Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 769 din 07 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

Partea a X-a PARIUL BLESTEMAT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Urmează Partea a X-a  

 

 

lichior; văzânbu-se de la o poştă că „banditul”, cum îi zicea uneori Năică, nu era pentru prima dată în această casă. După ce „coana” a scris câteva cuvinte pe un bileţel şi l-a lăsat pe colţul mesei, i-a zis lui Năică.  

- Auzi, dragul meu, pare-mi-se, te numeşti domnul Năică?  

- ...Nu mă mai domniţi, cucoană, că eu sunt un biet ţăran necăjit...  

- Priveşte-n ochii mei şi nu te îndoi de ce-ţi spun: am să-i fac domnului Pandelică o surpriză... de-o să mă ţină minte toată viaţa. Au călătorit cu trenul: coniţa Corina la clasa-ntâia, Bâzdoagă şi Naie la clasa a doua unde au crezut că-şi dau sufletul în compartiment. Nimeriseră cu o liotă de ţigani tutungii, ei fiind nefumători, iar geamurile de la vagon nu se puteau deschide nici în ruptul capului... aşa că se chinuiră pe hol, moţăind şi înjurându-l pe boier că-i pusese pe drumuri. Pe la staţia Banul Mărăcine, penultima până la Craiova, Năică se revoltă şi izbucni ca un vulcan.  

- Mă Ioane, merită să-ndurăm ca nişte câini chinul ăsta?... mama lui de puşlama ordinară!  

- Nu mă-ntreba pe mine, îi răspunse Bâzdoagă care aţipise.  

- Păi... nu tu mă-ndemnaşi să mergem la Bucureşti şi s-o luăm pe coana Corina?  

- Ce, ţi-o părea rău!... ori uitaşi ce-ţi propuseşi de când plecarăm de-acasă? Să nu-mi spui că nu-ţi place coana Corina?  

- Mai du-te dracului, păi la mine se uită femeia, zevzecule!... Cum arăt eu şi cum arată doamna?  

- Ce vrei de la mine, să mă duc să-i spun că vrei să mergi cu dumneaei la clasa întâia?  

- Nu, mă!  

- Atunci care-i problema ta, ce te frământă?  

- Nu-ţi mai spun că începi să mă cerţi.  

- Bine, bine... culcă-te şi nu te mai gândi: în cătarea puştii cade raţa când nu te aştepţi, numai să ştii să apeşi pe trăgaci la timp, şi închzând ochii începu să sforăie.  

„Ce-i pasă... nu tu nevastă care să-l înşle, nu tu necazuri cu boierul; dar bine că merse cu mine, că altul nu mă lua în seamă. O fi vrând să-i dau şi lui din banii mei? Mai ştii!... Las' că-l întreb când coborâm.”şi somnul îl adânci într-un vis liniştitor: „Era acasă şi avea grijă de nişte pui de găină aurii, iar Didina le dădea mălai din palmă” , când a auzit vocea conductorului care anunţa: „Craiova!... Cine mai coboară la Craiova?” A sărit ca ars şi a tulit-o spre clasa întâia, s-o ajute pe coniţa Corina la coborâre, că-şi luase mai multe bagaje. Bâzdoagă a înhăţat paporniţa de mânere, în care-şi pusese câteva kilograme de peşte sărat (cumpărat din hala Ghica din Piaţa Naţiunii), câteva pâini, portocale şi bomboane pentru nepoţei, şi a coborât pe peron. A chemat un buirjar şi i-a spus ca să-i ducă în satul Vălureni.  

- Auzi matale, i se adresă birjarul lui Bâzdoagă, după cum te văd... nu-mi dai încrederea că poţi să-mi plăteşti drumul.  

- Cum să n-aud, prăpăditule!... Tu ştii ce am în paporniţă?  

- De unde să ştiu!...  

- Bani ghiaţă, iar dacă nu vrei să-ţi îngheţe mâinile când o să primeşti un teanc de hârtii, o să regreţi amarnic, că ai vrea să mă duci şi până la Horezu, dar cum te văd tare bleg, şi spui că nu-ţi inspir încredere, o să-l iau pe căruţaşul din spatele tău. Văzându-l pe Năică cu geamantanele cucoanei Elvira, se grăbi să-i iese în cale şi, înclinându-se ca un lacheu versat, o rugă să poftească în căruţa următoare. Vizitiul neîncrezător în el, că n-o să aibă de unde-i plăti, holbă ochii cât felinarul de la postul de jandarmi, şi îi venea să-şi dea pumni în cap de prostia ce-o făcuse: "Cine dracu ştia că nărodul are de dus o aşa baroneasă de cucoană!?..." Bâzdoagă,îi arătă cotul birjarului impertinent, care rămase cu buza umfaltă, şi nu-şi putea lua privirea de la "baroneasă" care era îmbrăcată cu haină de velur cu blană de vulpe la gât, pălărie albu-unt cu boruri largi şi trandafir auriu pris la calotă, puţin ridicat deasupra unei bentelii de culoarea frunzei de nuc atinsă de bruma toamnei. Birjar, dă-i bice! Amice, nu vrem să dormi pe drum, că suntem în întârziere...  

- Unde, mergem, boieri dumneavoastră? Sărut mâinile coniţă!...  

- La Vălureni. Grăbeşte-te că n-am chef să mă apuce noaptea pe la Ulicioiu.  

- Se poate? Hai căluţii mei...  

- Câţi franci îmi iei, fârtate?  

- Pentru dumneata, barosane, o sută cinzeci... cred că nu-i mult?  

- Nu te porci! Poftim o sută de lei şi zi bodaproste! Cine te închiria pe tine... şi te plătea domneşte cum fac eu? Recunoaşte!  

- Aşa e, dar...  

- Bine, fie: când ajungem, dacă-mi place cum o duci pe distinsa cucoană, stăpâna moşii din Vălureni, îţi mai dau un pol.  

- Aoleu!... Dumneavoastră sunteţi soţia domnului avoct Pandelică?  

- Cine-ţi dă voie ţie să vorbeşti cu dumneaei, caminagiule? Ia vezi-ţi de hamurile tale!  

- Să nu vă fie cu suppărare, dar pe conaşul Pandelică... tot eu l-am dus acum o săptămână la moşie...  

- Care va-să-zică, te-ai spurcat la caşcaval, şi vrei mai mult? Să nu-mi spui că boierul ţi-a dat mai mult? Tu crezi că nu ştiu cât se plăteşte un căruţaş ca tine pentru un drum la Vălureni?  

Birjarul nu-i mai răspunse lui Bâzdoagă care stătea lângă el pe capră şi-l înghionti să grăbească, că el nu are chef de glumă.  

Năică stătea pe banchetă (cu spatele la căruţaş) şi cu faţa către coniţa Corina. Nu scosese din gură măcar un cuvinţel, dar simţea un curaj cum nu prea avusese demult. Avea sentimentul că e în siguranţă lângă un prieten ca Ion Bâzdaogă, omul care se descurca de minune în orice situaţiue. Privind-o îndelung pe „madam-coana” Corina, Năică rămase siderat de frumuseţea picioarelor ei, care se vedeau prin ciorapii transparenţi, de culoarea pielii bronzate în arămiu, fiindcă dumneaei îşi scosese haina (era destul de cald la jumătatea lui octombrie) pe care o pusese alături, iar pălăria o ţinea pe genunchi. Sânii mari, ca nişte mere de Voineşti, i se păreau că voiau să iese din sutienul dantelat, şi-l atrăgeau ca un magnet, că simţi globurile ochilor că-i lăcrimează... de cât o fixase cu privirea. Părul castaniu îi cădea în inele mari peste roadele pieptului şi se mişca seducător când la dreapta, când la stânga... făcându-l pe „ţărănoiul” (îndrăgostit lulera) să se roge la providenţă (pică mară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă) ca pe drum... căruţa să dea peste o groapă şi, din neatenţie, să-i cadă în barţe „zâna” boierului. Ochii verzi ca frunza de cireş înrourată, în revărsat de zori, aveau unduirirea unei ape tainice din care nu puteai să desluşeşti frământarea sufletului ei. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, iar "amărâtul" de Naie o uitase pe Didina şi nici pică nu-i purta boierului Pandele că o posedase cu acordul lui. Acum îl pizmia: „A dracului lichea, ce noroc are!... Doamne, ce frumuseţe de femeie!” Când era în cea mai dulce visare, fiindcă „picioruşul” coniţii îl atingea în mod plăcut, o auzi ca prin vis. Punându-i o mână pe umăr şi, lăsându-şi un sân să iese ameninţător din cupa sutienului, îi zise cu un glas catifelat şi nespus de dulce.  

- Vrei să ştii de la mine ce hram poartă conaşu Pandelică?... clipă în care simţi cum obrajii începură să-i ia foc, iar cuvintele-i rămaseră pe buze, fără să reuşească a scoate măcar o vorbuliţă din gura care-i devenise uscată. Domnule dragă, spuneai că te cheamă Naie, aşa-i?  

- Da, eu sunt Naie Dindeal...  

- ... Afemeiatul ăsta, pe care l-ai crezut om, e un prefăcut meschin. Mai mult, ca să iei aminte: n-are niciun act pe averea din ţinutul Sălciile. Întreaga moşie este a mea... pe care o moştenesc de la tata. Ce să-ţi povestesc, aşa e destinul: o potrivire de nume, fiindcă şi pe tata îl cheamă tot Bărbulescu, iar oamenii ţinutului cred că el este adevăratul stăpân al moşiei.  

- Nu ştiam... şi nici nu m-a interesat vrodată, fiindcă de când m-am născut, pe conu Pandele-l ştiu că-i stăpânul moşiei.  

- Atenţie! Domnul Pandele Bărbulescu o să primească o lovitură-n barbă... de n-o să-i vină să creadă, dacă-mi iau mâna de pe el. Îţi dau cuvântul meu de onoare!... Nu-l iert!Şi-a apăsat mai energic mâinile în umerii lui Năică, respira adânc, iar sânii se ridicau provocatori. Respiraţia îi devenise sacadată, cu mici icnituri, inperceptibile. Privirea "coniţei" era pătrunzătore, şi îl săgeta drept în inimă, că-l apucă transpuiraţia imediat.  

Naie, care abea trecuse de treizeci şi cinci de ani şi, aşa cum arăta, era destul de bine legat: mustăcioară neagră ca pana corbului, ochii verzi (precum aripioarele strălucitoare ale lăcustelor din viţa-de-vie) în care se ascundeau dorinţi ascunse, se văzu în al noulea cer, fiind convins că „planul” lui să se materializeze mai repede decât prevăzuse Bâzdoagă.  

"Sfinte, fii bun şi nu-i opri mişcarea mâinilor (pe care le simţa că-l mângâie, chiar dacă-l strângea cu furie) care mă-nfierbântă şi-mi produc plăcere" , erau cuvintele care-i treceau prin căpşorul lui de struţ prost. Într-un târziu "coniţa" i-a dat drumul la umeri, în care-şi înfipsese degetele şi-i strânsese cu furie, căci sufletul îi era răscolit de comporetamentul omului pe care-l luase din dragoste, gest perceput de Năică ca o încercare „pripită” a dumneaei, numai ca să se răzbune pe conaşu Pandelică. Îi atinse bărbia cu două degete, fixându-l cu privirea, şi-i zise uşurată ca de o grea povară.  

- Aşa cum mă vezi şi m-auzi: lasă pe Coroina! ştiu ce am de făcut. Băiatule, ai să-mi mulţumeşti toată viaţa.  

Năică, ţăran care nu putea să pătrundă în profunzimea stărilor femii din faţa lui, nu a observat că faţa ei a-nceput să-i devină pământie, iar zâmbetul cald se ofilise ca o floare de muşcată lăsată fără apă în plină vară (când soarele e arzător), dar îngăimă câteva vorbe care n-au prea fost înţelese de „coana-madam”.  

- Sărut mâinile!... Am să vă fiu recunoscător, coniţă. Un gând negru îi întunecă faţa: "Didinica, Didinica!... până aici ţi-a fost..., de data asta nu mai scapi cu viaţă, amărâto!"  

- Şi...cu nenorocita de nevastă-ta, ce ai de gând să faci? Fiind luat prin surprindere, ca să nu se facă de râs în faţa cucoanei Corina, a zis cu gura moale.  

- O să se ducă la ai ei... la Craiova...  

- După cum vorbeşti, îţi pare rău de ea?  

- Numai la ea nu-mi e gândul, coniţă, şi dintr-un instinct pe care nu şi l-a explicat pe moment, i-a prins cu iuţeala fulgerului o mână, i-a apropiat-o de obrajii pe cre-i curgeau lacrimi şi i-a sărutat-o în neştire. Emoţia pusese stăpânire pe el, că şi-a lăsat capul în poala coniţei Corina, acoperindu-şi faţa în pălăriea pe care a turtit-o, iar ea l-a mângâiat cu degetele prin părul lui cu onduleuri mari şi, simţindu-i inima de copil neajutorat, l-a încurajat cu vorba ei de mamă bună.  

- Ce suflet nobil ai, copil drag şi neajutorat... Crezi că dac-o pierzi pe destrăbălată, se sfârşeşte pământul? Să nu-mi zici că ai s-o mai poţi iubi pe ingrată! Dacă n-ar fi ştiut de şiretlicul boierului... pus la cale cu vrăjitoarea Buşica, şi n-ar fi vrut să te înşele, făţarnica, cine o forţa, spune? Năică nu-şi putea opri lacrimile şi o privea disperat pe coniţa Corina, care-l perpelea precum puiul în frigare, şi punea sare pe o rană deschisă în sufletul lui de om cinstit. Te rog, poţi să-mi spui de ce plângi?  

- Cum să nu plâng şi, îndepărtându-şi lacrimile cu dosul palmii, îi spuse printre sughiţuri: cum e posibil ca o mândreţe de femeie... ca dumneavoastră, a fost ursită de Dumnezeu să trăiască lângă un om fără inimă? Ce mare păcat!...  

- ...Dacă tu te gândeşti la mine, un om simplu, dar cu un suflet curat..., ce pot eu să zic despre un măgar ca el? Domnule, ca să ştii: Pandelică e mai mare ca mine cu cinsprezece ani, dar bunul meu tată m-a rugat, vezi Doamne, ca să nu înstrăineze averea, să-l iau de bărbat; lua-l-ar toţi dracii de haimana ordinară!... că i-am fost soţie credincioasă toată viaţa, şi nu merita, că-i un mojic nemernic!  

- Nu mai spuneţi!... Doamne, cum v-a înşelat!... şi nemaiputând rezista emoţiei care-l cuprinsese, Năică, un copil al nimănui şi neajutorat... şi-a rezimat din nou capul, de data asta, la pieptul coniţei Corina şi a suspinat aproape tot drumul. Mintea începea să i se lumineze, iar un gând care nu-i dădea linişte, îl mustra usturător: „... Ce om poţi să fii!?... Te iei după Bâzdoacă care n-are nici pic de milă?" A tresărit, fiind con vins că o mână a divinităţii i s-a lăsat pe umăr, iar el se încovoia cerând binecuvântare: "Iartă-mă Doamne că păcătuiec fără voia mea şi numai diavolul mă împingea să cred lucruri urâte despre coniţa, care se poartă cu mine ca o adevărată mamă”.  

Cucoana Corina îl mângâia ca pe proporiul copil şi-l încuraja cu vorbe spuse aproape-n taină, iar parfumul de trandafir dat din belşug pe şalul care şi-l trecuse peste sâni, îl îmbăta cu mireasma sa, şi nu ştia dacă e cu adevărat că-i alintat de „măicuţa” ori visează.  

- O, copil, copil... nu dispera, tot răul e spre binele tău, moment în care se auzi un scrâşnet de roţi, caii neichezară, fiind opriţi de mişcarea energică a surugiului, care trăsese hăţurile fără milă, iar zăbalele scrâşniră între măselele lor, că îl făcu pe Năică să-şi ridice capul speriat.  

- Am ajuns, Năică, îl trezi din visare Bâzdoagă. Aleargă repede, trebuie să-i prindem pe amorezi... "să vezi distracţia dracului când conaşu' are s-o vadă pe coana Corina că-l vizitează".  

Năică sări ca un bezmetic din căruţă, deschise poarta şi, ajungând în dreptul uşii, văzu că-i zăvorâtă, iar în camera de la sobă, unde-i lăsase pe „amorezi” nu se vedea nicio lumină.  

- Nu sunt aici, Ioane, au fugit amorezii..., unde să-i găsim?  

- Domnul, îi atrase atenţia coniţa Corina lui Bâzdoagă, arată-i surugiului drumul care duce la Poienari..., acolo s-a ascuns jigodia... că-i ştiu meteahna.  

- Întoarce repede căruţa şi iau-o pe drumul Scurtei!...  

- Dar până aici m-ai tocmit...  

- Mergi, omule, nu-ţi face grijă că te plătesc, îl asigură coniţa Corina care ardea de nerăbdare să dea de Pandelică fugarul şi Didina „rătăcita”, cum încă o credea Naie, că i-a sucit minţile vrăjitoarea Buşica. Căruţaşul a întis mâna către coniţa şi a rugat-o cu un glas slugarnic:  

- Doamnă mare, e bine să-mi plătiţi acum retul de bani; costul călătoriei până în comuna Vălureni mi-a fost achitat de domnul Ion...  

- Dă-i, Ioane, treizeci de lei.  

- E departe până la Poienari?... mai întrebă surugiul cu o jumătate de gură, fiind mulţumit cu plata primită, fiindcă acest supliment, nestricându-i în buzunar, îl socotea ca pe un un venit suplimentar... pomană cerească, nu altceva pe asemenea criză, a cărei efecte se siţeau din ce în ce mai tare de către cei săraci.  

- Ia banii şi nu mai întreba!  

- Într-o jumătate de oră era în curtea conacului de la Poienari. Cucoana Corina, ajutată de Bâzdoagă, coborâ din căruţă, neuitând să-şi atranjeze ţinuta şi, ridicând capul ca o adevărată principesă, cu paşi hotărâţi se îndreptă spre uşa conacului, spunându-le în grabă celor doi.  

- Nu vă mişcaţi din căruţă, aţi înţeles! O să ne întoarcem la Craiova... Ferestrele conacului erau luminate ca ziua, iar din foişor se auzea cântec languros de vioară şi acompaniament de ţambal, semn că „tâlharul” petrece cu Didina, când vocea-i deveni ascuţită şi, fără să şi-o recunoască, vorbe grele îi scăpară din gură:  

Referinţă Bibliografică:
Partea a X-a PARIUL BLESTEMAT / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 769, Anul III, 07 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!