Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 764 din 02 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

Partea a II-a PARIUL BLESTEMAT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Partea a II- a PARIUL BLESTEMAT  

 

- Distinsă doamnă Mariţa Florescu, îmi poţi da un separeu?  

- Pentru excelenţa voastră... cum să nu, că doar n-o să staţi lângă cheflii ăştia, care au noroc de aşa pomană...  

- Ia uite!... se auzi un glas piţigăiat, păi nu suntem „LA CIOARA CHIOARĂ”?!...  

- Covrig, pentru tine... coana Mariţa o să-ţi dea de-o să ţi se usuce gâtul: „Azi pe bani, mâine pe gratis” îl tachină Drăgoi Pumnu din uşa localului. Didina nu mai prididea să-i servească pe aceşti petrecăreţi care, necomandând pe banii lor, se întreceau în a-cerca să ceară din băuturile coanei Mariţa (la care nu le dădea nasul... nici să le guste), dar nu se văită că era asaltată din toate părţile, când auzi pe Madam Mmai că o strigă.  

- Didinica, vino şi-l condu pe bunul nostru boier la etaj, în camera de oiaspeţi. Fii atentă că trebuie să-i îndeplineşti rapid poruncile, iar dumnealor au destul timp până la miezul nopţii să tot bea. Adresându-se consulmatorilor cu o voce aproape răstită: „Cei care se grăbesc, îi poftesc să vină la bar, că doar n-o să fie serviţi la mese!... Costică, dă-le să bea fiecăruia cât îi doreşte pipota; ai înţeles?  

- Sărut mîna... la dispoziţia mata, o asigură barmanul pe coniţa Mariţa.  

Când Didina ajunse în dreptul conaşului, făcu o reverenţă şi vru să-i sărute mâna.  

- Nu, fetiţă dragă, mai am pînă o să fiu hirotonisit. Numai noi bărbaţii sărutăm mâinile frumoaselor doamne, şi o atinse cu vârful degetelor pe umărul peste care se rostogolea în valuri părul mătăsos al „zânei” din Vălureni.  

- Dacă zici mata... şi, ruşinându-se, plecă fruntea. Îmi daţi voie să vă conduc?  

- După tine, drăguţo. Între timp câţiva vechi „prieteni” se alăturară boierului, care-i pofti să-l urmeze. Conu Pandele se lovi cu mâna peste frunte şi se mustră pe loc: „Thi, mare găgăuţă mai sunt!... Ce-mi spuse mie coscarul de administrator să fac, iar eu îmi petrec timpul în crâşmă cu toţi beţivii?... Nimic nu e întâmplător, poate reuşesc ca să-i vorbesc, dar mă tem de limba căţeilor ăştia care mă iubesc... dacă-i cinstesc.”  

- Intraţi, boier dumneavoastră!... Sper să vă placă acest colţişor ferit de gălăgia de afară.  

- Încântat!... Poftiţi dragii mei, luaţi loc. „Ce-mi place zvârluga!...” şi tot o urmărerea cu privirea sa avidă ca a unui însetat după o cupă de apă proaspătă luată din izvorul fermecat, care murmură a dor în Fântâna Zilelor. Cei care l-au urmat pe conaşul Pandelică erau: Petre Buşoiu (soţul „vrăjitoarei” Buşica, care se lăuda că a fost ofiţer de cavalerie în Regimentul de gardă al regelui, iar acum este domnul „maior” în rezervă), Bâzdoacă Ion Dindelegan – un coscar de primă mână... care se ocupa cu luarea de cereale în angrou, pe care le videa, ca orice speculant, profitând ori de secetă, ori de vreo calamitate abătută peste bieţii cultivatori, sau când cererea la expot îi convenea, era primul pe care-l găseai în portul Constanţa ca să-şi trimită produsele cu un vapor grecesc, pe care lucra ca secund fratele lui, Mişu, părintele Dovlete Marin, un slujitor respectat de enoriaşi, îndeosebi de cele care-i fuseseră amante în tinereţe fiindcă, după cum mergea bârfa prin comună, îl cam iertase Dumnezeu de cele lumeşti şi luase cale rachiului, Cobrescu Ilie – administratorul moşiei, care era bucuros că boierul a uitat de „catastifele blestemate” şi nu-l mai sâcâie cu întrebări incomode, dar nu putea să nu profite de slăbiciunea stăpânului care se dădea în vânt după Didinica.  

Într-o jumătate de oră, Didina urmată de două fetişcane, vecinele coanei Floreasca, au ajutat-o să aducă gostările: ţuica, lichiorul şi vişinata (băuturi pregătite de Costică barmanul, mare specialist care lucrase câţiva ani la restaurantul Capşa din Bucureşti), murături, pâine proaspătă făcută la cuptor, pui fripţi la grătar, muşchiuleţ de porc, ficăţei de gâscă, nelipsiţii mititei, neuitând să umplă frapierele cu vinuri albe şi roze din Via Ţarinii, de pe moşia conaşului. Toate bunătăţile erau pregătite din timp şi-l aşteptau pe onorabilului Pandelică. La acest festin, bineînţeles că îşi dăduse străduinţa „descurcăreţul” administrator Cobrescu Ilie, informând-o pe Mariţa, la ce oră va sosi onorabilul boier Bărbulescu Pandele ca să ia masa. Când erau în toiul primului salut de bun venit adresat de venerabilul „maior” în rezervă, Petre Buşoiu, se deschise uşa până la perete şi îşi făcu apariţia patroana restaurantului, madam Floreasca, îmbrăcată foarte elegant: taior şi fustă de culoarea petalei de cicoare, un şal de mătase albă îi acoperaea parţial salba de la gît (cu băncuţe de aur prinse pe bandă vernil-violet), iar toartele din aur sclipitor, cu trei semiinele dantelate şi steluţe diamantifere pe margini, se legănau ca nişte cireşe la urechi, pe când pălăria din mătase de Ceylon (cu nuanţe viorii... pe un alb de nea pufoasă, având câteva pene aurii, de fazan, prinse prinse cu gust la baza calotei şi puţin mai spre ceafă) îi dădeau vârsta cu cel puţin cinspretzece ani mai tânără, lucru de care era conştientă că încă mai poate seduce bărbaţii a căror privire o fixară ca pe o divă superbă. Liniştea se lăsă ca o dulce adiere în camera oaspeţilor dragi, pe care-i salută cu demnitate, apoi îl îmbrăţişe pe conaşu Pandelică şi, privindu-l fix în ochi lui de vultur avid pentru porumbiţe tinere, îi spuse cu un zâmbet de mare actriţă.  

- Sunt fericită că te văd, dragul meu „nepoţel” , că dacă nu am fi fost rude, cum ştiu că-ţi plac femeiile frumoase, pe onoarea mea dacă nu te luam de suflet cu împrumut de la Corina”.  

- Şi eu sunt încântat şi-şi admir frumuseţea, iubită Mami. Ce suflet nobil poţi să ai ca să-ţi rupi din timpul preţios şi să vii să ne vezi ce facem... noi băieţii: cum mai flecărim vrute şi nevrute; dar apariţia unei stele de primă mărime..., nu-i aşa iubiţi comeseni, că odăiţa noastră s-a luminat în mod fantastic?  

- Pandelică, Pandelică... meşter ca tine la vorbe alese... nu-s prea mulţi, dar ia spune: tot aşa eşti şi când îţi aperi clienţii în faţa judecătorilor?  

- Boierului îi place să apere mai mult femeiile, ha-ha-ha!... interveni sfinţia sa, preotul Dovlete Marin, fiind în cunoştinţă de cauză, căci nici acum... nu s-ar da înapoi dacă i-ar merge jucăria.  

- Eu vă doresc sănătate, fericire şi să nu care cumva să vă uscaţi, vă poftesc să luaţi cu încredere şi mâncaţi. Menilul casei vă este pus la dispoziţie de Madam Mami şi, făcând o reverenţă largă, a râs în mod teatral ca să-şi arate dinţii din aur strălucitor, care-i dădeau un farmec aparte, fiindcă nu dgeaba-i spuneau mai vechii ei admiratori, „contesa” Mariţa. Vă asigur că nu veţi regreta şi mă veţi căuta. Didina, care-i ştia obiceiul, i-a oferit un pahar (model cupă de şampanie, cu vin roze, pe care „contesa” l-a prins între degetul inelar (pe care avea un inel din platină cu piatră de smarald)  

şi cel mijlociu, şi a toastat ca la o recepţie de mare ţinută: să fiţi iubiţi şi să vă bucuraţi de minunatele daruri pe care Domnul ni le dă în fiecare zi. Cu toţi s-au ridicat în picioare şi au întins paharele, ca Madam Mami să le atingă pe rând cu paharul ei. Felul în care se comporta cu muşterii de "vază” cărora le spunea „invitaţii mei speciali”, te făcea să crezi că-i o guvernantă (trecută binişor de prima tinereţe), educată (la vreun pension parisian) în arta bunelor maniere. Le trimitea fiecăruia un „pusi” discret, pe care-l aştepta înapoiat de urgenţă; de cele mai dese ori i se sărutau mâinile, că-i oprea oftând: „Da’ potoliţi-vă, pupăcioşii mamei!... Vreţi să mă albiţi?”  

- Să te ţină Dumnezeu în braţele mele, coană Mariţa!... o salută cu respect venerabilul „maior” Petre Buşoiu şi lundu-i mâna stîngă i-o sărută cu tandreţe.  

- Maiorule, maiorule... săruţi ca-n tinereţe... Cum de n-ai uita bunele obiceiuri?  

- Cum să uit, dragostea mea... de care n-am avut parte, şi oftă din rărunchi.  

- Petrică, n-a fost să fie, ori Măria (doftoroaia Buşica) ţi-a făcut farmece şi te-a orbit, că nu pot să mă abţin, oameni buni, şi să nu-l întreb în faţa dumneavoastră: ce-ai găsit, prăpăditule, tocma la sărăcia satului!... că de frumoasă nu poţi spune că se compara cu mine?  

- Mariţă, nu mai e timpul să descoperim morţii: ce-a fost... a fost cânva, iar acum când anii bătrâneţii ne-a cam încovoiat, e bine să ne vedem de ale noastre.  

- Lasă-mă, Petre, că nu-i luai coaja de gârniţă de pe faţa zripţuroaicei de Măria, că dacă-aş fi în locul tău... m-aş culca în fânărie, numai să nu mă sperii câd mă trezesc noaptea şi s-o văd lângă mine... Chiar, tu nu visezi urât? Ce să mai visezi!... că urâta ţi-a mâncat tinereţea.- Dragă Madam Mami, nu fi rea cu nenea Buşoiu, că dacă-şi purta pică şi te-ar fi urât... nu mai venea la în cârciumioara matale seară de seară; aşa-i bătrâne? Ce-ţi spune inima?  

- Cam aşa... conaşule: prima dragoste nu se uită niciodată, şi îşi simţi un ochi lăcrimându-i.  

- Ei, nu vă fie cu supărare, dar noi aşa ne contrăm, suntem două pietre tari şi ne place să ne mai lovim din când în când..., ni se face dor să mai vedem dacă mai scoatem scâtei, ha-ha-hi-hi-iii!... şi un sughiţ sec o făcu să tacă subit. Îl atinse cu o mână peste borul pălăriei, se înclină cu demnitate şi îl sărută din nou pe conaşu Pandelică, neuitând să-i amintească pe când se afla în pargul uşii: nu mă ocoli când pleci, fiule. Pa! Vă pupă măicuţa voastră, şi a tras foarte încet uşa în urma ei.  

- E-a dracului de nu-şi încape în pene, răsuflă uşurat Petre Buşoiu, căruia îi revenise buna dispoziţie. La o simplă atingere peste borul pălăriei, o glumă a cârciumăresei Mariţa, îi produsese tristeţe în suflet că nu-şi putea ascude regretul că nu a luat-o de nevastă: atât de mult o iubise la viaţa lui, că nici la anii bătrâneţii... emoţiile nu-l păsuiau. Pentru câteva minute veni în fugă Didina să ridice sticlele goale, întrebându-l pe conaşu Pandelică dacă mai doreşte şi altceva şi se retrase în cămăruţa ei, care se afla la capul holului, unde uşa stătea în pertmanenţă deschisă ca să audă când e chemată de vreun client.  

- Auzirăţi ce mă-ntrebă Didinica, oameni buni?  

- Dacă mai vrei ceva, boierule, îl aţâţî Cobrescu Ilie.  

- Pungaşule, parcă nu şti ce vreau de la ea, asta ar fi culmea să nu-ţi aduci aminte! Cum băutura îl cam ciupea din nou, domnul Pandele, voind să se dea mare, aruncă o vorbă cu tâlc: cine pariază cu mine că puicuţa asta îmi cade la pat şi am s-o aranjez chiar de faţă cu bărbatu-său?  

- Adică, te culci cu ea şi mai vrei să câştigi şi bani?... îl întrebă părintele Dovlete Marin. Vrei să faci două păcate?  

- Nu e rău pariul, boierule, ba-i chiar tentant. Cum n-am mai văzut în pungă nişte hârtiuţe foşnitoare... cam demult, trecem-mă primul pe listă.  

- Cavalerul tot cavaler rămâne, chiar dacă merge desculţ pe marginea şanţului, interveni moş Cobrescu Ilie, care simţi că-l mănâncă în podul palmei drepte, semn că o să piardă nişte bani datorită nesăbuinţei lui Pandele, şi-i făcu semn cumătrului Buşoiu, cel care-i vorbise boierului.  

- Mergi alături de mine, părinte? Îl chestionă „maioru” pe slujitorul Mântuitorului.  

- Ei... nici aşa, oi avea eu greşelile mele, dar să fac şi asemenea pariuri... nu mi-ar ierta-o bunul Dumnezeu.  

- Zău că-mi placi, drag părinte! Nu sfinţia ta spune să ne iubim aproapele?...  

- Stimate camarad, (îşi adusese aminte că şi el făcuse armata într-un regiment de cavalerie de la Sibiu, înainte de-a se înscrie la seminarul teologic) Biblia spune să-ţi iubeşti aproapele, dar să nu te dai pe mâna Satanei şi să tregi foloase, însuşindu-ţi bani blestemaţi.  

- Marine, acum suntem la un păhărel... ar fi bine să nu-l băgăm pe ucigă-l toaca şi nici pe sfântul Dumnezeu care îl vede pe fiecare după faptele sale, dar te rog să le spui acestor feţe distinse, cum ai fost ridicat la gradul de seregnt, şi ce faptă eroică ai făcut să meriţi această recompensă?  

- Boier dumneata, drag fiu al comunităţii noastre, mă scuzaţi că vă întrerupt „licitaţia” pe care vreţi s-o faceţi?  

- Se poate, sfinţia ta!... şi iar închinară paharele şi, cât ai clipi din ochi, erau goale şi trântite pe masă energic, la care Pandelică adăugă: să mai vină un rând! Moş Cobrescu Ilie care ţinea loc de paharnic de la începutul zaiafetului, se sculă în picioare, luă carafa din tava aşezată pe o măsuţă alăturată şi le umplu la loc, iar când se aşeză pe scaun... nu uită să le amintească.  

- Munca ospătarului trenuie plătită, altfel o să aveţi arsuri la stomac.  

- Mă Ilie, cam ai dreptate, dar rămâi cu ea, leacul meu e altul...  

- Lasă Buşoiule că vii la mine şi te lecuiesc, doar ştii că am o ţuică de-ţi ia gura foc, că tămăduieşte şi morţii, dar pe cei care se scoală mahmuri dimineaţa.  

- Vin Mărine, că nu prea mă învrednicii să calc pragul bisericii în ultimul timp, iar invitaţia ta nu pot s-o refuz, dar ia spune cum ajunsăşi sergent în armată?  

- Raportez, domn' „maior”, să trăiţi!... şi Dovlete salută ca la carte, dar uitase regulamentul militar care spunea: „În încăperi nu se salută când eşti descoperit”. Fraţilor, mai aveam vreo câteva luni şi mă liberam,  

iar domnul colonel Pătraşcu Costinel, văzându-mă că-mi merge mintea brici, m-a chemat la el şi a zis scurt: „De mâine eşti ordonanţa mea! Ai înţeles? Întreabă-l pe Zmaranda ce trebuie să faci, fiindcă pe el l-am recomandat d-lui general Piteşteanu, şi de luni o să fie la Bucureşti”. Am salutat şi, când am ieşit afară, fuga la Zmaranda pe care nu l-am găsit. Mi-a spus un soldat, din grupa lui, că plecase la unchi-său generalul Piteşteanu. Mi-am pus mâinile-n cap şi nu ştiam ce sarcini îi revin unei ordonanţe. Când mă dădeam de apa sâmbetii şi tot mă plimbam pe coluarul dormitorului companiei întâia, unde trebuia să-l găsesc pe Zmaranda, mă vede plutonerul „DUŞCĂ” , să-mi fie iertată memoria, numai porecla mi-o mai aduc aminte, căci dumnealui, ca şi noi, era mare iubitor de trăscău... şi au râs cu toţii, că voia bună abia începea, când Pandele, punându-i mâna de după ceafă, îl apropie, îl sărută pe obraz şi-l îndeamnă să continue povestea.  

- Nu-i nimic, părinte, memoria este ca fata mare: dacă n-o mai vezi, te uită, iar unchiul DUŞCĂ, fiind om de-al nostru... de ce n-am închina un păhărel în cinstea lui?  

- În memoria lui, boierule, că după ce m-am liberat a plecat pe front, şi am auzit că ar fi căzut pe câmpul de luptă... în apropiere de Mărăşti, dacă nu mă înşel... prin toamna anului 1917 şi, ridicându-se în picioare, a lăsat să curgă câteva picături de vin în glastra cu flori de crizanteme: „Să-l odihnească Dumnezeu că era un moldovean de ispravă, neicuţa Duşcă”. Ceilalţi i-au urmat exemplul, iar petalele crizantemelor care erau albe-nea, căpătaseră din „sângele Domnului” nuanţe de roşu-pal, dar nu acelaşi lucru se întâmpla cu gâtlejurile, parcă din ce în ce mai însetate, care primeau licoarea cu mare plăcere, şi paharele trebuiau din nou să fie umplute de moş Ilie, „pândar de vie” (poreclă ce-i rămăsese de când era paznic la Armurieru din Zătreni, cu mult înainte de-a avansa ca administrator la moşia conului Pandele). Cum vă spusei, ceva mai devreme, plutonierul de companie „DUŞCĂ” s-a oprit în dreptul meu, iar în momentul când l-am salutat, mi-a zis: „Mai fârtate, mai ai puţin şi n-ai să mai ţii mâna la cozoroc... Aşa-i că te bucuri?” Nu-mi amintesc să-i fi răspuns, dar el m-a chestionat: „Ce cauţi la compania întâia, Dovlete?” De data asta i-am raportat că voiam să-l întreb pe Zmaranda care sunt atribuţiile unei ordonanţe, că domnul colonel Pătraşcu m-a numit pe mine în locul lui, începând cu ziua de luni, săptămâna care venea; probabil că era miercuri pe la prânz câd eu stăteam de vorbă cu dumnealui. M-a luat de-o mână şi m-a condus în biroul dânsului, care era în fundul holului ce mergea prin faţa dormitorului (un fel de hangar cu paturi suprapuse, pe jos avea chituci de lemn, iar ferestrele nu etanşau niciodată, fiindcă şi acum mi-a rămas frigul în oase ... de cât am îndurat două ierni), mi-a arătat un scaun şi, făcându-mi semn să iau loc, a trântit cascheta pe masă, a lovit cu palma de colţul dulapului înţesat cu regulamente militare şi a scos o cărţulie cu scoarţe albastre (să fi avut vreo 30 de pagini) pe care mi-a dat-o, explicându-mi cu glas domol: „Aici scrie ce să faci şi cum să-ţi duci la îndeplinire sarcinile de ordonanţă. O citeşti, o bagi bine la „tărtăcuţă” că Dovlete eşti..., iar dacă ai nelămuriri, vii să-ţi spun, puişorule, şi am să te pun la curent, cu pretenţiile d-lui col. Pătraşcu”. Cum eram cam ruşinos, am luat regulamentul militar, am salutat şi am deschis uşa să plec, dar întrebându-l din nou de Zmaranda. L-am cam enervat şi, uitându-se lung la mine, mi-a zis pe un ton ridicat: „Văd că ai ţinere de minte scurtă, chiar dacă ai dovleacul destul de mare... dar e necopt!... Mă găgăuţă, Zmaranda nu mai vine, chiar din seara asta îţi iei frumuşel postul în primire. Du-te şi mănâncă, iar pe la ora şase te prezinţi la mine ca să afli de-a fir a păr şmecheriile pe care trebuie să le ştie ordonanţa: cizmele, hainele şi, în mod special!... iapa. Iapa domnului colonel Pătraşcu trebuie să arate ca „prinţesa a balului”, că dacă nu!... te ia mama dracului! O să încasezi la cravaşe de nu-ţi duce fundul. Ai înţeles? Rămăsesem mut şi parcă nici nu-l mai vedeam bine, când mă zguduie cu mâinile lui puternice şi trezindu-mă din hipnoza în care mă cufundasem, spune cu emfază: „Iapa d-lui colonel Pătraşcu trebuie să fete în câteva zile, şi dacă nu ai grijă de ea, mai bine te-mpuşti! Tu, la tată-tu şi mumă-ta avusăşi, oltene, cai?” Ce puteam să-i zic?... Bunicul Dumitru Tetoianu, tată-l mamei, ţinea o gloabă de iapă bătrână, fără dinţi în gură, Tudora, care era chioară de un ochiul drept, şi pe deasupra, săraca... şchiopăta de-i plângeai de milă; dar a fost bună că pe ea am înăţat să călăresc. Cum să fi fătat amărâta de ea!... Aşa că n-am văzut cum arata un mânz. Aşa cevba nu se întâmplase, ferească Mântuitorul!... Mai degrabă ştiam cum fătau caprele, oiile, scroafele... dar o iapă nici atât. Nemaipunând la socoteală că iapa colonelului Pătraşcu era una faină „dorobănţească”, mândră, nevoie mare şi atât de înaltă... că mă-trebam cum o poate încăleca domn’ colonel Pătraşcu? Dumnealui era cam de un metru şaizeci şi cinci, chiar mai scund ca mine, care păream destul de deşirat la douăyeci şi unu de ani cât aveam pe-atunci. Măi omani buni, dacă mă credeţi?... e treaba domniilor voastre, dar la ora şase nu l-am mai găsit pe „DUŞCĂ”, iar de la Zmaranda îmi luasem adio, când mă cheamă sergentul de serviciu, Buburez, să-mi spună ca să-mi iau postul în primire, căci din noaptea aceea... când am părăsit nenorocitul de dormitor care era friguros, întreţinea igrasie, iar mucegaiul îmbibată cu mirosul de petrosin, pe care-l simţeam cum îmi sfredelea plămânii, l-am uitat. De-acum aveam anticamera mea lângă „şefu”, îmi pusese Dumnezeu mâna în cap. Domnilor, nu degeaba coana Măriţa şi-a botezat cârciuma „LA CIOARA CHIOARĂ” căci îi face Dumnezeu cuib, tot aşa s-a întâmplat şi cu mine. Colonelul a fost chemat de urgenţă la marea unitate din Dealu Spirii – Bucureşti, pentru zece zile, fiindcă am aflat mai târziu că d-ul gl. Piteşteanu era fratele soţiei sale, coniţa Sulfina care mi-a scos peri albi din „barbă”, ha-ha-ha, cât de rea era. Nici nu am apucat să mă obişnuiesc la locul nou de muncă, unde am făcut curăţenie ca o fat-n casă, că un caporal îmi strigă să alerg de urgenţă în grajd că-mi fată iapa. Când am ajuns, Floricica îl lingea pe căpţor pe viitorul armăsar Vifor, iar mie mi-a revenit misiunea să-i fac un culcuş de paie, să pun câteva pături pe jois şi s-o alimentez pe noua „mămică”. Până a sosit domnul colonel Pătraşcu nu am mai făcut altceva decât să am grijă de Floricica, s-o ţesăl, să-i dau apă, să-i fac unghiile, iar pe „Viforaş” care era aşa de frumos şi vioi, că-l mâncam din ochi, îl luam pe gennunch, îl mângâiam... iar pe costiţele lui, aşa de faragede, cântam la acordeon şi-i fredonam în şoaptă melodii cu versuri pe care le compuneam pe loc, bineînţeles cu ritmul de hore lente ori doine. Şi, fiindcă era blând ca un mieluşel, îi luam căpşorul, îl pupam pe fruntea lui albă unde Maica Domnului îi pusese o steluţă de culoarea vişinii putrede, iar „copilaşul” findcă aşa-l alintam, mă privea cu ochişorii lui umezi ca roua de pe flori, şi dacă ar fi ştiut cât de mult îl iubeam... m-ar fi sărutat şi el cu limbuţa lui piersăcie. În asememnea momente de drăgăleală şi aguguleală am fost găsit de către domnul colonel Pătraşcu. Tocmai când îi ridicam picioruşul din faţă, şi trântindu-mă pe fânul din colţişorul „prinţişorului” îi spuneam ”Căluţ, căluţul meu... Fă-te mare, pui de zmeu! S-alergăm peste câmpii, Peste dealuri, printre vii” şi l-am luat în braţe să-i prind între dinţi urechiuşa, iar Floricica necheza ca orice „mamă” ce-şi iubeşte odrasla, simt o palmă că-mi cade peste umăr. Când întorc capul, domnul colonel Pătraşcu, a cărei faţă radia blândeţe, mi-a spus: ”Sergent Dovlete Marin, ce nume i-ai dat mânzului tău drag?” Eram stupefiat, mi se adresase cu „sergent” iar eu eram soldat, şi nici nu-i pusesem vreun nume căluţului iubit, doar mă jucam cu el şi-i cântam, că de fiecare dată îl botezam  

Ghicel, Brebenel, Băieţel, Dediţel..., dar am răspuns fără să-mi dau seama: Vifor, să trăiţi. Dumnealui a făcut ochii mari şi a dat din cap mulţumit:  

- Îmi place cum l-ai botezat, dar de ce Vifor? De data asta îmi venise vocea şi fără să mă poticnesc i-am spus cu multă afecţiune în glas.  

- Ştiţi... din prima zi când s-a născut a fost vioi, iar când va creşte mare... va alerga ca viforul şi-o să va poarte ca gândul...  

În timpul cât părintele Marin povestise că-I “fătase iapa” gradul de sergent, Pandelică a crăpat uşa puţintel, iar privirea nu şi-a mai luat-o de la chipul Didinei, care stătea la o măsuţă în faţa rafturilor cu băuturi şi frunzărea o revistă, când cei de alăturea de el au izbucnit în râsete şi aplauze. Readus cu picioarele pe pământ, conaşul Pandelică a intrat în joc şi i-a servit-o părintelui Dovlete.  

Referinţă Bibliografică:
Partea a II-a PARIUL BLESTEMAT / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 764, Anul III, 02 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!