem daruri pentru că, făcând daruri, ne facem nouă înşine un bine. Poezia “Darul” este edificatoare în acest sens: “Am dat un dar unei femei bătrâne, / Care cânta în strană de demult. / Şi am privit o clipă, să ascult / Lumina bucuriei ei, de pâne. // În mâna stângă, aşeză ea darul, / Cu mâna dreaptă, I s-a închinat. / Şi faţa toată i s-a luminat / Când, sărutându-L, i-a cântat troparul – // Şi parcă-n toată viaţa ei nu a primit / Un dar mai scump. Ca un copil, sfioasă, / Era în fericirea-i, mai frumoasă / Ca somnul unui prunc, la răsărit. // Şi am plecat prea plin de bogăţie, / Lăsându-i ei, în palme, pe Maria / Cu pruncul, sărutându-i veşnicia. / De-un leu, o iconiţă de hârtie ... // Dar ei, bătrânei, toată bucuria ... / 12 august 2008”. 
  
Multe poeme au în centru figura din icoană a Prea Sfintei Fecioare Maria, Măicuţa lui Dumnezeu şi Măicuţa noastră, a tuturor. 
  
Rezonăm la atingerea cuvintelor la încheietura sufletului cu inima, cum să nu rezonăm? 
  
Poemele cărţii de faţă sunt sfinte spovedanii la confesional. Sunt mărturisiri de credinţă. Sunt crezul artistic al unui om care s-a dedicat trup şi suflet Poesiei.  
  
Gata. De-atâta frumuseţe am ostenit. Trebuie neapărat s-o dărui. 
  
Poate dumneavoastră, poate altora. Depinde de cine va fi dispus s-o primească. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
28 noiembrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
POEMELE VAMEŞULUI MÂNTUIT. JIANU LIVIU-FLORIAN: Imnurile făţărniciei , Semănătorul, 2011 / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 332, Anul I, 28 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!