Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   



Părintele duhovnicesc – Inima care poate duce mădularele Trupului Bisericii la Cer...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Părintele duhovnicesc – Inima care poate duce mădularele Trupului Bisericii la Cer... 
  
La sfârşitul lunii Iulie anul 2013 s-au împlinit şase ani de la mutarea la veşnicele lăcaşuri a Părintelui Patriarh Teoctist şi doi ani de la înveşnicirea Părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc. La sfârşitul lunii Septembrie 2013 s-au împlinit douăzeci şi trei de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Paisie Olaru. În luna Octombrie, în ziua a cincea, s-au împlinit douăzeci de ani de la mutarea în cereştile şi veşnicele lăcaşuri a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. În luna Noiembrie am comemorat şapte ani de la trecerea în lumea cealaltă a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, patru ani de la înveşnicirea Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian şi şase ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan, iar la data de 02 Decembrie s-au împlinit cincisprezece ani de la naşterea în Ceruri a Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa... Şi aşa, cugetând la toate aceste evenimente şi personalităţi duhovniceşti ori teologice, mă gândeam la importanţa covârşitoare a Părintelui duhovnicesc în viaţa creştinului, dornic de mântuire şi îndumnezeire!... Şi pentru a ajunge (căci aici este o delicată problemă astăzi) să avem încredere în Părintele duhovnicesc şi multă nădejde în activitatea sa pastoral-misionară şi spirituală, vom sublinia puţin, acum la începutul acestui articol, modul în care trebuie să fie păstorul duhovnicesc în relaţiile sale – aşa cum le vede Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina în lucrarea sa „Despre Preoţie”: Păstorul duhovnicesc va trebui să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu se neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune” . Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut” . Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!...  
  
În altă ordine de idei, mântuirea şi îmbunătăţirea duhovnicească în Biserică constă în intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfintei Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea, cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc, datorită păstorului şi a păstoriţilor săi, ce se află în relaţii personale concrete şi complexe. Iisus Hristos ne mântuieşte mai cu seamă prin Persoana Sa, zicând: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic, iar urmaşul Său este părintele duhovnicesc – care-l slujeşte pe Arhiereul cel veşnic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine, inclusiv prin cea a Spovedaniei. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea este viaţa noastră în Sfânta Treime, după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala noastră se identifică cu persoana Domnului Iisus Hristos, propovăduită nouă de către părintele duhovnicesc. La fel, Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi, într-o raportare şi relaţie spirituală cu duhovnicul nostru, al fiecăruia.  
  
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi mesajul misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). 
  
Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile, duhovnicii fiind pentru toţi oamenii – care doresc să se întoarcă şi la cunoştinţa adevărului să vină. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa, Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii şi al Duhovnicului, marele mister: ei împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie. 
  
Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este organizat după concepţia paulină, consemnată Epistola către Efeseni. Biserica şi Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii şi a vieţii duhovniceşti se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu, cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii şi a spiritualităţii autentice nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. 
  
Vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. 
  
Trecând puţin, într-un alt registru al acestui material, vom susţine că înainte de săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicul trebuie să se pregătească „cel puţin atât cât se pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică” sau chiar mai mult decât atât. Spovedania este Taina dumnezeiască în care lucrează harul divin curăţitor al sufletului, prin mărturisirea păcatelor cu sinceritate şi pocăinţă, în faţa lui Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce întăreşte hotărârea de îndreptare şi deschide omului calea mântuirii. După Sf. Ioan Damaschin: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.  
  
Cunoaştem cu toţii adevărul că Taina Mărturisirii a instituit-o Mântuitorul nostru după Învierea Sa din morţi, când a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, suflând asupra lor, ca act văzut şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), căci pentru a ne putea apropia de Pomul Vieţii, de Sfânta Euharistie, nu putem rămâne „goi”, precum Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să ne îmbrăcăm în haina curată a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în Biserica Sa. Fiecare credincios redobândeşte haina curată a Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numită de Sfinţii Părinţi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”. 
  
Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite. De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate. Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi e face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: - acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos. În altă ordine de idei, „lucrarea sacramentală care se săvârşeşte în Biserică are şi latura sa tămăduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completează şi cu cea de mijlocitor în tămăduirea sufletească, putând fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”. Termenul acesta este pus în ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovnicească, care este „sinergie”. Părintele duhovnicesc „îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare”. Deci, „viaţa duhovnicească pentru toţi creştinii, clerici şi mireni este hotărâtor influenţată de legătura lor cu duhovnicul. În situaţia actuală a Bisericii şi pentru folosul credincioşilor, preotul paroh poate şi trebuie să fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina). În acest fel, „valoarea şi rolul Tainei Spovedaniei în Biserica Ortodoxă se află în strânsă legătură cu importanţa Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu caracterul hristologic şi eclesiologic al acestora, precum şi cu „viaţa în Hristos” realizată prin Sfintele Taine, fiindcă Sfintele Taine reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu lucrează în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte. Cincizecimea care a avut loc odinioară se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfinţitoare” – potrivit afirmaţiilor spicuite din această carte, la pagina 13. „Prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila, trecem prin toate câte a trecut Hristos, repetând sacramental drumul firii umane asumate de Hristos spre unirea deplină cu firea dumnezeiască”. Sfintele Taine aparţin Bisericii ca acte ale Capului ei, Hristos. „Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14) Viaţa duhovnicească este „viaţă în Hristos” şi se realizează prin conştientizarea tot mai deplină a vieţii sacramentale. Prin harul mântuitor pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine, ele ne nasc şi ne întăresc în viaţa cea nouă în Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desăvârşit cu El. Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea şi şansa urcării noastre la Cer, ca fii ai împărăţiei. Mai precizăm faptul că Sfânta Taină a Spovedaniei în Biserica Ortodoxă poate fi prezentată din perspectivă dogmatică, scripturistică, precum şi în lumina hotărârilor sinoadelor ecumenice şi locale. Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorită universalităţii păcatului (cf.Iac.3,2), iar instituirea ei s-a făcut de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morţi (Ioan 20, 22-23). Remarcăm faptul că în limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie, Căinţă – fiecare dintre ele punând în lumină unul sau altul dintre aspectele specifice ei. Mai reţinem că puterea de a ierta păcatele a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora printr-un act cât se poate de probatoriu şi de obiectiv. Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul are puterea şi dreptul de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Această putere el transmite şi preoţilor care, prin hirotonie primesc în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă prin hirotesia întru duhovnic. 
  
Aşadar, Sfânta Taină a Spovedaniei are o profundă fundamentare biblică şi patristică. Învăţătura despre această Sfântă Taină este întărită şi de hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi de canoanele Sfinţilor Părinţi. Această Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă (conform afirmaţiilor autorului), are o deosebită semnificaţie liturgică şi pastorală, constituind pentru preotul slujitor şi duhovnic cel mai important mijloc de pastoraţie individuală sau personală, deci duhovnicul (adică părintele duhovnicesc) în scaunul mărturisirii este un fel de judecător, dar „nu ca să rostească sentinţe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45). 
  
Pentru credinciosul de azi, spovedania este o necesitate spirituală foarte evidentă. Ca persoană, omul nu este o fiinţă singuratică, ci este întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi prin aceasta cu societatea, cu creaţia întreagă. Ontologic vorbind, omul este într-adevăr legat de Creator şi de creatura Sa, chiar dacă nu are conştiinţa şi cunoştinţa acestei relaţii. Înzestrat de Creator cu aspiraţia spre comuniune, omul simte nevoia să comunice şi altuia viaţa sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulţumeşte, ci simte dorinţa de a-şi comunica gândurile, sentimentele, înclinaţiile sau neputinţele sale interioare. Acest fapt implică şi un efort deosebit atunci când prin spovedanie se înţelege nu destăinuirea a ceea ce e bun în fiinţa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficienţă, neputinţă sau izvor al unor fapte şi gânduri rele” – potrivit afirmaţiilor făcute de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care aminteşte şi de faptul că: „două sunt ispitele care îl opresc pe creştin de la spovedanie. Este vorba de ruşinea şi teama că păcatele şi slăbiciunile dezvăluite vor fi folosite ca motive de dispreţ sau ca arme împotriva lui, de către cel care le ascultă. Sfinţii Părinţi, foarte buni cunoscători ai luptelor duhovniceşti ne previn spunându-ne că diavolul ne dă curaj şi ia ruşinea de la noi atunci când săvârşim păcatul, şi aduce asupra noastră ruşine şi teamă, când dorim să ne spovedim. Cunoscând această perfidă strategie a celui rău, trebuie să alergăm cât mai repede la duhovnicul nostru ca să ne mărturisim. Numai procedând aşa vom putea învinge ruşinea şi teama şi vom progresa în viaţa duhovnicească”. 
  
Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt. O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. 14). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!  
  
Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului - poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobândi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernământul ori dreapta socoteală. Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate, de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filozofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age. 
  
Referindu-ne la comparaţia cu preoţii Legii vechi, observăm că preoţia levitică putea constata curăţia de lepră (boală trupească), în timp ce preoţii creştini pot vindeca prin Taina Sfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, ceea ce este cu mult mai presus. Şi din acest motiv preoţii sunt numiţi de către creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, cu valoare mult mai mare decât părinţii trupeşti (cap. 15). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sfântului Apostol Pavel, ce prefera să fie anatematizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi (cap. 15). Urmează, în continuare, avertismente puternice faţă de pericolele duhovniceşti care-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub forma modestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară (cap. 17). Cu toate că femeile au fost excluse de la oficiul preoţiei harice şi chiar de la predica în biserică, ele compensează uneori prin ceea ce numim astăzi „trafic de influenţă”. Astfel se ajunge la proverbul care spune că: „supuşii îl conduc pe regele lor!” Sfântul Ioan continuă prin a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor. Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă, din punct de vedere gramatical, dar pozitivă logic şi apofatică, din punct de vedere teologic: „a nu dori această cinste!” (cap. 18). Odată ajuns totuşi în această lucrare, trebuie să-şi facă datoria chiar cu riscul de a intra în conflictul cu mai marii săi şi chiar de a fi depus din treaptă. De altfel acest lucru i s-a şi întâmplat autorului nostru după cuvântul: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativă este aceea de a nu avea ambiţie. Aceasta este valabilă în toate domeniile, dar cu atât mai mult în slujirea sacerdotală. Sfântul insistă asupra tăriei sufleteşti de nezdruncinat, în stare să suporte insulta, persecuţiile, supărările, ironiile, plângerile nemotivate. Virtutea constă, de fapt, în capacitatea de a nu se mânia. Vârtejul acestei patimi – şi totodată păcat de moarte – atrage după sine aroganţa, orgoliile personale, acuzaţiile fără temei, ura şi răzbunările, insultele şi provocările obraznice care aduc foarte multe tulburări sufleteşti celor în cauză cât şi celor din jur. Prin aceasta se vede influenţa covârşitoare pe care o are preotul ca pildă vie pentru enoriaşii săi, pe care îi poate influenţa atât în bine cât şi în rău, din păcate. 
  
Totodată, preotul este expus şi unui alt păcat de moarte: - invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi şi credincioşi. Întrucât este omeneşte a cădea, fie cât de puţin, adversarii pot specula imediat slăbiciunile inerente spre a-l defăima şi judeca. Încă o dată se atrage atenţia candidatului la preoţie să-şi cerceteze cugetul şi conştiinţa pentru a vedea dacă este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care îi atrage şi pe ceilalţi după el în groapă (cap. 21). Deoarece preotul are în grijă Trupul lui Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, însă bolile cu care se confruntă sunt de natură duhovnicească, cu mult mai dificil de diagnosticat şi de tratat (cap. 22). Singurul medicament de care dispune preotul în această privinţă este rugăciunea, cuvântul, sfatul şi predica. Pentru aceasta este atât de necesară arta elocinţei, în care Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas neîntrecut, atât atunci când era avocat laic cât şi ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului. El compară plastic confruntările retorice cu adversarii cu lupta dusă pe câmpurile de bătălie militare, cu armele ostăşeşti. Sfaturile acestea, ca de altfel şi tot restul lucrării, cu foarte mici excepţii, se dovedesc a fi foarte ziditoare şi preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi şi mai noi, cu păcatele şi patimile mai vechi şi mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadează şi cu fenomenul neognostic sincretist: new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combătute cu mult succes. Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153). O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea. 
  
Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. 
  
Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi ineficienta aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174). Păstorul duhovnicesc se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178). După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177). 
  
Pentru a parcurge şi dezbate, în continuare, subiectul acestui material, vom ajunge în partea finală tot cu un sfânt capadocian, cu alte cuvinte, vom încheia acest material cu câteva consideraţii ale Sfântului Vasile Cel Mare, privitor la această importantă temă, căci Chipul luminos al Sfântului Vasile cel Mare ocupă un loc strălucitor între personalităţile aparte ale trupului duhovnicesc a Bisericii ecumenice . Iar Pastorala Sfântului Vasile are un caracter hristocentric. Ori această Pastorală nu este nimic mai mult decât exprimarea desăvârşirii vieţii în Iisus Hristos. De aceea ea se însoţeşte de exprimările cele mai înalte ale dogmei hristologice, soteriologice şi nu în ultimul rând eshatologice. Pastorala din Biserica veche avea ca misiune principală îndrumarea credincioşilor de către preotul - păstor spre desăvârşirea lor duhovnicească, prin urmarea lui Iisus Hristos, şi potrivit exemplului viu al preotului-păstor, şi salvării în Iisus Hristos . Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul-păstor spre imitarea lui Iisus Hristos reprezintă scopul ultim al pastoralei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile cel Mare uneşte în mod indisolubil învăţătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin puterea cărora se săvârşeşte în sufletul credinciosului „creşterea” lui Iisus Hristos . Dezvoltarea învăţăturii lui pastorale, în special în scrierile sale ascetice, se îndreaptă mai ales spre vieţuirea monahală, în timp ce ştiinţa pastorală are drept obiectiv îndrumarea credincioşilor ce trăiesc în lume. Cu toate acestea, această pastorală are o importanţă aparte şi pentru ştiinţa pastorală în general, deoarece ea învaţă sensul moralei celor care se nevoiesc, creştinii în lume şi cei care şi-au dedicat viaţa lor ascezei creştine pentru desăvârşirea duhovnicească în Iisus Hristos. Toţi credincioşii, laici şi monahi, se raportează la una şi aceeaşi semnificaţie a legii evanghelice. În consecinţă, principiile pastorale temeinice ale Sfântului Vasile au o importanţă aparte pentru practica canonică a comunităţilor creştine, atât credincioşilor din lume, cât şi particularităţii aparte a etosului monahal, care oferă un caracter particular pastoralei vieţii chinoviale . 
  
Omul păcătos, după Sfântul Vasile, este bolnav din punct de vedere moral. El descrie păcatul ca boală fiind o sufletească, pe păcătos ca bolnav sufleteşte , iar purificarea sufletului de păcat, ca terapie sau tămăduire . Misiunea principală a pastoralei comunităţii este terapia bolilor, slăbiciunilor şi neputinţelor sufleteşti care se datorează păcatului. Păcatele distrug curăţenia sufletului, care este fructul comuniunii cu Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că „toate faptele ranchiunoase infectează într-un fel curăţenia sufletului şi împiedică viaţa sfântă.” Intrarea păcatului în natura umană şi însoţirea cu ea constituie, după Sfântul Vasile, începutul tragediei umanităţii. Păcatul constituie intrarea în viaţa umană a tuturor răutăţilor. Multiplele manifestări ale răului ce afectează istoria şi umanitatea, sunt fructele şi produsele păcatului. Cel mai mare rău este păcatul: „unicul rău, singurul pentru creştin, este să-L supere pe Dumnezeu.” „Răul principal este păcatul şi el depinde de voinţa noastră. Aceasta merită să se numească rău!” - spune Sfântul Vasile, şi continuă: „De noi depinde dacă ne îndepărtăm de răutate sau dacă suntem răuvoitori.” Sfântul Vasile accentuează că toate suferinţele şi chinurile au drept cauză păcatele săvârşite iar nu Dumnezeu ori lucrările Sale: „Deoarece nu doctorul este cauza operaţiei sau cauterizării, ci boala, de aceea, şi cei risipiţi în multe păcate îl eliberează pe Dumnezeu de orice judecare.”  
  
Înstrăinarea omului de Duhul Sfânt, încăpăţânarea sau îndârjirea lui de a rămâne trupesc, cufundarea lui în păcate grave şi refuzul pocăinţei îl conduc la moartea spirituală. Această înstrăinare reprezintă iadul său, pentru că iadul atrage atenţia Sfântul Vasile, este „întotdeauna înstrăinarea de Sfântul Duh.” Toate înstrăinările şi denaturările multiforme ale omului sunt consecinţele înstrăinării omului de Dumnezeu. Această apropiere sau relaţie existenţială se realizează în Iisus Hristos şi constituie revenirea la starea conformă naturii şi la existenţa autentică. Despărţirea sufletului de păcat şi vindecarea lui presupune că păcătosul să-l cheme pe Dumnezeu prin penthos. „Plânge pentru păcat, această boală a sufletului, ce este moartea nemuririi” . Sunt multe slăbiciunile omului. Frica sa de judecata viitoare îl aproprie de Dumnezeu prin lacrimi şi prin smerenie. Cel ce crede îi este frică. Cel ce îi este frică se smereşte şi cel ce se smereşte devine bun şi blând. Cel bun şi blând ţine poruncile lui Dumnezeu şi se curăţeşte de păcat . 
  
Păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial şi să împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui . Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii lui aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării” . Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui cu adevărat . 
  
Credinciosul nu se poate limita la împlinirea rezumativă a poruncilor, ci este dator să se îngrijească, plin de bunăvoinţă şi dăruire, de aplicarea lor practică, fără a neglija vreuna. Prin împlinirea poruncilor se învinge frica faţă de moarte şi se participă la viaţa veşnică a harului. Acest lucru se întâmplă atunci când limita împlinirii poruncilor se plasează până la moarte , ca în cazul martirilor sau a „martirilor prin conştiinţă” care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, în mod desăvârşit, urmând pilda Mântuitorului Care „S-a răstignit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8). Desigur, multora li se înfăţişează virtutea, ca fiind o întrecere laborioasă greu de dobândit, ca fiind ceva rău. Sfântul Vasile cel Mare subliniază: „De vreme ce, pentru mulţi, cele bune, când sunt anevoioase, par a fi rele, iar pe cele rele, pentru că le oferă mulţumire, le doresc ca şi cum ar fi bune; este inexprimabilă rătăcirea oamenilor pentru aceste lucruri.” Cel care trăieşte în Iisus Hristos este firesc să se transfigureze spre voinţa lui Iisus Hristos , şi atunci poate să biruiască păcatul şi consecinţele lui în viaţă. Depăşirea obişnuinţelor rele presupune jertfă şi mare luptă. Potrivit cu Sfântul Vasile cel Mare „nu este mică lupta, adică să biruiască cineva obişnuinţa, pentru că obişnuinţa care s-a întărit în timp dobândeşte puterea naturii.”  
  
În epilogul lucrărilor sale de Morală Sfântul Vasile descrie însuşirile bunului creştin, care sunt: credinţa în Dumnezeu, curăţenia morală, iubirea aproapelui, pomenirea continuă a lui Iisus Hristos şi trezvia duhovnicească continuă. Scopul nevoinţei şi strădaniilor omului este introducerea lui în viaţa Dumnezeului-om, deoarece pentru dobândirea vieţii desăvârşite este necesar urmarea lui Iisus Hristos, atât din punct de vedere al exemplului, cât şi din perspectiva pătimirii lui . Viaţa noastră trebuie să fie în Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că învăţătura noastră trebuie să fie despre Domnul nostru Iisus Hristos, gândirea noastră să-l pomenească pe El, fiecare faptă a noastră să depindă de poruncile Lui, şi sufletul nostru să se modeleze după El pentru că idealurile vieţii duhovniceşti sunt asemănarea cu Dumnezeu, şi calea spre aceasta este formarea sufletului după Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „imitarea lui Hristos după măsura Întrupării”, spune Sfântul Vasile , la toate acestea contribuţia şi aportul duhovnicului fiind esenţială şi determinantă. 
  
Cununa virtuţilor , care după marele Ierarh trebuie să caracterizeze personalitatea păstorului duhovnicesc, este iubirea desăvârşită înspre Dumnezeu . Această iubire constituie cea mai puternică forţă de reînnoire a personalităţii omului şi numai dacă se inspiră din ea, păstorul poate realiza în măsură desăvârşită împlinirea misiunii lui . Această iubire trebuie să o exprime prin toată existenţa sa şi prin lucrările sale . 
  
Iubirea spre Dumnezeu însă, impune şi iubirea spre aproapele, ceea ce a format şi elementul distinctiv prin excelenţă al ucenicilor Domnului. Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele constituie o unitate integrală, după ce „iubindu-L pe Domnul, iubeşte prin urmare şi pe aproapele. Dacă Mă iubiţi, a spus Domnul, păziţi poruncile Mele” . În special, iubirea preotului spre cei care-i povăţuieşte trebuie să ajungă până la jertfa de sine, după pilda şi cuvintele Domnului, care a spus că „păstorul cel bun îşi pune sufletul său pentru oi sale”. Un accent aparte dă Sfântul Vasile particularităţii părinteşti a păstorului: „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” . Prin urmare, iubirea păstorului pentru cel păstorit este principiul pastoralei vasiliene, odată ce constituie elementul necesar al împlinirii misiunii păstorului ca doctor al sufletelor . Sfântul Vasile îi caracterizează foarte nimerit pe păstori „ca doctori, cu multă milostivire după ştiinţa învăţăturii Domnului vindecând patimile sufletelor pentru dobândirea sănătăţii şi vieţuirii în Iisus Hristos” . 
  
Iubirea adevărată şi desăvârşită către Dumnezeu conduce inevitabil la smerenie, adică la preţuirea adevărată a maiestăţii dumnezeieşti pe de o parte şi la micimea omenească pe de alta . Smerenia constituie virtutea fundamentală a vieţii duhovniceşti şi se defineşte ca o „comoară păzitoare a virtuţilor”. Constituie factorul necesar pentru împlinirea cu succes a misiunii de păstor-duhovnic .  
  
Sfântul Vasile subliniază în special darul blândeţii şi a lipsei de răutate . Blândeţea şi smerenia sunt legate indestructibil în persoana Domnului, care a spus: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”. În consecinţă, pe păstori trebuie să-i caracterizeze „modul aşezat şi inima smerită”, ca să-l imite în acest fel pe Domnul în toate, în timp ce pentru bolnavii sufleteşti această virtute este foarte însemnată, de vreme ce contribuie la împlinirea eficientă a educaţiei lor terapeutice .  
  
De altfel, pe preot trebuie să-l caracterizeze virtutea cumpătării, rugăciunea fierbinte şi credinţa vie. Alături de virtuţile credinţei şi de cele morale, pe păstor trebuie să-l împodobească şi calităţi intelectuale excepţionale, pentru a putea rezolva problemele psihologice foarte complexe, care apar zilnic în faţa lui . După împlinirea misiunii lui, păstorul trebuie să aibă simţământul profund că se găseşte în slujba şi supravegherea sufletelor răscumpărate cu sângele lui Iisus Hristos şi, în consecinţă, că săvârşeşte lucrarea dumnezeiască, care aduce cu sine mari responsabilităţi .  
  
Sfântul Vasile cel Mare, cunoscător profund al înţelepciunii antice, nu exclude în întregime folosirea ei de către păstorii bisericeşti, când aceasta se impune de condiţiile exterioare. Aminteşte, de asemenea, că în lupta lui împotriva ereticilor epocii lui a folosit chiar el însuşi înţelepciunea antică, întotdeauna însă în acord cu duhul Sfintei Scripturi, recurgând şi la exemplul Sfântului Apostol Pavel . Păstorul duhovnicesc ce se adresează credincioşilor, care tânjesc după mântuirea lui Iisus Hristos şi urmăresc în mod exclusiv numai desăvârşirea lor în Iisus Hristos, îşi reglementează grija sa duhovnicească, exclusiv pe temeiul Sfintei Scripturi . În acest fel Sfântul Ierarh Vasile cel Mare are conştiinţa profundă că lucrarea de vindecare şi izbăvire a sufletelor este lucrarea prin excelenţă a persoanelor Sfintei Treimi . 
  
Principiul pastoral de o importanţă fundamentală al Marelui Vasile este cel al vindecărilor bolilor sufleteşti şi a obiceiurilor rele, cât şi problema relaţiilor de libertate a voinţei umane cu harul dumnezeiesc , problemă ce este indestructibil legată de terapia acestor boli şi obişnuinţe. Concret, voinţa umană şi harul dumnezeiesc constituie doi factori de bază pentru eliberarea şi terapia celui care suferă de păcat şi de rezultatele lui, în timp ce-şi întemeiază această opinie pe fragmente din Scriptură (In 3, 27, Cor,4,7, Efes. 2, 8). 
  
Prin înnoirea în Iisus Hristos credinciosul dobândeşte deplinătatea libertăţii, după ce predica creştină în esenţa ei este predica libertăţii harului ce vizează eliberarea de robia păcatului . Păzirea minţii sau a inimii este indispensabilă pentru confruntarea cu păcatul, pentru că, prin aceasta, menţinem pomenirea lui Dumnezeu în noi. Sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte „să păzim cu mare atenţie inima noastră, ca să nu pierdem niciodată grija lui Dumnezeu ori ca să nu infectăm cu imaginaţii nefolositoare memoria lucrărilor Lui demne de admirat, ci să aducem pretutindeni sensul dumnezeiesc, întipărit în sufletele noastre ca o pecete de neşters, printr-o pomenire permanentă şi curată.”  
  
Cel liber în Iisus Hristos participă la atotputernicia Mântuitorului Iisus Hristos, în timp ce consolidarea acestui adevăr de către păstor, turmei sale reprezintă succesul unei valori de nepreţuit pentru împlinirea scopului preocupării pastorale, adică izbăvirea păstoriţilor în Iisus Hristos. 
  
Consolidarea convingerii păstoritului că este fiinţă liberă, care a fost creată după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, formează prima etapă pentru problema în jurul libertăţii voinţei din punct de vedere pastoral. A doua fază se întemeiază pe influenţa păstorului asupra păstoritului, astfel încât să poată el valorifica puterea uriaşă ce este conţinută în libertatea voinţei, folosirea ei corectă care contribuie maximum la formarea credinciosului în Iisus Hristos . Prin urmare, puterea voinţei umane este extrem de mare şi caracterul ei de formare şi de modelare este foarte însemnat. Prin buna folosire a voinţei sale libere, credinciosul poate valorifica şi condiţiile exterioare favorabile pentru desăvârşirea lui spirituală, totodată să se apere în faţa factorilor defavorabili . A treia etapă a preocupării pastorale pentru folosirea şi valorificarea corectă a voinţei libere de către păstorit, constă în evaluarea faptelor şi manifestărilor sale, nu doar asupra comportamentului exterior, dar şi în intenţiile şi cauzele, care l-au împins şi impulsionat la realizarea faptei concrete sau la neglijarea ei . Dimpotrivă, există cazuri în care, cu toate dispoziţiile bune ale păstoritului, n-a survenit rezultatul aşteptat, datorită (de)limitării libertăţii voinţei de factori interni şi externi. Această problemă are o importanţă pentru stabilirea educării terapeutice de către păstor şi în principal pentru catalogarea corectă a faptei, lucrare foarte dificilă, ce presupune cunoaştere profundă a sufletului uman şi a psihosintezei lui de către păstor . 
  
Păstorul, de asemenea, trebuie să folosească îndeosebi arma rugăciunii, care-l ajută să unească neputinţa şi nedesăvârşirea lui cu atotputernicia lui Dumnezeu . Sfântul Vasile cel Mare recomandă încă şi consacrarea la anumite perioade de timp a unui sinaxă al duhovnicilor, urmând să schimbe opinii asupra modului de confruntare a cazurilor complicate şi dificile a bolilor sufleteşti .  
  
Marea însemnătate pentru educaţia terapeutică o are îndrumarea bolnavului de către păstor, astfel încât să poată armoniza voinţa lui cu voinţa dumnezeiască, cu scopul acceptării depline şi din toată inima a harului dumnezeiesc de către bolnav. Este caracteristic faptul că reprezentanţi de seamă ai psihiatriei contemporane întrezăresc începutul şi cauza fiecărei naturi a bolilor psihice în problema vinii şi a păcatului . 
  
Ca stare împotriva naturii, păcatul este adeseori caracterizat de Sfinţii Părinţi ca fiind boală a sufletului, „boala şi rana sufletului” , după cum scrie Didim cel orb, Alexandrinul. Acelaşi adevăr îl subliniază şi Sfântul Vasile cel Mare: „Fiecare rău este o boală a sufletului, în timp ce virtutea este însăşi sănătatea” iar Sfântul Grigorie de Nissa afirmă că „păcatul este eşecul firii noastre nu trăsătura ei, precum boala şi infirmitatea nu sunt una cu firea noastră, ci sunt încălcarea firii. Astfel, împlinirea răutăţii se înţelege ca orbire a binelui înnăscut; ea devine duşman a tot ce există şi constă în lipsa binelui” . Sfântul Ioan Gură de Aur demonstrează clar că „virtutea este naturală, pe când răutatea este contra naturii, precum sunt sănătatea şi boala.”  
  
Sufletul omenesc îmbolnăvit de păcat prezintă o problemă duhovnicească a cărei rezolvare se găseşte dincolo de puterile umane, în voinţa şi atotputernicia dumnezeiască. De aceea, boala sufletească ce a provenit din păcat şi din simţul responsabilităţii şi a vinei, numai Însuşi Dumnezeu o îndreaptă, o vindecă. Astfel, în cazul de faţă se descoperă realmente marea misiune a păstorului creştin, ce reprezintă autoritatea dumnezeiască supremă, care este imposibil să fie înlocuită de orice altă autoritate în lume. Mijlocul terapeutic de o valoare nepreţuită este în cazul de faţă sfânta taină a mărturisirii, prin care „iertarea are loc prin sângele lui Iisus Hristos” . 
  
Se constată că principiile şi metodele pastoralei Sfântului Vasile au o mare însemnătate pentru împlinirea metodică a misiunii sfinte a duhovnicilor. Trebuie, dar, să accentueze faptul că păstorirea sufletelor nu este posibilă şi nu nici nu se permite să fie limitată la un cod care va prevedea şi va reglementa cu detalii toate cazurile bolilor sufleteşti. Preocuparea pastorală are loc între persoanele libere, care au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi constituie educaţia „pentru libertate” dar şi „în libertate” . Este vorba despre preocuparea ce apare mereu nouă în multe cazuri şi probleme complicate, care pot fi soluţionate numai când păstorul acţionează potrivit cu ştiinţa şi îndrumat de Pronia Dumnezeiască. Pe drept Sfântul Vasile în cele mai multe cazuri se bazează pe judecata luminată şi responsabilă a păstorului, oferindu-i acestuia o mare putere de discernământ.  
  
În general, vindecarea bolilor sufleteşti, creşterea în virtute, viaţa, desăvârşirea şi mântuirea în Isus Hristos este marea taină, pe care o lucrează Sfânta Treime în fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe păstori. Grija pastorală este o lucrare suprafirească şi dumnezeiască, fiind imposibil de înlocuit cu orice fel de autoritate lumească . De asemenea, trăirea mântuirii în Iisus Hristos reprezintă centrul, începutul şi ţelul ultim al tuturor preocupărilor şi acţiunilor pastorale, ce trebuie să fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea înalt, adică al trăirii mântuirii în Iisus Hristos a păstoritului . Scopul nostru, prin urmare, este înnoirea pastoralei în climatul axat pe persoană, prin responsabilitate şi libertate, fiindcă „unde-i Duhul Domnului, acolo este şi libertatea” . 
  
În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă vrea să scoată în evidenţă că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu se neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.  
  
Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.  
  
Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”.  
  
Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!...  
  
În general, vindecarea bolilor sufleteşti, creşterea în virtute, viaţa, desăvârşirea şi mântuirea în Isus Hristos este marea taină, pe care o lucrează Sfânta Treime în fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe păstori. Grija pastorală este o lucrare suprafirească şi dumnezeiască, fiind imposibil de înlocuit cu orice fel de autoritate lumească De asemenea, trăirea mântuirii în Iisus Hristos reprezintă centrul, începutul şi ţelul ultim al tuturor preocupărilor şi acţiunilor pastorale, ce trebuie să fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea înalt, adică al trăirii mântuirii în Iisus Hristos a păstoritului. Scopul nostru, prin urmare, este înnoirea pastoralei în climatul axat pe persoană, prin responsabilitate şi libertate, fiindcă „unde-i Duhul Domnului, acolo este şi libertatea”... 
  
Dr. Stelian Gomboş  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Părintele duhovnicesc – Inima care poate duce mădularele Trupului Bisericii la Cer... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1141, Anul IV, 14 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!