Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE 
  
Ştefan Lucian Mureşanu, PhD 
  
Motto: În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit... / Şi-a mea serenadă s-a rătăcit, / În note grele, şi blestemate... („Ecou de serenadă”, George Bacovia) 
  
Cuvinte cheie: Bacovia, plâns, revelare, motivaţie, fluid, interior, deusian, creaţie 
  
La George Bacovia plânsul este materia, fluidul incolor ce eliberează interiorul eului de durerea, nu fizică, ci aceea care inspiră mila, regretul că o poţi observa cu ochiul care umbreşte fiindul: „Plângeam, şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi senină”. La Bacovia m-a interesat întotdeauna, nu topica, nu metrica pentru că acestea au fost analizate îndestul de teoreticienii literaturii, pe mine mă preocupă interiorul creaţiei sale, disecarea cuvântului în dor şi durerea de dor prihănit de lumea umbrită de umbrele ce se distrug între ele prin distrugerea propriului fiind. El a fost primul care a cugetat asupra revelaţiei, a ceea ce adevărul apocaliptic dezvăluie despre apusul lumii, un apus pe care îl descrie în pagini memorabile sugerând trăirile trecerii dintr-o dimensiune în alta. Prin timpul durerii sale înăbuşă, în singurătatea obscură, strigările eului şi lasă în noapte umbrele palide să-şi depene prin acţiunile lor amintirile din viaţa ce au dus-o: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era” (Umbra), şi nu se vede în viaţa lumii de ziuă. Iniţiat şi parcurgător al unei dimensiuni ce nu era cea pe care profanul o observa, ci sesizabilă doar eului elevat, poetul trăieşte şi vede în noaptea veşnică umbrele palide ale celor deznădăjduiţi, prin lipsa de apărare: „Prin oraşele avute / Histerii de muritori, / Pe sub corbii bocitori / Trec femeile pierdute” (De iarnă). Timpul este încă nehotărât în a opri ciclul „e pur simove” şi, de aceea, prin vizionari se căuta domolirea lumescului însă plăcerea era atât de puternică încât păcatul adamic triumfa: „Şi-atât de goală era strada - / De-amanţi grădina era plină” (Fanfara). Drumurile se curăţă, în schimb locurile înguste, mărginite atrag egoul împătimit, lipsit de cugetare. Plânsul poetului este uman: „Că plâng şi nu ştiu unde să mă duc...” (Nocturnă) şi totdată derutant, când cugetul pune stăpânire pe fiindul lui, dar şi deusian când natura participă în totalitatea ei la trăirile regretului existenţial: „În toamna care plânge pe-o veche modestie...” (Nocturnă).  
  
În studiul pe care îl fac asupra creaţiei bacoviene, ca fapt hotărâtor în desluşirea cât mai apropiată de adevăr a sugestiei, încerc să mă strecor cu viul meu în fiindul şi eul poetului. Să tremur când gerul iernii punea imaginativ stăpânire pe trupul lui, să transpir în somn, când ploaia aluneca material pe clădiri, înecând străzile până la saturaţie, şi să-mi ascut, într-un impact ireal, auzul: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând...” (Lacustră), îmbinând, astfel, generalul, ploaia, cu particularul, plânsul, rezultând durerea prin care se descarcă energii din partea amândurora, celest şi teluric, revelări superioare existenţei normale. Bacovia plângea în singurătatea lui aparentă pentru că în permanenţă trupul lui era însoţit de eul poetic, celest şi egoul teluric, uman, amândouă aceste entităţi participând efectiv la desele lui transformări, treceri dintr-o dimensiune în alta, ziuă şi noapte. Noaptea era prielnică observării umbrelor, a siluetelor fantomatice cu feţe palide, a trupurilor în descompunere, a cadavrelor a căror sicrie de plumb ţineau materia până la apropierea planului celei de a treia dimensiuni, revelaţia. Natura şi omul sunt irealul şi realul care încercă să se ignore, să se piardă în noapte în direcţii călăuzite de umbre. Umbra zădărniceşte teama la omul profan însă celui elevat îi dă speranţa într-o realizare a unei existenţe superioare, o dimensiune pe care o poate înţelege numai în urma unui ciclu riguros de iniţiere. Marii înţelepţi au trecut cu toţii prin tot ceea ce Bacovia expune în versul lui, în coduri pe care cu greu le desluşeşti dacă nu te transpui lumii în care eul fiindului său a existat ca nefiind într-o lume aparent telurică, urcătoare spre un nou început: „Paloarea, mutismul minează-al meu piept / Pe spatele ninse crai-nou când apare; / Trec singur pe poduri de fier solitare, / Şi-aştept în zăpadă... dar ce mai aştept?” (Plumb de iarnă). Această întrebare, „... dar ce mai aştept?” este tocmai răspunsul la ars poetica sa, poezia „Plumb” şi „Lacustră”. Poeme ale unui nefiind din care eul desprins observă sosirea începutului şi geme sub greutatea materială a plumbului, care îi apasă egoul înţepenit în siciriul teluricului în care deus îşi vede în descompunere propria-i creaţie. Însă, existenţa superioară nu lasă să se piardă ceea ce de fapt a dat mişcare trupului pe pământ, conştiinţa inteligentă, pe care o ridică spre arcul albastru al cerului odată cu eul eliberat de greutatea cenuşiului.  
  
Bacovia se mişcă într-o lume care nu îi sesizează prezenţa sa fizică, el pluteşte prin toate locurile publice, dar şi prin spaţii unde pasul omenesc nu poate atinge materia, datorită timpului imaterial şi nepământean: „Într-o grădină publică, tăcută, / Pe un nebun l-am auzit răcnind”, acelaşi nebun din toate timpurile care anunţă în pustie sfârşitul, prezicătorul, hrismosul lumii care nu doreşte să audă ceea ce vrea să spună fiindul fulgerat de viziuni: „Iar frunzele cu droaia se desprind; / Evânt şi-orice speranţă e pierdută” Plumb de toamnă”. Ultimele două versuri sunt tocmai reprezentarea scenei începututului dezastrului cosmic! Să ne apropiem mai mult de vizionarul poet şi să continuăm citând alte două versuri care întregesc imaginea: „Deja, au şi pornit pe lumea eronată / Ecouri de revoltă şi de jale...” (Plumb de toamnă) şi să încercăm să le apropiem de textul biblic: „lumea eronată” să fie însăşi constatarea că omul este propriul lui distrugător material şi spiritual? Să fi avut o atât de puternică viziunea şi codificat Bacovia să înştiinţeze lumea că ne vom distruge cu propria ştiinţă şi ignoranţă? Să fi văzut însăşi scena sfârşitului când spune: „Ecouri de revoltă şi de jale”, revolta celor care ne-au tolerat creaţia şi jalea noastră, a celor care am lumit şi am desconsiderat iubirea de uman şi de speranţă a inteligenţei protectoare, sfidându-ne prin ignoranţa profană eul creator: „Durere fără nume / Pe om... / Toţi se gândeau la viaţa lor, / La dispariţia lor” (Largo). Ar trebui să le citim până memoria noastră va putea uni cugetul cu speranţa asupra codului principal al acestor versuri bacoviene şi să conştientizăm că omul, când îşi ignoră fiindul, este un „nimic”.  
  
Plânsul lui George Bacovia este un cuget, o materializare a durerii faţă de mişcarea omului de la înserare şi până în zorii dimineţii, când umbrele se destramă, înghesuindu-se una câte una în cavourile umbroaselor cimitire, unde liniştea este atât de pătrunzătoare încât auzi voci fără a le putea desluşi şi sesizezi furişări de umbre pe care nu le poţi vedea. Plânsul este jalea „... tălăngii când plouă!” „... şi sună umil / Ca tot ce-i iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură” (Plouă), încheind că în monotonia ploii se aude un copil ce nu poate fi altceva decât un urmaş a tot ceea ce înseamnă „iubire şi ură”. Faptul că este un iniţiat, un profund ales al descifrării tainelor naturii, dar şi al oamenilor pe care îi vede palizi nu de boala fizică, ci de cea interioară, el, poetul, aude cum tălăngile spun „basme”, trăiri ale celor care au fost şi vor veni, iar lumea în care trăieşte este „goală de vise” şi, atunci, într-un impas al eistenţei sale se-ntreabă: „... Şi cum să nu plângi în abise, / Da, cum să nu mori şi nebun? (Plouă). Totuşi, întrezărim în prezicerile codificate ale poetului, care prevesteşte dezastrul lumii învoite distrugerii propriei fiinţe, precum Nostradamus: „Pe cer, va fi un mare foc, trăgând după el urme de scântei”, şi vederi de bine, de lumină: „E clar şi numai soare”, puţine la număr, aceste sclipiri ale liniştii se simt într-un fior, pentru că tot el, inţiatul desluşirii umbrelor, fiinţează meditând: „În infinit pământul se simte tresăltând: / Vor fi acum de toate cum este orişicând, / Dar iar rămâne totul o lungă teorie” (Nervi de primăvară), pentru că el vede: „Roata morii – violetă”. Acea rază violetă care distruge conştientul într-un moment al timpului, replicând revelaţia. La Bacovia apa curgătoare este plânsul: „Plâns de ape se repetă, / Încă totu-i adormit...” (Matinală), mările, oceanele sunt ochii Pământului care văd nevăzutul lumii profane unindu-se cu lacrimile elevatului, materializate în interiorul eului care suspină apăsat de palidul chip teluric: „Dar pierdută, cu ochi bólnavi, / Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. / Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg ovală” „(Poemă în oglindă).  
  
Bacovia coboară în negura de vremi ca un dorit al demiurgului şi celor contemporani timpului său, însă nu trăirilor sale, le deschide ochii să vadă nevăzutul ce va fi să fie: „Vezi, din anticul fotoliu - / Agonia violetă, / Catafalcul, / Şi grădina cangrenată, / În oglinda larg-ovală încadrată în argint...” (Poema în oglindă). Este un „Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă...” un „Larg, miniatură de vremuri viitoare” (Alb), pe care poetul doreşte să le facă auzite şi văzute ca acţiuni viitoare ale Universului în ceea ce priveşte planeta lumii trecătoare. Tristeţea bacoviană nu este una materială, a faptului că trupul său a cedat, la un moment dat, răului teluric, ci una spirituală, a unui gând elevat ce se înalţă în noapte şi coboară în ziuă, chemând-o la fiindul său uman. Plânsul său nu este o manifestare maladivă, o stare umană, plânsul bacovian este o revelare motivată a unei descărcări interioare: „Adorm... ascult... / Afară, la fereastră, toamna a spus: / - Of!...” (Nocturnă), un „of” pe care numai el îl înţelege şi îl simte pentru că este parte din lumea nevăzută a celor ce ştiu, ce au dorit pe timpul şederii în timpul teluric să deschidă ochii lumii profane spre adevăr, pentru că el cunoaşte ceea ce „nimicul” ignoră: „E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet...” (Amurg).  
  
Când constată inutil fiindul teluric, ca parte a lumii din care trupu-i materie se dezintegrează în timpul tăcut al lumescului, meditează şi regretă: „Şi dacă vremea iar întoarce / Nedumeriri în jurul meu, / Un iad, dezgust îmi este viaţa, / Nu este cum a fi mai rău” (Şi dacă), ca apoi, în liniştea universală a iniţiaţilor lumii, care din când în când îşi mai abat cu regret adieri de entităţi măreţe asupra egoului teluric, să suspine: „Un rai, plăcere este viaţa - / Nu are cum a fi mai bine” (Şi dacă).  
  
Conştient de tot ce are să fie poetul-om trăieşte nu pentru a fi, ci pentru ideea înălţătoare a eului creator, care se va desprinde din trupul umbrei sale urcând, de fapt, acolo unde îi este locul, într-o dimensiune superioară a fiinţei matricei sale: „Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus, - / La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, / Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal. // Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...” (Nervi de toamnă).  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 533, Anul II, 16 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!