Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Pastorul Keith şi indienii Navajos(II)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
“Pastore Keith, iar el adăugă la repezeală, “doar Keith, George, fără particula de complezenţă!”, moşmodesc un “hmm” care nu ştiu dacă la ei are particularitatea unei mici îndoieli sau reţineri, a unui semirefuz pe cale de-a fi acceptat, m-ar interesa lucrurile simple, de convieţuire şi angajare socială, mod de viaţă, manifestări ale credinţei necreştine, limbaj, activităţi şi relaţii casnice şi intratribale, ce “crezi” că ar mai putea dumiri persoana mea.  
  
Începe frust, are un plan pentru aşezarea fiecărei vorbe, nu aruncate otova ca să rămână “nemestecate”, îşi pironeşte ochii din nou în lustra aprinsă în toiul zilei, o adiere a elicelor ventilatoarelor îi clintesc un muşchi al obrazului încă neted şi proaspăt bărbierit, întins totuşi şi care îşi încheie sub barbă rictusul abia încolţit a unei nelinişti interioare, poate “păcatul” de a se confesa unui “semiateu” “lucrat la greu” dar “neşlefuit” îndeajuns ca să nu fie interesat de ce se spune şi de cine este vorba în “propoziţie”, îşi face cu mâinile de lucru la un ursuleţ pluşat găsit prin preajmă, îi pune ochiul de mărgean în cavitatea oculară, se mai uită cu colţul privirii din treacăt la mine, să-mi ia probabil nivelul “rezistenţei” dovedite şi îşi continuă destăinuirea: 
  
“Rezervaţia este “punctual central al universului” la indieni şi deci şi la Navajos. Locul din care s-au simţit prea adesea izgoniţi cu brutalitate, al căror ataşament a întârziat să dea forma complexă o rostuirii, definiţia unei realităţi fără înflorituri, fără recurs la credinţe animiste, totemice, vrăji, o “îmbrăţişare” a realului cu aducţiuni arhetipale, unele străine spiritului închis, conservator, al practicilor şi ritualurilor de viaţa şi de moarte. Vocea mea la început, era ca a lui Moise, duceam cuvântul Domnului în pustie, era o similitudine la care nu am sperat vreodată, lucrurile însă aşa stăteau, cu toate că aflasem că urmam unui şir de pastori creştini, unei activităţi misionare deja începute şi nu veneam într-un loc complet nedefrişat, 
  
Dacă rezervaţia este “centrul” întregii comunităţi, casa, hoganul, cum îl numesc ei, este “centrul” fiecăruia, se identifică cu ea, aerul ei este spiritul ei dar şi al tău, fumul vetrei din această casă de formă octogonală este mirosul distinct al unei familii şi al fiecărui membru al ei în parte. Aproape că se recunosc după miros, dacă ar fi ca celelalte simţuri să dispară deodată! Cele mai multe dintre ele nu erau racordate la electricitate, nu ca n-ar fi fost inventată ci pentru că superstiţia de a primi lumină de la “alt soare” decât cel de deasupra fiecărei zile era prezenţă vie în viaţa oamenilor, nu că ar fi fost o necuviinţă din cale afară adusă zeităţilor şi strămoşilor ci ar fi fost declanşatoare şi însoţitoare de nenumărate nenorociri, desfrânări şi apostazii. Iar una din raţiuni, cheia de boltă a fiinţări în istorie era tocmai neuitarea, memoria comună, orice membru Navajo constituind o filă de “agendă” vie, grăitoare şi purtătoare de mesaj, atât cât încăpea în şi de la fiecare.  
  
Unii dintre ei trăiau în nişte trailere părăsite şi aduceau cu ei “mirosul” hogan-urilor, comportamentul habotnic era o garanţie a optimismului, încrederii că “sfinţirea” casei era în acest mod “făcută”, augurii şi spiritele îi vor ocroti mult timp de-aici încolo., Când erau încredinţaţi de acest “transfer de autoritate”, de “oblăduire” se simţeau liniştiţi, îşi puneau la treabă energiile pozitive, alungau adversităţile şi malversaţiunile, randamentul social conferea armonie şi comuniune raporturilor intra şi inertribale sau cu celelate “naţiuni” conlocuitoare.  
  
Când am ajuns eu pe meleagurile lor, mentalul colectiv era dominat încă de teamă şi de supersiţii care amprentau fiece mişcare, oricare învoială înfăptuită sau nu, îşi evaluau reuşitele în funcţie de intimitatea cu duhurile, cu nenumărate eresuri, se raportau la acestea, chiar vârsta biologică la care ajungeau era un dar al fidelităţii şi gradului de adoraţie faţă de ele.  
  
Cel mai adesea, ofrandele erau “barometrul” înţelegerii şi păsuirii lor de către divinitate. Racolarea, convertirea din primii ani ai epocii Conquistei spaniole au adăugat o “risipire” şi mai mare a “melanjului” credinţelor, o “topitorie” a crezământului şi vieţii spirituale deranjantă şi absurdă - dacă o raportăm la fermitatea univocităţii creştine, exprimată prin trinitatea biblică şi încărcată de o substanţiere spirituală care răspunde oricăror îndoieli şi aspiraţii ale omului, inclusiv cea de după nefiinţă. 
  
Simbolistica miturilor era atât de stufoasă că şi lor le era greu să purceadă la o ierarhizare a divinităţilor, animalele cam toate pe care le cunoşteau şi le creşteau pe lângă casă, calul, capra, oaia îşi aveau virtuţile lor adorante, precum şarpele - simbolizau ca şi la alte credinţe primitive - vigoarea, energia vitală, mitul şarpelui având cea mai bogată simbolistică, investit cu puteri reparatorii, tămăduitoare, la multe popoare el reprezentând chiar puterea ca instituţie a organismului statal – la egiptenii antici puterea faraonilor se extrăgea de la acest umil şi poate neînsemnat nevertebrat târâtor ...  
  
Numărul mare de activităţi misionare ale “cruciadei” catolice hispanice din secolele anterioare independenţei Americii, al călugărilor diferitelor ordine religioase, franciscani, dominicani, augustini, mai târziu şi iezuiţi le-au uşurat conchistadorilor convertirea religioasă a băştinaşilor, dar mai ales cucerirea teritoriilor postcolumbiene ale Americii şi al aurului, zice-se aflat din belşug în această parte de lume şi aşa cum se întâmplă când vrei să impui o conduită, fie ea şi creştină, cu mijloace şi strategii de acelaşi fel, toate ies cum ies, forţarea a creat confuzii şi rezistenţă, lucrurile n-au fost împăcate pentru a înălţa armonia la grad de virtute şi constantă socială, viermele şi sămânţa discordiei au ros “patul germinativ” a ceea ce ar fi putut fi o “colaborare” şi posibilă înţelegere antefactum şi au rodit fertilizând dihonia, care din nefericire ajunsese să perforeze până la capătul celălalt, ca să se vadă că de fapt este un alt “''început” al tunelului. Fără licărul de speranţă pe care se miza, pe care se chinuise să-l traverseze şi să-l depăşească – ajungând cu aceleaşi mijloace şi gânduri, tot acolo de unde se plecase ...  
  
“ Dar originea lor, pastore Keith, se ştie de unde, când, cum şi în ce fel ?, m-am trezit eu cu un automatism verbal abia moşmodit şi specific meseriei, o deficienţă profesională care încă nu s-a liniştit, dar atunci îi dădusem drumul să realizez că sunt între prieteni, că ne jucăm de-a “discipolul şi magistrul” şi că timpul “visării” e doar o vorbă la care nu am timp să insist şi să-l umplu şi cu altceva. Mă “exorcizase” de-a binelea, încercam să dibui o “replică” tăioasă, însă bine că am tăcut la timp şi mi-am dat seama că e un cuvânt care nu se găseşte în vocabularul curent al unui slujitor frenetic, calculat şi răbdător al Cuvântului lui Dumnezeu ... . 
  
“ Înrudiţi cu apaşii din podişul texan şi din New Mexico, “poporul” Navajo asemenea lor, potrivit istoricilor americani şi altor specialişti în istoria indienilor amerindieni s-ar trage din ţinuturile centrale ale Canadei, de-acolo au emigrat spre sud din considerente climaterice şi economice - încă înainte de venirea pe aceste tărâmuri ale albilor europeni, ale coloniştilor spanioli în speţă. Organizarea lor comunitară, chiar “politică” a avut loc târziu şi în condiţii dificile, de subversvitate. Rezervaţia îşi are legile ei, diferite de cele federale. Are şi un “preşedinte”, al “Naţiunilor” Navajo, ales, coincidenţă, tot pe patru ani, ca şi cel de la Casa Albă.  
  
Limba lor nu are o vreo scriere , nu este fonetică şi silabică literal iar datorită acestor “dezarticulaţii” morfologice şi sintactice a fost folosită de americani în al doilea război mondial, drept “limbă de comunicare” a telegramelor şi informaţiilor cifrate, se înţelege că transmise cu angajaţi ai armatei “stelare” de origine Navajo. Celebra maşină de coduri nazistă “Enigma”, mândria lui Hitler, Goebbels şi Canaris s-a dovedit neputincioasă pe parcursul întregului război, dar mai ales după debarcarea anglo-americanilor lui “Ike” Eisenhower şi Montgomery în Normandia franceză, la începutul verii lui 1944 şi deschiderea celui de-al doilea front în Europa.  
  
Japonezii, care depindeau într-o mare măsură de germani pe “fronul nevăzut” al informaţiilor au rămas la fel de neputincioşi. “Codarea” informaţiilor de prim rang era un secret militar păstrat cu mare grijă, îl ştiau doar câţiva membri ai înaltului Comandament Aliat şi ăştia urmăriţi de servicii speciale, care se schimbau ca să nu ştie de ce îl urmăresc pe cutare sau pe cutărică. Azi indienii Navajo vorbesc o limbă amestecată, engleza şi limba nu prea bine închegată a tribului din moşi strămoşi..  
  
Iarăşi o pauză binevenită. Îi dau cu presupusul că a ostenit. Caută, în puţina tăcere pe care şi-o îngăduie, zâmbindu-mi cu bunăvoinţă şi parcă puţin grăbit să termine ce începuse, căută deci, presupuneam, să răspundă curiozităţii mele, o acribie pe care şi-o impunea şi de a cărei “vină” se făcea şi în educaţia primită, şi cea moştenită şi bunul simţ - presupuse că stă la baza unor astfel de “conversaţii”! Expresiile “ieşeau” ca turnate din mecanica unei “oralităţi” pe care o stăpâneşte după ani, probabil, de exerciţiu mental şi punerea lui pe acordul inteligibil, simplu şi “duios” al limbii pe care o stăpânea. Cu un mic şi abia sesizabil “tremolo”, pe care şi-l impunea obligatoriu, între două respiraţii, când precipitate, când domoale. 
  
“Când am venit printre ei, se uitau cumva cu teamă, reprezentam o lume pe care nu o doreau lângă ei şi totuşi, dintr-un respect învăţat de mici, mi-au dat bineţe ca unui oaspete care “până atunci nu le făcuse nici un rău”. Încă îmi răsună în memorie “Ya-ta-hey”, salut, rostit aproape la unison de cei aflaţi prezenţi şi un tot la fel de “dezgheţat” “Ya-a-teeh”, “Bine aţi venit!” ... Cu pene în mână, pe care le “flutură” ca pe nişte “steguleţe” când trece vreo coloană oficială cu “înalţi oaspeţi”, cu bătăi ritmice de tobe, cu cântece îndârjite, poate războinice, o elevă Navajo de vreo 14 ani cântă “imnul Navajo”, semn că ştiau de venirea şi caliatea musafirului, mulţi dintre tineri şi multe fete erau călare pe cai, patrupedele ferchezuite şi cu coamele “înfirate” în mănunchiuri subţiri, precum codanele tribului, prinse în funte multicolore, cu cozile la fel, fără şei şi cu picioarele desculţe în scară. 
  
Le sosirea mea în Monument Valley, din regiunea canioanelor din statul Utah, “pârtia” misionară de sorginte adventă era deja bătătorită, trimiterea mea de către Conferinţa bisericii adventiste de ziua a şaptea urma cursul ascendent al unei “reîmprospătări” spirituale, care aparent ar fi stagnat. Spun asta pentru că, deja numărul credincioşilor adventişti din biserica locului era de aproape 200 de enoriaşi, dacă ţinem seama de un coeficient doar de o zecime din populaţia amerindiană - per total, care are gândul “convertirii” la creştinism, de orişice direcţie dogmatică ar fi aceasta, catolică, protestantă sau neoprotestantă. 
  
Am “aterizat” la ei într-o lume plină de simboluri şi care te presau să ţi le însuşeşeşti chiar înanite de a le înţelege, obiecte de îmbrăcăminte, lucruri personale, de podoabă, cercei, inele, belciuge în nas, brăţări de os sau din lemn sculptat sau din metal scump, mărgelele aveau un rost al lor pentru fiecare segment anatomic al corpului, mustăţile, purtarea părului, lungimea lor urmau “măsuri” şi “dispuneri” de un anumit traiect sau formă cu semnificaţii. aiuritoare, pentru o minte dispusă să vadă şi altfel distribuirea înţelesurilor şi prejudecăţilor unei lumi căreia îi suntem cu toţii parte. Casa, aşezarea ei având drept repere fundamentale răsăritul şi asfinţitul soarelui, dispunerea mobilierului în interiorul rotund al octogonului, soba din centrul casei - de regulă un godin, anexele gospodăriei, animalele din curte au un loc rostuit prin tradiţie şi interpretabil, nu aşezate sau crescute la întâmplare şi în funcţie de aceşti “parametri” se stabileşte locul într-o ierarhie socială, căreia nu i se poate sustrage nimeni şi pe care trebuie să le apere cu demnitate şi respect faţa de toţi ceilalţi “comunitari”, cum aţi zice voi europenii ...  
  
Indienii au propriile lor “forţe” de autoapărare, avea poliţie apaşă sau pueblo, păi era şi poliţie Navajo, reclamele antitutun îşi găseau în indieni un sprijin oportun şi nesperat şi asta în care fenomenul nociv al alcoolismului a căpătat proporţii de masă, îngrijorătoare, îi nenoroceşte, îi termină ca fibră viguroasă şi de o inteligenţă nativă rară! Întrecerile sportive, alături de biserică şi şcoală sunt o şansă să se iasă din “chingile” nefaste ale beţiei şi ademenirii voinţei şi simţurilor, făcuseră încă de atunci, din urmă cu peste patru decenii, calendare competiţionale care nu erau deloc formale, se ţineau cu regularitate la întreceri călare, lupte, trasul cu arcul, aruncatul cu greutăţi, alergări, jocuri colective care amestecau umorul şi buna dispoziţie cu regulile dure şi obligatorii ale domeniului sportiv practicat ca atare. Aceste întreceri se făceau evident în aer liber şi erau “acompaniate” de galerii cu o muzică din tot felul de instrumente lucrate de ei, din os, lemn, din tije vegetale, din piele de capră, din pene de gâscă, tobe, fluiere, arcuşuri din cozi de cal, era o muzică cu un aplomb stins, tânguitor, adesea asemănătoare cu strigăturile şi urletele coyot-ului din preerie, cu fredonări legănate la refrene şi răspicate, alertate, când invocau divinităţi care îşi întârziau indeplinirea feluritelor implorări, erau “surde” la apelurile prosternărilor şi rugilor, înălţate din varii pricini omeneşti de care nu erau feriţi ...  
  
Uzina de produs filme de la Hollywood, din raţiuni comerciale, aduceau pe ecrane fapte neconcordante cu realitatea trăită de ei. Viciau grav şi conţinutul şi forma, tocea de sensuri aspectele întâmplător corosive ale acţiunii cotidiene, “împingeau” gestul în “şanţul” bătăii de joc, ba îi conferea pe deasupra şi accente de nonficţiune, vulgarizau comportamente şi fapte altfel normale pentru ei şi plăsmuiau scenarii cu o pronunţată tentă “horror”, care, am văzut cu proprii ochi, îi îngrozeau până şi pe ei. Denaturarea cu bună ştiinţă a obiceiurilor şi folclorului Navajo a adus grave deservicii cauzei lor, un început de discordie care s-a aplanat în final prin intervenţia “preşedintelui” şi Consiliului tribal Navajo.  
  
Spre exemplu, “obiceiuri” devenite năravuri din lumea aşa zis civilizată, erau puse pe seama indienilor de orice sorginte tribală, “vampirii”, vârcolacii, strigoii, zombii exercitau un evident “appeal” asupra cinefililor, deveneau ispititoare doar dacă proveneau din lumea “ştearsă” a “sălbaticilor” din deşerturi şi preerii, de unde îşi şi “recoltau” fantasmele însetate de sânge, capabile de orgii nenumărate şi înfiorătoare la adresa “bunului simţ comun”, public. Fantasmele şi demonii “ororii” aduse din ştiinţă sau neştiinţă pe “pânză” au întârziat în mod ruşinos alinierea şi raportarea la aceleaşi valori, aş zice că chiar le-a îndepărtat, a creat un decalaj de abordare şi decantare, de rectitudine şi demnitate civică necesare procesului de apropiere comunitară.  
  
Se traversa o perioadă tulbure în planul vieţii sociale americane, iar reflectarea ei cu mijloacele celei de-a şaptea arte, cum este socotită cinematografia, nu erau cele mai bine intenţionate, în orice caz nu cele mai bune alese, codimentarea şi împachetarea cu “prafuri” ale mărfii “made in sălbăticie” bulversa şi otrăvea relaţiile cu “majoritarii”, la acestea adăugându-se cum se ştie şi tulburările rasiale cu accentele paroxistice din acei ani, lupta pentru drepturile cuivile ale populaţie afro-americane, “misionarismul” politico-civic şi religios al cărui protagonist marcant a fost Martin Luther King.  
  
Speram, în gândul meu, să renunţe întrucâtva la prezentarea cadrului general pentru a se “insinua” în particular. Şi, parcă am fost ditamai “ghicea”, “gând la gând cu bucurie” cum ar fi spus măicuţa mea când “amesteca” bobii aducători ai atâtor nădejdi simple pentru omul necăjit, nu preamăriri sau cine ştie ce benchetuiri sau încârligături, îmbârligături sau aranjamente matrimoniale, de ameţitoare ascensiuni în cine ştie ce dregătorii ale momentului şi la care “aspiraţia” nici nu poate visa, lucruri minore, de fiecare zi, eventual nu ce se întâmplă mâine ci ce se întâmplă până diseară, dacă mai pui capul pe pernă sau mai apuci să-ţi vezi nevasta şi copiii, din cine ştie ce motive ...  
  
“George, renunţăm pentru astăzi. Am vorbit prea mult, încurajat şi de atenţia pe care o acorzi “prostioarelor” mele. Dar te avertizez, îmi traduce Elena cât se poate de nuanţat, că ce vei auzi mâine despre mine, n-o să te mai facă doar atent, în măsura în care te-a făcut până cum, şi-ţi mulţumesc pentru “cuminţenia” arătată, însă mâine sau când o fi să fie, va trebui să-ţi “ascuţi” şi să “şlefuieşti” acea parte din tine care răspunde cu “adjudecarea” pitorescului, a faptului mai puţin banal sau aproape de acesta cu care eu însumi m-am întâlnit, l-am creat sau pur şi simplu am asistat la el ca martor veridic, ocular cu “ochii” mei, cum s-ar spune.  
  
“Facă-se voia “voastră” pastore, am zis eu încercând o replică comprehensivă şi în “profil”, dar Elena nu a mai tradus cuvânt cu cuvânt, realizând o anume nuanţă de ironie răutăcioasă de care nu mă debarasasem şi pe care o aveam deja pe limbă, gata s-o arunc pentru a “aţâţa” un calm indus cam de multişor şi pe care eu, părelnic, nu l-as fi agreat. Întăresc, doar părelnic ...  
  
Ceea ce, recunosc acum ca şi atunci faţă de Elena, că nu am avut nici cea mai mică intenţie. Era aşa, un fel de “plezneală” la întâmplare, cum face îndeobşte românul când nu are ce face şi doreşte cu tot dinadinsul, să se lege la cap chiar şi când acesta nu-l doare ...  
  
Mi-a făcut şi o promisiune, pe care nu credeam s-o onoreze, eram cum spuneam şi cum o susţin şi acum, un iremediabil Toma necredinciosul:  
  
“Are să fie lângă mine şi soţia mea Joyce, pentru a confirma sau dimpotrivă. Îi face plăcere să depănăm de-ale tinereţii valuri ... Cu “cuscra” nu schimbasem decât amabilităti, politeţuri de complezenţă, era o femeie puternică şi liberă, îşi ajuta acum bărbatul în probleme de organizare şi conducere a bisericii. Nu părea deloc sensibilizată şi nici n-a rămas vreo urmă de la credinţa Navajo privind rolul unuia sau altuia în famile, că bărbaţilor le era recunoscut rolul de capi de familie, dominanţi în toate cele ce priveau casa şi propria gospodărie şi femeile se conformau, erau supuse bărbatului lor, făceau în general mulţi copii şi-i creşteau ferindu-i de boli şi de zâne rele, de deprinderi urâcioase şi duşmănoase faţă de semenii lor, mai tineri sau mai bătrâni. 
  
Reluarea discuţiilor a avut loc cu câteva zile înainte să plec, lucrurile s-au precipitat din considerente de practică “matrimonială”, Keith supraveghind “repetiţiile” care preced oficierea nunţii, primind în biroul său de la biserică pe toţi cei care aveau nevoie de o povaţă, de un altfel de sprijin, însă împăcând datoria de părinte şi cu cea de “oficial” al bisericii care urma să dea binecuvântare mirilor, chiar dacă la mijloc era propriul său fiu, cel mai mic dintre copiii familiei Mulligan. A trecut şi nunta şi obligaţiile părţilor, cel puţin deocamdată, mirii au plecat să-şi pună în aplicare principile legate de “consimţământul familial” tocmai în Maui, o insulă a arhipelagului hawaian din Pacific, s-au reîntors pentru că luna de miere n-a ţinut decât o săptămână şi iată-ne din nou împreună, de data asta la “discuţii” participând şi nevestele “convorbitorilor” şi fireşte, tânăra pereche.  
  
Pentru ca discuţia să facă referire doar la tema rămasă neîncheiată în urmă cu două săptămâni, cutez a exclude “intervenţiile” şi “bruiajul” (ne)venite din partea “neofiţilor” şi să dau prioritate absolută celui socotit “violon d'Ingres” al întregului cadru instituit post-festum, de data asta la familia socrilor mari. Au fost şi altfel de discuţii care vizau probleme de o factură ce nu suporta amânare, însă nu am să redau decât ceea ce face “subiectul” acestui capitol al însemnărilor de faţă. 
  
“Imaginează-te la vreo 32 de ani, cu nevastă cu patru copii, între 3 şi 9 ani, două fetiţe şi doi băieţei, nici unul născuţi aici. Tânăr predicator şi misionar, trimis aici ca-ntr-o “junglă” credeam eu, dar nu era deloc aşa, ea venea abia după aceea, acomodarea nu mi-era chiar la îndemână, nici construcţia fizică nu prea m-a ajutat însă “ordinul era ordin” şi paşii adaptării se făceau din mers, nu ziceai, gata, de luni sau duminică fac asta şi asta, când o cereau împrejurările atunci trebuia să spui prezent. Aceasta e un fel de a zice, pentru că m-am împovărat cu de la sine, fără a fi în nici un fel obligat, pur şi simplu trăind printre ei luasem pulsul vieţii lor mai încete, mai puţin trepidante, cu reacţii parcă mai întârziate dar şi dintr-o nevinovată ignoranţă, de necrezut pentru nişte oameni care trăiesc în condiţii totuşi aspre, de la naştere şi până la moarte. 
  
Am stat niţel pe gânduri dar mi-am reprimat dorinţa de a-i răspunde, asta pentru că a început cum nu se putea mai nimerit pentru a-mi “deşerta” şi eu “umorul negru” pe care l-am acumulat ani de-a lungul, dar ca să evit o “confesiune” care ar fi prelungit inutil şi sporit “tensiunea” unei discuţii care mergea normal şi fără hopuri, mi-am retras “ambasadele” unor intenţii bâlbăite şi nesigure – pentru care omul din faţa mea n-avea nici o vină – şi le-am lăsat, cu scuzele de rigoare, abia pentru acum, pe care am să le redau operativ în câteva rânduleţe şi fără lamentări, oricum tardive sau care ar mai putea ajuta la ceva, pe cineva ...  
  
I-aş fi spus, şi replica n-avea “bătaia” unei retroactivităţi în materie de similarităţi şi apropouri, decât cu totul întâmplător - cum se notifică şi se recomandă pe genericul unor filme, că la aceeaşi vârstă şi eu aveam tot patru copii, tot două şi doi, mi-am luat postul în primire aventurându-mă tot în necunoscut, cu nevastă tot casnică, adesea vorbirea aceleaşi limbi nu însemna neapărat şi găsirea aceloraşi canale de comunicare şi înţelegere, diferenţa de climat natural dar şi social-politic era de la cer la pământ, de la munte la şes la mine, tot cam pe-acolo si pe la el, el se ducea să propovăduiască prin predică şi faptă Cuvântul Domnului, ce-i dicta conştiinţa de creştin practicant de la amvonul unei biserici, în timp ce eu “predam”de la catedră bieţilor copii cunoştinţe de istorie şi cultură civică care sufereau de “tendinită”, orientare partinică şi pro domo, regizate de la o poştă, duceam în rândul maselor “cuvântul” partidului unic, îl “izgonisem” pe Dumnezeu din cărţi şi din vocabular, n-aveam nevoie de “miluirea” şi binecuvântarea Lui decât la botez, cununie şi înmormântare ...  
  
Dincolo dicta conştiinţa civică, nepartinică, legile şi regulile liberului arbitru într-o societate deschisă, liberă de manipulări şi scenarii angoasante, neîncorsetate de vreo ideologie obedientă şi univocă, limitate în perimetrul răspunderii individuale, pe când la mine triumfase colectivismul deşănţat şi de paradă, dublul limbaj, pustiul tăcerii, răspunderea individuală “stimulată” sârguincios de cerberii regimului şi de “urechile şi “timpanele” cooperativei Secu, de prea multe ori vai, scumpii noştri colegi şi chiar prieteni, care “purtau de grijă” îngăduitor şi dezinteresat paşilor noştri de multe ori “împleticiţi”, sau cu deviaţii de la direcţia planificată şi de Bucureşti şi de alţii, din alte părţi ale “imperiului ateist”, etc.  
  
“ Eram tânăr pastor şi nu doar predicator, misionariatul presupune adapare şi angajare la normele lor de convieţuire, cutume care prin respectarea şi ataşamentul lor nu se “asortează” cu profilul şi atribuţiile “postului” şi calităţile cerute în astfel de situaţii, ba dimpotrivă. A te plia, conforma realităţilor însemna să rezişti. Nu era nevoie să joc la “două capete”: îmi făceam munca de multe ori în stradă, din şi cu pilde şi fapte care se petreceau sub ochii noştri. Lucram cot la cot cu ei, practicând în gospodăra personală aceleaşi îndeletniciri, mă supuneam aceloraşi exigenţe şi convenienţe sociale.  
  
“ Ba, să fiu sincer, învăţam lucruri pe care nu credeam vreodată să le învăţ, departe de munca pe care mă obligasem s-o depun şi pe care nici în teorie n-aş fi crezut că sunt în stare să le “asist” darămite să particip “pe viu”, ţi se cereau “însuşiri” de temperament echilibrat, “spre rece” ca să-ţi dau un reper, pe care recunosc, le poţi deprinde forţat de împrejurări, în perioade de “criză”, un fel de servicii să le denumesc “funerare”! După cum se ştie, la popoarele aşa zis “primitive”, cultul morţilor este la mare cinste, pregătirea pentru viaţa viitoare se face cu migală însă anumite “componente”, verigi în derularea “procesului tehnologic” care duce spre ea scapă intenţionat “privirilor” mulţimii, se fac în secret, mă rog nu la vedere, cum ar fi pregătirea mortului pentru lumea de apoi ...  
  
Cu tot “echipamentul” presupus ca fiind indispensabil la întâlnirea cu zeii tutelari şi spiritele locului. Îi îmbălsămam, îi pudram cu mirosul fructelor, unguente şi balsamuri din flori, tulpini, amestecuri de ceaiuri, care acopereau pe de-întregul mirosul exalat, putrid, lividitatea şi paloarea specifică erau înlăturate prin ungeri repetate, tamponări cu vată şi cârpe moi şi ude pentru a “îmbrăca” în final corpul înţepenit cu o “peliculă”, un fel de pastă de culoare vie care să dea impresia că trăieşte. Pe mulţi reuşeam să-i facem “mai frumoşi” decât au fost în viaţa lor pământeană, cum de altfel se şi urmărea iar regretul “plecării” dintre cei vii era cu atât mai mare.  
  
Odată, un tânăr Navajo la vreo 20 şi ceva de ani a fost victima unui îngrozitor accident de circulaţie, întregul chip îi fusese complet desfigurat, răvăşit, era de nerecunoscut, însă noi eram datori să-i îndepărtăm orice vânătaie, echimoze, tumefieri, tăieturi sau să “punem la loc” dislocări de oase, ale feţei chiar şi-apoi printr-o “chirurgie” practicată cu instrumente casnice, sulă, cuie, ace de diferite mărimi şi aţă de in sau cânepă groase, sârmă moale “pătrundeam” oasele şi fixam şi întindeam pielea nefericitului, îl pudram şi “şlefuiam” chipul până la “catifelarea” şi “fineţea” pretinse de acest unic “înălţător” şi ultim moment din viaţa individului. I-am zis lui Joyce să aducă nişte pudră mai închisă la culoare pentru că vânătăile erau încă vizibile şi a doua zi era înmormântarea şi n-aveam timp de găsirea altor înlocuitori decât cei ce se găseau prin preajmă. Şi ştii ce mi-a adus, George? L-am “boit” cu un strat subţire de ... ciocolată! Norocul nostru a fost că timpul afară era răcoros şi substanţa n-a cedat prelingerii ...  
  
Cum este obiceiul, la morţi gura trebuie să stea “închisă”, nu c-ar spune pe partea cealaltă ce n-a spus pe asta, dar există această convenţie unanimă, indiferent de credinţă. Un mort, un doctor care lucrase multă vreme printre membrii comunităţii Navajo şi-a găsit obştescul sfârşit pe aceste meleaguri, familie nu avea aşa că urma să suporte aceleaşi “tratamente pregătitoare” ca oricare din comunitate. Ne-am “căznit” serios să-i închidem gura, la propriu, să-i legăm maxilarul de jos cu un pansament subţire înnodat deasupra creştetelui, însă îl schimonosea şi-l caricaturiza într-un asemenea hal încât nevastă-sa n-a vrut cu nici un chip să-l ducă în pământ în acest fel caraghios, socotit de ea nedemn, prea ofensator, necreştinesc. Ştii cum am procedat? Am cusut cu aţă şi sârme gingiile şi dinţii în nişte “puncte de contact” în interiorul cavităţii bucale, ca şi cum ar fi fost“sudaţi”! ...  
  
O să zici că este o ofensă, un sacrilegiu care încălcă canoanele creştine, dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. Treburile astea trebuiau făcute de cineva, lumea nu aştepta ca mortul să miroasă şi să impregneze locul, erau chestiuni legate de credinţa lor adânc înrădăcinată. Dacă cineva murea în hogan, cum se numea casa la Navajo, aceasta era imediat abandonată de membrii familiei defunctului, pentru că se zicea că din momentul morţii acesta devenea imediat strigoi, colind, migra şi lua şi pe alţii după el. După ce era deja îngropat, n-aveai voie să vorbeşti despre mort 3 zile, iar un an întreg nu aveai voie să mergi la mormântul lui. 
  
Joyce dă mereu din cap, ceea ce înseamnă că încuviinţează şi confirmă întâmplările, poate pentru noi sunt doar aşa pe câtă vreme pentru ei era o datorie, o obligaţie elementară de dragoste oriunde s-ar fi produs ea, cu oricine şi orice ataşare anterioară sau nu momentului dificil pe care-l traversau sau întâmpinau. 
  
“Am fost şi ajutor de pompier la postul local, am avut multe incendii în care mi-am pus viaţa în primejdie, ce să mai, făceam de toate, de vreo câteva ori şi mamoş ajutându-mi nevasta, a mai adăugat Keith, parcă prinzând în ochi o penumbră care-l făcu mai taciturn, semn că noi amintiri, unele nu prea plăcute dau năvală şi preferă să nu le mai înşire. Văzându-mă că mă uit când şi când către Darrell, continuă fără aş fi luat vreun “elan”: 
  
“Odată, când era mic Darrell, să fi avut 2-3 anişori, apare, după cremenea strălucind în soare ca un ciob de sticlă, fulgerător, un cap mic şi cu cârlionţi blonzi “agăţaţ” cu mânuţele de colţul unei lespezi crăpate şi tocite de timp care se profila în imediata apropiere a drumului pe care-l aveam de parcurs, am înlemnit, mi-am zis că nu poate fi adevărat că este băieţelul meu, îl ştiam lângă ceilalţi acasă, stătea prins, aninat de un crâmpei de stâncă colţuroasă la câţiva metri de pământ, mi-a luat piuitul, n-am mai putut nici să strig, am dat din mâini ca să nu se mişte, am căzut în genunchi şi m-am rugat Domnilui să-l aibă în paza Lui, a găsit - după câteva zbateri în gol dasupra prăpastiei ale picioruşelor goale - nişte cioturi, lăstari de arbuşti firavi crescuţi în stâncă şi a reuşit să revină la o poziţie care să-i permită să se agaţe, să se reechilbreze şi să părăsească singur şi fără ajutorul meu sau al altcuiva locul de mare primejdie în care se angajase. 
  
Cum, cine, când şi alte interogaţii le punem întotdeauna după ce realizăm “grozăviile”, primejdiile limită în care singuri ne punem de multe ori. Asprimea şi necunoscutele locului erau un miraj pentru oameni ca mine, pentru a-şi demonstra lor înşile tăria şi bărbăţia. Nu doar constituţia mea fragilă, puţin bolnăvicioasă - căreia credeam că-i vin de hac cu mijloace tot extreme, de o duritate care să contrabalanseze deficitul configuraţiei fizce plăpânde, dar sensibilitatea adesea paroxistică a lui Joyce, alergiile frecvente şi iminenţa unei boli respiratorii grave de la nisipurile zvârcolite şi spulberate cu tot ce rupeau în cale vântoasele din deşert, îi puneau în primejdie starea de sănătate, viaţa însăşi. Şi eu sufeream de copil cu plămânii, doctorii prin câţi am umblat nu-mi dădeseră şanse prea mari la viaţă, însă credinţa şi slujirea lui Dumnezeu m-a adus să trec binişor în vârsta senectuţii “mature” şi încă creative. Ce binecuvântare mai mare să fii aşteptat, har şi mulţumim Domnului pentru tot şi toate!? 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Pastorul Keith şi indienii Navajos(II) / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 179, Anul I, 28 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!