Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 764 din 02 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

Partea a IV-a PARIUL BLESTEMAT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Partea a IV-a PARIUL BLESTEMAT  

 

Căruţa boierului i-a dus pe fiecare la casele lor, şi pe la orele unu din noapte nu se mai auzea ţipenie de om în comuna Vălureni. Conaşul Pandele cum se băgă în aşternut fu luat de Morfeu în primire, şi un vis plăcut l-a făcut să regrete câd s-a sculat că nu fusese băiat deştept şi să profite de situaţie: „Se făcea că-i cânta Gheorghe Triculescu la vioară, iar el era în separeu numai cu Didina, care-l sorbea din ochi şi-l ruga să mai rămâie... că mai e până la ziuă”. După ce se spălă pe faţă şi se trezi de-a binelea, îi veni în gând mintea românului de pe urmă: „Cine dracu mă puse de-i luai cu mine pe nenorociţii ăia, care mă scuturară de bănişori? Nu-i puteam lăsa jos în salon, iar eu să fi fost servit de ”fetica” Didinica (alint al patroanei Mariţa Florescu) şi să-l chem pe Triculescu să ne cânte..., că doar nu mă refuza madam Floreasca!... Cu câteva mii o mulţumeam pe Madam Mami... şi eram mai câştigat”.Se mai învârti puţin prin acsă, îşi verifică punga dacă are restul de bani cum îi pusese, apoi strigă argatul Dan să-i aducă de urgenţă cabrioletea la scară, că pleacă până-n Dealul Viilor.  

- Merg cu dumneavoastră, conaşule?  

- Nu. Tu ai grijă şi fă ce ţi-am spus când am venit.  

- Sărut mâna, am înţels, conaşule. Să nu aveţi teamă că nu voi termina treaba până la venirea cucoanei... Să trăiţi... şi drum bun.  

.................................................................................  

Toate cuvintele administratorului se întipăriseră în mintea încinsă a boierului, care a plecat în grabă să-i facă o vizită Didinei, despre care ştia că începe treaba la crâşmă pe la orele cinci după amiază. Avusese grijă să afle de la coana Floreasca, fiindcă-i zisese într-o doară... cum se descurcă dumneaei cu un personal atât de puţin, la care Madam MamI îl pusese la curent cu programul fiecăruia în parte. Cum a oprit caii, căci drumul fiind uscat, iar roţile făceau destul zgomot, şi câinii din cătunul Delurenilor ieşeau în urmărirea druleţului necunoscut, o şi zări pe Didina în pridvorul casei, care era mai surâzătoare ca în seara trecută şi părea că-i aşteaptă vizita.  

- Bună ziua dragi gospodari!... a spus în momentul când Naie ieşea din casă. Bucuroşi de oaspeţi?  

- Vai... conaşule Pandelică, mai întrebaţi?! Bine ai venit!... zice Didina care-l sorbea din ochii ei de mure coapte. Ce s-o fi petrecut în sufletul ei? Oare uitase că este măritată şi-i mamă de copil? Părea o floare de cicoare ce-şi îndreaptă petalele spre „soarele ei” – atât o transformase revederea boierului care îi întra în curtea casei. Făcându-i plecăciuni, dar privindu-l fix în ochi, i-a zis cu o voce de soprano lejeră.  

- Urcaţi, boier dumneavoastră în prispă şi, deschizându-i portiţa de la pridvor, adăugă: tocmai pregătisem ca să mâncăm, aşa că... să nu vă fie cu supărare dacă vă rugăm să binevoiţi a cinstiţi o ţuiculiţă de prună şi să gustaţi din bucatele noastre. Năică, repede!... aleargă şi scoate o ţuiculiţa, de-aia pe care o pstrezi în butoiaşul de dud.  

- Fiţi bun şi nu ne refuzaţi, adăugă Naie, fiindcă ne simţim tare onoraţi. Prezenţa dumnevoastră, conaşule, ne face o mare cinste, şi suntem bucuroşi că ne-aţi călcat praguil casei, şi se duse după ţuica păstrată pentru „zile mari” şi musafiri de seamă.  

- E bine să cinsţi cu slujitorii măriei voastre, căci bunul Dumnezeu vă va aduce bucurii şi noroc...  

- În dragoste, parcă aşa spune sfântul Ioan Gură de Aur?  

- Ştiu eu?!... dar fiţi sigur, conaşule, că nu vă va face rău o ţuiculiţă de prună şi nişte răcituri pe care le-am pregătit din carne de purceluş, puse în garniţa cu untură... îl puse la curent Didina despre meniul pregătit.  

După câteva păhărele de ţuiculiţă gălbioară, frunză de dud atinsă de bruma tomnei, care i-au mers la măsea, conul Pandelică şi-a adus aminte că trebuie să se ducă la „privata” din livadă şi să se uşureze... (cum îl învăţase administratorul moş Cobrescu Ilie), dar nu se îndura să se ridice de la masă, căci simţea căldura pulpelor Didinei (care se aşezase în faţa lui), şi zvăpăiata „ospătăriţă” îşi strecurase un picior între picioarele lui, cuprinse de un tremur uşor, că mi se aprinsese la faţă precum un măr în plină vară. Privirea îi deveni avidită şi-i trăda o poftă irezistibilă de-a o poseda. Fiind pe punctul de-a face un gest necugetat, nemaiputând să reziste ochiadelor ce şi le trimeteau unul altuia, fără pic de ruşine de faţă cu Naie, se ridică brusc din chinga seducătoarei Didina şi, nezicând măcar un singur cuvânt, se îndreptă spre stogul de fân, din spatele casei, pe care-l ochise cum intrase în ogradă.  

Înfierbântat cum nu i se mai întâmplase cam de multă vreme, fiindcă o tot ţinuse în chefuri prelungite, iar femeiile, care roiau în jurul lui... care mai de care mai dornice să-l aibă partener măcar câteva ore, nu-l mai interesau, aproape că le ura: pentru el deveniseră obiecte amuzante şi nu-i mai trezeau niciun sentiment erotic, dar aici în plină natură, având în faţă o adevărată Vens plină de viaţă, se adresă „amicului” ce-l putea trăda că-i atât de pofticios să facă dragoste.  

- Încăpăţânatule!... şi zâmbi cu subânţeles. Hai, linişteşte-te. Ce vrei să-ţi fac?!... Urină cu opriri dese, în timp ce-şi admira bogăţia care revenise la sentimente mai bune, că nu de puţine ori „amicul” adormise înainte de-a onora cererea vreunei pretendente la amor fierbinte. Hai şi fii înţelegător, nu te grăbi. Ai răbdare că o să fie bine şi de tine, Gogule, şi de mine... ha-ha-ha! Acum e timpul să treci în „cuşcă” şi... să aşteptăm, băiatule.  

Făcu stânga împrejur şi, furat de un gând fugar, era cât pe-aci să fie înhăţat de Corbea (dar lungimea lanţului nu-i permise să-l ajungă) care-l sperie aşa de tare că-i trecu pofta ce-o simţea în trupu-i răvăşit de farmecile Didinei. Cum ajunse lângă pridvor, începu să urle de ”durere” că rupea sufletul şi unui preot ce-i învăţat cu jealea omului la necaz, dar gazdele noastre ospitaliere, atente cum nu se poate cu boierul, au rămas înmărmurite şi-l priveau cu milă. Intraseră în panică şi, neştiind ce să-i  

facă pentru a-l linişti, nebănuind ce i se întâmplase de-i aşa de disperat, căci ţipa mai abitir decât o femeie în patimile naşterii, îşi dădeau palme peste frunte şi se văicăreau de zici, ce e Domne asta.  

- Doamne, Doamne!... ce păţirăţi, conaşule?  

La un moment au crezut că-l muşcase Corbea. Naie a alergat şi i-a adus pălăria care-i sărise de pe cap şi, lund o nuia din grămada de lemne, se chiti să-l ciomăgească pe bietul câine care schelălăia ca şi conul Pandelică.  

- Să te ia dracu de potaie nenorocită!... Toată noaptea dormi buştean şi acum te găsi vrednicia, jigodie!?... şi a aruncat băţul spre Corbe, cu atâta ură, că jurai că Naie era pornit să-şi omoare câinele. Îi aduse pălăria boierului şi cu un glas umil, că abia i se înţelegeau vorbele, i se adresă plin de spaimă:  

- Ce se-ntâmplă, boier dumneavoastră? Doamne, ia-mă, Tu, pe mine! Vă este rău? V-a muşcat câinele?  

- Simt că mă sfârşesc...  

- Ia să văd de unde vă prinse turbatu’?... şi Didina îngenunche în faţa lui Pandelică, ridică pe rând fiecare crac al pantalonilor, îi privi pulpele, pe care le pipăi cu mânuţele ei atât de fine şi calde ca un şuvoi de apă tămăduitoare, iar lacrimile încetară să-i mai umezească ochişorii ei de mură coaptă, îi reveni zâmbetul pe buze că nu văzuse nicio muşcătură, zise cu un glscior de cinteză trufaşe: aşa mă bucur!... V-aţi speriat degeaba, boierule!... „Prostul... era să omoare bietul câine” Ce bine... că nu v-a rupt piciaorele, şi-i aranjă mnanşetele pantalonilor, neuitând a rămâne câteva clipe cu mâinile pe pulpe fiebinţi, apăsându-le cu tandreaţe, dar fiind atentă la ochii lui dacă îi face vreun semn că a priceput mângâierea ei.  

- Nu câinele m-a muşcat... E mult mai rău, nici nu vă daţi seama? Niciun semn „drăgălaş” din partea conaşului, care se înegrise la faţă de mânie, o făcu pe Didina să tresară şi să se retragă ruşinată că îndrăznise să-i mângâie pulpele picioarelor.  

- Vai, vai de mine!... ce păţirăţi?... îl căina bietul Naie, mai să plângă de „durerea” boierului.  

- Pe dracu, domnule!... şi se aplecă spre urechea lui Naie, vezi Doamne că se jena de „coana” Didinica, adăugând distrus: mă înţepă un gărgăune drept în capul prepuţului... Didina, care avea un auz foarte fin, sări la gâtul bărbatului.  

- Vezi Naie, când eu ţi-am spus că avem gărgăuni în stogul de fân!... tu mi-ai zis că mi s-a părut? Acum ce feci cu boierul? Punându-şi mâinile în şolduri, i se adresă cu atâta gravitate... că Naie îngheţă de-a binelea: numai tu aduci nenorocirea în casa noastră, omule!!!... Doamne-Dumnezeule, îndură-Te de noi că suntem nevoiaşi... se văicărea Didina, de parcă o ardea cineva cu tăciuni aprinşi la tălpi, că nu-şi putea găsi locul , nefiind în stare să mai gândească logic şi să-l ajute cumva pe „conaşu”. Fir-ai a dracu de soartă!... numai de capul meu te ţii şi nu-mi dai pace. Auzi tu, omule, să-l otrăvească gărgăunele?...  

- Da, exact acesta e adevărul, otrava gărgăunelui... pentru unii oameni sensibili la înşepăturile de insecte, le poate aduce fârşitul: pot face şoc anafilactic şi, dacă nu primesc ajutor medical în timp util... pot deceda ca un pui de găină, orcât de puternici ar fi.  

- Fereşte-ne Doamne!... Cu ce-am greşit?...  

Vîzându-i că nu-i chip să-i liniştească, Pandelică îndulci puţin glasul şi li se adresă ca unor buni prieteni de familie.  

- Nu sunteţi voi de vină, dragii mei... numai eu port întreaga vină! Nu trebuia să merg lângă stogul de fân, dar uitaţi ce zic eu: să meargă Didina în sat şi să aducă o doftoroaie.  

- Repede-te Didina, aleargă...  

- Acuşica, boierule.  

- După câte-mi aduc aminte, aveţi pe una baba Buşica... dacă-o fi mai trăind?... că o ştiu de când eram mic: mi-a descântat de deochi.  

- Aoleo, conaşule!... e catarigă, scorpia... he-he, parcă-a-ntărit-o dracii, dar eu aş zice s-o aduc pe maicuţa Preduşinca.  

- ...Eu te sfătuiesc să mergi la baba Bşica, drăguţo, că în ea am încredere. Ah!... mă ia cu călduri. Aleargă cât poţi de repede. Ia cărioara mea, cred că ştii să struneşti roibii?  

- Cum să nu ştiu, mare boier!...  

- Te rog să te grăbeşti, Didina. Otrava este foarte periculoasă,mai ales locul unde m-a înţepat..., cred că-nţelegi, Naie?  

Didina n-a mai auzit şi ultimile cuvinte ale boierului şi a alergat sfârâindu-i picioare: a deschis la perete porţile, ţuşti în cărioară şi a dat bice cailor cu un chiot prelung.  

- Diii căluţii mei!!!...  

Pandelică părea că-şi mai căpătase calmul, iar "durerile" îl lăsaeră aproape complet, în timp ce Naie îl consola umplându-i pahar după pahar. Acum trecuseră la un vin roze din Dealu Viilor, care luneca pe beregată... asemenea unui pârâiaş ce se coboară din coasta munţilor drept într-un butoiaş încăpător. Muşchiuleţii, trandafirii, murăturile proaspete le deschisese apetitul la amândoi, că aproape uitaseră de necaz şi de numărul paharelor golite, când Naie îi zise holbându-şi ochii lui de viţel oprit la poarta nouă.  

- Se mai îmuie, boierule?...  

- De unde, Naie!... E piatră şi simt că mă taie pe la băierile inimii, şi iar mai linse un pahar cu nectar îmbietor de fragă aromată.  

- Ce necaz!... Vă doare, conaşule?  

- Cum ustură sarea-n ochi, omule...  

- Nu-mi spuneţi că sunt păţit: pe mine m-au muşcat câteva viespi de fund, când îmi făceam treaba ca tot omul... după şură şi, ale dracului de zbârnâitoare... s-au agăţat de traista ouălor... că o lună de zile am umblat târând între picioare un „drob de sare” că ziceam că e uger de capră.  

- Ah!... (aducându-şi aminte că-i sub efectul otrăvii ucigaşe de gărgăune) se văită prelung ca străpuns de o lovitură de cuţit ce-i fusese înfiptă în centura pelviană, şi lovi pe neaşteptate cu pumnul în masă, că Naie tresări speriat şi nu a fost mult ca să nu pice din picioare, trezindu-se instantaneu din mrejele băuturii înşelătoare, care-l luase de nas.  

- Ce e boierule!... iar vă simţiţi rău?  

- Cum îndrăzneşti să mă întrebi? Ia ascultă!  

- Da, boierule... şi, holbând ochii cât cepele, se ridică în picioare.  

- Naie, ai un chibrit?  

- Am, cum să nu am!...  

- Dă-mi-l!  

- Da ce faceţi cu el?!... După câte ştiu, boier dumneavoastră nu fumează... „S-o scărpina în ureche...)  

- Vreau să dau foc stogului ca să ardă gărgăunii.  

- Doamne fereşte să faceţi aşa ceva! Nu mă pedepsi, boierule. Îmi ia foc şi casa... de pierd toată adunătura. Doamne, pot rămâne pe drumuri... Îndură-te, conaşule!... Nu face una ca asta.  

- Da’... atunci fii atent la ce-ţi spun, Naie!  

- Vă ascult, luminăţia ta...  

- De ce n-ai ascultat-o pe Didinica să opăreşti câşiţa de gărgăuni?  

- Cui îi trecea prin cap că o să dau de aşa necaz... şi chiar cu mătăluţă, conaşule?!  

- Nu ştiu ce am să fac, dar este destul de neplăcut ce mi s-a întâmplat: un accident destul de grav... chiar în ograda ta, pentru care te trag la răspundere!  

Naie a simţit că-l ia cu transpiraţie, deveni beat turtă, nu mai vedea nimic în faţa ochilor. Se îngălbenea, se roşea ca racul şi-n scurt timp faţa lui căpătase culoarea pământului brun-roşcat. Îi tremurau maxilarele când se gândea că boierul o să-l pedepsească... tocmai acum când îi mergea destul de bine, dar salvarea îi veni odată cu apariţia doftoroaiei Buşinca (vrăjitoarea satului) care, fiind învăţată de coscarul de moş Cobrescu Ilie, îşi jucă rolul perfect.  

Bătrâna îl privi îndelung pe conaşul Pandelică, îşi mişcă de câteva ori capul a nemulţumire, vezi Doamne, boierul ar arăta nespus de rău, iar ea este îngrijorată foc... nevoie mare, şi se perpelea „amărâta”... cum o să-l salveze din ghiarele morţii, ca să i se adreseze cu o voce răguşită, tremurându-i bărbia de atâta „grijă” ce-i poartă.  

... Nu te văd bine, conaşiule!... Aoleou şi vai de bătrâneţile mele!  

Vorbuliţele ei, de vrăjitoare neîntrecută, dovedeau „milă” nespusă faţă de boierul nostru, dar ce efect aveau pentru creduli? Îi băga în speriţi, nu alta, când o auzeau jelindu-se cu aşa „durere-n cot”. Toţi oamenii care apelau la ea, ca să fie tămăduiţi prin meşeşugul unor „leacuri”... numai de Buşica ştiute, plus a rugăminţilor pe care le înălţa către Satana, aflau înpietriţi cum dumneaei mergea singură, pe timp întunecat (fără stele şi lună), în miezul nopţii... când toţi dracii se adunau în dumbrava pădurii ca s-o asculte şi să-i îndeplinească dorinţele, procesiune care ţinea până la primul cântat de cocoş. (Unii vecini de-ai Buşicăi spuneau că "maioru" avea misiunea ca la miezul nopţii să tragă de coadă un motan, care mieuna de se ridica părul măciucă la codanele cărora le descânta de măritiş. Altă dată când trebuia să-l dezlege de farmece pe bărbatul plecat de acasă ca să se întoarcă la soţie, dădea drumul din traistă la câţiva porumbei care prin flfâitul aripilor creiau atâta groază la cei necunoscători ai trucului folosit de ingeniosul "maior" că povesteau prin sate că asistaseră cum un cârd de draci şi-au luat zborul când Buşica a spart o oală cu catran încins peste care a pus boabe de tămâie şi l-a gonit pe ucigă-l toaca. S-a mai auzit că "maioru" muşca de ureche câte-un ied (în miez de noapte) care behăia de făceau pe ei în pantaloni cei care veneau să le descânte "vrăjitoarea" Buşica, căci toate coţcăriile ce vi le spun le făcea numai şi numai să câştige bani de pe urma fraierilor).  

- Vai şi amar de zilişoarele mele, boieraşul mamii ăl frumos şi deştept... şi se plecă până la pământ în faţa lui Pandele, care o vedea ca prin ceaţă din cauza paharelor turnate pe gât, că abia reuşi să dea din cap asemenea unui copil ce aştepta pe taica popa să-l grijească, îi răspunse cu veselie în glas.  

- Mă bucur că venişi, mătuşica Buşica.  

- Sfinte, mare şi puternic!... numai Tu mă ţinuşi să nu plec de-acasă, că dacă nu mă găsea codana asta de Didina... cine ştie ce mare nenorocire se putea întâmpla cu mătăluţă. Conaşule, conaşule!... swe vede că Dumnezeu are grijă de matale, şi scoase un oftat din rărunchi, de jurai că, aşa cum zice cotoroanţa, Pandelică nu ar apuca ziua de mâine, numai că „trubadurul” nostru zâmbea în sinea lui. „A dracului mai e băbuţa, că-ncep s-o cred şi eu ce spune, când ştiu prea bine că minte de-nghaţă apele” şi, ca să nu care cumva să-i observe vreunul zâmbetul din colţul gurii, îşi scoase batista din buzunarul hainei, se tamponă, icnind de „durere”, pe frunte şi pe faţa plină de broboanele, care-i ieşeau datorită vinişorului de fragă aleasă, fiind scos de razele unui soare de tomnă caldă... cum nu mai fusese de mult prin locurile astea.  

- Bine c-ai venit, măicuţă Buşica... Ce zici, scap?  

- Doamne!... ce vorbă e asta? Dacă-ncăpuşi pe mâna mea, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile, o să te lecuieşti, dar eu zic să intrăm în casă, conaşule, că nu-i frumos ca să te vadă lumea cu pantalonii în vine şi, fără a schiţa vreun surâs, bătrânica urcă treptele scării de la tindă, în timp ce Didina dechidea uşa de la ogeac să intre cu boier Pandelică. Grăbeşte, boierule, că nu-i timp de pierdut!... îl luă din scurt Buşica. Pandelică se trezi din mahmureală ca prin farmec, că doar nu era prima dată când bea de-i trosneau măselele. Avea practică îndelungată, fiindcă şi băutura are tainele ei: dacă nu te ţii de ea, te arată lumea cu mâna şi-ţi zice că eşti beţiv, dar atunci când eşti client permanent în cârciumă, toţi te consideră băiat de gaşcă: „om care ţine la băutură”, „trosnitor” cu diplomă ştampilată de crâşmăriţă. Nici nu se închise uşa bine în urma boierului, că bătrâna îi strigă ca să fie auzită de Naie şi Didina.  

- Ia uite la el!... Dă-ţi jos pantalonii, conaşule, ce mai aştepţi? Hai boierule, că nu ţi-o fi ruşine de o babă ca mine... pe care a iertat-o demult bunul Dumnezeu, că nu-mi adre să mai fac păcate lumeşti... şi pufni în râs, apoi tuşi înfundat, îl prinse de amândouă mâinile şi i le sărută. Să ţi se-măplinească dorinţa, conaşule!... Hai odată, ce!... stăm la tocmeală?... şi a rânjit zgripţuroaica, stăpână pe dibăcia ei în a fraierii credulii, arătându-şi dantura asemănătoare ca a unei roţi dinţate... care-şi rupsese „boabele” când prinsese în angrenaj vreun fier ruginit, aruncat de un gură cască.  

- Mă jenez, măicuţă...  

- Vaită-te... îi şopti smolita vrăjitoare.  

- Aoleo, aoleooo!... mă prăpădesc, dar nu mai rezist... şi „pungaşu-conaşu” îşi puse palma la gură să nu care cumva să i se audă râsul pe care şi-l curmă cu un sugiţ urmat de un strănut bine venit, semn că şi la „băutori” au o limită în a mai consuma sângele Domnului.  

- Trebuie să suferi. Nici un cuvânt, conaşule!... Copii în faţa mamei lor nu trebuie să aibă ruşine, iar eu... după câte-mi aduc aminte, nu te făcui bine când îţi mâncase ficaţii o fată de peste Olteţu, care te deochiase că-ţi dădeai ochii peste cap şi nimeni nu ştia ce să-ţi facă? Didina şi N aie stăteau lipiţi cu urechile de scândurile de brad fasonat ale uşii, ca să audă ce-i spune baba Buşica, dar urmă o linişte prelungită, că nu mai auziră niciun cuvinţel. Cotoroanţa îi luase mâna în a ei şi-l strângea de degetul mare, făcându-i semn să tacă. Gata, ata e, acum nu trebuie decât să te doftoriceşti cum ţi-am spus, altfel... conaşule, poţi da mâna cu sfântiu Petru. Cât timp a trecut de când au intrat înuntru, până au văzut că se se mişcă în sus clanţa uşii, lui Năică şi Didina li s-a părut o veşnicie, şi s-au retras înspământaţi să audă ce tratament i-a prescris doftoroaia conaşului ca să-l scape cu viaţă, iar ei să nu-şi piardă bruma de agoniseală. Între timp bietul om, Năică, blegul de el, îi spusese Didinei că boierul voia să dea foc stogului de fân... şi rămâneau pe drumuri şi de râsul satului. Cînd i-au văzut că au ieşit în tindă, Naie s-a repezit cu ochii holbaţi către Buşica şi a-ntrebat-o cu sufletul la gură.  

- Scapă?  

- Să ne rugăm Domnului, iar mie să-mi daţi Duminica un colac, şi să vă aduceţi aminte de mine că v-am scăpat dintr-o mare belea.  

- Îţi dăm ţaţă Buşica, moartă să te vezi mata, dar aşa catarigă cum te ţii... mare minune de nu ne-ngropi şi pe noi, îi zise Didina.  

- Să-ţi audă vorba Cel de sus, fetică dragă!...  

- O să trieşti măicuţă, nu te văita dumneata, o încurajă Pandelică. „ia uite la baborniţă, vrea să ne treacă pe la cap cu ciobul de tămâie!... Ce o să-i spună Didinei?!... nu pot să-mi dau seama. E tare-a dracului de şireată, dar dacă mă ajută să-mi cadă la pat fetica... n-am s-o uit aşa curând”.  

- Ce trebuie să facem?  

- Naie, te ştiu de când erai cu puţulica-n ţărână, dar aş vrea să mă asculţi şi să nu cârteşti, altfel o să fie de rău, şi-l ameninţă autoritar cu degetul arătător, pe care i-l înfipse în piept: o poţi păţi pe cea mai bună, băiatule!... Legea e oarbă şi nu iartă. Pricepi?... şi-i puse degetul pe bărbie.  

- Bine, bine... pricep dacă-mi spui: ce trebuie ca să fac eu? Spune odată, mătuşe Buşica, şi nu mă mai perpeli pe jar.  

- Ca să-i treacă repede umflătura, are nevoie să-şi ţină ştromeleagul într-o păsărică foarte caldă.  

- Păi cucoana nu e cu dânsul?... întrebă prostăvanul care-i vâjia capul de băutură, iar ochii aproape că i se închideau, că nici n-o mai vedea bine pe „mătuşa” Buşica.  

- Din fericire nu!... dar te avertizez că ar fi destul de riscant să plecea acum, şi parcă l-ar fi himnotizat vrăjitoarea pe Năică gogomanul satului, a dat din cap fără a deschide gura, semn că a înţeles, iar conul Pandelică s-a îndoit de la mijloc şi a scos un ah!... prelung, semn că„boala” i s-a agravat. Priveşte-l! Eu nu garantez pentru conaşu ca să plece la drum. Până ajunge la Bucureşti... şi s-a dus către Naie şi i-a şoptit la ureche: „S-ar putea să moară pe drum”. L-a prins de haină cu mâna ei noduroasă şi uscată ca a Sfintei Vinerea, l-a zgâlţâit de câteva ori şi, ridicând tonul, a zis: Cine o să poarte vina, eu sau tu?...  

- Ai milă de mine, Dumnezeule!... Maică Buşica, zi-mi ce-i de făcut. Ce-i de făcut în cazul ăsta?  

- Năică, mă cunoşti, iar eu te ştiu ca pe-un cal breaz, de-aia nu vreau să mai lungesc vorba şi îţi spun ca la un creştin care nu o să vrei să vezi un biet om că moare sub ochii tăi...  

- Te asult, te ascult, mătuşică...  

- Imi place că mă asculţi.  

 

Referinţă Bibliografică:
Partea a IV-a PARIUL BLESTEMAT / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 764, Anul III, 02 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!