Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 426 din 01 martie 2012        Toate Articolele Autorului

PAŞI PRIN MISTERIOASA GRĂDINĂ A CUVÂNTULUI, recenzie la cartea Valentinei Becart
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PAŞI PRIN MISTERIOASA GRĂDINĂ A CUVÂNTULUI 
  
Valentina Becart, „undeva, un poet”, (poeme alese), Colecţia LITERATURĂ CONTEMPORANĂ, Editura ARHIP ART, SIBIU, 2010, 
  
E posibil oare ca gândurile să ţi se întrupeze, exact cum le-ai zămislit în minte? Se vede că da. Poetul poate da mărturie. El este un artizan de gânduri sculptate în lacrimă, răstignite pe pagina imaculată pentru un timp mai prielnic, aşa cum ar fi spus marele Emil Botta. 
  
Un câmp alb (posibil nins), plin cu semne hieratice, pe care doar cei aleşi vor şti să le descifreze. Să citeşti în steluţele de omăt, nu e prea lesne. Cheia o poate dobândi doar un suflet imaculat. Prin acest volum, suntem invitaţi pe câmpia neîntinată, un fel de grădină a Raiului, unde poamele ninse stau gata să cadă. Doar să întinzi mâna, adică să-ţi arunci privirile. Totul e gratuit.  
  
Fructele-poeme din volumul de faţă, parfumate şi zemoase, stau gata să cadă în căuşii noştri pentru a le gusta şi a ne întrema ca după o lungă boală. Pentru că, s-a dovedit, poezia are acest rol taumaturgic. Ea poate nutri, potoli setea şi tămădui sufletele, pentru că este plămădită din substanţă divină. Adică din „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (după Platon).  
  
Poemele sunt produsul eului liric străfulgerat de darurile Duhului. În ele sunt amestecate ca-n alambicul magicianului, ingredientele care pot fabrica aurul sufletesc: candoare, frumuseţe lăuntrică, gingăşie, putere de sacrificiu. Şi nu în ultimul rând, iubire. 
  
Toată gama de stări afective se regăseşte în aceste poeme: tristeţea, melancolia, spaima, ardoarea, un dor fără saţiu, voluptatea, solitudinea, patosul, lirismul, patima, bucuria, capriciul, provocarea, căutarea, nemulţumirea, dăruirea totală. Sub forme şi expresii originale, într-un stil elevat, concis, format, nuanţat, în funcţie de propriile trăiri şi precepte. 
  
Visele Valentinei Becart sunt împărtăşite, după propria mărturisire. De ce nu ar fi şi cuvintele? Dar, ca să-ţi împărtăşeşti monadele sufleteşti, trebuie să găseşti suflete pe măsură. Căutarea înseamnă cunoaştere, iniţiere. 
  
Pentru Valentina Becart, a face poezie înseamnă „a da glas şi formă pasiunii”. 
  
Valentina Becart şi-a pus o amprentă puternică pe lirica sa şi, ca să nu existe confuzii, le-a grupat pe cicluri, numite „poeme becartiene”. Puţini poeţi reuşesc să facă din propriile creaţii, poeme de referinţă, atât prin originalitate, cât şi prin identificare cu ele. Nu orice autor poate scrie aşa: „sufletul mi-a sângerat / sub lama / gândului acuzator ... ” (Dăltuit). 
  
Dominanta poemelor becartiene este filosofia vieţii luată aşa cum este, „fără să mă tem / de ochiul impasibil ce veghează ... (Dăltuit).  
  
În virtutea acestei filozofii personale, poeta se întreabă, nu fără oarecare temeri: „eu cum s-adăpostesc / iubirea / în cuiburi / printre vulturi?” (La căpătâiul nopţii). 
  
Poeta stă la cină cu zeii în chip familiar, le oferă cozonac şi o batistă cu lacrimi, îi întreabă ce mai e pe acasă. Această intimitate însă, nu e de natură să-i confere siguranţa mântuirii, se pare că alta ar trebui să fie abordarea contextului, şansa e deja pierdută. Cu toate acestea, poeta continuă să-i îmbie la cină. 
  
Versurile becartiene sunt scurte fragmente de viaţă, cioburi de vitraliu pe care poeta, încearcă să le adune în poală şi, cu grijă le realcătuieşte, desigur, nu aşa cum au fost, ci mai degrabă, cum ar putea fi în viziunea sa creativă. Este un alt fel de restaurare a sinelui, de recompunere din fragmente a unui tablou, cu toate detaliile lui. 
  
Chiar şi într-un poem de dragoste, poeta nu e ocolită de „tulburate gânduri”, de iluzii, de umbre care i se ivesc pe faţă, de un chip străin care până nu demult îi zâmbea luminos, de lacrimi ascunse şi suspine dureroase şi de un trist ecou care o trezeşte din somnul amăgitor. O tristeţe de început de lume se prefigurează la orizont. Oare va fi depăşită prin cuvântul care poate fi atoatefăcător? Desigur, poeta tinde spre „frumuseţea întregirii”, spre perfecţiunea cercului care poate fi greu de atins. 
  
Unele poeme abordează un ton elegiac, în sintonie cu starea nostalgică a poetei (Ce trist viorile cântau) – şi aici nu putem scăpa de unele locuri comune: „ţărmul cald al fericirii”; urma paşilor, iluzii deşarte, inima rănită, o lacrimă a iubirii; ţărm pustiu ş.a. specifice elegiei. La fel şi în poemul „Cerurile toate...tac”: ... s-a'nserat ... / şi focuri ard mocnind / pe vatra unui gând / şi depărtările / se-aud jelind / şi cerurile toate /tac ... // ... şi doar amurguri / îmbracă tăcerile / în culoare / şi simt / cum se revarsă-n mine / o mare ... / de nelinişti, trădări ascunse, / şi pe chipu-mi / un zâmbet rănit / înfloreşte – / ca un vis fără aripi ... ” 
  
Şi totuşi, vindecarea de sine se află: „în verbele / a crede, a iubi, a fi, / a fi ... ” 
  
Hyperion-iana „sete de repaos” apare în poemul „Din nou să fiu repaos” în care poeta îi cere Stăpânului a Toate: „ascunde-mă - de mine - / ascunde-mă ... // ... sunt pradă vrerii tale / îndură-te - / şi redă-mă / liniştii din Haos ... / din nou / să fiu - repaos - / repaos ...” – şi aici, filiaţiunea eminesciană este evidentă. 
  
Aşa cum am mai menţionat, fiecare poem este un fragment de istorie, o poveste nescrisă, care îşi cere dreptul la existenţă şi la amintire. 
  
Valentina Becart este mai curând o poetă selenară decât solară. Ea se simte în elementul ei noaptea, chiar şi când „Colţii albi ai zilei” o smulg nemilos din visare, în urma lor rămânând flori sângerii răsărite în locul unde aceşti colţi i se împlântaseră, destrămând toate visele. 
  
Nu se poate spune, totuşi că autoarea nu iubeşte primăvara, sărbătoarea, când, cu braţele pline de muguri şi cu inima visătoare legănată de-o frunză tânără, viseară nepăsătoare la zboruri albe (Cu braţele pline de muguri). Este o poezie plină de avânt juvenil care îmbie la dragoste, la rod, la un „poem în devenire”. 
  
Poveri, biciuriri de gânduri, tăceri ce scapără întrebări, furtuni iscate „din nepăsarea clipei”, ochii răniţi „de fulgere străine”, toate acestea îşi pun amprenta pe suflete (Cum plânge cerul în noroi). 
  
În aceste circumstanţe, până şi cuvântul e înstrăinat, şi lumina e smerită şi, în liniştea severă a dimineţii, vine ora sentinţei (Cuvinte învechite). 
  
Există şi poeme de dragoste de o frumuseţe negrăită, cum ar fi: În sângele-mi albastru ... sevele pământului s-au cuibărit ... în care poeta îşi simte sufletul: „ca o câmpie / cu grâne ce s-au pârguit...” 
  
Poeta se poate mândri cu faptul că a avut îndrăzneala „de a privi timpul în ochi” – şi asta dintr-o primă încercare, ceea ce nu e uşor. Condiţia? Cel temerar trebuie să aibă retina „încă nepătată”. Şi se vede că Valentina Becart a avut-o. De atunci, se întreabă neîncetat: De ce doar...o singură veşnicie?! 
  
Faptul că ea repetă obsesiv ultimul vers în multe din poemele sale, este justificat de dorinţa de a sublinia şi de a da înţeles ideii principale. E ca un ultim cuvânt, cu forţă testamentară, ori sub semnul unui legământ. 
  
Înţelesul de pierdere, chemarea, jindul, aşteptarea, neîmplinirea, şi, de cele mai multe ori, dezamăgirea, sunt principalele simţăminte cu care se confruntă poeta, chiar şi atunci când lucrurile par să meargă în sens pozitiv. Dar rămâne ceva, ca o durere surdă ori numai amorţită care, uneori poate lua o formă acută, ceea ce nu poate genera decât nelinişte, angoasă, teamă. E mai curând tonul elegiac împrumutat fiecărui text, ceea ce dă o notă dominant bacoviană. Chiar şi bucuria este tristă, fericirea temătoare, împlinirea – ciuntită de nelinişte, ca într-o toamnă în care, frunzele în agonie prevestesc boala şi sfârşitul. 
  
Iată un exemplu edificator: chiar şi „În anotimpul flăcărilor” – cerul este – „suflet bolnav –/ în tăcere s-a stins / şi stelele s-au topit / şi ca o lavă fierbinte / pe pământ ... s-au prelins ... // şi-n haosul de necuprins / demonice umbre / imperiul şi-au întins / şi doar luna nebuna / cuprinsă de zbucium / dansa / întruna / întruna ... ” 
  
E o luptă continuă pentru că se nasc în acelaşi timp: „iubirea / dar şi minciuna / ura / şi trădarea / şi visul – orbit de spaimă – / sub lacăte s-a zăvorât” (În anotimpul flăcărilor). 
  
Ca orice artist, Valentina Becart are o menire: „cioplesc cuvinte / din trupul gândului /... // (...) cioplesc cuvinte / privind de-a lungul zării / urma de sânge / ce gândul îmi frânge / şi trupul flacără – / încet, încet îmi stinge, / îmi stinge ... (Cioplesc cuvinte)”. 
  
De ce se simte ameninţată poeta?  
  
Neantul o ademeneşte, „cum un ochi străin / ca o fiară a nopţii / dintr-un colţ sticlos ... mă pândea–”, destinul o arată cu degetul, retina e pătatăde sânge, ea însăşi se vede târâtă fără milă în groapa cu lei.  
  
Asemenea viziuni terifiante sunt de natură să sperie, până şi sufletele cele mai puternice. 
  
Ca orice poet care se respectă, Valentina Becart se plimbă nestingherită prin Labirintul singurătăţii. ... Singurătatea îi prieşte, este aliata poeţilor. Acolo, în labirintul singurătăţii poţi săpa fîntâni „spre a găsi izvorul / celei mai pure / creaţii ... ” 
  
Multă sensibilitate şi candoare regăsim în poemele becartiene şi, dincolo de tonul nostalgic, o undă uşoară de speranţă care dă culoare şi spirit, atât creatoarei, cât şi beneficiarilor acestor avuţii sufleteşti. Dar şi un „abis bântuit ... de-ntunecate căutări ... ” şi „cântecul nedesluşit /al pustiului ... ” 
  
Tâlcul, înţelesul pe care-l oferă autoarea unor probleme fundamentale care frământă omul, este de sorginte filosofică şi vizează aspecte esenţiale ale existenţei: naşterea, viaţa, moartea, iubirea, gândirea, acţiunea, spiritualitatea. Poetul este văzut „ca un vârtej de lumină / orbitoare” ridicat din nisipuri care vorbeşte lumii despre „setea/ celor rătăciţi în deşert”. Glasul poetului este „ca un ţipăt de vultur” (M-am ridicat ... din oboseala pietrei). 
  
Procesul creaţiei, scrisul în sine înseamnă pentru Valentina Becart, o „dulce şi amară vină”, o povară pe care ea, ca un umil serv, are datoria de a o purta. 
  
Şi mai elocvent este un alt poem în care autoarea îşi închipuie că se va arunca în moarte „ca-ntr-un abis de împlinire / chemarea adâncului / va fi pentru mine / nădejdea-n vindecare / şi-mbrăţişarea – cu liniştea divină”.  
  
Întreagă sfera afectivă a poetei se concentrează liric în sintagme dinamice, care marchează un drum iniţiatic prin toate trăirile pe care le poate atinge un cuplu: dragoste, afectivitate, inocenţă, ardoare, indiferenţă, singurătate, viclenie, înstrăinare, dor, patimă nebună, căutare, chemări, tăceri, minciuni, mergând până la ură. Natura este în sintonie cu sentimentele celor doi, când capricioasă, când liniştită şi calmă precum unda lacului presărat cu nuferi... 
  
Valentina Becart nu poate fi încadrată în vreo şcoală sau o generaţie, aşa cum îşi revendică majoritatea poeţilor contemporani. Ea îşi urmează drumul singular, oarecum stingher printre atâtea condeie care-şi expun cu dezinvoltură şi chiar insolenţă, trăirile. Valentina Becart este mai degrabă o timidă, ascunsă de văluri care lasă privirii doar un colţişor de realitate. Un soi de pudoare ce foarte rar îşi găseşte astăzi căutare, când despuierea, nu numai de veşminte, dar şi de barierele de limbaj, este la modă şi când, din lipsă de inspiraţie sau pur şi simplu exhibiţionism, autorii introduc în texte trivialităţi şi picanterii, cu mult peste bunul simţ, rezultând un soi de manelism liricoid, impregnat de kitsch şi orori lingvistice. Printre toate acestea, poezia Valentinei Becart, este de o candoare pur şi simplu înduioşătoare, aproape singulară în peisaj, deşi ea declară aproape solemn: „Nu vreau / să ridic din cuvinte / ... altare păgâne / unde lacrima încătuşată / va fi un pumnal / strecurat în provocarea căutărilor / sterile ... ”(Nu mă arunca... în vâltoarea poemelor). 
  
Poezia Valentinei Becart nu se strigă, nu se declamă, nu se pretează scenei. E aproape un joc de pantomimă, un strigăt mut pentru o ureche sensibilă dispusă a lua aminte la frământările, neliniştile, mişcările aproape imperceptibile, vălurite, avânturile lirice ale unei autoare plină de sensibilitate, spontaneitate, originalitate şi bun simţ. Este ceea ce se găseşte atât de rar în timpurile actuale, dar e cu atât mai preţios.  
  
Conştientă de menirea ei, autoarea surprinde înlăuntrul ei miracolul rodirii, rod curat, „rod fără de păcat”, al maternităţii fizice: „ ... o! „Doamne! / ce minune! / nu, nu-i visare ... / port în mine semnul / mlădiţei viitoare”.(Port în mine semnul...) 
  
Valentina Becart cultivă pastelul alb, în formă liberă, cu imagini proaspete şi pline de seva copacilor şi mustul pământului. O poezie senzuală, pământeană, parfumată, mângâietoare până la beţie şi totodată, o poezie mirifică, în care chemările celeste se aud din piepturi de îngeri. Miracol de gând înflorit în lumină „ce va culege cu răbdare/ rodul atâtor mirări / şi-atâtor întrebări / în faţa mirajului de netăgăduit / de a fi om ... /a fi om!” 
  
Unele poeme sunt de o candoare dezarmantă, adolescentină care trădează sufletul sensibil al poetei. 
  
De fapt, toate episoadele lirice din carte nu sunt decât jocuri în joi sau jocuri de doi, cu tot ce decurge din acestea. 
  
Deseori, inevitabil, poeta trăieşte cu intensitate „spaimele orelor” în care „totul devine difuz, / totul se pierde în unghere întunecate unde – teama se ghemuieşte / asemenea şerpilor cu limbi otrăvite / ce pândesc /fascicolul luminos / al gândului / gând ... ce va deveni victimă / a pasului necalculat ... ” 
  
De altfel, poeta se defineşte ca un „suflet singuratic – / printre poemele mele nescrise ... (Ţăndări de lumină ... ) 
  
Şi poate că-n poezia: Amurg grăbit ... o recunoaştem pe Valentina Becart aşa cum este: „Şi trupul mi-am înfăşurat / în aşteptări / în frunze moarte / şi fluturi obosiţi / de zboruri / şi m-am rugat ... // Şi cerul l-am adus aproape / ţinându-l strâns / sub pleoape / şi sufletul supus s-a arcuit / ca un vis pe-o ramură / albastră / ce-o va purta un porumbel / spre Lumea Nouă ... // Şi-n braţe am adunat / iubiri pierdute / şi flori liliachii ne-dăruite/ şi zbaterea cuvintelor / ce n-au putut să ardă / la vreme de ploi, / de vânturi ... Şi-am aşteptat în cărare / să vii – amurg grăbit / eliberându-mă / cu ultima suflare / de ruga stinsă / şi amintirea unui vis ce-a rătăcit / cătând / culoarea împăcării, / împăcării ... (din ciclul poeme becartiene)”. 
  
O feminitate care-şi reprimă chemările în numele preceptelor, în refulări şi inhibiţii de moment, dar care izbucneşte aidoma unei flăcări din rugul mocnind, aceasta este poeta de faţă care şi-a adunat în safe-ul inimii toate trăirile, pe care le aşează sub ochii fals pudibonzi ai audienţei înşelătoare şi gureşă. Ce ar mai fi de spus în privinţa temeiului artei care nu poate fi decât un temei de rămânere, ori unul de nemurire? 
  
Cu sentimentul rostului împlinit, chiar cu jertfa maximă, poeta Valentina Becart şi-a aşternut cărţile pe faţă şi acum aşteaptă, cu sufletul de zăpadă, ca ochiul de Argus să-i ţintească dintr-o mişcare abilă, inima ascunsă în cuvinte.  
  
Va fi greu, va fi uşor? Depinde doar de bunăvoinţa şi disponibilitatea fiecăruia. 
  
În privinţa poetei, ce a avut de spus, a spus, cu prisosinţă. Este darul ei pentru cei mulţi şi necunoscuţi. Şi poate nu va trece neobservat, şi-şi va găsi ecoul în câteva suflete. Fie şi-atât ca să justifice demersul poetic al unei jertfitoare de sine. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
1 Martie 2012 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PAŞI PRIN MISTERIOASA GRĂDINĂ A CUVÂNTULUI, recenzie la cartea Valentinei Becart undeva, un poet , Editura Arhip Art, Sibiu / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 426, Anul II, 01 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!