Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Pastorul Keith şi indienii Navajos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Confidenţa de mai jos n-am vrut iniţial să figureze în carte. Nu doar că cel care o face este chiar viitorul meu cuscru şi deci membru al familiei noastre româno-americane, ci şi că nu prea are legătură efectivă cu incursiunile mele în spaţiul înfăţişat. Că are o tentă prozaică şi adesea declamativă, văduvită de acel “nerv de pelerin” la care v-aţi fi aşteptat, asta e cu totul întâmplător. Pentru toate aceste neajunsuri ale “jurnalului”, cer cetitorului adept al “senzaţiilor tari” să sară aceste pagini, pentru a scăpa de plictisul unei expuneri adormitoare, adesea plată şi fără un “relief” incitant. Ideea mi-a trecut prin cap văzând nişte postere cu indienii Navajos, făcând “echilibristică” pe buza prăpăstiilor unor stânci de la Marele Canion, nu contrafăcute, ci prezenţe în viu, de cascadori a la Gil Delamare, Ion Pampu sau Szoby Cseh, pe adevăratelea. Şi viaţa lor a fost tot aşa, o incursiune în istorie cu poticneli şi animozităţi datorate unor “coexistenţe” nu prea fericite cu alţii ...  
  
Acum vreo 7 ani, când mi-am cunoscut ginerele, pe Darrell Roland Mulligan, l-am cunocut - cum de-altfel am povestit într-unul din capitolele de la începutul acestei cărţi şi cum era firesc - pe cuscrul meu, Keith Mulligan, care acum este pastor al bisercii adventiste din Ceres, aproape de Modesto, Stanilslau County, California centrală. Cu ani buni în urmă, a fost vreme de vreo trei ani şi duhovnicul indienilor Navajo, din statul Utah, la graniţa cu Arizona.  
  
Câteva spicuiri din însemnările de-atunci, ne pot readuce cu picioarele pe pământul “diversităţii”, culturale, standarde de dezvoltare, civilizaţie, organizare şi socializare a societăţii arhihiperbolizate care este societatea americană, văzută de către europeni, şi nu numai, printr-un ochean aburit, neconvingător şi chiar puţin aderent la realităţile cotidiene, de un consumism excesiv de rapace, o culme o “mobilării” tehnologice în orice sferă de activitate publică şi privată, o generalizare la scară social-umană a alienării, care riscă pierderea rostului, rolului şi funcţiilor identitare, ca seminţie şi naţiune care istoric deocamdată, este forma “desăvârşită” a comunităţilor umane civilizate în lumea de azi. 
  
Fiind un concept socotit “integrator”, n-are cum să nesocotescă şi celelalte “grupuri entice” minoritare, care există obiectiv, unele sunt mai vechi decât etnia dominantă, chiar dacă nu s-au închegat în toate articulaţiile organismul lor socio-etnic şi lingvistic, ca să vină de-a gata “formate” pentru a se integra optim acestui “nivel” superior de organizare istorică sau cel puţin aşa se ştie.  
  
“Lumea de azi, îmi spunea pastorul Keith, trăieşte din contraponderi din te miri ce şi echivalenţe cam tot de acelaşi fel, pe care le generează şi le grăbeşte forţa unei tehnologii căreia trebuie să-i facem faţă, pentru a rezista. Uzura este un fel de autoaprindere, autoprovocare ultimă, un zvâcnet a cea ce am mai putea face ca să ne mişcăm, să trudim, să nu amorţim. Vacuum-urile îşi găsesc culcuş doar în sufletele pustiite, fără reazemul unei credinţe la care să apeleze dacă sunt în cumpănă ori s-au rătăcit. O regăsire şi redescoperire a sinelui asaltat şi chiar“bombardat” zilnic de dislocarea din matca aşezării primare, cuvenite şi binecuvântate de “suflarea” Creatorului sunt necesare, nu doar pentru o coexistenţă în armonie ci mai ales, pentru a putea primi cuvântul luminător, încurajator, reîmprospător. În măsură să ne reclădească şi să ne aducă în “bătaia” luminii adevărate.  
  
Acest lucru nu se produce orişicum şi de la sine, iar “plecarea” dacă este de la început acerbă şi concurenţială, cum se întâmplă cu statele, la oameni, la indivizi, lucrurile stau altfel, trebuie toţi “admişi la start” de pe aceleaşi blockstart-uri, culoare de alergat, aceiaşi arbitri judecători care să vegheze la respectarea regulilor. Societatea, comunitatea religioasă, biserica, indiferent de desinenţă religioasă, creştină sau de altă orientare dogmatică, trebuie să-i aducă pe toţi fiii ei sub aceeaşi boltă proteguitoare, prin crearea condiţiilor şi şanselor egale tuturora, indiferent de culoarea pielii, sex, apartenenţă religioasă, nivel de cultură, instrucţie şi educaţie, adaptarea la standarde, etc.  
  
“Platforma de la care se pleacă, ţine să precizeze pastoral Keith, cu modestie şi voce puţin tremurată, fără să dea impresia unei “provocări” aruncate religiei ortodoxe căreia îi apaţineam eu, trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu, el trebuie să fundamenteze şi să călăuzească conştiinţa, morala şi acţiunea omului.  
  
“Sper că nu faceţi vreo referire la spaţiul orodox din care vin, i-am spus unui om aplecat asupra Cuvântului Sfintelor Scripturi, practicant al acestuia fără nici un fel de tăgadă, de care mă convinsesem ascultându-i în tăcere şi cu emoţie predica de la amvonul bisericii din Ceres, fără a mă fi putut abţine. La mine vorbea, trebuie să recunosc, natura mea conflictuală “fermentată” astfel dintr-o frustrare la o tăcere îndelungată, la o agresiune împotriva firii înseşi printr-o rupere “brutală” a căii spre credinţă, ce se produsese prin “invazia troglodită” a educaţiei ateiste în sufletul şi mintea mea – prin diferitele şi simulantele ei forme de atragere şi participare civică într-n cadru regizat şi propagandistic – încă plăpânde şi neformate la vârsta de şapte anişori, cât aveam când am fost dat la şcoală. Aveam în sânge retorica pătată, găunoasă şi ţâfnoasă a convertirii la utopia materialistă, din care se adăpa nesăţioasă şi replica, chiar dacă aberantă şi plictisitoare, fără vreo logică de invidiat. Îndepărtarea de esenţa firii, pe care numai o credinţă adevărată o putea spori, era aproape încheiată ...  
  
Fiica mea Elena traducea atent şi căuta să surprindă nuanţele, dorea să fie şi independentă în acelaşi timp.  
  
După o biografie palpitantă, civilă şi profesională, mi-a spus că anii definitorii ai experienţei sale profesionale şi de viaţă până la urma urmei au fost, din cei peste 40 câţi aduna la acea vreme, cei trei petrecuţi printre “poporul” Navajo, în “triunghiul” comunităţilor indiene dintre Arizona, Nevada şi Utah. Nu ştiiu de ce se iscase o asemenea discuţie, de la cine şi de unde, cert este că depănarea discuţiei – care până la urmă a fost doar un monolog, m-a cucerit definitiv, iar omul din faţa mea îşi înălţase deja în ochii mei o “statuie”, de care însă nu i-am vorbit şi cu siguranţă că ar fi zâmbit şi de care, cu siguranţă, nici nu ar fi avut nevoie ... Cu atât mai mult cu cât biserica pe care o slujeşte nu “cultivă” şi nici nu “cochetează” în vreo formă cât de periferică cu unul din păcatele “decalogului” biblic, cel cu “chipul cioplit”- conform dogmaticii şi uzanţelor canonice ale acestui cult creştin protestant. Şi spun aceasta pentru că, prin excelenţă, neamul amerindienilor era prin tradiţie iconoclast – şi până la venirea spaniolilor şi convertirea lor forţată – adorator al formelor politeiste păgâne, precreştine, de magie şi manifestare animistă, totemică, fetişistă, pe alocuri panteiste, etc. 
  
“De fapt “patria” lor primitivă este localizată în regiunea de “graniţă” dintre nordul statului New-Mexico şi sudul statului Colorado, acolo unde viitoarea “rezervaţie” – confirmată cu acest statut printr-un decret controversat al preşedintelui american de-acum peste 150 de ani, Andrew Jackson - care prevedea alungarea “pieilor roşii” indiferent de seminţie de gintă sau tribală, din teritoriile tradiţionale şi deportarea lor în rezervaţii puse la dispoziţie de autorităţi, după ce anterior, pe timpul tinereţii legendarului Geronimo, căpetenie apaşe, fuseseră izgoniţi în urma “războaielor indiano-mexicane” din Mexic şi care, mai târziu, va intra în conflict deschis cu Washington-ul, toate aceste înfuntări ducând la “migraţia”, deplasarea forţată, exodul în masă al populaţiilor amerindiene, răspândirea lor pe o suprafaţă extinsă, deci şi în California – îşi statorniceşte azi cu toponimii, hidronimii şi multe înscrisuri perene propriul habitat: Navajo Lake, Navajo Dam, Navajo State Park şi multe altele.  
  
Chiar dacă arborescenţa amerindienilor este stufoasă, îi leagă trecutul originii comune, sângele care le fierbe şi circulă prin mădulare şi le aduce aceaşi perspectivă asupra intereselor şi năzuinţelor comunitare.  
  
Iată-i deci prezenţi azi, în spaţiul amintit la începutul discuţiei noastre, ocazie cu care am intrat şi eu în contact, ba mai mult, duhovnic numit oficial de cultul creştin al cărui slujbaş sunt. M-am reîntors la simplitatea şi curăţia primordială morală care excludeau tertipurile, tribulaţiile, smintelile orgolioase, invidiile, animozităţile mărunte, privirile pizmuitoare, alergiile la bogăţie sau sărăcie - care pe cei din lumea pretins “civilizată” şi codată prin legi şi norme scrise sau nescrise îi aprind şi îi hărţuiesc necontenit, până la obsedante şi necugetate fapte. 
  
Aparent munca, misiunea mea de păstorire ar fi trebuit să fie mai puţin dificilă, dat fiind că Scripturile Tatălui Ceresc, Cuvântul lui Dumnezeu aici rânduiesc şi pun socotelile cap la cap, limpezesc încercănările şi încrâncenările, dau bineţe şi înseninează cerul acoperit de nori al sufletelor şi inimilor închise, aduc o rază de lumină blajină rispind cu încetul ungherele nestăpânite şi insondabile ale răului, neputinţei, neascultării, nestatorniciei, mângâindu-le spre a-şi domoli instinctele necugetate, gregare, pentru a-şi băga în teacă sau în tolbă sabiile sau săgeţile otrăvite care priciuniesc răul fiecăruia în parte, comunităţii în toată cuprinderea ei. 
  
Azi, “poporul”, cum le place să li se spună indienilor Navajos, ocupă o suprafaţă cât o şesime din ţara ta George, într-o zonă întinsă dintre Arizona, Utah şi New-Mexico, iar arealul pe care ei îl populează este arid şi neospitalier şi foarte greu de lucrat. Tot aşa şi în locurile unde mă prezentasem eu.Datorită pământului arid, crăpat de seceta îndelungată şi implicit de verdeaţă, animalele păşteau iarba, mai bine zis smocurile rare de verdeaţă pitică până la rădăcină, astfel că stratul protector al pământului a început să dispară.  
  
Datorită alunecărilor de teren cauzate de precipitaţii, socotite un dezastru naţional, guvernul a limitat numărul de animale pe care trebuiau să le aibă tribul Navajo. Pentru indieni aceasta a echivalat cu o adevărată catastrofă. Însă, încetul cu încetul, stratul protector s-a refăcut, creşterea vegetaţiei şi-a reluat circuitul natural al revigorării şi extinderii prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. Încă aveau deprinderi arhaice, alegerea manuală a seminţelor pentru cultivat, de vânat, după ce deprinseseră cu vreo 3-400 de ani în urmă cultivarea porumbului şi a fasolei. Erau “rezistenţi” până şi la înlocuirea uneltelor cu care-şi lucrau pământurile, rămase în continuare primitive, ca şi mijloacele de tracţiune. Mijloacele folosite de spanioli s-au impus cu greutate.  
  
În general comunităţile tribale îşi conservă obiceiurile, baza materială şi credinţele din instinctul supravieţuirii comunitare, din credinţa că “răul” îi pândeşte de oriunde, iar starea de veghe este o misiune a fiecărui membru al tribului Navajo. Au fost momente – pe timpul dominaţie spaniole – care au “clătinat” serios, cel puţin conjunctural, o trăsătură specifică în general oamenilor de aceeaşi origine şi cu legături ancestrale de sânge, cea de “solidaritate”. Un lucru pe care istoria lor îl consemnează în acest sens este că, atunci când tribul Pueblo, unul dintre cele mai numeroase şi cu veleităţi războinice şi de supremaţie au pornit lupta împotriva spaniolilor, membrii tribului Navajos nu s-au raliat cu congenerii lor, au stat în expectativă.  
  
Cum se ştie, din experienţa istorică a tuturor seminţiilor – şi cred că şi voi românii aveţi ceva în sensul ăsta – “sângele apă nu se face”, şi au răspuns afirmativ când urmăriţi de forţa superioară a adversarului, au cerut acordarea găzduirii într-un moment dificil pentru pueblo. Se zice că în urma acestui “compromis mutual”, “poporul” Navajo a avut de câştigat şi bunurile fratelui şi jurământul “fratelui de cruce”, care nu se încalcă decât prin moartea unuia dintre ei. Şi nici denunţarea unilaterală a “frăţiei” stabilită nu se face altfel, decât apelând la aceeaşi unică variantă ...  
  
În timpul războiului civil, după ce cu vreo 15 ani înainte Statele Unite ocupa New Mexico, viaţa celor din Navajo se schimbă din nou, când începuseră să se obişnuiască cu noul “statut de toleraţi” pe propriile lor pământuri ... Urmează un moment de respiro, aproape neobservate reglări ale timbrului vocii, completate la repezeală de schiţarea unui zâmbet cu subînţeles că n-a terminat:  
  
“Ştiu că aţi avut şi voi în istoria voastră o atare sfruntare şi batjocură, de “vendetă etnică”, venetică !?”, dau din cap şi nu mai adaug nimic lăsându-l să-şi continue “compoziţia”, furat de elocinţa expunerii sistematizate a ideilor, începuse să roadă “invidia” în mine, să muşte “hălci” mari cu “lăcomia nesătulului” care ar fi dorit să nu se mai termine povestea, o viziune nerăutăcioasă pe care o bănuiţi şi trataţi ca atare, pentru că nu puteam să nu-mi “trădez” admiraţia ca atare ...  
  
“ ... vine tăvălugul războiului nostru civil de pe vremea lui Lincoln – şi pentru că erau de “plătit” anumite poliţe mai vechi – “Navajos” au preferat în faţa unei confruntări sinucigaşe cu armata “federaţilor” să se ascundă în “canioane”, în Arizona ... Pentru a-i nimici, prin alte mijloace, soldaţii Uniunii le-au omorât animalele din bătătură, le-au ars recolta şi le-au tăiat pomii fructiferi, s-au dedat la samavolnicii oripilante, de nedescris. Realizând primejdia de moarte a exterminării totale, s-au adunat şi au hotărât să se predea doar în grupuri mici, asigurând în acest fel cu “partea cealaltă” supravieţuirea numelui şi a sângelui “poporului” Navajos.  
  
Cam acum un secol şi jumate, pe la 1864 – ne aflam în 2003, într-o casă de pe Coffe Road din Modesto, California – Navajo, împreună cu animalele supravieţuitoare, singura lor sursă “mobilă” de existenţă au început aşa numitul “Long Walk”, rămasă în istoria lor drept “îndelungata drumeţie de 300 de mile”, aproape 500 de km, spre New-Mexico. Iată ce mărturie simplă şi cu semnificaţii profunde asupra destinului unei “populaţii”, aflate la ananghie şi în nemărginită disperare, de la unul dintre conducătorii marşului, fiul uneia dintre ultimele căpetenii adevărate ale tribului: “Mulţi mor. Întotdeauna înfometaţi, întotdeauna însetaţi. Femeile poartă copii în pântece sau în braţe. Mereu mergeam. Eram foarte obosiţi. Întodeauna mergeam!” ...  
  
Ce pildă de demnitate mai poate fi dată acestor gânduri simple care pot acoperi, ca mai mult decât o mie de descrieri “meşteşugite”, tragedia de neînchipuit a unor oameni consumată la sute de kilometri de casă şi tot atâţia parcurşi în tăcere, lipsuri şi durere!? Următorii ani au fost foarte nefericiţi pentru Navajos, cu toate eforturile lor supraomeneşti să restabilească agricultura şi ajunseseră aproape muritori de foame.  
  
După semnarea unui tratat cu americanii, s-au reîntors în Arizona şi New-Mexico, la rezervaţiile unde locuiseră odinioară. Cu oarecare înţelegere şi prin compromisuri acceptate cu greu, au primit “ajutorul” vrăjmaşului care le-a distribuit în “situaţie de urgenţă” vreo 15 mii de oi şi peste o mie de capre. Potrivit tradiţiei tribale, o persoană putea fi apreciată ca având un cuvânt de spus în comunitate, putea fi bogată sau săracă, în funcţie de numărul nu neapărat de ovine sau cornute, ci de numărul de cai pe care îl avea ...  
  
Se simţea nevoia unui relache, o limpezire a minţii care, una, se străduia să ţină treaz firul naraţiunii, cealaltă să şi le adune, pentru a le pune în ordine, în căsuţe separate şi poate şi o revigorare a dialogului, care până atunci nu existase mai deloc. Însă dialogul devenea posibil doar dacă şi interlocutorul îşi “detonează” încărcătura pe acelaşi câmp de confruntare, cu “arme” de acelaşi calibru şi din aceleaşi surse de achiziţii şi aici nu era cazul(!), având un “antrenament” cât de cât apropiat, chiar dacă diferit ca metode şi strategie, aceeaşi pasiune, vorbind fluent aceeaşi limbă de comunicare, fără intermediere, chiar dacă s-ar fi situat în tabere “rivale”, ceea ce în condiţiile existente lipseau cu desăvârşire...  
  
După ce am mai schimbat una şi alta, l-am lăsat să continue ca şi până atunci, nestingherit, nu înainte de a mă întreba dacă la istorie – ştia că sunt profesor de istorie la o şcoală în localitatea natală – am făcut în facultate şi despre triburile amerindiene. I-am răspuns că nesemnificativ şi tangenţial, la cursuri precum “Istoria Comunei Primitive” sau “Etnografie”, în anul I, adică acum aproape 40 de ani.  
  
“Nici noi la teologie nu am făcut, însă pasiunea şi mai târziu nevoia m-a adus în situaţia de a le cerceta istoria îndeaproape. Ca să-i înţeleg mai bine, să le fiu aproape şi să-i pot ajuta sufleteşte. O experienţă diobândită poate fără să vreau, având în vedere nivelul şi distanţa de la care plecau fiecare pentru a se întâlni, a-şi da mâna şi a se îmbrăţişa. A îndepărta barierele artificiale, pe care societatea, cum este ea construită le înalţă, în loc să le coboare, ştachetele nu sunt trecute la fel de fiecare competitor, de aici şi nivelul diferit al performanţei. 
  
După ce anumite evenimente, din ţară sau din afară, au creat cadrul unui anumit “boom” economic, cu deosebire perioada deceniului de după primul război mondial, situaţia tribului a început să se amelioreze simţitor, astfel că pe la începutul “crizei anilor 30” “poporul” Navajos “sporise” numericeşte ajungând la vreo 50 de mii de oameni şi peste un milion de animale.  
  
“Aş vrea să-mi vorbiţi despre câteva lucruri privind instrucţia şi educaţia, implicarea statului federal, a celorlalte autorităţi ale statului sau county-ului pe teritoriul căruia locuia, trăia şi muncea Navajo. Spuneţi câte ceva şi despre statutul dv. în cadrul “tribului”, cum aţi fost privit, necazuri de adaptare ...  
  
“Trebuie să mă întorc puţin în trecut. Când Navajo s-a întors de la Fort Summer în rezervaţia lor, generalul Sherman, comandatul armatei unioniste din zona “confederaţilor” de la Richmond, ajuns cu opreraţiunile militare şi dincolo de Mississippi, le-a promis, într-o adunare cu căpeteniile tribului că “fiii şi fiicele voastre vor învăţa carte!”. Uşor de zis, greu de făcut. Demagogie, ca peste tot: cum ar fi putut educaţia şi instrucţia să fie adusă la nişte copii care locuiau în locuri izolate, la mile depărtare numai de străzile principale pe unde s-ar crede că educaţia se “plimbă” nestihngherită şi cere ea însăşi “subiecţi de tratat” şi ofrande generoase !? Şi, că pe deasupra se ocupau şi cu păzitul oilor ? Cum ar putea să înveţe pe un copil, pe care nici măcar nu-l putea găsi !?  
  
Era imposibil pentru copiii “poporului” Navajo să meargă ziua la şcoală, de aceea guvernul federal a renunţat la proiectul educaţiei. Pentru o vreme. E drept că nici comunitatea nu părea prea grăbită să-şi dea odraslele să înveţe, să scrie şi să citească. Ca peste tot, e nevoie ca cineva să susţină cauza acolo unde trebuie, să forţeze nota, să găsească resurse trebuitoare, guvernul fiind ajutat de unde nici nu s-ar fi aşteptat, de la nişte “prieteni ai indienilor” rămaşi în anonimat până în ziua de azi, însă cointeresarea “poporului” s-a făcut prin metode ciudate, nepedagocice, aproape că au “răpit” copiii şi i-au izolat în nişte şcoli-barăci, făcându-le un orar cu “complicitatea” părinţilor, cu ore de plimbat cât să nu uite ce-au învăţat cu o jumate de oră în urmă, cu aer şi mult soare şi cu animalele în bătaia privirilor spre cele patru zări, de la geamurile acoperite, de multe ori, cu pieile animalelor sacrificate sau le “ridicau” când aceştia nu-şi mai dădeau nici o “silinţă” la carte!  
  
Au existat în acest “preventoriu” semicarceral, cum şi era de aşteptat, “evadări” individuale şi în grup care au pus sub semnul întrebării “metoda şi cadrul”, eficienţa şi valabilitatea proiectului în sine, seriozitatea guvernului. Primejdia “destructurării” gentilice venea acum, de-acolo de unde “poporul” s-ar fi aşteptat cel mai puţin, de la cei care au “supravieţuit” constrângerii instructiv-educative, adică dela proprii lui fii şcoliţi care s-au reîntors în sânul familiilor cu idei ciudate, străine “aşezământului” lor strămoşesc. Abia al doilea război mondial a aşezat lucrurile pe făgaşul lor aproape de normalitate, te aduni şi-ţi scuturi închiondurările, găunoasele şi pierzătoarele invidii şi neînţelegeri, pentru că duşmanul este acum comun şi neiertător. În goana după “carne de tun”, după ce autorităţile au respins de la încorporare mulţi tineri Navajo din cauza analfabetismului, totuşi au admis aproape 3600 dintre ei, măsură salutară pentru o atenuare a “hârjonelilor” vechi de o veşnicie, cum s-ar spune.  
  
Cum se întâmplă în comunităţile cu vocaţie preponderant rustică, în general tinerii nu depăşesc decât accidental cercul oricum strâmt al regiunilor natale, nu ştiu cine ştie ce despre lume, viaţă şi obiceiuri la o scară mai largă, aşa că “ocazia” dată cu “generozitate” de guvern a fost folosită “din plin” şi de inamicul aflat de cealaltă parte a “mării celei mari” – care a profitat de această ofertă – “ajutând” la prinosul de jertfă, cu care după război autorităţile au “stins” în parte prejudecăţile şi fierberea îndelung şi cu mari sacrficii întreţinută. 
  
Învăţând multe lucruri folositoare, după război, Consiliul Tribal Navajo, forma superioară a conducerii gentilice, a insistat ca drepturile lor – de a cere legitimarea şi cuprinderea acestora într-un pact cu valoare de tratat de pace – să fie luate în considerare imediat şi fără o amânare sine die! Oficialii de la Washington D.C. s-au conformat, aşa că printr-un document de reabilitare, mă rog, stabilitate a raporturilor intertribale dintre indienii Navajo şi Hopi, încheiat cu asistenţa consilierilor guvernamentali, care prevedea şi o clauză deloc de neglijat – o investiţie de aproape 100 de milioane de dolari în dezvoltarea socială şi economică a acestora, inclusiv în sfera educaţiei, că despre asta vorbeam, nu ?, au fost luate măsuri urgente de alfabetizare, astfel că la mijlocul anilor '50 mii de copii de indieni au mers la şcoală, s-a extins reţeaua şcolară prin construcţia de noi şcoli, alte aşezăminte social culturale şi religioase. Drept răspuns la această “mărinimie” guvernamentală, la sfârşitul deceniului de care vorbeam, aproape 30 de mii de tineri indieni s-a înrolat fără a întâmpina vreun obstacol. După ce ajungeau acolo, izbucneau necazurile, prejudecăţile rasiale, etc.  
  
“Cel din urmă aspect m-ar interesa în mod deosebit. Se ştie că îndelungatul misionarism spaniol a trezit resentimente adesea în forme violente, nu doar de o pasivitate nebenifică lor însăle ci întregii comunităţi indiene, creştine sau fără credinţă ...  
  
“Ca sa nu amestecăm, voi termina îndată “contextul general” al anilor de început de stabilitate şi chiar prosperitate şi pace socială. După “stimulul” dat de guvern, “poporul” Navajo a luat măsuri de autodeterminare şi suveranitate socială, Investind apoi pentru fiii săi în instrucţia şi educaţia care grăbea integrarea într-o altă lume decât cea a părinţilor şi moşilor lor, lumea însăşi avea o altă croială, o altă viziune asupra viitorului, un început de împăcare a trecutului cu prezentul pentru a putea proiecta un viitor stabil, asigurator de progres şi spornicie materială, civică şi spirituală. El însuşi a investit milioane de dolari pentru burse acordate merituoşilor, la începutul anilor 60 şi apoi în perioada “fierbinte şi critică” a “războiului rece” mulţi tineri Navajo dau proba veridică a capacităţilor lor native, reuşind la şcoli niciodată visate de străbunii lor, instituţii de mare prestigiu ale învăţamântului superior american! 
  
De unele a auzit o lume întreagă, dintr-o reţea de 40 de instituţii de colegii şi facultăţi cu profiluri diferite, cum sunt cele de la Yale, Princeton, Georgetown, cele californiene de la Berkeley şi Stanford, pentru a nu mai vorbi de cele pentru pregătirea medie şi profesională care au fost asaltate de elevii “poporului”, toate constituind o sursă de valoare pentru provocările “timpului şi spaţiului” în economia şi conştiinţa “tribală”, nu pentru grăbirea destructurării gentilice cum s-a acreditat ci pentru recuperarea dezvoltării istorice, pentru “potrivirea” paşilor cu societatea şi nivelul dezvoltării generale a ţării în care trăiau şi trăim cu toţii. O boală care a afectat tribul cu sute de ani în urmă, tuberculoza, reprezenta, prin sechelele ei peste generaţii (!?) încă o vizibilă plagă ale unor vremuri socotite “ruşinoase” şi nedemne şi care şi-au pus amprenta pe tipul ăsta de morbiditate. S-a acţionat pe dezvoltarea de reţele spitaliceşti, unităţi de prevenire şi profilaxie, dispensare şi policlinici în aşezările Navajo.  
  
Cât priveşte viaţa zilnică, ocupaţională, integrarea tinerilor în muncă şi producţie, “valul” schimbării din anii 60-70 i-a “luat” şi pe ei şi nu i-a prins deloc nepregătiţi, chiar dacă mulţi dintre ei nu au renunţat în viaţa privată, la vechile îndeletniciri şi obiceiuri tribale. Aria preocupărilor s-a diversificat, în afara celor casnice exprimarea lor este dovedită în munci diferite şi noi, în minerit: cărbune, feroase şi neferoase, zinc, cupru, uraniu, vanadium; în industria de morărit, de ape minerale, silvicultură, textile, cojocărie, turism şi servicii hoteliere, transporturi, ale producţiei de larg consum, în agricultură în sistemul de irigaţii şi îmbunatăţiri funciare, în învăţământ, etc. În materie de conservare a vechilor ocupaţiuni, dându-şi seama că ameliorararea raselor de animale pe care le cresc ei este o condiţie a satisfaceii trebuinţelor, din ce în ce mai mari pe măsura creşterii demografice, au trecut la o selecţie a produşilor moşteniţi, crescând exemplare viguroase, cai, capre, oi, cornute. 
  
Într-unul din anii aceia, numai din munca în minele de uraniu au fost aduse profituri tribului de peste un million de dolari, la cursul de atunci al monedei naţionale.  
  
Cumpătarea şi adaptarea sunt cheia de boltă a întregii lor filozofii de viaţă, lăsându-o la o parte pe cea “genetică”, ereditară - conservarea în vederea supravieţuirii şi identităţii comunitare. Trebuie să recunoaştem că apropierea de “civilizaţie” a adus şi noxele alienării şi teribilismului, “ornării” tradiţiilor strămoşeşti cu beteluri şi zorzoane de extracţie cosmopolită, străine spiritului şi vocii cult-urilor arhaice, pentru că lipsea “reazemul” credinţei creştine, o arhitectură pliată pe interiorul bun şi întrucâtva receptiv la smerenie şi disciplină a minţii, a sănătăţii fizice.  
  
Noile împrejurări şi cuceriri tehnologice, standarde de participare la viaţa cetăţii, nu putea să nu-i transforme, le-a accelerat adaptarea şi i-a impus în meserii, funcţii şi poziţii greu credibile chiar pe timpul aceleiaşi generaţii: acţionari, coproprietari sau patroni la firme, agenţi de bursă, corporaţii şi concerne pe care doar “terminologia” folosită i-ar fi speriat altădată sau în cel mai bun caz i-ar fi lăsat indiferenţi.  
  
Una din din investiţiile cu care se mândreşte poprul Navajo este cea privitoare la aplicarea unui proiect indian al sistemului de irigaţii, ce avea în vedere folosirea debitului râului San Juan pentru udarea a peste 100 mii de hectare de pământuri aride, deşertice şi care au creat condiţii unei vieţi normale, pentru câteva sate aflate în zonă, cu o populaţie de cinci mii de oameni. Tot ei au construit un rezervor de apă estimat la 42 milioane de dolari, numai publicitatea proiectului costând câteva zeci de mii. Cu toate eforturile şi dotările, ele nu pot susţine mai mult decât necesarul minim - a 45 până la 75 de mii de locuitori.  
  
“Te plictisesc George, mi se adresă pastoral Keith, mai mare cu zece ani decât mine, care văzând că dau semne de nerăbdare se opri, îşi drese glasul, mai bău o înghiţitură de apă, nici măcar suc, îşi potrivi formal cravata, la semnul meu din cap că nu ... Fiind profesor, mai cu seamă de istorie, am crezut că te poate interesa “preliminariile”, ca să putem începe în cunoştiinţa de cauză şi înţelegând mai bine natura ingrată a prezenţei mele printre ei, deloc uşoară şi departe de a fi o simplă peregrinare pitorească, de decor schimbat! 
  
Şi apoi, rotind ochii către candelabrul din care ţâşnea lumina chiar şi în miezul zilei, în living-room-ul în care ne “găsise” pasiunea pentru “răzleţiţii” Lumii Noi, îşi “puse” în voce un strop de duioşie şi nostalgică cadenţă, dând impresia că ieşirea mea din “captivitatea” frazărilor care m-au ispitit se va produce de la o clipă la alta şi atunci, m-am gândi pe dată, ce-am să fac cu libertatea pe care mi-o va îngădui terminarea expozeului ...  
  
“Dacă ai observat, sosirea mea printre ei coincide nu doar cu un procent de creştere demografică, important pentru ei - de două mii de fiinţe pe an, ci şi cu un factor de importanţă covârşitoare, “de viaţă şi de moarte” pentru Navajos, acela că extinderea va trebui să-şi găsească suportul material şi moral de care are nevoie, pârghiile care-l leagă indestructibil de locul bine “ancorat” şi definit printre cetăţenii Americii de azi. 
  
Să crească şi să trăiască într-un radical stil de viaţă complect schimbat, deprins cu timiditate şi cu mare greutate, şi care presupune neîndoielnic renunţări adânc înrădăcinate, sanguinare, în tot ce priveşte complexitatea vieţii lor materiale şi spirituale, chiar dacă aparent sunt de o formalitate relativ facilă.  
  
Chiar şi amestecul cu alte obiceiuri, rituri şi ritualuri amerindiene sunt greu înţelese şi acceptate de “poporul” Navajo, iar cu cultura americană este de-a dreptul imposibil, bariere nenumărate, de limbă asimilată în inflexiunile sale morfologice şi sintactice cele mai sensibile, de credinţă, de credibilitate şi de morală aproape opusă, mod de gândire fără repere tabu cum fuseseră învăţaţi, spilcuiala şi emfaza gălăgioasă, zeflemitoare, zbenguiala strofocitoare, de care ei ca popor nu au avut cunoştinţă, sunt piedici aproape insurmontabile.  
  
În faţa unei exprimări dezinvolte a “trăsăturilor” compatrioţilor lor, unele de o “nereţinere” aproape impudică, “cotizând” încă la nostalgiile după un trecut bucolic, Navajo îşi fac prietenii cu dificultate, cu criterii de selecţie numai de ei ştiute, însă care s-au dovedit durabile, sigure, într-un mediu social în care străinii sunt foarte greu acceptaţi. Un indian “imigrant” se poate simţi foarte singur într-un oraş, e învăţăt cu căldura deşertului, cu legăturile intime cu familia din rezervaţie, diferenţele de cultură sunt mari, unii se reîntorc de unde au plecat, în rezervaţii, cei care rămân şi intră în lumea albilor se obişnuiesc însă treptat şi nu mai pleacă, se încadrează în lumea acestora, îşi fac prieteni, se căsătoresc chiar şi încheagă legături de rudenie, astfel că şi educaţia “integrării” este învăţată din mers, la faţa locului sau influenţată de cei care au state mai vechi de “trădători” ...  
  
Familii întregi, mai ales cele tinere, “simţind” gustul banului, al unei vieţi nesufocate de interdicţii la tot pasul, un orizont al aşteptărilor “pe alese”, ieşirea din “carapacea” atâtor prohibiţii care făceau “sarea şi piperul” conservării şi autoizolării, era fundamentul lor, încep să înveţe un alt alfabet, cel al unui individualism sălbatic, necunoscut, cu care nu fuseseră învăţaţi, îşi iau “carabalâcul”, părăsesc într-un adevărat exod aşezările comunităţilor lor şi se mută în marile oraşe, cei din regiunea Californiei migrează către cele de coastă, la Los Angeles, San Jose, San Diego, San Francisco, la Denver şi chiar către cele din interior, la Chicago, Cleveland, Detroit, iar puţini şi în vecinătatea unor “rude” tribale mai apropiate şi împământenite mai de mult, în Saint Louis.  
  
“Rezervaţia”, în aceste condiţii se “sparge”, nu putea să trăiască în continuare cu mituri şi credinţe “pure” şi nepătate, suportă şi ele transformările de rigoare, caii, dau un exemplu, altădată pe “socluri” de mit şi legendă suportă “dejugarea”, mă rog, “deshămarea” şi “deşelarea”, rolul lor în afara cărăuşiei şi încălecatului este luat de noile achiziţii ale tehnologiei, tractorul şi automobilul, “vechiturile” sunt părăsite în grajduri sau depuse ca “exponate” la vreun muzeu orăşenesc din apropiere. Şi probabil trec în vreo legendă, care va circula pe cale orală mult timp - până va fi trecută pe răbojul scris al unei istorii adevărate cine să ştie când, spusă din gură în gură fără prea mare discernământ critic, va prelua şi adjuvantele şi inspiraţia căznită a neavenitului, a străinului, laolaltă cu acurateţea şi pulsul unei simţiri colectiviste moştenite ancestral.  
  
E nevoie de o mică pauză, simte asta şi cu de la sine întreprindere îşi întrerupe povestirea, îşi cere scuze pentru câteva minute, iese pe peluza din faţa casei, mai încolo dă bineţe unor tineri care se scurg pe trotuar, nişte copii mai mici tăvălesc o păpuşă Barbie pe care o plimbau într-un cărucior şi fac o hărmălaie când la această acţiune se “aliază” şi o căţeluşă maronie cu dungi albe, o Collie am înţeles, o Lassie la scară redusă, care “smotoceşte” bine fesul scufiţei, şi cârlionţii gălbui de sub el, râde de unul singur părând că-l distrează “jocul”, se reîntoarce, mai soarbe o înghiţitură de apă dintr-un pahar de pe masă şi mă întreabă dacă mai sunt interesat de restul, sau s-o lăsăm pe altadată. 
  
Elena, viitoarea lui noră, îmi dă de înţeles că e timpul unei pauze ceva mai lungi, că zilele şederii mele în California n-au “intrat la apă”, dar că până la sosirea femeii care să-i facă prima probă la rochia de mireasă mai poate “atârna” să facă pe tălmăcitoarea, dacă pastoral Keith doreşte cu tot dinadinsul să continue ... Iar mie îmi spune să fiu moderat, să nu fiu agasant şi să “întind coarda”, îl cunoştea mai bine că doar era angajata lui - ca persoană în “schema” bisericii care se ocupă cu studiul biblic, la şcoala de sabat a copiilor acestui cult religios neoprotestant din Ceres, Modesto, CA. 
  
George Nicolae Podişor 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Pastorul Keith şi indienii Navajos / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 176, Anul I, 25 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!