Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   



Partea mea de cer, dramă de Constantin Geantă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Constantin Geantă 
  
PARTEA MEA DE CER 
  
- DRAMĂ ÎN TREI PĂRŢI - 
  
PERSONAJELE: 
  
POVESTITORUL 
  
EL, un bărbat de vreo patruzeci de ani 
  
ELA 
  
NIKY  
  
SORA 
  
EA, o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani  
  
SOŢUL 
  
FIUL I 
  
FIUL II  
  
VECINA 
  
Acţiunea se petrece pe rând într-o pădure, într-un apartament, într-un spaţiu imaginar, lângă un izvor. 
  
PARTEA I 
  
Acţiunea se petrece într-o pădure, lângă o cabană. 
  
POVESTITORUL (apare într-un colţ de scenă): Aceasta este o poveste de demult. Pe atunci dumneavoastră încă nu eraţi născuţi, deoarece ne aflam „la începutul istoriei”. Veţi vedea o ipostază a Păsării Phoenix astfel... 
  
( În timp ce scena se luminează povestitorul dispare. Un individ de vreo patruzeci de ani se află sub un umbrar, în spatele este o cabană, iar în stânga un pom.) 
  
EL (privind o zgardă): Te-ai dus şi tu, Bob. Adio, bătrâne amic! Cu tine, singurătatea îmi părea mai blândă. Acum împărăţia umbrelor este mai bogată, iar prezentul mai anodin. (Cu mâna la frunte): Dar, ce zi toridă! Dumnezeule mare! (Ştergându-şi faţa): Mă trec mii de fiori, iar sudorile m-au năpădit. ( Pune capul în palme) 
  
POVESTITORUL: Vă las cu el. Privindu-l poate veţi înţelege că timpul poate fi numai o ipostază a fiinţei umane, în care prezentul, trecutul şi viitorul sunt la fel de rele precum un „vis al nefiinţei”. Dar nu uitaţi că el poate fi şi după ce dumneavoastră veţi fi trecut demult prin „ţara amintirilor” spre lumea rece şi echidistantă din „minus infinit! (Dispare) 
  
( Pe nesimţite, ca şi cum s-ar materializa din razele unei lumini cu nuanţe violete , pe fondul unei melodii în surdină apare Ela.) 
  
ELA: Bună, iubiţelule! Ce mai faci?  
  
EL: Ela! Nu te-am mai văzut de o veşnicie! 
  
ELA: Acum, pentru că sunt aici, nu te bucuri? 
  
EL: Cum să nu? Însă ... (Devine trist): Nu pot să uit faptul că m-ai părăsit cândva. 
  
ELA: E mult de-atunci. 
  
EL (oftând): Ai dreptate.  
  
ELA: Dar nu mai fi trist. Iată-mă, sunt lângă tine, am revenit pentru a ne retrăi viaţa. 
  
EL (Încearcă să o atingă, dar nu poate): De ce nu mă laşi să te îmbrăţişez? 
  
ELA: Pentru că sunt doar o umbră care, ca şi Euridice, trecând Styxul, m-am întors la cel care spunea cândva că mă iubeşte nespus. 
  
EL: Ai dreptate. Pustiul, cataclismul, eu, tu şi o lume care nu mai există decât prin visul meu. 
  
ELA: Nu mai fi trist, pentru că sunt cu tine şi pot rămâne oricât de mult doreşti. 
  
EL: Oh, Doamne! Cât aş vrea să te pot uita! Dar, ce mai contează? (Privind zgarda lui Bob): Important este ca acum umbrele îmi cer socoteală. 
  
ELA: Pentru Bob a încetat suferinţa, dar nu are dreptul la neuitare. (Se aude un scheunat.) 
  
EL: Oh, fiinţe care aţi fost cândva sub imperiul raţiunii, oare voi nu vă înşelaţi niciodată? Şi Bob îşi are dreptul la neuitare, pentru că fiinţele necuvântătoare îşi au un grai tainic al inimii pe care numai cei care le-au iubit îl pot înţelege. 
  
ELA: O fi cum zici tu, dar, oricum, noi avem mai mult decât ele acel drept. 
  
EL: Oare, Niky te-a uitat? 
  
ELA: Niky este la fel ca şi mine, o umbră, iar noi nu putem exista decât dacă cineva ne strigă în noapte. 
  
EL: Trecut şi viitor s-au metamorfozat într-un prezent perpetuu, iar voi, care până mai ieri eraţi „infernul” vă cereţi dreptul la neuitare. Sărmane umbre! Biete nume, care veţi pieri o dată cu mine în noaptea finală! Oare, vă mai cereţi dreptul la timp? 
  
ELA: Îţi cer prea mult? Atunci plec. 
  
EL: Oh, nu, sigur că nu! Dar, ce te grăbeşti? Te rog, rămâi, că doar ...  
  
ELA: Am trăit clipe de neuitat, nu-i aşa? 
  
EL: Sigur că da. Abia împlinisem douăzeci de ani când te-am cunoscut şi se părea că intrasem în graţiile lui Eros. 
  
ELA: Sau, cum spuneai tu adesea: „Cupidon, care mereu greşea ţinta, atunci ...  
  
EL: ... m-a lovit drept în inimă”. Dar, ce mult este de atunci! Parcă a trecut o veşnicie. Ştii, adesea, când revăd viaţa mea, mi se pare că seamănă cu amintirea unui vis. 
  
ELA: Şi eu fac parte din visul tău!  
  
EL: O simplă adiere şi, în prezentul vegetal, avatarurile mi se metamorfozează, prinzând contur. 
  
( Lumina scade în intensitate iar prezentatorul apare în scenă) 
  
POVESTITORUL: Astfel, Ela ar fi putut să-mi fie mamă. Însă, înainte ca tata să treacă prin cataclismul atomic, ea i-a provocat un cataclism sufletesc. Ela mi-a fost numai o mamă virtuală, deoarece Ema încă nu apăruse în viaţa tatălui meu, iar bunul său amic i-a jucat o farsă pe cinste. Dar să nu anticipăm. Astfel... 
  
( Lumina creşte în intensitate, iar pe scenă alături de cei dinainte apare şi Niky) 
  
EL (atent la un scheunat în depărtare): Sărmanul Bob ...  
  
NIKY ( a intrat din dreapta): Salut, bătrâne! 
  
EL: Putea să lipsească martie din post? 
  
NIKY: Zi cum vrei, dar cred că a sosit momentul să lăsăm de-o parte vechile neînţelegeri. 
  
EL: Este adevărat că un timp am fost supărat, însă acum fii sigur că nu te mai urăsc. 
  
NIKY (ironic): Mi se pare firesc. Cum ai putea să-ţi urăşti vechiul amic? 
  
EL (puţin ironic): La fel cum şi tu ai putut să-mi răpeşti pe Ela. 
  
ELA: Nu el m-a răpit pe mine, ci eu l-am răpit pe el. Ce vrei? Mă cam plictisisem pentru că, tu fiind mereu prea ocupat, nici nu mai aveai timp pentru mine. 
  
EL: Munceam din greu, deoarece aş fi dorit pentru amândoi o viaţă mai bună. Astfel, fiind pe atunci un tânăr inginer, lucram la proiectul unei hidrocentrale, la proiectarea turbinei centrale, fapt pentru care noaptea îmi devenise zi, iar ziua mi se părea foarte scurtă, deoarece trebuia să predau operativ schiţele. Dar tu? Neîncrezătoare în munca mea şi nerăbdătoare din fire, nu ai ştiut atunci să aştepţi. Şi normal, deoarece te închinai Zeului Ban şi fiului său, Confortul Imediat. 
  
ELA: Ai dorit mult, ai visat, iar când te-ai trezit ai rămas cu cenuşa viselor, adică singur. 
  
EL: Te înşeli, pentru că atunci îl aveam pe Bob. 
  
( Lumina scade în intensitate, iar povestitorul apare) 
  
POVESTITORUL: Îl avea pe Bob! Dar cine este Bob? Sunteţi nerăbdători să aflaţi, e firesc, doar nerăbdarea este specifică fiinţei umane. Dar, nu sunteţi curioşi să aflaţi de ce Niky a fost iertat? În fond, Niky nu mai exista, iar EL-tata, EL-fratele sau EL-fiul era poate răzbunat ştiind că Niky, ca şi Ela nu mai sunt printre cei vii. Însă, curând îşi va da seama că poate nici EL nu mai este viu...Dar să nu anticipăm. Toţi visăm, sau suntem visaţi. Toţi existăm prin fiinţa noastră, sau prin amintirea altora. Cine ştie dacă timpul curge înspre sau dinspre viitor! Pe noi ne interesează doar ce se petrece în faţa noastră. Astfel, până acum a făcut cunoştinţă cu El, cu Ela şi cu Niky. Acum urmează să cunoaştem pe...  
  
(Pe măsură ce lumina creşte în intensitate apare sora.) 
  
SORA: Pe Bob ţi l-am dăruit eu. Era de ziua ta, doream să-ţi fac o surpriză. 
  
EL: Ai reuşit de minune. Dar Bob unde este? Pentru că numai el lipseşte de la masa umbrelor. 
  
SORA: Când am plecat, se odihnea puţin, pentru că era foarte obosit atunci când a venit la mine. 
  
EL: Oare am să-l revăd? 
  
SORA: Fii sigur de asta. Dar te întreb, oare, dacă va sosi Bob, pe ei îi vei uita? (Arată spre Ela şi Niky). 
  
ELA: Eşti ca întotdeauna, răutăcioasă! 
  
SORA: Nu te impacienta. Doar el poate decide ce va face cu amintirile, pentru că, vrând-nevrând, cu toţii suntem proprietatea lui. 
  
EL: Nu doresc să uit pe nimeni. (Scheunatul se transformă într-un urlet prelung). 
  
NIKY (ironic): Singura ta certitudine este cabana. În mijlocul pădurii, lângă izvor, parcă ai fi Adam în Eden. 
  
EL: Mai degrabă Dante la poarta Infernului. Trăiesc pentru a ispăşi vina de a fi existat. Dar în Purgatoriu nu se întrevede nici o Beatrice care să mă conducă înspre Empireu. 
  
NIKY:,, Iubirea care mişcă, sori şi stele” ţi-a fost refuzată din nou, de data aceasta se pare că ... definitiv.  
  
ELA: Niky, ar fi bine să nu uităm că existăm numai prin amintirea lui. 
  
SORA: Umbre cinice! Nu uitaţi că, oricând, la a treia cântare a cocoşului, vă puteţi scufunda definitiv în Lethe. 
  
NIKY Din fericire, nu mai există nici un cocoş.  
  
ELA: Nu ne uita! Redă-ne dreptul la timpul netrăit. 
  
EL: Nu-l voi uita în primul rând pe Bob, pe el îl voi auzi întotdeauna în susurul izvorului şi-l voi zări în adierea vântului printre frunze. Nici pe tine nu te voi uita, surioară, deoarece roua de pe florile dimineţii îmi va aminti de ochii tăi catifelaţi. (Îi dau lacrimile; scheunatul devine tot mai puternic; din spate apare câinele). 
  
ELA: Nu mai plânge, iubitule, pentru că ţi-a sosit prietenul favorit. 
  
EL (lasă zgarda jos şi-l mângâie fictiv pe Bob, care se bucură): Mai ştii bătrâne, alaltăieri, când am ajuns la acel pământ pustiu şi ars, unde ai început să scheauni atât de tare încât a trebuit să ne întoarcem? (Câinele se bucură). Însă (devine grav): până seara, ai devenit tot mai trist şi, cu toate că te-am îngrijit cum am putut, ai scheunat un timp, iar ieri dimineaţă, după ce aţipisem, m-am trezit şi te-am găsit mort. (Îi dau lacrimile). 
  
SORA: Ce să-i faci? Asta a fost! Dar, oricum, nu mai eşti singur. Noi, sau cel puţin eu, te vom vizita de foarte multe ori, căci existăm numai prin amintirea ta. Acum, Bob va trebui să te părăsească. 
  
EL (către Bob): Adio, bătrâne! Ne vom revedea. (Îl mângâie fictiv). 
  
SORA: Bob, vino aici! (Câinele se bucură, scheaună, dă din coadă şi, privind cu durere la fostul stăpân se îndepărtează. Sora îl mângâie, îi spune ceva, după care dispare). 
  
NIKY :Iată-te din nou singur! 
  
EL: (luând zgarda în mână, cu emfază): Sunt ultimul reprezentant al lui Homo Sapiens Sapiens, cel care până mai ieri hoinărea prin cosmos, clădea piramide, înălţa Capela Sextină, compunea Simfonia a IX-a, picta – vesel sau trist – Guernica, pentru ca, apoi, obosit la Masa Tăcerii, să spună „O,rămâi clipă, ce frumoasă eşti!”.  
  
NIKY (aplaudând): Admirabil! Continuă, te rog! 
  
EL: Sunt Ghilgameş sau Enkidu? Poate un sclav dintre acei care au înălţat Marele Zid chinezesc. 
  
ELA: Iubitule, eşti singura noastră speranţă! 
  
EL: Desigur, sunt ca şi voi, o umbră din miliardele care s-au perindat pe acest tărâm al deziluziei şi speranţei. 
  
SORA: Nu ne uita! 
  
ELA: Aminteşte-ţi de serile când, mângâiaţi de razele lunii, ne plimbam pe aleile şerpuitoare pentru a ajunge la lacul nostru. 
  
NIKY: Bătrâne, aminteşte-ţi de partidele noastre de şah în care, uitând de timpul care îşi mâna orele, ne trezeam în miez de noapte întrebându-ne: „când Dumnezeu a trecut această zi?” Aminteşte-ţi de disputele noastre literare şi metafizice, de lungile noastre peregrinări când puneam lumea la cale, şi nu uita nici chefurile noastre de pomină. 
  
SORA: Consemnează-ne în catastiful inimii tale şi astfel vom deveni nemuritori.(Dispar) 
  
( Lumina scade în intensitate, iar între timp povestitorul apare) 
  
POVESTITORUL: Şi iată cum prietenii la” nevoie”, sau din „interes” se cunosc. Cei dispăruţi ne însoţesc pretutindeni, amintirile fiind bunurile noastre cele mai de preţ. Astfel, EL este întotdeauna cu Ei, deoarece pluralul Morţii îl constituie în acest caz Reamintirile. ( Dispare) 
  
( Lumina creşte în intensitate, iar EL este singur) 
  
EL: (parcă trezindu-se din somn): Dar unde au dispărut cu toţii? Arşiţa asta mă omoară ... (Punând mâna la frunte). Parcă am febră. Dar, ce mai contează? Într-o lume iraţională încerc să-mi păstrez conştiinţa identităţii. Sigur, surioară, nu te voi uita. Chiar dacă tu m-ai îndemnat să plec pentru a mă regăsi şi a dobândi liniştea după despărţirea de Ela. Nu aveai de unde să ştii că holocaustul nuclear ne va proiecta pe paliere diferite, iar balanţa existenţei va înclina tot mai mult înspre lumea umbrelor. (Privind zgarda) Unde eşti, Bob? Nu te mai zăresc nici lângă izvor, nici lângă cabană. Zaci la rădăcina copacului nostru, copacul la care de multe ori ne opream înainte de a ne cufunda în apele somnului pentru a păşi înspre tărâmul viselor, priveam cerul pentru a ne încredinţa dorinţele stelelor. Dar, cine sunt eu? Poate urmaşul lui Yoryck, adică un alt craniu rămas de la festinul viermilor. Hidos monstru, sacră depravare! Oare mai trăiesc, Niky, sau delirez într-o ultimă sforţare a conştiinţei, înainte de „Marea Trecere”? Pluralul morţii, naşterea. Dar pentru aceasta trebuie să fim doi. Însă Ela nu mai este. A murit de două ori, odată când m-a părăsit, iar a doua oară cu lumea mea, care a pogorât în catacombele holocaustului nuclear. Eu sunt cel real, sau doar o imagine deformată în oglinda unei realităţi pe care, din păcate, nu o mai pot percepe? De ce oare mă mai agăţ de viaţă? Poate pentru că Erosul nu a fost înghiţit definitiv de Thanatos. Oricum, fără Bob, de azi începe ieri, iar mâine se transformă în alaltăieri. Mă închin Zeului Niciodată. (În timp ce face o plecăciune, se face întuneric). 
  
PARTEA A II-A 
  
Acţiunea se petrece într-o cabană. 
  
POVESTITORUL: Dar, oare, era singur?! Singuri suntem atunci când ne mor şi amintirile. Însă, cât timp amintirile ne însoţesc nu putem fii singuri. Dar El pe lângă amintiri...mă rog, să nu anticipăm. (Dispare) 
  
(Scena se luminează treptat în timp ce EA, o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, pătrunde din partea stângă. Este de statură medie, cu haine prăfuite, părul despletit şi nearanjat, cu o privire în care se pot citi disperarea, dar şi un licăr de speranţă, pătrunde în încăperea unde este o masă din lemn, lângă care se află un scaun, un pat, iar în încăpere se pot vedea obiecte vechi cum ar fi: un aparat de radio, nişte cărţi, obiecte lângă un rucsac ponosit cum ar fi haine, iar pe masă câteva poze îngălbenite, un caiet, câteva pixuri şi creioane uzate.) 
  
EA: Oh! Mă obsedează visul de acum câteva nopţi, în care alergam cu soţul şi copiii. Ei de mult sunt în „Ţara Amintirilor”, dar o voce tainică mă îndemna ....  
  
(Lumina scade în intensitate. EA se află în semiobscuritate) 
  
VOCEA I: Pleacă, Ema! Mergi, du-te şi nu te opri, pentru că...dincolo de zare vei afla ceva. 
  
EA: Ce anume? 
  
VOCEA I: Ceva care îţi va schimba existenţa. 
  
EA: Existenţa?! Dar, unde sunt soţul şi copiii? 
  
VOCEA I: Ema, sunt soţul tău. Pleacă, mergi, du-te şi mă vei regăsi... 
  
VOCEA II: Mamă...mamă...mamă...vino! 
  
VOCEA III: Vino, mamă şi ne caută, pentru că jucăm jocul numit ,,De-a v-aţi ascunselea”. 
  
VOCEA II: Sunt după un pom... 
  
VOCEA I: Sunt după o dună de nisip... 
  
VOCEA III: Suntem în zare... 
  
VOCEA I: Pleacă, Ema! 
  
VOCEA II: Vino, mamă ! 
  
VOCEA III: Hai, să mai jucăm cu toţii jocul ,, De-a viaţa”...  
  
( Lumina scade în intensitate, iar când se luminează din nou EA se află singură în cabană) 
  
EA: Când m-am trezit eram plină de sudoare. Dar în timpul zilei mi-am reluat îndeletnicirile curente. După o vreme visul s-a repetat. În timpul zilei mi-am reluat îndeletnicirile curente punând totul pe seama evenimentelor recente sau anterioare. Însă acum o săptămâna visul s-a repetat iar. La început o voce, mai apoi două şi în final trei mă chemau, mă îndemnau, parcă mă trimeteau înspre un loc ce se configura undeva în depărtare . (Punând mâinile la cap) Ce Dumnezeu! Parcă mi se spunea foarte clar să merg şi să nu mă opresc pentru că voi afla ceva care îmi va schimba existenţa şi ... am plecat. (Lăsând jos un rucsac foarte ponosit, se aşează pe scaun şi priveşte prin încăpere): Oare, cine o fi locuit aici? Locul nu pare a fi pustiu. Dar,mai ştiu eu ce înseamnă a fi un spaţiu locuit sau pustiu? Dacă simţurile nu mă înşeală, iar percepţiile şi-au mai păstrat ceva din acuitatea de altădată, dacă a mai rămas ceva din ce a fost odată, raţiune, iar aceasta mai funcţionează cât de cât, aici totul pare a fi în ordine, iar încăperea aceasta seamănă cu o cabană. (Privind pe masă un caiet). Iată un caiet! Oare, ce o fi conţinând? (Îl răsfoieşte). Seamănă cu un jurnal. Dar să vedem ce conţine. (Deschide la întâmplare şi citeşte): 
  
(Lumina scade în intensitate, totul intră în semiobscuritate, iar pe un fond violet EL apare)  
  
EL: ,,De atâta timp, nimic, dar nimic nu mai este cum ar trebui să fie. Parcă ieri a fost blestemata aceea de zi. Ce păcat că nu am murit în seara cataclismului. Tot mai mult mă simt înconjurat de acei pe care i-am pierdut, sau, mai bine spus, m-au pierdut. Ultimul meu prieten, câinele Bob, m-a părăsit, murind şi el. Împreună cu el, singurătatea mi se părea mai puţin apăsătoare, iar existenţa mai suportabilă. Printre lucruri necuvântătoare, simt că înnebunesc. Cum de am supravieţuit, Doamne? Poate, sperând că voi întâlni cândva o fiinţă asemănătoare mie, dar ... nu mai există viaţă pe pământ, iar odată cu mine va muri totul. Câţi ani am? Astăzi ar fi trebuit să împlinesc ... ce mai contează cât? Anii de singurătate şi de agonie printre necuvântătoare m-au transformat într-un sălbatic. Un călător plecat spre ... cine mai ştie unde? De n-aş fi avut radioul, de n-ar fi fost izvorul, de mult odihneam în lumea drepţilor.” 
  
(Lumina creşte în intensitate, iar când se revine la situaţia normală EA gândeşte cu voce tare) 
  
EA: Interesant, parcă acest individ ar fi un frate geamăn al meu, dar să vedem ce a mai însemnat în acest „jurnal de bord” al său. (Răsfoieşte caietul şi se opreşte la altă pagină): 
  
(Lumina scade în intensitate,se intră din nou în semiobscuritate, iar pe un fond violet apare EL) 
  
EL: ,,Vremea a şters, acoperind cu praf şi nisip amintirea cataclismului. Iar moartea, care este pretutindeni, mi-a subjugat sufletul. Nu-mi pot imagina cum acea planetă albastră, altădată veselă şi plină de viaţă este acum tristă şi palidă. Într-un deşert care întrece de mii de ori pustiurile Terrei de altădată.. Într-un ocean de pământ ars se află Edenul. Ca prin minune în această oază, printre plante şi gâze, se află şi un om. Aici, pe fâşia aceasta de verdeaţă se află împărăţia lui Adam, a mea. Rupt de umanitate, sunt condamnat la flagelul amintirilor. Dar, când vei citi aceste rânduri, tu, omule al altui mileniu , gândeşte-te şi la mine, cel care a putrezit aşteptând ca tu să te naşti sperând că pe ţărâna mea vei ridica noul templu, tu, cel mai bun, mai sfânt ... Nu condamna, însă, pe un biet visător, care a pierit o dată cu lumea sa. Zilele noastre se măsoară după ruina amintirilor, însă anii noştri sunt Anii Domnului ... ”. 
  
( Lumina revine la normal) 
  
EA: Aici se opresc însemnările din acest caiet. O fi murit bietul om care le-a făcut? Nu se zăreşte niciun cadavru ... (Lăsând caietul pe masă, cu mâna la frunte): Parcă revăd visul care s-a repetat de trei ori... 
  
( Apare povestitorul) 
  
POVESTITORUL: Se pare că Ema este cam derutată. Dar EL unde o fi? Vom vedea îndată. (Dispare.) 
  
EL (o fiinţă palidă, tremurând, pătrunde în colibă): Dumnezeule mare! Am vedenii, parcă aud o voce de femeie. Înger sau demon, ce-o fi oare? Oricum, nebuniei îi urmează moartea. 
  
EA: Eşti viu cu adevărat, sau doar ... o nălucă? 
  
EL: Sunt o umbră din miliardele care s-au perindat pe acest pământ. Este straniu, nu-i aşa? Înainte vreme sufereau cei condamnaţi la moarte. Acum suferă cel condamnat la viaţă. 
  
EA: Sunt nebună, sau într-adevăr exişti? 
  
EL: Nebuni suntem amândoi, pentru că orice supravieţuitor din pustiu înnebuneşte. Nebuni suntem toţi cei care mai trăim. 
  
EA:Noi, nebuni? Nebuni sunt acei care-au distrus civilizaţia. (Între timp, lumina scade în intensitate, ca şi cum s-ar însera). 
  
EL: Acum...asta este... 
  
EA: Ciudat! Nu ai mai încercat să cauţi pe nimeni în acest timp? 
  
EL: La început, în primele zile după cataclismul atomic am încercat, dar constatând că de jur împrejur, pe o distanţă de zeci de mile este numai pământ pârjolit, am renunţat, fiind convins că nu mai există nici un supravieţuitor. Estimările de la radio erau clare: cel mult într-o săptămână viaţa va dispărea în întregime; de aceea, locuitorii erau îndemnaţi să folosească pilulele cu rol de euthanasiere. De s-ar fi defectat radioul ... însă toţi cei dispăruţi trăiesc în mine. 
  
EA: Dar, cum ai ajuns aici? 
  
EL: Este o poveste lungă, pe care o vei afla la momentul potrivit. 
  
EA: Când va fi acesta, mă rog? 
  
EL: (zâmbind): Chiar acum, deoarece văd că eşti cam nerăbdătoare. 
  
EA: (zâmbind): Abia aştept s-o aud. 
  
(Lumina scade în intensitate, semiobscuritate. Apare povestitorul) 
  
POVESTITORUL: Povestea lui o cunoaşteţi. Este cea de la început.(Dispare) 
  
(Lumina revine la normal.) 
  
EA: Deci, acesta eşti tu, Dane. 
  
EL: Dar tu cine eşti? 
  
EA: Am fost căsătorită. Am avut chiar şi copii (îi dau lacrimile). 
  
EL: Lasă. Te rog ... o să-mi povesteşti mai târziu.  
  
(Lumina scade în intensitate, iar când îşi revine la normal, ne aflăm într-un apartament)  
  
SOŢUL: Ema, eu plec la pescuit cu băieţii, nu vi şi tu cu noi? 
  
EA: Nu pot, dragule, îmi pare rău, deoarece azi vine Denisa şi o să punem ordine în actele firmei, deoarece în curând vor sosi organele de control. 
  
SOŢUL: Oh, Doamne, nu putem să fim nici duminica împreună ! 
  
EA: Ce vrei, afacerile sunt afaceri! Şi apoi, GARDA DE CONTROL nu iartă pe nimeni. Dacă ceva nu este în regulă, adio apartament, maşini, firmă. Copiii noştri nu vor mai avea niciun viitor. 
  
SOŢUL: Toată ziua muncim, liber avem doar când şi când, parcă am trăi o mie de ani, nu alta, grea mi se pare această existenţă! 
  
EA: În curând copiii vor lua vacanţa, atunci şi noi vom intra într-o perioadă de odihnă şi vom merge o săptămână la munte şi una la mare. 
  
SOŢUL: Copiii vor intra în vacanţă abia la vară, iar până atunci mai sunt vreo două luni. 
  
EA (zâmbind): O lună şi trei săptămâni...Ca mâine trece timpul, ai să vezi! 
  
SOŢUL (grav) :Ca mâine, ca poimâine, parcă mi se pare o veşnicie până vom petrece şi noi nişte momente împreună, că nu mai ştiu de câtă vreme nu am mai ieşit împreună cu toţii! 
  
( Apare primul băiat) 
  
BĂIATUL I: Tată, sunt gata. 
  
SOŢUL: Priveşte la Costi, Ema, s-a făcut un bărbat adevărat.( Îl bate pe umăr) 
  
EA: Da, Emil, că doar peste o lună face zece ani. (Îl sărută) 
  
(Apare şi al doilea băiat) 
  
BĂIATUL II: Mergem tati ? 
  
SOŢUL: Da, băieţi. 
  
BĂIATUL I: Îmi pare rău că nu vine şi mami cu noi. 
  
BĂIATUL II: Te rugăm, mami, vino şi tu cu noi ! 
  
EA: Nu pot, Emilaş, îmi pare rău, o aştept pe Denisa, poate altădată. 
  
BĂIATUL II: Oh, dacă s-ar mărita şi tanti Denisa odată, poate ai avea şi tu mai mult timp pentru noi. Nu ne-ai mai lăsa doar cu bona. 
  
EA: Acum ai numai opt ani, dar când vei fi mai mare vei înţelege că nu tot ce ne dorim este posibil. 
  
( Lumina scade în intensitate, iar când revine la normal ne aflăm în cabană) 
  
EA: Din păcate, Dane, atunci i-am văzut pentru ultima dată căci... 
  
( Lumina scade în intensitate, iar când se luminează din nou ne aflam în acelaşi apartament) 
  
EMA: Iată, am terminat de verificat şi ultimul bilanţ. 
  
DENISA: Acum poate veni oricând GARDA DE CONTROL. 
  
EMA: Dar încărcată zi a mai fost! Ştii ceva? 
  
DENISA: Ce anume? 
  
EMA: Mi se cam bate ochiul drept. 
  
DENISA: Monitorul, cifrele, bilanţurile, nu ţi se pare normal? Doar nu eşti robot. Mai bine i-ai mulţumi lui Dumnezeu că nu porţi ochelari. 
  
EMA: Ce or fi făcând Emil şi băieţii ? 
  
DENISA: Cred că vor fi umplut portbagajul de peşte. 
  
EMA: Dar, mi se pare cam ciudat, parcă ceva mă frământă. Unde am pus celularul? Vreau să-l sun pe Emil. 
  
DENISA: Te va suna el. Nu-l ştii cum este de imprevizibil. 
  
EMA: Fin şi imprevizibil. Să ştii că poimâine eşti invitata noastră la cină, dacă nu ai cumva un alt program. 
  
DENISA: Chiar dacă aş avea anulez totul, nu pot să te refuz, doar eşti o bucătăreasă grozavă. 
  
EMA: Îmi pare rău că nu am mai mult timp şi pentru familia mea . 
  
DENISA: O să vină o vreme şi pentru aceasta, ai să vezi draga mea. 
  
( Sună celularul Denisei) 
  
DENISA: Cine o fi?Mă duc să văd, poate Doru mă caută. Dar, unde mi-am pus geaca? A, uite, am pus-o pe fotoliul din spate.( Se ridică)Scuză-mă, vin imediat. 
  
EMA: Abia aştept să-mi povesteşti despre ultimele noutăţi de la firma ta „Flora”. 
  
( Denisa revine palidă şi aprinde televizorul cu telecomanda) 
  
EMA: Ce e cu tine Denisa, s-a întâmplat ceva? 
  
DENISA (stăpându - şi plânsul): Ai să vezi imediat la ştiri. 
  
(Lumina scade în intensitate, iar când se luminează din nou ne aflăm în cabană)  
  
EA: Astfel, într-un stupid accident, i-am pierdut, atât pe soţ cât şi pe cei doi copii (izbucneşte în plâns). 
  
EL : Te rog ...  
  
EA: Eu ... ascultă-mă până la capăt: deci, după cumplita tragedie, m-am retras cât mai departe de locul în care-mi dusesem până atunci viaţa de familie, am vândut tot ce-mi rămăsese ca moştenire şi am cumpărat un mic hotel într-un defileu. În sâmbăta aceea blestemată, toţi angajaţii mei erau liberi. Ştii ... tocmai terminasem nişte reparaţii la clădirea hotelului, când ... cataclismul atomic m-a găsit acolo şi am supravieţuit printr-o întâmplare fericită sau mai degrabă nefericită. Nu proviziile – pe terminate – m-au determinat să părăsesc acel loc, ci mai degrabă dorinţa de a întâlni o altă fiinţă umană. În singurătate, amintirile mă torturau. Astfel, de multe ori, ca şi tine, credeam că numai cadavrul sau poate doar scheletul meu va rămâne peste ani şi ani. Oh, sâmbăta aceea blestemată! De ce nu mi s-au defectat nici televizorul şi nici radioul? Poate, plecând atunci înspre oraş, eram acum lângă ai mei. Dar visele din ultima vreme ... ştii ... se spune că cei dragi, plecaţi în lumea umbrelor, îţi vorbesc în noapte. Astfel, în visele din ultima vreme se făcea că alergam cu soţul, iar copiii ... dar nu mai pot! (plânge). Lacrimile spun, din păcate, prea puţine lucruri. Fiii noştri erau când lângă noi, când în depărtare şi ... mă chemau, mă îndemnau să merg dincolo de linia orizontului, în zare. Astfel, m-am hotărât într-o zi să plec. Şi am mers: o zi, două, trei ... pierdusem orice speranţă, când, la amiaza celei de-a patra zi, s-a produs miracolul: te-am găsit pe tine în „Edenul acesta”. 
  
EL :Dar, iată că este seară. 
  
EA:După o zi mai lungă decât un veac, uite că plouă. 
  
EL :Ce-ai spus? Plouă? 
  
EA:Îmi este teamă. După atâta timp, când în sfârşit am găsit pe cineva, îmi este teamă. Aş vrea să plec ...  
  
EL :Să pleci? De ce?  
  
EA:Nu mai suport, înţelegi? (Izbucneşte în lacrimi). Mă tem de singurătate în aceeaşi măsură cum mă tem şi de tine. 
  
EL: Nu mai plânge, pentru că lacrimile nu-şi mai au nici un rost. Nu te-am căutat, dar te-am găsit. Acum nu mai suntem singuri, chiar dacă se pare că am rămas singurii ...  
  
EA: Cumplit mă chinuiesc amintirile, dar ... se pare că nu mai am cale de întoarcere. 
  
EL: Nu mai plânge, pentru că am deplâns destul faptele bestiilor care au trimis omenirea în neant. 
  
EA: Care mi-au răpit cunoscuţii şi au profanat mormintele celor dragi. 
  
EL: Lasă, că şi eu am pierdut totul. 
  
EA: Totul? Ce vorbe mari! Pământul a pierdut viaţa raţională. 
  
EL: Dar, iată că este seară, să ne pregătim pentru ziua de mâine.  
  
(Întuneric) 
  
PARTEA a III-a 
  
Acţiunea se petrece lângă un izvor. 
  
EL: Ciudat! Am avut un vis în care se făcea că deşertul dispăruse şi mă aflam într-un loc necunoscut. Ieşisem dintre nişte cruci, am trecut pe sub un pod şi-am văzut o cale ferată, şosele noi, clădiri noi, pe strada unde am locuit cândva. Se făcea că oameni îmbrăcaţi ciudat treceau nepăsători pe lângă mine. Când am vrut să citesc numele străzii, m-am trezit. 
  
(Apare EA) 
  
EA (veselă): Aici erai? Te-am căutat peste tot. Dar, de ce te-ai trezit aşa de devreme? 
  
EL: Am avut un vis. 
  
EA: Şi eu. Dar ... nu se poate. Pune mâna aici! 
  
EL (atingându-i abdomenul): Ce este? 
  
EA: A mişcat! 
  
EL (simţind): Nu se poate ! (o sărută). 
  
EA: Uite, asistăm la un miracol (râzând): Noi, Adam şi Eva ai lumii, o să redăm pământului viaţa (o sărută).  
  
EL: Iată sensul visului meu. 
  
EA: Ce vis? 
  
EL: O să-ţi povestesc imediat ce-am visat. 
  
EA Mai este timp. (Privind în depărtare): Poate din noi se vor naşte oamenii unei lumi mai bune (îl sărută).  
  
EL:: Va fi o lume a dragostei, în care trebuie să învăţăm urmaşii să-şi iubească aproapele. 
  
EA: Trebuie să distrugem ura şi invidia. 
  
EL: (vesel): Suntem la început de drum, dar, împreună, sigur, vom birui. 
  
EA: Oare, nu ne iluzionăm prea mult? 
  
EL: Poate vom avea un Abel şi un Cain. 
  
EA (ironică): Cărora le va urma un Seth? 
  
EL: Poate şi o Lilith. 
  
EA: Mai bine nu, dar cine ştie... 
  
( Apare povestitorul ) 
  
POVESTITORUL: Astfel, El şi Ea s-au bucurat când eu am mişcat. 
  
EA: Poate vom pieri sau vom supravieţui. Greu de crezut! Boala actinică, în general, este necruţătoare. 
  
POVESTITORUL: Nu eram singur pe Pământ. Mai erau şi alţi supravieţuitori. Consoarta mea s-a aflat la multe mile depărtare, dar a găsit-o. Deşi cataclismul a fost devastator, totuşi a mai rămas câte un supravieţuitor. S-au format colonii iar cei care au scăpat neatinşi de boala actinică au colonizat iar lumea. Cei atinşi de către necruţătoarea boală fie s-au stins, fie au dat naştere la mutanţi. Aşa veţi păţi şi voi dacă vă veţi depărta de divin şi de natură, degradând umanul în animalic. Nu uitaţi sfatul meu:,,Iubiţi-vă şi nu mai cultivaţi ura. Fiţi puternici, apelând la comoara din sufletul vostru!” Ei nu ştiau ce era în jur, însă tatăl meu i-a spus mamei cuvintele care s-au dovedit a fi profetice: 
  
EL: Nu contează! Suntem puternici şi, deci, imuni. Important este că te am pe tine şi, odată cu aceasta, am şi eu Partea mea de Cer!  
  
(Întuneric) 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Partea mea de cer, dramă de Constantin Geantă / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1155, Anul IV, 28 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!