Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 500 din 14 mai 2012        Toate Articolele Autorului

PARIS - PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.  
 
Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.  
 
În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.  
 
Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.  
 
Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.  
 
Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.  
 
Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.  
 
Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.  
 
De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.  
 
Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.  
 
În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.  
 
În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?  
 
Octavian LUPU  
 
Bucureşti  
 
14.05.2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
PARIS - PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 500, Anul II, 14 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!