Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 485 din 29 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

PICNIC ÎN CIMITIRUL ETERNITATEA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PICNIC ÎN CIMITIRUL ETERNITATEA 
  
Pe bulevardul George Coşbuc din Galaţi, de peste o sută de ani se află cel mai vechi şi mai mare loc de odihnă pentru răposaţii urbei, ba şi pentru cei din împrejurimi. Între timp au mai apărut şi alte locuri de odihnă în diferite puncte ale Galaţiului, mai mărginaşe. Aici repauzează toţi, liniştiţi, împăcaţi, vecini de parcele şi de loturi şi cei care s-au iubit şi cei care s-au duşmănit. Nimeni nu a luat nimic cu sine în groapa îngustă şi întunecată. 
  
Mentalitatea că trebuie să le creezi morţilor un loc de odihnă cât mai confortabil, este şi ea, destul de veche. Astfel au apărut în cimitir, capele şi cavouri ample şi majestuoase, adevărate bijuterii arhitectonice, sofisticate, cu turnuleţe şi clopotniţe, cu lucruri de uz casnic şi cu grilaje de fier înalte, cu ţepuşe în vârf, ca să le taie cheful celor ce vor să intre acolo şi să devasteze.  
  
Mobile vechi şi noi, aparatură casnică (de! trebuie să aibă şi morţii frigider, aragaz, cuptor cu microunde ş.a.) ba şi televizor şi – culmea! şi calculator. Covoare moi, pluşate sau doar gresie şi carpete elegante. 
  
În fine, tot tacâmul. Aşa cred ei că mortul se va mântui. 
  
Se încing aici, petreceri şi picnicuri vesele, gălăgioase, care nu au cu nimic de-a face cu mortul sau cu morţii, pentru că, în unele cavouri locuiesc, ca-ntr-un bloc de locuinţe, mai mulţi locatari. 
  
Românului îi place să petreacă. Şi la ceas de bucurie, de sărbătoare, şi la ceas de necaz, când pierd pe cineva drag, fie părinte, fie copil, fie partener de viaţă. 
  
Am intrat şi eu sâmbătă pe la prânz în iureşul cimitirului. Tocmai sosise şi înainta greu, un car mortuar cu un cortegiu considerabil. Dar unde sunt pătăştile de altădată, cu cai zdraveni, împodobiţi cu doliu printre firele de păr bogate din coame? Un dric este astăzi un lucru rar. Mai degrabă vezi un şir prelung de maşini luxoase, urmând la pas de mort, traseul ştiut şi de cai, şi de şoferii Serviciilor de Pompe Funebre. 
  
Ne-am închinat creştineşte şi i-am urat: Dumnezeu să-l ierte! Cine-o fi fost şi cum s-o fi numind. Dumnezeu ştie mai bine, El are evidenţa populaţiei. 
  
Eram eu, Voica şi doi dintre copiii ei, Giovanna şi Viorel. 
  
Cald. Sufocant. Capota maşinii se încinsese. 
  
După săvârşirea ritualului simplu de tămâiere şi aprindere a candelelor, după câteva rugăciuni rostite cu obrazul în lacrimi, după un timp de reculegere, ne-am dus la alte morminte. 
  
Madam Adamescu şi Madam Grecu se află la câteva zeci de parcele distanţă, nu mai stau gard în gard şi nu se mai cheamă la poartă una pe cealaltă, să-şi împărtăşească amarul. 
  
Stau liniştite şi aşteaptă. Principala ocupaţie a morţilor. Aşteptare şi somn îndelung. Uneori mai cutreieră, mai bântuie visele odraslelor, ca să le aducă aminte că au existat şi i-au născut în dureri, crescându-i apoi în mari lipsuri, ca după război. Cu toate acestea, amândouă s-au săvârşit la 81 de ani, după ce şi-au făcut pe deplin datoria. Zonia Grecu, dând naştere la 11 copii, cu bărbatul ei, Marcel-Paraschiv, iar mama mea, Arionda, având doar doi copii. 
  
Oameni de treabă. Vecini inimoşi, unde ne găseam şi noi loc de joacă şi o lingură de borş ori iahnie de fasole. Dar mai ales, tomogei, zdrenţe de făină fierte în lapte, cu zahăr pe deasupra. Se băteau turcii la gura noastră, la micuţa masă rotundă, moromeţiană, cu scaune pentru pitici şi cu linguri de lemn şi o strachină încăpătoare în mijlocul mesei. 
  
Poate că nimic nu mi-a rămas în minte mai clar din copilărie, decât atunci când Zonia Grecu, mama mea de-a doua, răsturna mămăliga uriaşă, vârtoasă, aburindă, pe masă şi o tăia cu o aţă groasă. Nimic nu era mai bun decât asta. Însoţită de brânză sărată, de tacâmuri de pasăre cu mujdei de usturoi. Sau varză călită. 
  
Poate de aceea mă visez şi acum la masa cea mică din bucătăria grecilor, mâncând cu lingura de lemn din strachina comună. Nu ne era silă unul de altul. Mâncam un fruct împreună, fiecare câte o muşcătură. Fructele erau de obicei crude, acre sau amare. Spărgeam şi sâmburii între dinţi. Dar gustul lor era nespus de dulce fiindcă aveau gustul copilăriei. Şi nu ne-am îmbolnăvit unul de la celălalt. Dimpotrivă, dobândeam energie unul de la celălalt, întărită seara, în faţa porţii, la celebrul foc din frunze şi crenguţe, foc ce avea menirea, în afară de fumul gros care se înălţa, înecându-ne, să alunge ţânţarii. 
  
Toate poveştile depănate de Zonia Grecu, erau din basmele româneşti, din Petre Ispirescu, Ion Creangă sau născocite de ea. Le ştiu şi acum. Ionel, fratele meu cel vitreg, ne spunea Povestea lui Găvănuţă sau Cănuţă, om sucit. 
  
Dar, să ne întoarcem în cimitir, acolo unde vom merge cu toţii, la timpul sortit. 
  
La mormântul Grecilor, am făcut şi noi picnic, nu pe câmpul de luptă ca-n piesa lui Fernando Arabal (Picnic pe câmpul de luptă – unde eu, la 19 ani am jucat rolul mamei soldatului, Madam Tepan, la Casa Studenţilor) – şi tata, în primul rând, era foarte mândru de mine, pentru că, aşa machiată şi îmbrăcată în rochie lungă, cu şal negru pe deasupra, cu ochelari groşi pe nas, era cât pe ce să nu mă mai recunoască. Îmi schimbasem şi vocea, la indicaţia regizorului, remarcabilul Dumitru Pâslaru, care-mi era şi profesor la Şcoala de Teatru, cel ce-mi spunea necontenit:  
  
-Nu te mai beregăţi! Bagă-ţi vocea în piept! 
  
Picnicul nostru a fost foarte nostalgic. Ne-am înfruptat din amintiri şi i-am citat de zeci de ori pe părinţii noştri, pentru că vorbele lor au rămas proverbiale, înfipte adânc în creierul şi mintea noastră. Învăţături pline de bun simţ care ne-au format pentru toată viaţa. 
  
Le-am sărutat crucile. Ne-am închinat. I-am sărutat mâna Zoniei în spirit, încă o dată, în semn de respect şi recunoştinţă pentru că mă hrănise în copilărie, când mama nu era acasă şi mă strigau la gard să vin şi eu că au răsturnat mămăliguţa. 
  
Unde mâncau 11, mergea şi a douăsprezecea. 
  
I-am mulţumit şi lui Marcel Grecu pentru bomboanele chihlimbarii, cu miere de albine, cleioase, lipite una de cealaltă, scoase în mod miraculos din fundul buzunarelor lui, care ascundea adevărate comori pentru copiii lui, dar şi pentru Cezarinetta, aşa cum mă alinta el. 
  
Nimeni nu mi-a mai spus aşa. 
  
Mă legănam şi aţipeam în sunetul fascinant al acordeonului cu care Marcel Grecu ne alinta uneori seara, ori în zi de duminică. Toată mahalaua îl ştia şi-l chema, şi la petreceri şi la înmormântări. 
  
Apoi, plăcile de gramofon erau pentru noi, deliciu. Vocea lui Cristian Vasile, a lui Jean Moscopol, a lui Fărămiţă Lambru şi a Mariei Tănase, împreună cu alte discuri de ebonită, ne-au vrăjit pentru totdeauna. Mai erau apoi şi cupletele muzicale cântate de Zizi Şerban, de Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu, de Vasile Tomazian şi Puiu Călinescu. 
  
Aşa ne-am format gustul pentru teatru şi muzică. 
  
Dădeam şi noi reprezentaţii în curtea grecilor, cu o cortină dintr-o pătură şi cu scăunele mici, rotunde ori pătrate (taburete) – pe care stăteau spectatorii. 
  
Acolo îşi cânta Voica-Mariana repertoriul, care avea să se metamorfozeze mai târziu în CD-uri de muzică populară românească. 
  
Acolo recitam eu poezii din Topîrceanu, Coşbuc şi Eminescu, iar mai târziu din Labiş, Ion Minulescu şi Nina Cassian. 
  
Ne-am împărtăşit din amintiri, stropite cu suc, cu vin şi cu agheazmă, la mormântul unde dorm liniştiţi, Zonia Grecu şi Marcel, cântăreţul la acordeon, muncitor la CheFeRe toată viaţa, ca să-şi hrănească liota de copii pentru că ei n-au refuzat niciodată darurile lui Dumnezeu. 
  
„Viaţa e umbră şi vis” – spunea Marcel Grecu. 
  
Umbră şi vis au rămas amintirile noastre, reîmprospătate o dată sau de două ori pe an, la mormântul lor, unde se adună toate odraslele cu soţi, soţii, copii, nepoţi, cu totul cam vreo sută de suflete. 
  
Iscate din acest cuplu românesc, trăitor în mahalaua de pe Malul Dunării, pe Strada Falezei, unde casa lor, mai veche de 150 de ani, aşteaptă în mod fatal, să fie vândută şi împărţită tuturor moştenitorilor. 
  
Ne-am reîntors obosiţi, dar mulţumiţi că ne-am întâlnit din nou cu amintirile din copilărie, din tinereţe şi de acum, din senectutea, nici pe departe aşa de frumoasă şi liniştită, ca-n primii ani ai vieţii. 
  
29 aprilie 2012 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PICNIC ÎN CIMITIRUL ETERNITATEA / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 485, Anul II, 29 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!