Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1018 din 14 octombrie 2013        Toate Articolele Autorului

PE-ACEEAŞI STRUNĂ DE VIOARĂ - CELEI CE NU MAI ESTE, de CEZARINA ADAMESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cântecul elegiac a fost din totdeauna – forma lirică sub care poetul dă glas durerii atroce sau mai curând, potolite, mocnite, iscată de pierderea cuiva drag ori de o altă întâmplare nefericită care ne-a schimbat viaţa la un moment dat. Nu puţini au fost autorii care au abordat această specie – elegia – sub forma clasică pentru a ilustra o stare de pierdere irecuperabilă, cu tot ce decurge din ea: tristeţe, amintire, lacrimi, gânduri-puzderie, dureri, melancolii.  

Dând glas iubirii pierdute, poetul (şi nu numai el) simte o oarecare alinare sufletească, îşi ogoieşte dorul în cuvinte şi imagini rămase pe hârtie sau doar atunci când îl ajunge acea specifică stare de jind, numită îndeobşte, inspiraţie.  

O stare normală până la un anumit punct. Cine nu a pierdut pe cineva drag în viaţă? Şi cine nu a simţit în oase, în carne, în inimă, pe limbă, gustul de cenuşă al pierderii irevocabile? Nu există om să nu fi cunoscut, măcar o dată în viaţă, astfel de sentimente. Durerea e aceeaşi, numai oamenii suferă fiecare într-alt fel.  

Expresia acestei dureri, care poate fi nemărginită, profundă, aproape permanentă – în formă lirică – este singurul câştig dobândit dintr-o asemenea pierdere. Autorul acestei cărţi a experimentat-o pe propria simţire şi a dorit să o imortalizeze-n cuvânt, alcătuind, în timp, o suită de versuri dedicate „Celei ce nu mai este”. Un gest de pietate necesar, aproape terapeutic, vrednic de toată lauda.  

Când două suflete se întâlnesc şi pornesc alături în viaţă, vreme de câteva decenii, nu pot concepe să se despartă. Mai mult, plecarea unuia lasă urme adânci, scrijelate în carnea celui rămas, căruia nu-i mai rămâne de făcut decât să-i perpetueze amintirea, din respect, din dragoste, în chip de mulţumire că i-a stat alături.  

Când viaţa cuplului se prelungeşte în florile neasemuite numite copii, cei rămaşi îşi împart durerea, după intensitatea fiecăruia. Oricum, e mai uşor s-o împarţi cu cineva, decât s-o mocneşti în tine.  

Pe aceeaşi strună de vioară, sunetele se aud diferit. Sunt atâtea sunete, câte manifestări ale suferinţei. Trupul delicat al viorii vibrează. Arcuşul suntem eu şi tu şi tu…Cine face melodia mai lină.  

Marian Malciu s-a molipsit de cântec. S-a molipsit de melodie. De cuvântul plămădit în vers diafan. Limbajul lui a devenit şi el inefabil, precum cel al îngerilor, pentru că, se ştie, Poezia este limbajul îngerilor.  

Aflat în ipostaza de poet, Marian Malciu nu se dezice nici de această dată, aducând după el, parfumul poeziei de altădată, cu tentă evocatoare a unei fiinţe de curând dispărute. Din planul fizic, pentru că ea a rămas permanent în inima şi gândurile autorului care, de fiecare dată, încearcă să-i reînvie memoria. Ca un bun creştin, el este conştient că nu a pierdut-o de tot.  

Cu o dedicaţie care înlătură orice urmă de echivoc şi cu un motto din Heinrich Heine, cartea de poeme scrisă de Marian Malciu – un temerar care-şi încearcă forţele pe tărâmul miraculos al liricii – se pliază pe structura sufletească a fiecăruia dintre noi, venind pe căile freatice ale empatiei şi comuniunii de gând, de cuvânt, de simţire. Şi oricât n-am dori să recunoaştem, anumite filoane structurale privind necesitatea suferinţei participative şi substitutive, ies la iveală intempestiv, de parcă autorul ar fi smuls din condei, propriile noastre cuvinte.  

Desigur, atmosfera este cât se poate de bacoviană, cu elementele specifice: atmosferă plumburie, picurii de ploaie care, prelingându-se pe geamuri dau naştere melancoliei, ramuri triste-n tânguire, amintirile care dau năvală pe acest fond înnegurat, gândurile sfărâmă zăvoarele minţii, cearceafurile reci care au uitat parcă forma fiinţei iubite, şi în acest décor destul de sumbru, singura lumină e chipul femeii, aşa cum a cunoscut-o: “Când te-ai născut erai curată, / tu, floare-n câmpul plin de flori, / şi te-ai păstrat imaculată / printre atâtea vii culori…” (Celei ce nu mai este).  

Desigur, emoţia revederii ca prin vis, alături de fiinţa iubită este foarte mare şi reînvie clipele de bucurie pe care le-au trăit împreună: “Şi nu pot să-mi opresc suspine, / iar mâna-mi tremură ciudat / când gându-mi zboară către tine / la viaţa-n doi, cât ne-a fost dat” (Celei ce nu mai este).  

Emblematic,însingurarea poetului creşte, pe măsură ce amintirile se înteţesc iar el nu-şi doreşte decât eminecianul codru des, în mijlocul căruia şi-ar putea regăsi pacea interioară. În tihna neîntinată a pădurii, să-şi ducă amintirile şi gândurile, pe un pat aşternut din frunze, unde iubita să vină să-şi aşeze fruntea alături: ”Iar mie mi-aş dori pădurea, / cu tihna ei neîntinată, / cum nu găsesc nicicând aiurea / o altă lume minunată…”  

Trezirea din acest vis cu ochii deschişi are darul să-i sporească senzaţia de singurătate, iar realitatea crudă să-şi facă apariţia, în poezia următoare, intitulată: “Te-am pierdut…”  

A pierde persoana iubită este echivalentă, în credinţa poetului, cu pierderea strălucirii soarelui, “A soarelui ce-mi lumina potecile / Întortocheate ale vieţii / A soarelui ce-mi lumina mintea / Şi inima şi mă făcea să cresc, / Să respir cu linişte încrederea / Celei ce mi-a fost dat s-o iubesc…” (Te-am pierdut…)  

Este vorba, spune poetul mai departe, de năruirea unui vis de o viaţă de om care “A început să-şi destrame năframa” (Te-am pierdut…)  

De aceea, totul pare să se stingă în jur,“Precum stinse din viaţă / Sunt frunzele, toamna…” Poetul se regăseşte singur, purtându-şi paşii stingheri, pe alei pustii, pe poteci lipsite de soare ca şi sufletul său.  

Următoarele poezii, în acelaşi ton, descriu viaţa fără fiinţa iubită: nimic nu pare a mai avea sens, totu-i searbăd, văpaia soarelui păleşte, “Iar chipul tău se pierde / În albul fulgilor de nea…” (Când tu nu eşti).  

Citind elegiile lui Marian Malciu – gândul te poartă la ciclul de poeme al lui Vasile Alecsandri “Lăcrimioare” şi, în chip deosebit la poezia “Steluţa”:“Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu! / Şi care-odinioară luceai atât de vie / Pe când eram în lume tu singură şi eu! // O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină! / În veci printre steluţe te cată al meu dor, / Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină, / Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor. //Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă / Din ora de urgie în care te-am pierdut! / Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă / Ca trista vecinicie e fără de trecut!”  

Asemănarea e justificată pentru că durerea este aceeaşi.  

Viaţa în singurătate e ca o lungă călătorie în deşert, pe arşiţă şi pe frig, cu gura uscată şi ochii miciţi privind pustietatea dunelor de nisip. Dar iată că ploaia binefăcătoare îi spală faţa pelerinului şi, ca un miracol al firii, apare curcubeul-speranţă care-i dă acestuia puterea să-şi poarte paşii înainte, în căutarea oazei făgăduite: “Atunci am văzut / curcubeu aruncat / - cărare pe bolta înaltă - / spre ţărmuri / şi i-am făcut rugăciune / să-mi ducă privirea / şi dorul / pe drumuri de stele / să-mi dea alinare de suflet // şi gânduri, o mie!” (Cu gândul la tine).  

Căutări permanente, frământări, tumult sufletesc, doruri neîmplinite decât uneori, în vis, paşi stingheri, aşteptare şi iar căutare, ba chiar, orbecăire în bezna care s-a aşternut. Lumina iubirii s-a stins demult şi cărările s-au înmulţit. Unde e cărarea cea bună? Acest spectru întunecat, sumbru, gri, cenuşiu, îl însoţeşte pe poet, provocându-i gânduri amare.  

Toate acestea provoacă întrebări grele, care rareori găsesc răspunsuri: “Unde eşti? / Ce dor de ducă / Te-ameţeşte şi te-mbie? Eşti doar vis? / Eşti o nălucă / Ce-mi provoacă însomnie? // Unde eşti? / Te simţi mai bine / Printre stele căzătoare? / Întreb aştrii despre tine, / Te tot dau în căutare…” (Unde eşti?)  

Tematic, poemele decurg unul din celălalt, alcătuind un întreg existenţial, o stare fundamentală. Pe acest fir, se perindă întrebările, căutările, neaflările poetului, colindatul pe aceleaşi locuri unde odinioară perechea se plimba mână-n mână. Acum, se aud doar strigătele mute ale naturii, tristă şi ea de această pierdere. Natura, care intră în comuniune, într-o rezonanţă posibilă cu stările sufleteşti ale poetului. Poetul nu poate ocoli unele locuri comune, specifice elegiei: oglinda lacului, susur de izvor, cu pletele-ţi curgând, sub razele de lună, pierdute-n iarba deasă, în susur vesel de izvor, şi-n foşnet tainic/ de pădure deasă; prin roua dimineţii; atât de fragedă, vas cu apa vieţii, în ochii-ţi mai adânci ca marea, cât cuprinde zarea, taine adânc ascunse / pierdute-n mii de şoapte, “şi lasă-n urmă dorul / acelor dulci idile / ce zac ascunse-acum / în prăfuite file…”, ş.a. Unele sintagme sunt de-a dreptul eminesciene. Chiar şi formulările oarecum arhaice aduc aminte de Eminescu: buze-namorate, etc. Şi versurile: să-ţi prind desculţ / piciorul / şi să-l sărut / în iarbă” – sunt de sorginte nichitastănesciană: “Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului / nu-i aşa c-ai şchiopăta puţin / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”  

Poezia “Himeră” – este expresia dorului care caută în zadar, atingerea fiinţei iubite: “Când am simţit / sărutarea-ţi / pe părul cărunt/ m-am întors / să te îmbrăţişez / dar nu te-am văzut…/ am întins mâna / sub crengile plecate / s-adun în pumn / atâţia picuri reci / cât să-mi fac oglindă / şi-n ea să te sărut…” (Himeră).  

O judecată de valoare asupra liricii elegiace a lui Marian Malciu, ar putea fi superfluă, dacă nu s-ar lua în consideraţie motivaţia principală a autorului, aflat într-o situaţie limită, conjuncturală, la un moment dat. Pentru ca autorul să se înalte deasupra acestor stări afective, el imploră iertarea (tardivă, ce-i drept!), pentru a-şi linişti conştiinţa şi a se înfăţişa drept la Marea Judecată. Fără a ierta, la rându-ne, pe cei care ne-au greşit, nu putem să fim iertaţi pe deplin. În smerenia lui, poetul imploră, înainte de a fi prea târziu, milostivirea divină, pornind de la iertările curente date de persoanele cărora le-a greşit. E un gest de pietate şi evlavie specific creştineşti, o datină ancestrală pe care, oamenii de la ţară o mai practică; tinerii vin la căpătâiul părinţilor şi al strămoşilor ca să se împace şi aceştia să plece din această lume liniştiţi că au fost iertaţi şi au iertat din toată inima. “Iartă-mă, să am iertarea / Celui ce ne-a dat iubirea! / Iartă-mă, că doar iertarea / Ne aduce mântuirea!” (Iertare).  

Din nefericire, e un fapt constatat: abia când e prea târziu, oamenii conştientizează că nu sunt veşnici şi că au comis nenumărate greşeli, pe care numai Sângele Mielului le pot răscumpăra.  

Cât despre retoricele “Unde eşti?” “De ce nu vii?” “Eşti doar vis?” ş.a., care dau şi titlurile unor poezii, provin, de bună seamă din disperarea căutării fără rezultat şi din dorinţa ca sufletele pereche să se reîntâlnească. Această “sfântă căutare” –este “Pierdută-n umbra / Umbrei de pe geam”. De bună seamă că, într-o zi, se vor întâlni şi vor forma din nou, acel ROTUND care poartă culoarea şi gustul eternităţii.  

Dar până atunci, paşii resemnaţi ai poetului îl poartă pe vechile străzi pe care mergeau împreună, chemând amintirile care i-au devenit hrana necesară. Din cealaltă realitate, femeia nu se arată, de aceea poetul înalţă o rugă Maicii Preacurate să i-o aducă, măcar în vis.  

În luptă încleştată cu Singurătatea, acum, singura lui prietenă (de altminteri, toţi poeţii şi-o aleg parteneră şi muză statornică!) – martoră mută la toate evenimentele, dar şi parteneră de dialog nocturn şi diurn, poetul se lasă mângâiat, învăluit şi chiar învelit de această misterioasă făptură, într-o emoţie aproape tangibilă.  

În această atmosferă tainică “Când viorile dor” – “semn de tăcută tristeţe” poetul “lasă arcuşul / să lunece liber, / pe coarda gingaşă”. Tot ce-i mai sfânt se adună în aceste acorduri de vioară, ca de pasăre măiastră.  

Dar ce nu a făcut poetul pentru ca iubita lui de o viaţă să revină în cuibuşorul numit Acasă? A implorat curcubeul să-i împrumute culorile, şi a lăsat un semn pentru ca iubita să treacă din nou “pragul desculţă”. (Pentru tine).  

În aceeaşi ordine de idei, poetul face o adevărată expunere de motive pentru care a iubit-o pe femeia vieţii lui (Te-am iubit).  

Cu o anumită economie voită a mijloacelor de expresie, Marian Malciu transmite emoţii care aproape că vin de la sine, într-un firesc care nu mai are nevoie de comentarii. Versurile curg lin ca sângele-n artere şi vene, fără sincope, fără întortocheli de prisos. Un fluviu lin de blândă lumină care te învăluie, aşa cum apa înfăşoară-n apele ei peştii, strada – paşii nocturni şi aerul – oamenii.  

Şi iată că poetul îşi alege, într-un departe-târziu, drept mireasă – uitarea “Să spele răni ce dragostea le lasă” – să-i deschidă noi cărări şi să-i lumineze calea spre noile iubiri. Vorba cântecului: “Căci şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”.  

Dar iată că în viaţa omului există un moment de cotitură care-l schimbă radical. E clipa când, încetează a mai privi în pământ şi-şi ridică ochii spre cer: “Ajuns undeva, / Fără să ştiu unde sunt, / Cu trup vlăguit, / Cu suflet adânc sfârtecat / Mi-am ridicat privirea spre ceruri” (Floare de colţ).  

Este clipa când aripa Duhului te atinge. Şi această atingere este, dincolo de mângâiere, o străfulgerare de conştiinţă. Ca un fulger sau ca o limbă de foc, spune poetul. Ea lasă urme adânci în suflet, pe conştiinţă.  

Clipa când te vezi singur într-o imensitate de oameni, singur doar tu cu Dumnezeu şi-ţi e de ajuns. Prefacerea care se petrece în om este cu totul nouă. Nici nu te mai recunoşti: “simţeam cum în mine / se naşte o stare nouă/ necunoscută până acum / (…) / Se lumina ceva în mine / nedesluşit în ce loc” (Floare de colţ). Nu e altceva decât Lumina harului dumnezeiesc care te-a atins, aşa cum i-a atins pe apostoli şi ucenici, limbile de foc ale Duhului, în ziua Cinzecimii. Dumnezeu îşi împlinise promisiunea de a trimite un Mângâietor, după plecarea Sa pământească. Primind această Lumină, poetul devine iniţiat, ales, mesager al ei. Şi trebuie numaidecât s-o împărtăşească. Ceea ce autorul de faţă şi face, cu sinceritate şi dăruire, precum la confesional, fără inhibiţii, pentru că ştie că nu trebuie s-o ascundă sub obroc, numai pentru sine.  

Surpriza cea mai grozavă a acestui volum este suita de rondeluri din partea a doua a lui. Sunt rondeluri de iubire în care apare frecvent icoana dragostei pierdute şi a dorului nespus care-l animă pe poet la amintirea ei. Universul tematic este în general acelaşi, cu câteva mici excepţii în care natura, rotirea anotimpurilor şi florile sunt subiecte pentru aceste poezii cu reguli stricte, înrudite structural cu pastelurile-elegiace.  

De asemenea, grupajul cuprinde şi câteva rondeluri legate de anotimpuri şi unele dedicate florilor de primăvară. Un rondel aparte este cel intitulat Timp, în care răzbat suave acorduri nostalgice legate de ireversibilitatea acestei categorii filozofice inexorabile în lupta cu omul, abordate de toţi poeţii de-a lungul mileniilor.  

“Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă, / Părând a fi mormânt pentru ce-i viu / Fără speranţa de-a fi vreo cale-ntoarsă / Din lumea veşniciei ori pustiu… // Trec anotimpuri şi-n iarnă se revarsă, / Trecutele-amintiri sub argintiu; / Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă / Părând a fi mormânt pentru ce-i viu // Se trec păduri şi câmp se trece-ntr-un târziu, / Se trece floarea cu seva-i stoarsă, / Se trece trup şi fiinţa ce-i prea ştearsă / Se trece om cu suflet pământiu. // Se scurge timpul şi viaţa-n el se varsă.”(Timp)  

Un autor original, interesant, cu abordări dintre cele mai diverse: proză scurtă, roman, publicistică, critică literară, Marian Malciu şi-a exersat condeiul în genul liric. Şi nu fără temei pentru că a reuşit să treacă pragul exigent al acestei specii literare, încercate de mulţi autori, din care foarte puţini au ajuns pe culme.  

 

Autor,  

 

CEZARINA ADAMESCU  

- membră a USR -  

 

Referinţă Bibliografică:
PE-ACEEAŞI STRUNĂ DE VIOARĂ - CELEI CE NU MAI ESTE, de CEZARINA ADAMESCU / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1018, Anul III, 14 octombrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!