Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 959 din 16 august 2013        Toate Articolele Autorului

ULTIMA SPOVEDANIE (PARTEA A DOUA)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Şi-a mişcat trupul înainte şi-napoi ca să se poată elibera din strânsoarea unor lanţuri nevăzute, când Leana a-ntis un braţ spre el şi, ridicându-l ca pe un fulg, l-a scos în curtea casei.  

Se mira în sinea lui: „Cum de-a reuşit Leana să mă scoată afară?!...” Privind bolta cerului, pe care erau aprinse mii de stele, iar Luna plină avea faţa însângerată şi răspândea o lumină lăptoasă, aşa cum nu mai văzuse decât în lampa unui petromax când se dusese la nunta unui nepot, care se însurase la Vaideieni cu o ciobăniţă foarte bogată că, spre norocul lui, era şi frumoasă; văzu în spatele unei cortine imense anii pe care-i trăise. Oameni, lucruri şi multe din cele petrecute îi apăreau ca pe un ecran panoramic de cinema. Se făcea că venea pe drumul vechi, care ducea prin spatele casei şi tăia-n două grădina din fundul curţii. Era îmbrăcat în haine de jandarm, şi se-torcea de pe front. Primise o permisie de trei zile. Regimentul lui se cartiruise în apropierea Oarbei de Mureş, unde trebuia să fie prezent luni de dimineaţă la prima oră, când se făcea apelul. Era în toiul nopţii, iar vremea câinoasă, cum nu mai văzuse decât pe la Cotu Donului, cu un vânt năprasnic şi spic de ploaie rece, îi frigea obrajii de-i lăcrimau ochii; îi scosese sufletul din el, dar era bucuros că mai avea câţiva metri şi intra în curtea casei. „Ştiu că Sfânta Vineri m-a ajutat tot timpul...” şi, aducându-şi aminte ce-i spusese maică-sa: - „Andrei, te-am născut într-o Vinere cu noroc, iar rugămintea mea este: ori de câte ori treci pe lângă o biserică, să nu pregeţi, mamă, să intri să-i aprinzi o lumânare Sfintei Născătoare de Dumnezeu... care te va apăra mereu” , s-a închinat înainte de-a deschide poarta.  

- Doamne, ajută!... „Poate e ultima oară când îi văd pe-ai mei. Ce dor îmi e de neica Mitru... Cum o mai arăta? Leana mea nici că are habar că peste câteva minute am să fiu lângă ea. Ce surprinsă o să fie când m-o vedea. Sărăcuţa!... cum s-o fi descurcat? Mai ales acum când nu sunt de niciunele, iar pârdalnicul ăsta de răzbel, nici că are să se mai termine... până nu ne-o lua viaţa la toţi.” A tras cârligul de la poartă ca să nu facă zgomot, dar Vruţa, căţeluşa pe care o crescuse de când era un cocoloş alb ca zăpada, cu nişte ochişori de mărgele gălbioare, l-a auzit şi a alergat să-l întâmpine. A vrut să latre, dar Andrei a prins-o de botişor, iar ea, înţelegând dorinţa stăpânului, s-a lăsat pe lăbuţele din faţă ca un copil acultător. Îl privea atentă, iar urechile pe care şi le mişca într-un tremur de nerăbdare, semn că dorea să se joace cu ea, le ridica din când în când de vârfuri. Nemairezistând să stea cu căpşorul pe lăbuţe, a sărit ca o minge în sus, făcând tumbe de bucurie în jurul lui, şi scotea câte-un scheunat discret, ca un suspin de copil alintat de tăticul ei. Când Andrei i-a atins capul cu mâna, Vruţa, aşa cum ar face o slugă credincioasă, a-nceput să-i lingă umilă degetele umflate din cauza valizei de lemn, în care adusese şi el ce putuse: ceva de-ale gurii, câteva vechituri, şi nu mare i-ar fi fost mirarea ca s-o vadă cum plânge... drăguţa de ea. Portiţa de la tindă era dechisă.  

O legase Leana cu o sfoară să n-o-nchidă vântul şi să facă zgomot în plină noapte. A păşit în tindă în vârful picioarelor, ca să nu fie auzit de Leana. A pus valiza lână uşă, a scos cureaua armei de pe umăr. A rezimat puşca de colţul tinzii, după ce a verificat dacă are piedica pusă, fiindcă era încărcată. Când să bată în uşă, a auzit o voce de bărbat, că i-a-ngheţat sângele în vine: „Om la mine-n casă!?...”  

- Lenuţa, ia scoală-te.  

- De ce!... Deabia te culcaşi. Mă Costică, tu visaşi ceva... de mă scoli în miezul nopţii?  

- Lenuţă dragă, nu vreau să m-apuce ziua. Ia aprinde tu lampa. Cât o fi ceasul?  

- De ce!?... Tu cam cât crezi că e?  

- Cred că-i cinci.  

- Nici două nu-i, îţi spun eu. Ce-i cu tine de te-ai fi grăbind!...  

- Zău!... Aşa o fi, dacă spui...  

Întunericul de smoală, pe care-l tăiai cu cuţitul, a fost străbătut de lumina unui băţ de chibrit cu care Leana a aprins lampa.  

- Doamne, aiurezi!... E unu şi câteva minute. Ce bine-mi pare bine că te-ai trezit, şi s-a repezit spre bărbatul care se sculase şi stătea pe marginea patului cu picioarele atîrnate. L-a prins în braţe cu voluptate şi n a-nceput să-l sărute cu o poftă nebună, că dacă ar fi fost un măr de mâncat..., îl înghiţea nemestecat. Cuprinşi de fiorii dragostei s-au înlănţuit într-un trup singur. Nebuni de fericire s-au prăvălit unul peste altul în patul de lângă soba cu olane, pe care o zidise un zugrav de pe la Mierea Birnicii. Era tare priceput omul, că de aceea îl solicitau sătenii din mai multe comune. Pe soba de care vă spun, modelase pe frontoanele capitelurilor crenguţe cu strugurei aurii, ţinute în mânuţe de doi îngeraşi dolofani. Pe patul de lângă geam, care era foarte îngust, că abia încăpea în el un singur om, se vedeau hainele amantului, aruncate în dezordine.  

- De ce-ţi pare bine, iubito?  

- Că o să mai stai cu mine, Costele. Abia a trecut de ora unu, aşa că nu ai de ce să te grăbeşti, şi l-a sărutat în grabă.  

- Unu, două... cât o fi, trebuie să plec. Până la Veleşti e cale lungă, iar vremea de afară nu-i prea călduroasă.  

- Da’ unde te grăbeşti omule, că n-ai făcut niciodată aşa?!...  

- Lenuţa mea, te rog să mă înţelegi, din partea mea n-aş mai vrea să plec de la tine niciodată...  

- Nu pleca.  

- M-aşteaptă brigadierul de la ocolul silvic şi, cum este de pornit împotriva mea, guşatul abia mă aşteaptă la cotitură să mă prindă cu ceva în neregulă. De-aia nu vreau să întârzii, Lenuţă. Ai priceput, coţofană mică? Şi i-a furat un sărut.  

- Mai dă-l dracu de borţos, că n-o veni cu noaptea-n cap!...  

- Vine, nu vine, trebuie să plec. Sunt ca la regiment, ce ştii tu ce-i aia disciplină militară?  

- Ba bine că nu ştiu... Hai tu, Costeluş, ce te-ai fi grăbind!... Poţi să mai stai. E destul timp. Într-o oră eşti la Veleşti. Andrei care trecuse în dreptul geamului a văzut-o pe Leana îmbrăcată în cămaşa puştii.  

- Lenuţa, de ce vrei să mai rămân? Chiar ţii aşa de mult la mine, ori îţi face plăcerea să stau cu tine?  

- Tu ce zici, puişorule?...  

- Că am fost un mare prost.  

- Nu mai spune!... Şi, mă rog, care-i motivul?  

- ...Că nu te-am luat de prima dată. Am ascultat de cine nu trebuia. Ce, n-au mai fost şi alţii rude ca noi, şi au copii, o duc destul de bine, slavă Domnului! Şi nu s-a mai ales praful de niciunul din ei.  

- De-asta-ţi pare rău?  

- Da, Lenuţa...  

- Nu văd pentru ce-ai regreta!...  

- Ai dreptate. Una era să fim împreună, nu aşa...  

- Amanţi, vrei să spui, nu?  

- Iubiţi...  

- Costică, ştii de ce nu l-am urmat pe Andrei prin toate văgăunile pe unde-l trimiteau comandanţii lui?  

- Dacă-mi spui, o să ştiu, şi dintr-o mişcare s-a urcatdeasupra ei. Ia zi-i afurisito! De ce?...  

- Ca să fiu alături de tine. Leana reuşeşte să se desprindă din strânsoare, se ridcă şi, cum părul îi era despletit ca al rudăreselor, îl prinde cu mâna, apoi i-l trece pe la mustaţa lui Costică. Îl apasă pe grumaz şi-i spune prin hohote de râs.  

- Pentru asta... Eşti mulţumit? Acum trecuse ea deasupra, şi-l gâdila în apropierea buricului. Hai să fim cinstiţi: aşa-i că n-ai pierdut mare lucru?... Mişcându-se în sus şi-n jos ca o nebună, se apleacă pecum o cobră şi îi muşcă buza de sus, fără să-i producă prea mare durere. Nu tot timpul ai fost cu mine? Recunoaşte că nu ai dus dorul de... Ai avut-o când ţi-a poftit pipota... şi se mlădia la dreapta şi la stânga ca o cadână de harem, scoţând icnituri prelungite de plăcere; cum nu o auzise Andrei niciodată când făcuseră dragoste cu ea, şi plin de nervisă a scos printre dinţi un mârâit de fiară rănită.  

- Căţea nenorocită!... de ce eşti în stare?... iar eu îţi duceam de grijă, putoare ordinbară!  

Sângele i se urcase în cap ca o băutură ucigaşe. Faţa îi deveni precum masca hidoasă a unui clovn, cu gura deschisă care vrea să râdă, în clipa când regele îi înfige pumnalul în piept, ca drept răsplată că-l distrase o seară. Ochii căpătaseră privirea câinelui turbat, iar muşchii mâinilor, fiind dirijaţi de-o minte înferbântată, au săltat cu tremurături, imposibil de controlat. Convulsiile pe care le simţea ca pe nişte cuţite ce-l sfâşiau, îi făceau să tremure ca o salcie în bătaia vântului. Într-o fracţiune de secundă, s-a repezit şi a luat arma în mână. S-a repezit cu umărul în uşă, care a sărit din ţâţâni, oprindu-se pe masa din bucătărie, la care se ospătase Leana şi Costică. Cana cu vin, paharele, farfuriile şi straichina în care mai rămăsese o jumătate de pui fript la jar, jimbla de pâine rumenită şi murăturile s-au împrăştiat prin toată camera.Ţipătul Lenuţei era sfâşietor. Era îngrozită de moarte când l-a văzut pe Andrei că venea cu arma îndreptată spre ea.  

- Andrei, ai milă şi nu ne omorî!... Mâine plec unde-oi vedea cu ochii şi na-i să mai ştii de mine niciodată.  

Costică înlemnise, îi clănţăneau dinţii-n gură de frică. Andrei a înaintat spre el cu baioneta la armă, ca la atac, şi l-a străpuns cu atâta furie chiar în dreptul inimii, că nu a scos decât un icnit slab, şi a căzut ca un lemn din  

pădure, când este tăiat de securea ucigaşă. A smuls baioneta din pieptul duşmanului de moarte, a holbat ochii şi a răcnit la ea.  

- Făţi cruce!... târfă nenorocită.  

- Orbeţule!!!... a-nceput să se jelească şi i s-a încolăcit de picioare. Ce-ai făcut, amărâtule!?... Puşcăria te mănâncă... Doamne, Doamne!... om fără minte, ce eşti. Andrei a tresărit ca dintr-un somn profund, şi văzând pe Costică pădurarul cum îl privea cu ochii deschişi, implorându-i milă, a scăpat puşca din mână, apoi a zis deznădăjduit.  

- Acum... ce mai pot face? Hai mai repede, grăbeşte-te! Roagă-te lui Dumnezeu... Făţi cruce. Ai terminat cu! Dacă tot am să merg la ocnă, mai bine te omor, să ştiu pentru ce voi fi pedepsit... Ultimile cuvinte s-au auzit mai mult ca o rugă, trupul i se îmuiase, nu mai avea niciun strop de vlagă în el. Dacă Leana l-ar fi-mpins cu un singur deget, cădea din picioare. Era distrus.Braţele Lenuţei care îi încolăceau picioarele, pentru Andrei au devenit lanţurile reci pe care le târăsc ocnaşii tot restul vieţii. Era îngrozit.  

- Mă omule, Andrei!... S-a sculat în piciore, a-mbrăcat în grabă o fustă şi, cu mâinile tremurânde, abia a reuşit să pună pe umeri un pulovor de lână, dar nu l-a-nchis la piept, când i s-a adresat disperată: ca să nu mergi la ocnă, trebuie să scăpăm de el cât mai repede. Să-l scoatem afară din casă. Omule, tu mă auzi!  

- Unde să-l ducem?... a rostit vorbele cu spaimă, care-i sunau în cap precum un clopot dogit.  

- În ciutura din beci.  

- În ciutură?!...  

- E părăsită demult... de cînd trăia tata, care a pus peste ea un grătar de lemn şi a ridicat deasupra ei grajdul vacilor. O mai păstra să scoată apă cu găleata pentru vite, că pregeta să le ducă la adăpat tocmai în Vâlceaua Ursului.  

- Vecinii... crezi că nu ştiu că aţi avut ciutură în bătătură?  

- Cine crezi că-şi mai aduce aminte că-n grajdul nostru a fost o ciutură. Oamenii au uitat, Ei cred că a fost astupată cu pământ. Când te-ai mutat la mine, tu ştiai de ciutură?  

- Nu... Mai bine aş fi murit când am plecat din casa lui neica Mitru. Casa asta numai nenorociri mi-a adus... În tot timpul cât îi vorbise Leanei, se uita în colţul sobii cu olane, numai să nu vadă mortul.  

- Mişcă-te omule!... Nu e timp de pierdut. Fără să scoată un cuvânt, ca un somnambul, ajutat de Leana, l-a aruncat pe Costică în ciutura din grajd, aşa îmbrăcat cum era. Cînd mortul a căzut în apă, s-a auzit un zgomot înfiorător, iar lui Andrei i s-a părut că a scos un horcăit de porc înjunghiat, că s-a retras înspăimântat câţiva paşi înapoi, rezemându-se de uluca grajdului.  

- Ce stai, omule? Să-l acoperim mai repede, Andrei. Acum se face ziuă...  

Au aruncat coceni, paie, resturi de lemne, iar deasupra au umplut cu bălegarul adunat, pe care trebuia ca la primăvară să-l ducă pe locul din Ţarină, unde era un pământ argilos, iar pe alocuri nisipos, că orice ai fi pus pe el nu se făcea nimic. În anii secetoşi vedeai cu ochii cum se uscau bieţii porumbi şi lăsau capetele în jos, implorând cerul să cadă câţiva stropi de ploaie. După ce-au terminat treaba, au ieşit în curte împleticindu-se şi unul şi altul, iar Vruţa începuse să urle a pustiu.  

- Taci!... căţea afurisită, s-a răstit Leana la Vruţa cu o voce sugrumată de emoţie. Omule, aleargă în Culme şi ia repede calul, că l-a priponit pe locul de la deal de livada noastră. Vezi pe unde-l duci. Grăbeşte-te, să nu te vadă careva. Nu cumva să treci pe la neica Mitru, ai înţeles?  

Andrei a sărit pârlezul prin spatele grădinii, şi-ntr-o jumătate de oră era în Culme, unde a găsit calul înfăşurat de-un tufan. L-a desfăcut în grabă şi, făcând colac funia pe care a prins-o de oblâcul de la şa, abia a reuşit să-l încalece. Îmboldindu-l fără milă în coaste cu tocurile cizmelor, l-a făcut numai spume până a ajuns în Vâlceaua Bejanului, unde i-a dat drumul prin pădurea de goruni. Cum vremea era atât de urâtă, că niciun câine nu te îndurai să-l dai afară din tindă, Andrei a avut noroc să nu fie văzut de nimeni. Când s-a întors înapoi, s-a strecurat prin livada de pomi, a trecut pârlezul din fundul curţii, a tras portiţa după el şi a legat-o cu o sârmă pe care a găsit-o agăţată de ulucă. A stat cu Leana în casă toată ziua. Se priveau îngroziţi, şi nu şi-au vorbit absolut nimic. Când s-a întunecat de-a binelea, Leana care venea de-afară i-a spus cu lacrimi în ochi şi a vrut să-l ia în braţe, dar el i-a întors spatele.  

- Du-te, omule, şi să-ţi ajute Dumnezeu să te-ntorci sănătos. Andrei a ieşit din casă, ferindu-se ca un hoţ, să nu fie prins de păgubit, ca să nu mai vorbim de spaima ce-o avea în suflet, ştiind că luase viaţa unui om şi, ciulind urechile ca să audă vreun zgomot prin apropiere, s-a îndreptat spre fundul curţii. Vruţa, care era legată în coteţ, scheuna şi se zbătea să iasă. L-a simţit că pleacă şi ar fi vrut să-i mai lingă mâinile, care acum, afară că erau noduroase, miroseau a sânge. Andrei a deschis portiţa ce dădea spre o râpă destul de abruptă, pe unde putea să se strecoare printre salcâmii plecaţi deasupra potecuţei, care formau o boltă asemănătoare cu cea de la viţa de vie din faţa casei. A scrutat întunericul ca să vadă dacă-i ţipenie de om, a-ntors capul către Leana, iar cînd a simţit mâna  

ei că-i atinge obrazul, lacrimile îi curgeau izvor din ochi. I-a luat mâna, i-a strâns-o puţin şi a plecat cu tristeţea în suflet a criminalului ros de conştiinţa sa, dar îndemnat de un demon necunoscut care-i spune: „Trebuie să dispari cât mai repede! Nu trebuie să laşi nicio urmă.”  

 

Va urma  

Referinţă Bibliografică:
ULTIMA SPOVEDANIE (PARTEA A DOUA) / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 959, Anul III, 16 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!