Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 220 din 08 august 2011        Toate Articolele Autorului

PLUGUŞORUL - Cercetare realizată în anul 1996, la Azilul de Bătrâni din comuna Smeeni, judeţul Buzău
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PLUGUŞORUL 
  
Cercetare realizată în anul 1996, la Azilul de Bătrâni din comuna Smeeni, judeţul Buzău  
  
de către Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Se anunţa, încă dis-de-dimineaţă, o zi frumoasă. Ştiam că după multe căutări, voi reuşi să găsesc ceea ce îmi doream de mult timp. Mergeam pe "drumul Buzăului"spre o comună nu prea mare, dar cu o construcţie deosebită a caselor. Am întâlnit câţiva bătrâni ai satului cu care am stat de vorbă, dar nu era ceea ce căutam eu. Ştiam că mă aflam în locul potrivit dar nu găsisem încă persoana pe care o căutam, cu disperare, de câteva zile. Am aflat că în această comună, se află un azil de bătrâni. Toată căutarea mea îşi găsise acum un rost care mă atrăgea într-un joc ai cărui paşi începusem să doresc să-i cunosc. 
  
Asistentele m-au întâmpinat cu multă bunăvoinţă , dar ceva parcă le oprea să-mi spună despre suferinţa bătrânilor care locuiau acolo. Acea suferinţă care se simţea peste tot, parcă plutea în aer şi nimic nu ar fi putut să o înlăture. Îşi alesese locul şi se simţea bine unde era, hrănindu-se spiritual din acel loc şi, numai din când în când, îşi simţea clătinate amintirile. Un asemenea lucru s-a întâmplat şi atunci când am intrat eu. Am aflat că aici locuieşte vestitul Moş Vasile, care ştie foarte multe despre viaţă şi despre locurile acestea vechi de când pământul. 
  
M-am prezentat bătrânului care, la rându-i, cu o voce calmă mi-a răspuns, recomandându-se: Vasile sau mai bine Moş Vasile, după cum mă ştiu oamenii de prin părţile locului. Din felul cum vorbise înţelesesem că accepta cu mare bucurie apelativul moş, legat într-o într-un univers mitic al vechimii, ca semn al vârstei lui înaintate, pe care şi-o dorea privită cu mult respect.  
  
Rupţi de tot ceea ce ne înconjura, bătrânul a început să-şi depene amintirile, simţind din vocea lui o caldă apropiere faţă de mine. Am înţeles că se născuse în oraşul acesta de graniţă, Buzău, prins de multe ori în greul tăvălug al istoriei, cam de când venise pe lume, la începutul anului 1910. Până în anul 1996 a locuit în Buzău după care singurătatea şi teama că va muri fără să se ştie de el l-au făcut să se decidă să vină la Azil. Strada pe care a locuit se numea Democraţiei, la numărul 61. La vârsta de 13 ani a intrat la şcoală pentru a pentru a învăţa o meserie. Locuise într-o casă obişnuită, simplă, îmi spunea, pe care şi-a dorit să o descrie (fig. nr.l).  
  
I-am pus în mâna dreaptă un creion şi, pe o bucată de hârtie A4, l-am rugat să contureze casa copilăriei lui. Îi urmăream mişcările şi trăsăturile feţei şi, cu se apropia de încheierea conturului casei, ochii i se umezeau de lacrimi. Din aceasta am înţeles că avea o sensibilitate la tot ceea ce însemna aducere aminte. 
  
Tot vorbind cu Moş Vasile, am aflat că nu s-a uitat decât o singură dată la televizor, deoarece îl considera lucrul diavolului, dar asculta în schimb radioul: ştirile şi emisiunile de folclor. Îi plăceau foarte mult, atunci se transpunea în ceea ce îşi dorise el în copilăria lui: un om de vază. Am înţeles mult mai târziu, la încheierea studiului meu, ce însemna pentru Moş Vasile un om de vază. 
  
Am început şirul meu de întrebări faţă de subiectul pe care mă interesa cel mai mult, modalităţi de expunere a colindei Pluguşorul, dialog în care eu, ca interesat m-am notat cu R iar pe intervievat cu MV şi am purces la şirul de întrebări:  
  
R: Dar familia dvs. cum era? 
  
M.V.: Exista un respect deosebit, pe care îl aveau toţi ţăranii români faţă de familie, nu ca în ziua de azi, când copiii ajung să-şi ignore sau să-şi bată părinţii. Tatăl meu era un om muncitor, iar mama o femeie foarte blândă şi înţelegătoare. Şi azi îmi aduc aminte că, atunci când punea laptele la prins, mereu îmi spunea să nu mă apropii prea mult de el că nu mai iese bun dacă îl deranjez de la locul lui. Ca în poveştile lui Creangă şi ştia ea de ce îmi spunea. Avea o experienţă de la moşii ei. 
  
R: Exista un loc anume unde îl punea la prins? 
  
M.V.: Păi în policioară, la o anumită distanţă, ca să iasă bun. Dacă îl punea mai sus sau mai jos ieşea acrişor. 
  
R: Pe vremea când eraţi copil vă duceaţi la colindat?, de acum începea subiectul care mă interesa cel mai mult şi pentru care străbătusem atâta drum de la Bucureşti şi până în satul acesta pierdut al Buzăului. 
  
M.V.: Mă duceam cum se duceau de altfel toţi copiii. Când eram mai mic mă duceam cu Moş Ajunul, am fost şi cu Pluguşorul şi multe altele. 
  
R: Când mergeaţi cu Moş Ajunul ce primeaţi? 
  
M.V.: În general, primeam covrigi, nuci, prăjituri şi multe altele. 
  
R: Cine erau cei pe care îi colindaţi? 
  
M.V.: Mai întâi mergeam la rude, apoi la vecini şi, după aceea, la ceilalţi oameni, până în zori. 
  
R: Existau oameni satului, care să nu vă primească? 
  
M.V.: Lumea de atunci nu era ca cea de azi. Atunci nu se bătea la poartă cum se bate astăzi; băteam numai în cazul în care ştiam că în curtea respectivă se aflau câini. În rest, porţile erau deschise. Toţi erau primiţi cu colindul, nu ca azi (repeta foarte des nu ca azi. După mult timp de la această întâlnire am stat şi am meditat asupra cuvintelor bătrânului: nu ca azi şi am înţeles că noi, oamenii, ne-am schimbat profund lăsând în urmă datini, obiceiuri, credinţe. Suntem altfel de cum eram, să zicem, acum treizeci sau chiar o sută de ani. 
  
R: Ce îmi puteţi spune despre datina Pluguşorului? 
  
M.V.: Pregătirile începeau cu câteva zile înainte, când se forma ceata de băieţi, care urma să colinde toată ziua [...]. 
  
Înainte de a expune dialogul pe care l-am avut în continuare cu Moş Vasile, doresc să fac o descriere a caselor şi a obiectelor ce erau folosite la colindat dar şi la modul cum era aşezarea cetei de băieţi, care mergea la colindat. 
  
Majoritatea caselor din oraşul Buzău, la începutul secolului al XIX-lea, erau case simple, cu trei-patru camere.  
  
R: Îmi puteţi spune mai în detaliu câte ceva despre aceste case din zona unde v-aţi născut ş i despre felul cum erau construite? 
  
M.V.: Cum să nu. În primul rând vreau să vă spun că toată casa era construită din lemn. Avea trei camere, iar în una din ele dormeam noi. Stâlpii casei aveau o construcţie deosebită. Îmi pare rău că nu îmi amintesc prea bine cum mai erau şi decât să vă desenez cine ştie ce, mai bine vă povestesc altceva. Ferestrele aveau obloane iar pe dinăuntru femeile coseau frumos, cu aţă viu colorată nişte perdele, prinse la mijloc, pentru a lăsa lumina soarelui să pătrundă în casă. Uşile de la intrare erau din lemn, vopsite iar casele văruite. Îmi aduc aminte cum mai străluceau toate în ajunul Paştelui. Ce frumos era şi cât de curat. Şi noi ne curăţam pe dinăuntru, în suflet şi ne vorbeam surâzând, nimeni nu era necăjit. Era frumos; ţinu să-şi încheie expunerea bătrânul, căruia, din curiozitatea studiului meu de cercetare a zonei, îi răscolisem amintirile.  
  
R: Aţi spus mai devreme că vă strângeaţi într-o ceată. Îmi puteţi spune mai multe despre această ceată de băieţi, cu care porneaţi la colindat? 
  
M.V.: Păi, ceata era formată din 10-15 băieţi, ce urmau să colinde de dimineaţa până seara, în ziua Pluguşorului. Aceasta era singura care mergea cu Pluguşorul şi care postise cu trei zile înainte, pentru a fi curaţi. Ar fi fost vai de cel care nu ar fi postit. Şi părinţii şi rudele membrilor cetei colaborau la purificarea noastră, pentru că eram cei care uram şi treceam din gospodărie în gospodărie. Era foarte greu să faci parte din această ceată. Cine ar fi încălcat datina era îmbrăcat sumar şi legat în plină iarnă de un copac din pădure o noapte întreagă ... şi toţi ştiam asta, d-aia ne era şi teamă. Dar era prea mult respect faţă de datină şi nimeni nu ar fi încălcat regulile. Aveam demnitatea noastră. Eu am avut norocul să intru în rândul cetei şi să merg la colindat. Atunci nu era cum e acum, când toată lumea se duce cu Pluguşorul. Era o mândrie să mergi cu grupul ales pentru a colinda şi fetele te priveau altfel, ceva tainic, pentru că nu oricine avea acest prilej. 
  
R: Ce condiţii trebuiau să îndeplinească băieţii pentru a putea face parte din ceată? 
  
M.V.: În primul rând, trebuiau să fie oameni serioşi, să ştie Pluguşorul, versurile acelea multe, să intoneze şi să aibă voce puternic să cunoască tonalităţile şi să fie cunoscut de oameni, pentru a putea pătrunde în gospodăriile lor. O astfel de ceată se strângea foarte greu, de aceea ea rămânea aproape neschimbată de la un an la altul. Dar nu pot să vă spun despre ceată dacă nu vă spun cum era alcătuită şi ce avea fiecare de făcut. Cei mai mulţi dintre noi aveam cai, doi dintre noi purtau bradul, doi erau cu buhaiul, doi-trei cu bici, doi cu plugul, iar ceilalţi aveau acioi (a se vedea schema aşezării băieţilor în dimineaţa pornirii la colindat, fig. nr.2). Cu ceata de băieţi mai erau şi lăutarii, care însă nu făceau parte din ceată. Ei erau plătiţi de către cetaşi să meargă cu ei peste tot. După ce terminau de colindat erau plătiţi şi lăutarii. 
  
R: Caii, cum erau înşeuaţi şi împodobiţi caii, pentru că aţi mai sus că îi aveaţi în dotare şi că făceau parte din alai?  
  
MV.: Ooo!, exclamase bătrânul: ce frumos îi împodobeam. Erau ţesălaţi cu o zi două înainte de colind, străluceau, nu alta ... şi le puneam beteală, le împleteam coamele cu şnururi colorate: roşu, verde, galben, alabastru, multe culori, pe care le făceam fiecare rost de pe la casele noastre. Noi îi împodobeam şi plugul. Nimeni nu avea voie să intervină în pregătirile noastre, decât noi. Nu am ştiut niciodată ce murmura, în timpul pregătirilor şeful nostru, vătaful. Era ceva de care numai doi-trei ştiau. Cailor li se punea pe spate câte o pătură ţesută, groasă, din lână, să nu le fie frig, că era un ger de crăpau pietrele, nu alta şi nu aveau hamuri. Întotdeauna caii înconjurau ceata, care mergea la colindat. Erau împodobiţi şi cu faete (panglică) de diferite culori. 
  
R: Ce îmi mai puteţi povesti despre împodobirea cailor? 
  
M.V.: Ehe!, zise Moş Vasile, erau foarte frumoşi. Le puneam pături pe spate, după cum am mai spus, să nu le fie frig, pentru că umblai cu ei toată ziulica, că satul era mare şi oamenii ne primeau cu multă bucurie. Băieţii ce mergeau călare trebuiau să ştie foarte bine să-i stăpânească, deoarece nimeni nu făcea loc statului, eram în forfotă mare. Ţin minte că spre asfinţit, când ne apropiam şi noi de cele din urmă case, caii deveneau mai nervoşi şi trebuia să-i potolim, să-i stăpânim, unde trebuia mare meşteşug de strunire, deoarece trebuia să mergem pe la toată lumea. De aceea se alegeau caii cei mai rezistenţi, dar şi cei mai frumoşi. 
  
R: Dar de ce trebuia să vă duceţi la toţi? Nu se puteau duce alţii? 
  
M.V.: Nuuu, lungi negaţia bătrânul, ca un semn categoric, pe vremea aceea se forma o singură ceată ce mergea cu Pluguşorul. Nu se punea problema să nu ajungem la toţi. De aceea, se alegeau foarte greu băieţii ce trebuiau să meargă cu plugul. Acum înţelegeţi dumneavoastră de ce era o mândrie pentru noi să facem parte din această ceată? 
  
Bradul, cu multă rânduială ales, pe care îl purtau feciorii satului avea o înălţime cuprinsă între 2 şi 4 metri, iar în vârf i se punea o icoană cu Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul în braţe. 
  
R: Ce îmi puteţi spune despre brad, Moş Vasile? Cine avea grijă de el, cine îl purta şi cum îl împodobeaţi? 
  
M.V.: Brad ca acela nu avea nimeni în casă. Mi-aduc aminte că era cel mai frumos brad care exista în anul respectiv pe la casele oamenilor. Înalt de aproape trei metri şi jumătate, dar de cele mai multe ori ajungea şi la patru, patru metri şi jumătate. În vârf i se punea icoana, care îl sfinţea şi dădea o notă aparte alaiului nostru. Trei băieţi abia îl puteau duce. Avea în el mere, nuci, beteală colorată, ce aveam şi noi prin gospodării mai bun. 
  
În continuarea discuţiei noastre am vorbit şi de plug. Ştiam că de la numele acestei unelte agricole, folosită la munca câmpului venea colindul, de care mă interesam cum se mai sărbătoreşte în aceste părţi ale ţării. Bătrânul îmi spusese că foloseau un plug cu două brazde.  
  
Se alegea cel mai frumos plug, căruia i se puneau doi boi, ca să-l poată trage unde participau doi flăcăi zdraveni, unul care să ţină boii, iar celălalt care să ţină plugul. Şi plugul era împodobit, mi-a spus Moş Vasile.  
  
R: Dar la ce le trebuia plugul la colindat, Moş Vasile? 
  
M.V.: Păi din această cauză se numeşte şi această datină aşa. Eu, de când mă ştiu, numai aşa mergeam la colindat, cu un plug împodobit cu hârtie colorată, şervete şi flori, ca de sărbătoare. Dar vremurile s-au schimbat; îmi tot repeta cu părere de rău bătrânul şi regreta. Timpul care a trecut nu mai era pentru datina Pluguşorului aşa cum fusese odată, în vremea copilăriei lui. Înainte, pe vremea tatălui meu, dar şi când eram eu mai mititel, ţin minte; ne asigura bătrânul: mergeai în curtea omului să-i tragi două brazde să aibă recoltă bună în anul ce urmează. Şi ştii matale că aşa se întâmpla şi îi uram din toată inima, pentru că oamenii d-aia ne primeau, să-i colindăm, şi aveau mare încredere în urarea noastră iar noi le ziceam: Vă urăm cum se cuvine / Pentru anul care vine / Holde mari / Cu bobul des / Şi pe creste / Şi pe şes! 
  
Am vorbit şi despre boii, care trăgeau plugul de fier: 
  
MV.: Erau aleşi boii cei mai frumoşi, dar şi cei mai Fig. nr.3. Buhaiul desenat de bătrân rezistenţi. La gât li se puneau cănăfei roşii, albaştri şi alte culori; predominanţi erau cei de culoare roşie: La urechi cu cănăfei / Şi la bot mustăţi vreo trei . Se opri şi mă privi lung, după care mă întrebă (pauza în care m-a privit, fără a-mi pune nicio întrebare am înţeles-o ca pe o ezitare), dar totuşi te întreb: cunoşti versurile acestea? 
  
R: Da, i-am răspuns; s-a uitat mirat la mine şi a plecat privirile, prinzând între degetele sale o scamă, de pe pantalonii decoloraţi de timp, din postav, pe care îi avea pe el: e bine că şti, putem discuta mai departe. 
  
MV.: Tot de gâtul boilor li se atârnau şi acioaia . La fel ca la cai, boilor li se puneau faete de diferite culori, dar predominantă era culoarea roşie. 
  
Biciul mi l-a descris astfel: era împletit în şapte, având o lungime de 6-7 metri. Când pocneai cu el, despicai piatra, nu alta. Tunet, noi nu ne jucam cu datina. 
  
Buhaiul (fig.nr.3), alcătuit dintr-o putinică, chiostec, avea capacul din piele tăbăcită de viţel. 
  
R: Despre buhai ce îmi puteţi spune? 
  
M.V.: Aaa, scotea un sunet atât de frumos. Ne chinuiam mult la construcţia lui pentru a îl face să scoată sunetele cât mai frumoase, nu dintr-alea dogite şi supărătoare la ureche, cum mai aud în zilele de azi, că de cât să-i primeşti, mai bine îi iei la goană, că rămâi fără timpane. E greu să mai găseşti ceva bun azi, 
  
Icoana, continuă bătrânul să-mi spună: se punea în vârful bradului şi, prin asta, se înţelegea că Domnul era alături de cei care colindau dar şi îndemnul către cei colindaţi că noi, colindătorii suntem urători ai Domnului, numai cu ajutorul lui ceata căpăta ceva divin iar urarea era şi în ceea ce priveşte roadele din anul care urma să vină, eram urători ai belşugului. 
  
R: Dar de ce se punea icoana în vârful bradului? 
  
M.V.: Păi, lumea pe vremea aceea era foarte credincioasă. Nu vedeţi că acum nu se mai fac recoltele cum se făceau înainte? Suntem lipsiţi de credinţă ... atunci, nu se foloseau îngrăşăminte şi oamenii erau mult mai sănătoşi faţă de ziua de azi. Obţineam porumb mult mai bun şi mai vârtos. Nici de grâu nu ne puteam plânge. Acum, parcă totul s-a dus. Iar Domnul era cu noi în tot ceea ce făceam. Astăzi, oamenii au uitat să se mai roage la Dumnezeu şi vezi ceea ce se întâmplă. Nu mai au frică şi nici ruşine unul de altul, e greu şi greul ni-l facem noi. 
  
Vătaful era un om ales, îmi relatează în continuare intervievatul meu, mai în vârstă decât toţi şi foarte cinstit. În general, oamenii ne ofereau bani, se duceau la vătaf şi introduceau banii în cutiuţa pe care o avea acesta. Lungimile acestei cutii, destăinuie Moş Vasile, erau de 20cm/20cm/35cm. 
  
R: Care era rolul acestui om. Pe care dumneavoastră l-aţi numit foarte cinstit? 
  
MV.: Am zis foarte cinstit pentru că umbla cu banii iar banul este ochiul diavolului. Ne cunoaştem între noi şi ne ştiam care şi ce vrem. Au fost cazuri, în alte sate, când vătaful şi-a făcut partea lui, separată, fără să ştie grupul. Cazuri izolate, dar se aude şi oamenii îl nesocotesc pe cel ce face astfel de hoţii, de aceea s-a înfiinţat şi un contabil, care ţinea evidenţa banilor, care se tot băgau în cutie. He. Nu era treabă uşoară cu grupul de colindători.  
  
Vătaful strângea banii pe care îi primea de la oameni. Ducea cu el o cutie în care i se puneau banii. În timp ce gazda punea banii în cutie, contabilii, nu mai ţin minte cum le spuneam, scriau câţi bani s-au primit. Ei erau tot timpul lângă vătaf. După ce se termina de colindat trebuiau să iasă toţi banii. Să ştiţi că în satul nostru nu au fost niciodată probleme în această privinţă. 
  
Lăutarii, după cum am mai subliniat şi în rândurile de mai sus, însoţeau ceata de băieţi, de dimineaţa până seara târziu. În genere, erau doi. Unul cânta la cobză, iar celălalt la vioară. Erau plătiţi în momentul în care ceata le dădea voie să plece. Până în acel moment aproape tot timpul trebuiau să cânte. 
  
R: Dar băieţii din ceata de urători cum erau îmbrăcaţi în ziua colindului? 
  
M.V.: Aveau cămeşi albe cu multe motive florale şi geometrice. Îmbrăcămintea oamenilor, pentru astfel de sărbători era deosebită, ţesături albe cu cusături migăloase; a făcut o scurtă pauză, după care a continuat cu un oftat: aveam talent şi pictam, desenam, potriveam bine culorile, că cei mari mă dibuiseră şi mă foloseau pentru aşa ceva, la ocazii. Am să vă desenez, din aduceri aminte, o cămeşă bărbătească, ce se purta pe dedesubt, pe sub cojoacele de oaie sau paltoanele groase din postav negru sau maro închis, la petreceri cu vreme friguroasă. Aşa arăta o cămeşă (fig.nr.4) şi-mi întinse desenul să mă dumiresc. Am rămas uimit de uşurinţa cu care creiona şi felul în care ţesea din creion florile de pe aşa-zisa pânză de in, ce o puteai observa pe hârtia pe care mi-o întinsese să văd: nu vreau să desenez prostii, cele femeieşti nu difereau prea mult. Pantalonii pe care îi purtam erau albi şi drepţi. Era o îmbrăcăminte foarte lejeră. 
  
R: Dar la brâu cu ce vă încingeaţi? 
  
M.V.: La brâu ne prindeam betea (corect: beteală), care era din catifea neagră, cusută cu mărgele de diferite culori, prinse într-o aţă tare, specială, să nu se poată rupe uşor. Mărgelele erau de formă cilindrică şi, în general, predomina culoarea roşie. Dar existau şi mărgele de culoare albastră şi galbenă. Fetele îşi puneau pe ele cămaşa şi fota, care avea pe ea fluturaşi şi mărgeluţe şi şedeau mândre să ne asculte uratul, lângă părinţii lor. Dintre cele pe care le colindam îşi aveau câteodată drăguţi în mijlocul grupului şi îţi dădeai seama numai că respectivul din alai dorea o mai mare zăbovire pe la casa aceea. Tot cânta şi pocnea din bici şi ura cu mult foc. Bucurie mare. 
  
După spusele bătrânului pregătirile colindului începeau cu una-două săptămâni înainte de sărbătoare. Atunci se puneau toate la cale. Formarea cetei de băieţi, împletirea bicelor, alegerea boilor şi cailor, construcţia buhaiului. Toate acestea se adunau în casa celui care era desemnat vătaf. Cutia în care se strângeau banii dăruiţi de cei colindaţi era de diferite culori, în general culorile curcubeului. 
  
În ziua pluguşorului se întâlneau dis-de-dimineaţă şi porneau să colinde din casa în casă. În cazul în care curtea omului era destul de mare intrau cu toţii. În momentul în care intrau în curtea gospodarului băieţii cu plugul trăgeau două brazde şi aruncau cu grâu în timp ce se spunea Pluguşorul, citând doar câteva din versurile pe care bătrânul le spunea fără oprire: Să trăiţi / Sa-nfloriţi / Ca merii, / Ca perii, / În mijlocul verii, / Ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!. Apoi gazda le dădea covrigi, vin, nuci şi alte bunătăţi, în cazul în care dispunea şi de bani, gazda se ducea la vătaf şi punea banii în cutia pe care acesta o purta. Tot atunci contabilii scriau suma primită. Toate porţile erau deschise astfel încât ei să poată intra fără a întâmpina niciun fel de probleme, urând toată ziua, de dimineaţă până seara târziu. Dacă nu aveau loc să intre toţi în curtea omului, nici măcar plugul, rămâneau pe stradă caii şi plugul, ceilalţi intrau în curte, pentru ca gospodarii să îi simtă aproape. La sfârşitul colindului, la fiecare casă de gospodari ai satului, încheiam urându-le: Să ne fie-ndestulată / Casa toată! / Ţara toată! / Ia mai mânaţi, măi flăcăi! / Şi strigaţi cu toţii măi! / Hăi, hăi! 
  
După ce terminam colindul gazda trimitea fetele (fata) să le dea nucile, vinul şi ce mai dorea el să ofere flăcăilor colindători. 
  
Se impune însă observaţiei faptul că existenţa cetei la plug şi pluguşor (adică cei ce urau, recitând versurile colindului) avea consecinţe numeroase pentru organizarea şi desfăşurarea obiceiului, iar textele poetice, pe care le cântau sau recitau neîntrerupt, în cadrul ritualului colindatului tradiţional constituie „poezie românească medievală”, care a avut, alături de funcţiile de anunţare, celebrare prin intonare de imnuri a sărbătorii, urare, felicitare, şi pe aceea de catehizare, informare teologică. Prima, şi cea mai însemnată, este că astfel caracterul dramatic poate să se realizeze mai evident. Un întreg arsenal de elemente de recuzită, care se puteau însoţi destul de liber, îşi găseau utilitate simultană, existând suficienţi doritori care să o asigure. Elementele de recuzită îşi justificau prezenţa printr-o mai strânsă legătură sau mai puţin strânsă, munca plugarilor, pe care, într-un fel oarecare, trebuia să o amintească. Lista lor ne ajută să înţelegem mai bine că această datină se cerea să fie văzută (ziua) şi auzită (seara şi noaptea). 
  
Unele izvoare o amintesc pentru trecut, altele o consemnează în zilele noastre. Atunci când apare, plugul este ornat cu hârtie colorată, panglici, şerveţele, flori (aşa cum reiese şi din spusele bătrânului) şi, uneori, pe plug se fixează şi un brăduţ. 
  
Chiar în pasaje din Pluguşor se specifică acest lucru: Puneţi flori la plug, la boi Şi strigaţi odată, hăi. 
  
Ne întrebăm de ce, odată cu timpul, a dispărut prezenţa plugului din această datină? Nu ar trebui să uităm că desfăşurarea obiceiului, iarna şi pe timp de noapte, a limitat puţin câte puţin necesitatea prezenţei plugului, ca şi trecerea obiceiului în repertoriul de vârstă al amatorilor neiniţiaţi, deoarece încredinţarea acestei unelte atât de folositoare la munca câmpului, deosebit de preţioasă, tineretul a renunţat la a-l mai folosi ca recuzită în obiceiul colindatului şi pentru că anotimpul nu le mai permitea transportarea lui rapidă, atât din cauza roţilor din fier cât şi a greutăţii lui. Ei trebuiau să parcurgă distanţe mari, câteodată prin troiene şi faptul acesta i-a făcut să renunţe la acest obiect, care, în realitate favoriza colindul şi datina urărilor binefacerii pământului. Transportul neputându-se face cu uşurinţă şi fără griji, colindătorii au pus bază pe o recuzită uşor transportabilă cu efecte auditive, spectacolul fiind mai mult ascultat. 
  
Cam din deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, grupurile de colindători şi-au asumat transportul următoarei recuzite, pentru colindatul de Anul Nou însă colindatul era un ritual al cărui moment de maximă concentrare se afla în noaptea de Crăciun: 
  
• dintre instrumente folosite în trecut pentru comunicarea la distanţă, s-au limitat la: bucium, trâmbiţă sau corn; 
  
• au adaptat anumite instrumente care dădeau senzaţia efectuării muncii agricole; 
  
• simulau senzaţia prezenţei plugului cu: fiare de plug, bucăţi şi capete de lanţ; 
  
• foloseau instrumente împrumutate din recuzita manifestărilor carnavaleşti; 
  
• şi nu în ultimul rând, în locul lăutarilor, instrumente muzicale vechi şi noi, care dădeau desfăşurării obiceiului caracter sărbătoresc: fluierul, chitara, muzicuţa etc. 
  
Dacă din punctul de vedere al răspândirii obiectelor folosite, le găsim şi la alte popoare, influenţând să zicem datina Pluguşorului, la noi aceste instrumente, amintite, sunt mai mult sau mai puţin întâlnite, însă unul singur, buhaiul, a pus semne de întrebare etnologilor, folcloriştilor şi muzicologilor afirmându-se cu tărie că acest instrument este cunoscut numai la români, şi nu pe întreg teritoriul unde există această unealtă agricolă. Semnalarea târzie a buhaiului, ca recuzită la colindatul de Anul Nou, atunci când s-a făcut cercetarea, au constatat că în zonele Munteniei de Vest, Olteniei şi aproape în toată Transilvania, (după cercetările de teren întreprinse în anul 1885, de către renumitul folclorist român, Gh. Dem. Teodorescu, buhaiul exista, numai în partea de peste Milcov, şi doar de câţiva ani s-a importat şi dincoace (adică înspre centrul Valahiei).  
  
De subliniat este faptul că atunci când îşi face apariţia acest instrument, creat într-un timp când colindul se cerea să se facă mai mult auzit, credem noi pe timpul înserării, dar, totodată, să şi impresioneze prin sunetul înfundat produs, s-a dorit în urma unei constatări practice, pentru că acest instrument românesc există numai în prezenţa acestei datini, pentru că posibilităţile sale muzicale sunt foarte restrânse. 
  
Obiceiuri agrare legate de plug, de cultul acestuia, în forme cât mai variate le întâlnim şi la alte popoare însă la români îşi are o origine cu totul aparte, proprie, legată de mai multe acte constitutive ale poporului nostru. În acest caz pe noi ne interesează mai mult răspândirea acestui obicei în zona cercetată decât cum se manifestă la vecinii noştri. Şi nu-i de mirare acest lucru, câtă vreme cerinţele referitoare la plugul sacru au caracterizat mitologia agrară a multor popoare indo-germanice, fapt arătat pe larg de foarte mulţi cercetători dintre care antropologul Edgar Hahn (1875-1941) în lucrarea sa, Demeter und Baoubo şi eruditul etnolog englez, Edward A. Armstrong, în amplul său studiu The Ritual of Plough, apărut în anul 1943, în revista de specialitate Folklore, LIV, studiu despre care, marele istoric al religiilor, savantul român, Mircea Eliade, vorbeşte în lucrarea sa monumentală, Istoria religiilor.  
  
Subliniem observaţia că slavii de răsărit au cunoscut ceva asemănător, legat de cântecul slăvirii plugului, prin anul 1028, după cum nota etnologul rus Vladimir Ivanovici Cicerov, care a cercetat îndeaproape şi adnotările unui alt mare cercetător în domeniu, Sokolov. Căutările altor oameni de ştiinţă ruşi au dat la iveală, în judeţul Dimitrovsk, regiunea Moskova, un cântec care însoţea strigarea plugului de Crăciun. 
  
Şi etnologul austriac Leopold Schmidt (1824-1892) afirmă în treacăt necesitatea de a privi comparativ folclorul agrar al tuturor popoarelor din Estul Europei, aşa cum eruditul folclorist român, Petru Caraman (1898-1980), afirma că unele manifestări folclorice ale danezilor, nemţilor, englezilor, şi francezilor amintesc de ceea ce este pluguşorul românesc. În câteva cazuri, cum se arăta, încă din prin anul 1887, este vorba chiar de obiceiul pluguşorului dar, spre deosebire de datina noastră, la alte popoare, de la acest obicei, lipsea textul de colindă. 
  
În ceea ce priveşte această datină, Pluguşorul, în lucrarea istoricului şi folcloristului român, Vasile Neamţu, La technique de la production cerealière en Valachie et en Moldavie jusqu'au XVIIIe siècle, publicată în anul 1975 şi distinsă cu Premiul Nicolae Iorga AL Academiei Române, întâlnim nenumărate detalii referitoare la specificitatea agriculturii româneşti, care, fie că aduc confirmarea unor supoziţii din prezenta încercare, fie că sunt confirmate de unele discutate aici, tratând pentru prima oară aceste aspecte ale culturii materiale de pe teritoriul românesc. Aceste concluzii, de mare valoare pentru oamenii de ştiinţă din domeniu, au adus lămuriri şi au făcut să se înţeleagă că practicile şi credinţele folclorice despre plug s-au alcătuit şi dezvoltat direct proporţional cu generalizarea acestei unelte agricole, indispensabilă la români, în activitatea depusă pe câmp. De aici, desprindem concluzia că în problema originii şi vechimii acestui obicei nu îl putem împinge mai departe de secolele al X-lea sau chiar mijlocul secolului al XI-lea, dacă ţinem seama şi de faptul că de prin acea perioadă, sosirea Anului Nou se sărbătorea încă, în estul Europei, la 1 Martie. 
  
Nu putem afirma cu siguranţă că acest obicei aparţine numai românilor şi că este cu totul specific ţării noastre. Subliniind prezenţa unor fapte de esenţă similară, în spiritualitatea altor popoare europene, simţim nevoia de a preciza când şi cum s-a realizat, până la trăsături cu totul aparte, obiceiul cu plugul la români, ca urmare a unor condiţii şi posibilităţi proprii. 
  
Când, cum şi unde a apărut pluguşorul la români, nu putem şti cu siguranţă, dar cunoaştem unele studii care s-au întocmit în urma unor amănunţite cercetări, efectuate atât de distinşii oameni de ştiinţă români cât şi străini. Să nu uităm şi să nu neglijăm faptul că românii au avut un mare simţ spiritual şi că au absorbit lucrările cosmice cu cele telurice, creându-şi propriile sale mituri. Datinile noastre, obiceiurile moştenite din moşi-strămoşi sau dobândite pe parcursul integrării noastre în lumea migratorilor cotropitori, care au trecut ca tăvălugul peste pământurile pe care le stăpâneau din timpuri înaintaşii noştri au format trainica noastră naţiune. Au existat şi întrebări din partea cercetătorilor, pentru că de multe ori evenimentele politice, sociale istorice, nedorite de populaţia acestui teritoriu, au separat oamenii aceluiaşi neam cu frontiere greu de trecut şi chiar cu grave dorinţe de deznaţionalizare, exemplul prezent fiind Basarabia. Referitor la obiceiul de colind cu plugul, etnologul Vasile Bumbac, prieten al marelui luceafăr al poeziei româneşti, Mihai Eminescu, scria în anul 1869: Nu-mi pot desluşi cum de s-a pierdut datina aceasta (a purtării plugului) la românii din Transilvania şi Ungaria. 
  
O altă concluzie, pe care o vom cita, se poate desprinde din însemnările, făcute în anul 1960, de către folcloristul Dumitru Pop: nu se poate trage o linie de demarcaţie netă între estul şi vestul ţării, atunci când vorbim de răspândirea pluguşorului la români. 
  
De altfel, chiar atestările pentru numele de Valahia sunt, de asemenea, puţin favorabile concluziei că ar exista ca un fapt folcloric generalizat şi vechi, plin de vitalitate. Doar Elena Nicolaev, în lucrarea sa, Sociologie românească - Cetele de colindători de la Văleni- Muscel, enumera colindul printre toate astfel de activităţi ale românilor. În anul 1937 acest colind este amintit atât de Ioan Chiţu cât şi Alexandru Terementu, distinşi folclorişti şi etnologi români în lucrări ca: Obiceiuri de Crăciun din comuna Breaza de Sus, judeţul Prahova - "Culegătorul", publicat la Cluj. 
  
În anul 1999 m-am putut convinge că textul Pluguşorului, în judeţul Buzău, se învăţa la serbările şcolare, se pare, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. 
  
Pun totuşi un semn de întrebare afirmaţiilor unora dintre erudiţii noştri etnologi şi folclorişti (Horia Barbu Oprişean) prin care susţin că ideea de a ieşi cu plugul o socotim cultă aşa precum urătura cu larga ei desfăşurare... este tot de origine cultă ... . Subliniez că toate aceste acţiuni de pregătire şi punere în mişcare a instituţiei colindului, care începe odată cu înserarea premergătoare zilei de Crăciun şi ţine până noaptea târziu, odată cu trecerea Anului Nou, descind dintr-un prototip pe care aş fi de acord să-l fixăm cu cel publicat de eruditul culegător de folclor, Vasile Alecsandri, care, după părerea mea, se apropie mult de cele relatate de bătrânul stabilit la Azilul din Smeeni. 
  
Am continuat cu întrebările, şi aş fi ţinut-o mult şi bine aşa, pentru că fiecare relatare a lui Moş Vasile îmi stârnea noi şi noi întrebări, dar am observat o vădită oboseală pe faţa intervievatului meu.  
  
R: Aş mai dori să vă întreb, şi cu aceste ultime întrebări voi căuta să-mi închei studiul în ceea ce priveşte datina Pluguşorului, despre textul acestui colind, ce îmi puteţi spune? 
  
M.V.: Nu-l mai ştiu bine ... au trecut mulţi ani de când îl recitam pe tot, de la cap la coadă. Şi toţi cei din ceată îl ştiau, dar să ştiţi dumneavoastră că acesta a suferit multe schimbări de-a lungul timpului. 
  
Câte schimbări vor mai avea loc în ceea ce priveşte datina pluguşorului, nu ştim, observăm doar că acesta se află într-o continuă schimbare, păstrându-şi totuşi specificul lui. Din informaţiile primite, am aflat că înainte exista o manifestare curioasă a datinii, aceea de spargere a plugului, care şi-a pierdut în timp rostul său tainic, poate şi datorită faptului că s-a renunţat la purtarea lui în timpul uratului. În realitate, acest obicei de sărbătoare se mai păstrează doar în mediul rural, acolo unde mişcarea urbanistă nu a pătruns, minimalizând rostul datinilor. Încă acolo, în acele puţine regiuni ale ţarii, oamenii care au colindat se adună, la fel ca în trecut, în casa vătafului, împărţind tot ce au strâns, în timp ce fata gazdei le pune pe masă: friptura şi vinul după care ea părăseşte camera. În puţine locuri, mi se destăinuie Moş Vasile însă fără a-i fi pus vreo întrebare: a mai rămas şi datina Balului de seară, în care fetele veneau însoţite de părinţi şi asistau la alegerea reginei balului în urma ilustraţiilor adunate de la flăcăii satului. L-am privit şi, dintr-o dată, şirul de întrebări au început să curgă: 
  
R: Dar regina balului cum era aleasă?, pentru că înţelesesem că fetele primeau ilustraţii de la flăcăi şi că de numărul acestora ţinea declararea reginei balului. 
  
M.V.: În general, cei cătăniţi, sosiţi în învoire, când le plăcea câte o fată cumpărau ilustrate pentru a le dărui fetei, iar fata care deţinea cele mai multe ilustrate era aleasă regina balului. 
  
R: Ce trebuia să facă regina balului?  
  
M.V.: În cazul în care era aleasă, având un numărmare de ilustraţii de la un băiat şi, datorită acestora ieşise regina balului, ea avea obligaţia, spun eu morală, să danseze mai mult timp cu flăcăul care i-a oferit ilustratele ce au ajutat-o să devină astfel regină a balului. 
  
R: Ce se întâmpla a doua zi cu cei doi tineri? Rămâneau prieteni sau nu? 
  
M.V.: Nu. Au fost totuşi şi cazuri în care cei doi se iubeau şi nu ştiau cum să se apropie unul de celălalt. Tinereţea ... domnule!, încheie bătrânul, plecându-şi privirea în pământ: tinereţea, repetă, după care nu mai scoase o vorbă. 
  
Timpul se va scurge în bolul clepsidrei însă datina aceasta va rămâne, în memoria noastră, acceptând schimbările care sunt inevitabile unei societăţi, ca a noastră, ce se află într-o continuă evoluţie. Ne vom aduce însă aminte cu drag atunci când vom auzi urarea de Anul Nou, rostindu-se versurile tainice ale Pluguşorului nostru, moştenit din vremuri ancestrale şi purtat din generaţie în generaţie, în frumoasa limbă românească şi vom analiza tăcuţi cum a evoluat aceasta de-a lungul timpului care trece parcă pe lângă noi fără să ne dăm seama. De modul cum încercăm să-l conservăm, ferindu-l de intemperiile ultramoderniste, ţine de noi toţi: culegători, cercetători şi numai mândria că suntem stăpâni de veacuri ai acestor locuri ne poate face să respectăm cu respect datinile, obiceiurile moşilor şi strămoşilor noştri. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PLUGUŞORUL - Cercetare realizată în anul 1996, la Azilul de Bătrâni din comuna Smeeni, judeţul Buzău / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 220, Anul I, 08 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!