Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 532 din 15 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PUSILOR DE PORTELAN 49-52
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
48 
  
LICITAŢIA SECOLULUI 
  
Madam Marea Marmara îşi lustruise Dentexcela şi se pregătise, parcă mai mare ca deobicei, pentru licitaţia secolului, la care îşi anunţaseră participarea extraordinară toate fetele, Chipita şi Bianca de Cholo, micuţa ştorfi Evrika şi Lisa Kieffer, cea care îşi gusta mărfurile la magaziunul de feronerie unde era vînzătoare, ca să îşi convingă clienţii că sînt bune şi că nu-şi aruncă banii pe fereastră. Cînd Alunică zis şi Alu Gore perora pe pod despre pericolul globalizării şi despre cultura materială, el prevedea dispariţia caracterului de piaţă internă şi internaţională, pentru că obiectivele erau mai complexe şi strategia de piaţă nu va mai avea teritorii restrînse, ci vor fi prioritare alte strategii, dracu să le ia şi pe astea, cu studiile lor de evaluare, iar micuţa ştorfi Evrika se adaptase acestei distincţii culturale şi aplica strategia agresivă de marketing.  
  
Cu toate astea, acceptase destul de uşor să participe la licitaţie, pentru că şi această acţiune se înscria în conjunctura cererii şi ofertei din care ţîşnea forţa de vînzare, iar gîndul că ea, care ştia şi piaţa şi strategiile, nu avea cum să nu tremure de excitare, mai ales cînd aflase ce feţe se puneau la bătaie.  
  
O găleată de cafea, borcane – pentru că ceştile erau prea mici – două damigene cu ţuică de afine, zece pîini, opt kilograme de banane şi peştişori săraţi, care i se topeau pe cerul gurii, pozele pregătite, şterse cu batista, mai lipseau fetele, dar uite-le intrînd în încăpere, una după alta, ca oile alea proaste, care merg cu capul una în curul ăleilalte, după măgarul căruia i se bălăngăne în ritmul talăngii pe care i-a pus-o stăpînul la gît şi de care este tare mîndru (stăpînul, nu măgarul!). 
  
Fetele s-au aşezat care pe unde, pe pereţi erau lipite poze cu pieisaje de prin Caraibe, pline de soare şi de culoare şi de cocotieri, maşini luxoase pe capotele cărora se tîrau ca lipitorile nişte purtătoare de ţîţe bronzate, imagini cu scări interioare, baruri cochete şi tavane susţinute cu grinzi de lemn şi cîteva naturi moarte decupate cu mare atenţie – pentru că fără artă nu putem trăi, dobitoace proaste ce sînteţi, le explica ea, iar sexul îşi are şi el implicaţiile lui în deformarea plastică a cotidianului. 
  
Atîta ştiinţă de carte le impresionase pe fete, pentru că au început toate deodată să bea din borcanele alea cafeaua aromitoare, pe care o îndoiau cu o ţuică sănătoasă, le luase valul, muşcau din pîine şi zîmbeau fericite, se apropia clipa, dar micuţa ştorfi Evrika voia să le povestească ultimele ei aventuri cu nişte tipi care sigur că nu se puteau compara cu zeii pregătiţi pentru licitaţia secolului, dar erau totuşi aventuri, însă nici una dintre ele nu voia s-o asculte, domnişoara trebuia să le mai slăbească cu acele poveşti siropoase, ce era de visat şi de salivat în descrierile ei ameţite, era o proastă, aia era, nu avea sentimentul cosmic al visului, al reveriei şi al coşmarului, cînd ţi se năzare că ai rătăcit poza şi dai în dambla.  
  
Lisa Kieffer se strîmbase de rîs ca balustrada unei scări de care tocmai s-a sprijinit madama Marea Marmara şi fetele s-au tăvălit pe jos, pe covoare şi pe carpete, pe pereţi şi pe clanţa uşii, care pe unde mai avea loc de celelalte, asta da, comparaţie, gemea micuţa ştorfi Evrika, nici în serialele lacrimogene nu-ţi dau atîtea lacrimi şi fetele erau de acord cu ea. 
  
Văzuse vreuna dintre ele episodul ăla cu sora care îi ia bărbatul surorii ei mai mici şi apoi din această aiureală camerista face un copil cu şoferul doctorului, în timp ce acesta rămăsese cu maşina în pană vreo douăzeci de episoade incredibil de palpitante, pentru că la fiecare episod mai ieşea un adevăr la iveală referitor la autoturism, pentru că nici bujiile nu erau afumate, nici bobinele nu aveau întreruperi, nici parbrizul nu era zgîriat şi, totuşi, dacă maşina nu pornea şi zăcea ca vaca în mijlocul drumului şi o blestemau şoferii, iar ea dădea indiferentă din coadă, de vină era lipsa aceea acută de benzină, care s-a lămurit abia în ultimul episod, dar era deja prea tîrziu, pentru că verişoara frumosului ăluia cum dracu îl chema şi care era poponete se linguşise pe lîngă fermierul ăla cu herghelia de cai şi pînă la urmă nu se mai ştia al cui era copilul pe care îl născuseră mai multe dintre protagonistele serialului - unele dintre ele între episoadele de la început şi celelalte pe la mijloc. 
  
Dar ce mai conta acest amănunt, cînd pieisajele erau latino, pieptănăturile savant adaptate la tensiunea dramatică a fiecărui episod, o fată ieşea din baie coafată ca în Nekerman iar o distinsă doamnă de societate cobora din vreo maşină d-aia interminabilă ca un şarpe boa cu părul răvăşit de credeai că a stat înghesuită cu capul în pernele banchetei tot drumul, săraca de ea. Sigur că vreo cameristă sărea imediat să-i aranjeze podoaba capilară, dar doamna era nervoasă cînd îşi dădea seama că fîşneaţa grijulie era mai ravisantă şi, cînd mai surprindea şi privirile concupiscente ale soţului ei pe posteriorul trufandalei, o apucau hachiţele, criza de nervi era gata prevăzută în scenariu, aşa, ca să fie, de rezervă, dar tocmai atunci pica un văr de-al doamnei, care o invita la o galerie de artă, cum de uitase, doar i-a promis să-l însoţească, şi ea se urca pe bancheta din spate, şoferul semnaliza şi pernele i se adunau iar în jurul capului, deşi mirarea era întreagă, pentru că ce mare era limuzina şi cum de ea nu avea loc decît în acea poziţie, cu dodoleţul în sus, tot drumul?! 
  
Rîdeau ca proastele, se supărase madam Marea Marmara şi le făcea tîmpite pentru că nu aveau creiere nici cît o găină toate patru la un loc, pentru că ce licitaţie mai era aia desfăşurată între cinci matracuci, la care se scoteau la bătaie numai patru supermasculi, aşa că una dintre ele o să se lingă pe bot de visuri cînd va rămînea singurea ca o păsărea pe o rămurea, dar Chipita adusese argumentul că la o licitaţie de scaune nu se licitau şi scaunele pe care stăteau licitatorii, la o licitaţie de tablouri nu se aia şi pe dincolo, înţeleagă fiecare ce-o vrea, asta era situaţia, nu mai găsiseră alte poze, dar madama Marea Marmara le uluise, scoţînd din ascunzătoare cîteva poze cu alţi juni, unii dintre ei nominalizaţi chiar la Oscar, precum Don Juan, Contele de Monte Cristo şi Romeo din Livezeni. 
  
Dar proastele continuau să rîdă, Bianca de Cholo descoperise murăturile şi strigătele de entuziasm ale fetelor alertaseră cîinii vecinilor, cineva striga hoţii, o femeie zbiera că a văzut vulpea, ursul mormăia în pădure şi oile behăiau plictisite în staul. Şi, cu toate astea, se apropia marea clipă, aşa, ca o eclipsă de soare, cînd poporul stă cu sufletul la gură şi cu ciobul afumat la ochi, ca să nu-i scape evenimentul.  
  
Ca de obicei, fetele admiraseră pozele, că doar nu poţi licita orbeşte, ca în săptămîna brînzei, cînd se mărită proastele cu te miri care neghiob. Fiecare dintre ele avea mărunţişul pregătit, buzele încleştate a hotărîre, voinţa de fier şi ambiţia pe măsura importanţei evenimentului. Singura dintre ele, care mai avea vagi ezitări în privinţa deliciilor oferite de acei masculi superbi, era micuţa ştorfi Evrika, pe care o striga unul din cadă, ca să-l frece pe spinare cu buretele, probabil.  
  
Dar Bianca de Cholo mai avea un argument pentru amfitrioană, cîteva cutii goale de bere şi, mai ales, nişte trufandale de aluminium, care îşi mai păstrau încă mirosul original de Carioca Rhum Cola, Brainstorm Margarine Napoleon, Iskra Vodka Orange şi Silver Lion Gin Tonic, ce o făceau să saliveze de poftă, asemenea unui cîine cînd vede un os într-o revistă. 
  
Totul se desfăşura conform planului, licitaţia urma să fie un succes monstruos, înscrisă ca pe una dintre marile realizări ale umanităţii în tărîmul plin de concreteţe al imaginarului cognitiv. 
  
49 
  
PASĂREA COLIBRI 
  
Adelina, care începuse să semene cu o vedetă de televiziune, ajutată mai ales de buzele ei pline şi strălucitoare de poftă de viaţă şi de aliura ei impresionantă de prinţesă de la Monte Carlo, făcea furori cînd cobora din taxi pe stradă, poliţistul de la circulaţie fluiera insistent-politicos şi o ajuta să treacă strada, dansînd un fel de menuet plin de graţie cu arma la picior, pentru onor, şefii ei salivau instantaneu şi îi cereau părerea din zece în zece minute, firma suferea structurări vizibile, un fotoliu molatec i se adîncise sub funduleţ, creioane ascuţite, carioci şi vreo trei telefoane, afacerile mergeau bine, comenzile curgeau gîrlă şi, cu toate astea, Adelina era asemenea unei cetăţi, care nu fusese spartă nici măcar de Calul Troian. 
  
La marele festival din Brasilia mulatre superbe defilaseră ca nişte Eve sexuale pe marele bulevard al bucuriei de a trăi, poate că sensul existenţei urma să se schimbe şi Adelina înţelesese că acest vînt care ne forfeca existenţa era mai real decît visele de preamărire ale lui Henric al VIII-lea, Hitler, Zeus, şi ale Marquis-ului de Sade, historia se scria altfel de cîţiva ani, dar numai aparent, pentru că antichitatea ne sfida cu războaiele ei nimicitoare pentru acel mugurel înălţat-arogant, închis între coapsele unor zeiţe care astăzi s-ar numi Brigitte Bardot, Cindy Crawford, Helen of Troy, Eva, Cleopatra, Raquel Welch, Pamela Andreson sau Marilyn Monroe. Well, whats an orgy?  
  
Umanitatea a transformat în fast şi ceremonie toate acele mici necesităţi ale trupului material din care sîntem alcătuiţi pentru a deveni aparate perfecte de reproducere: moda, arta culinară, coafatul, bijuteriile, maşinile de lux, fardurile şi lenjeria intimă.  
  
Amintindu-şi că mai avem o coordonată esenţială: sufletul, o parte infimă de angoasaţi şi visători la lubrificităţi deviate comportamental, s-au erijat în anatemici blasfemiatori şi omenirea s-a cocîrjat plătindu-le mici danii şi construindu-le domuri impresionante. Poate că au avut şi ele, aceste construcţii magnifice, rolul de a împinge spiritul spre sferele elevate, dar cu ce preţ! La purificare se putea ajunge altfel, prin lipsa de teamă în faţa infernului şi prin acceptarea bucuroasă a necesităţilor fireşti şi instinctuale. Numai animalele se reproduc prin acel act sexual hulit de biserică în anumite perioade aproape rituale, cînd iapa este în clăduri şi armăsarul rupe stănoaga, ca să scape la ea, sau cerbii se înfruntă pe viaţă şi pe moarte pentru dreptul inalienabil de a perpetua specia. 
  
Ce învăţase Adelina de la prietenele ei şi de ce îşi refuza acea stare de graţie, care se numeşte linişte sufletească, ştia numai ea. 
  
Uneori, cînd forfeca aerul cu cracii ei neliniştitori, era conştientă că acea parte ce se umezeşte de dorinţă era vinovată de animaţia străzii. O căprioară aflată în perioada ritului nu era mai sfioasă decît ea, pentru că amîndouă fiind femele, urmau acelaşi destin, cu distincţia esenţială că prima era funcţionabilă la propria ei dorinţă, iar celei de a doua funcţia aparatului copulator îi dicta frenezia, în anumite perioade ale anului, dar nu femeia era vinovată de exarcerbarea propriilor ei simţuri, ci însuşi creatorul, care ar fi trebuit să se gîndească mai bine în clipa în care o dotase pe Eva cu o asemenea armă mortală, dar se pare că tocmai acest amănunt îi plăcuse foarte tare. 
  
Adelina nu mai avea angoase şi groaza că va rămîne singură, nelegată de un bărbat stabil, îi dispăruse cu desăvîrşire, pentru că, se gîndea ea, acele anunţuri din ziar cu pensionare ce îşi căutau jumătatea, posesoare de casă şi, eventual, maşină, aveau darul să o liniştească şi să o împace cu ea însăşi. Dacă nu o să aibă norocul să-şi găsească un bărbat adevărat, se va folosi toată viaţa de masculii ce îi vor putea satisface toate poftele, dîndu-le în schimb mîngîieri de complezenţă, şi va stoarce şi ea din ei cîtă plăcere va avea chef, pentru că, îşi zicea ea, de ce să nu te alegi şi tu, ca femeie, cu un dram de plăcere?! Şi, dacă bărbatul este egoist şi te călăreşte numai pentru satisfacţia lui, trebuie să ştii cum să te exciţi cu el în orice împrejurare, ca să-ţi iei singură porţia de orgasm.  
  
O experienţă la care poate visa în secret, dar pe care nu şi-o dorise cu disperare, o convinsese că celibatul, şi în cazul unui bărbat şi, mai ales, unei femei, era mai confortabil decît acele mariaje nefericite, ce îi produceau greaţă! Dacă în sufletul ei delicat ca o floare de păpădie ar fi suflat cineva, probabil că i l-ar fi răsfirat în aerul amiezii de primăvară şi ar fi dispărut fără nici un regret în clipa aceea de pe faţa pămîntului 
  
50 
  
TEAMA INCONŞTIENTĂ DE GÎNDACII 
  
DE BUCĂTĂRIE 
  
Adelina a fost personajul principal în acea History of porn din două motive: primul că a vrut să afle pînă unde îi pot fi întinse mrejele seducţiei masculului superexcitat şi tributar pornirilor sale native, iar al doilea a pornit din propriul ei cinism, cu care s-a gîndit că ar trebui să-l devore pe masculul cel plin de ifose, ca să-i scoată din minte că el este cuceritorul şi să accepte că a fost călcat în picioare cu bună ştiinţă de o reprezentantă a sexului slab, care se lasă prostită numai dacă vrea ea! Şi aşa a înţeles ea sensul plin de capcane al cuvîntului “prostituată”, care venea din orgoliul infatuat al unei fete ce se preface că s-a lăsat prostită! 
  
Cînd era puştoaică, visurile ei erau pline de băieţi tandri, care o conduceau pînă la poartă, o sărutau tremurînd – ceea ce era foarte real, pentru că aşa se şi întîmpla – şi, după un gest mai îndrăzneţ, cînd mîna lor îi aluneca furişată între pulpe, ea şi le strîngea instictiv, gusta din plin micul orgasm de care nu era nici măcar conştientă, iar în seara următoare se lăsa iar condusă de un alt Romeo care, după jurămintele de rigoare şi cîntecele reavăne de promisiuni, îi strecura mînă în puful ei abia mijit şi cast, dar nu insensibil şi lipsit de dorinţă. Numai că ea nu ştia ce ar trebui să urmeze, pentru că era prea mică, deşi auzise poveşti despre poziţii şi despre rolul lor în sporirea libidoului, dar sufletul ei încă mai tremura de emoţie.  
  
Sigur că mai crescuse între timp şi, cînd inginerul Marcu a surprins-o oprind maşina lîngă ea şi claxonînd-o scurt, a zîmbit doar în sinea ei şi chiar s-a bucurat, pentru că nu avea nici cea mai mică reţinere faţă de colega ei cu zulufi de fetişcană, care îi povestea – de cînd deveniseră prietene bune – ce preferinţe sexuale are bărbăţelul ei versat şi iubitor.  
  
Ce era rău în bucuria cu care Gabriela, încîntată de un asemenea bărbăţel, cum îi dăduse ei Dumnezeu, îi oferea acestuia nu numai păsărica ea mustindă de dorinţă, dar şi botişorul de vulpiţă însetată, care tremura de dorinţă să-l simtă explodînd superexcitat, sau în faptul că, asemenea unei cadîne din grădina desfătărilor, care îi făcea toate poftele stăpînului ei darnic şi iubitor, îi oferea cu plăcere sporită şi acea parte a trupului ei, în care intrarea se făcea cu ajutorul cremelor afrodiziace, ce o înnebuneau pînă la isterie. 
  
Ştiind toate aceste amănunte, plus jocurile cu ţîţîele şi masturbările de încălzire, fleacuri recomandate şi de medici, în cele din urmă, pentru reuşita unui act sexual între soţi, Adelina s-a aşezat cît mai confortabil în scaunul ergonomic al turismului – nici nu văzuse ce marcă era, îi reţinuse numai culoarea, roşu aprins, care o excitase deja – şi îl şocase scoţîndu-şi chiloţeii fără nici o invitaţie prealabilă şi, cînd inginerul Marcu cotise pe un drum de ţară, ea îl trăsese de la volan şi îl înghesuise la picioarele ei, prinzîndu-i părul de la ceafă în pumni cu energie şi închizînd ochii de voluptate ... şi, chiar în clipa cînd i-a simţit răsuflarea între coapse şi limba şerpuitoare şi fierbinte despincîndu-i fructul excitat, roua ei de femeie a început să îi curgă în şuvoaie pe pulpe şi un orgasm nimicitor, care a cutremurat-o, i-a răvăşit simţurile. 
  
Nici n-a înţeles domnul inginer Marcu ce i s-a întîmplat în clipa aceea. Doborît de excitare, a privit-o pe frumoasa femeie culegîndu-şi chiloţeii de pe bord şi dispărînd în pădure. De ciudă, a izbit cu pumnul în capotă, s-a şters la gură şi a ieşit pe autostradă, ca să-şi potolească încordarea cu vreo traseistă haioasă, pe care trebuie s-o plăteşti dinainte, dacă vrei să se excite. Şi bărbaţii ştiu acest lucru. Numai labagii au pretenţia să fie iubiţi preţ de o singurătate în doi pentru cîţiva bani acolo!  
  
Adelina, după ce scăpase de vajnicul ei cuceritor cel plin de sine, se oprise la un pom cu scoarţa mîngîietoare ca untul pe o felie de pîine şi plînsese vreme îndelungată.  
  
După acea porţie de plîns cu lacrimi sărate, pentru că nu avea nimic cu acel bărbat în cele din urmă (ea îşi trădase colega, pe naiva aia de Gabriela, de care îi era milă), îşi revenise şi îşi spusese că aşa este viaţa şi se hotărîse să-şi schimbe atitudinea şi să le dea învingătorilor ofranda dorită de ei, fără să mai facă nazuri ca o zeiţă perversă, asemenea unei căprioare dominată de cerbul care o săgetează cu durere şi cu iubire, năpraznic şi delicat în acelaşi timp. 
  
Şi, începînd de a doua zi, viaţa ei se schimbase. Pentru a nu provoca valuri la firmă, ca proastele alea uşor de excitat, îşi încolţise şefii în tăcere şi cu perseverenţă, ştiind bine că orice avansare a ei în ierarhie nu ar fi trezit suspiciuni, pentru că toată lumea recunoştea că ea este cea mai capabilă, mai muncitoare şi mai perseverentă. 
  
Îi aştepta “ca din întîmplare”, se urca dezinvoltă în maşinile lor, trăgea insinuant de volan la invirea unui drum lăturalnic şi, după cum simţea ea care ar fi cea mai potrivită cea mai teribilă abordare a masculului, se urca pe ei sau îi înnebunea cu sucţiuni îndelungi şi experte, în care se exersase înnebunită de ideea că ea era cea care îi devora pe ei şi nu invers. 
  
Dar şocul, care îi deschisese alte căi de seducţie, îi venise de la naiva aia frumuşică de Gabriela, ce îi reproşase, într-o după-amiază, la ureche: “Bine, tu, ce fel de prietenă îmi eşti?! De ce mi-ai umilit soţul?! Nu puteai şi tu să-i faci pe plac? Doar eu i-am povestit ce bună eşti de salteluţă ... ” Adică, tu ştiai?!” se oripilase Adelina de surpriză. “Păi, cum să nu ştiu!” – se împăunase de mîndrie savarina cea pufoasă, “doar e bărbăţelul meu, pe care îl iubesc ... Ce vrei, să nu-i fac şi eu lui cîte o bucurie din cînd în cînd, mîncă-l-ar fata de dulcic ce este ... ” 
  
Adelina mai avea multe de învăţat şi, mai ales, încă nu se putea socoti înţeleaptă. Gabriela se dovedise a fi, totuşi, o pară zemoasă, în care orice bărbat însetat şi-ar fi dorit să-şi înfigă dinţii de poftă ...  
  
Dar teama ei inconştientă faţă de gîndăcii de bucătărie nu dispăruse, pentru că, deşi scăpase de toate angoasele legate de sex, care i se păreau simple mecanisme de producere a plăcerii, în nici o formă mai indecente decît devorarea unor copane de pui, cu lăcomie, în public, urmările primei ei experienţe sexuale nu puteau fi înlăturate aşa de uşor, motiv pentru care se şi ferea să se lase atrasă în apartamentele de la bloc ale amatorilor de sex cu trupul ei incitant. 
  
Era cocoţată cu funduleţul ei de puştoaică pe masa din bucătărie. Un băiat se vîrîse între coapsele ei şi o izbea ritmic cu spinarea de o ţeavă de metal. Nu-i plăcea poziţia, nu era pic de tandreţe în acel coit egoist din partea lui, dar nu mai avea ce să facă. Aştepta să se descarce în ea, să-şi ia blugii şi să fugă unde o vedea cu ochii. Şi în clipa aia un gîndac negru, imens, i-a căzut din tavan pe burtă şi ea a urlat de oroare, de silă, de dezgust şi de umilinţă. Auzind-o, băiatul s-a excitat şi a început să tremure, dar ea l-a împins cît colo şi sperma lui a ţîşnit neputincioasă pe gresia albă, asemenea unui scuipat greţos. Blugii şi i-a luat din mers şi s-a îmbrăcat pe hol, tremurînd. Şi o ultimă amintire dezgustătoare: acea rîmă umflată şi roşie, a cărei amintire o mai ardea încă între picioare. 
  
S-a dus acasă şi s-a spălat de gîndaci. 
  
Şi, da, acuma îşi amintea care fusese mecanismul ce o incitase să-i devore ea pe acei monştri egoişti. Ea una nu va mai sta niciodată pasivă, cu picioarele desfăcute şi cu un gîndac pe burtă.  
  
51 
  
TĂURAŞUL 
  
Timpul se scurgea parcă mai încet şi oamenii se opreau pe pod şi comentau despre ploaie şi despre frigul ce mai persista încă, deşi apăruseră florile albe ale corcoduşilor şi se înverziseră tufele de răchită de pe mal. 
  
Pămîntul era tare ca piatra, firul ierbii, nehrănit de picăturile blînde şi dulci din cer, se strecura cu timiditate şi parcă fară putere să iasă la lumină, cîteva oi, după care alergau mieii încă nesiguri pe picioare, umblau căpiate de colo-colo pentru că nu găseau un loc bun de păscut cu iarbă fragedă, viţeii mugeau disperaţi după mamele lor, nu plouă, da, nu plouă, de acolo, de sus, de la Dumnezeu vin şi ploaia şi seceta, ce-om mai fi făcut noi de sîntem pedepsiţi?! 
  
Sîmbăta, preotul ţinea slujbe care le făceau pe babe să lăcrimeze, copiii se ţineau aproape, pentru că părintele le preda şi religia la şcoală şi nu se putea altfel, mesele erau pline cu tăvi cu colivă, mai dispărea cîte cineva de pe faţa pămîntului şi rudele îl plîngeau, din cînd în cînd se mai năştea un copil, se mai punea de-o nuntă, şi zilele curgeau anemice, ca apa de sub pod care se strecura printre pietre şi aşa şi omul trebuia să ţină cont de adevărul ăsta, totul curge, numai albia rămîne, uneori înecată de forţa vie a vieţii, alteori secătuită şi tristă ...  
  
Afrodita îşi purta sarcina cu o mîndrie nedisimulată, fetele o ajutau pe rînd la treabă, Vascodagama mîrîia de plăcere şi, cînd se îmbăta, le făcea curve şi le propunea să le călărească şi să le însămînţeze el, că era bun de prăsilă ca un taur comunal şi glumele curgeau în jurul focului din sobă, pentru că afară era frig rău de tot, mai ales noaptea, şi nu ieşeau din casă. 
  
Cafele şi ţigări dacă aveau şi nu le mai trebuia nimic, priveau florile albe din corcoduşi pe fereastră şi se minunau de frumuseţea lor pură, o mîngîiau pe Afrodita pe burtică, Doamne, ce minune! discutau despre animalele din ogradă şi despre găinile care ouau mai rar.  
  
Eu, le povestea Roua în clipele ei de luciditate, am zece găini şi iau trei ouă pe zi, iar o babă de lîngă mine are trei găini şi tot atîtea ouă zilnic ... şi te pomeneşti că baba le-a ales p-alea outoare şi le-a făcut supă pe celelalte ...  
  
Ce naivă şi ce blîndă şi ce proastă mai era Roua şi de aia o şi iubeau fetele, toate, fără nici o excepţie.  
  
Adelina se înfipsese bine între ele, nu mai era considerată puştoaica “aia”, le uimise cu schimbarea ei şi rîdeau de se prăpădeau cînd le povestea ce tactică mai aborda la serviciu pentru dresarea purtătorilor de pantaloni, avea telefon celular, îşi cumpărase o maşină la mîna a doua, destul de bună, şi făcea şcoala de şoferi. 
  
Vascodagama pusese ochii pe ea şi, cînd o prindea la înghesuială, o pipăia năvalnic pe acele părţi ale ei mai proeminente şi ea se alinta ca o şcolăriţă, da' cine se supăra pe bădăranul cel guraliv, care o sorbea din priviri pe Afrodita lui cea frumoasă ce îi dăruia un plod pe cinste, uite acuma, la bătrîneţe ... . 
  
Estera nu-şi comenta niciodată tristeţea, dar se dusese la un ginecolog şi îşi făcea tot felul de analize, mai complicat era să-l convingă pe Mancuse al ei să se caute şi el, ca nu cumva să fie steril, dar bărbatul era convins că nu este şi ce dacă nu-i făcuse ăleia cu care mai fusese însurat nici un plod, poate nu fuseseră compatibili sau nu voise Dumnezeu, oricum, îşi amintea că aia nu se ferea niciodată şi probabil că şi cu alţii proceda la fel, pentru că acuma era convins că fusese însurat cu o nimfomană turbată.  
  
Medicul o sfătuise pe Estera să ţină un calendar şi-i indicase zilele cele mai fertile, dar nici asta nu ajuta la nimic, Mancuse, ironic de felul lui, comenta cu umor că a ajuns să îl programeze nevasta la călărie, du-te şi sparge lemne, du-te şi ia cartofi, schimbă butelia, ia pîine, stop! Mancuse, treci la datorie ... da, garofiţa mea iubită, facem sport, ne agăţăm de speranţa că bondărelul va fecunda cu polen cupa plină de dorinţă a nevesticii, gata Mancuse, acuma fugi şi cumpără ulei, dacă vrei să-ţi mai gătesc astăzi ceva şi, ţine aproape, că vine iar curba peste cîteva ore ... da' ce sînt eu, muieri proaste ce sînteţi, fecundator universal?! 
  
La crîşmă se făcea mare caz pe chestia asta şi bărbaţii rîdeau în hohote şi îi făceau cinste cu o bere, ca să mai prindă puteri şi el le zicea ceva de iepele lor de neveste, Thomas îmi făcea semn, uite la ei, asta da, viaţă, iar Licurişca mă certa cu blîndeţe, aşa sînteţi toţi ... cum adică aşa sîntem toţi?! 
  
Sigur, mă gîndeam eu, Licurişca era soluţia pentru Estera, poate ştia ea vreun remediu sau vreo minune, dar îngereasa zicea că nu se amestecă, problemele astea se rezolvă la alt nivel, da' ce aveţi voi acolo, în cer, departamente, şefi şi consilieri, îngeri ocrotitori specializaţi pe cazuri, da' cu mila cum staţi?! 
  
Mila e milogeală curată, îmi replica ea, blîndeţea este altceva, la fel putem spune despre compasiunea sinceră a unui suflet pentru un alt suflet ... dar degeaba insistam eu, care mai era diferenţa dintre milă şi compasiune şi Thomas îmi spunea că de mine depinde dacă rămîne Estera gravidă, şi eu m-am mirat şi le-am spus că sînt plecaţi cu sorcova ...  
  
A avut dreptate Thomas, pentru că, peste trei seri, cînd eu şi uitasem de povestea asta, Vascodagama le-a dat de băut la toţi bărbaţii din bar şi a plecat acasă beat pulbere, de gît cu Mancuse, care îl înjura de soră-sa şi de nepoată-sa şi de verişoarele lui toate şi îi propunea să se dea la ele, ca să mărească şeptelul şi se oferea să-l ajute, dacă pusese ochii şi pe vreo vecină mai mizdoasă, că aşa se sprijină prietenii la nevoie, ca beţivanii în drumul spre casă, care tare lung mai este, pentru că trebuie să-l parcurgi dublu, de la un şanţ la altul, ca pişatul boului. 
  
Problema îngrozitoare s-a pus la pod, pentru că Vascodagama nu voia cu nici un preţ să pună piciorul pe el şi Mancuse a trebuit să-l care în spinare şi, cînd l-a pus jos, dincolo, Vascodagama leşinase de oroare şi zbiera că i s-a sucit cerul cu burta în jos şi i se scurge printre pietre ...  
  
Pietre la creierul tău cel mic! urla Mancuse şi l-a auzit Cezar Dunăreanu, care venea în urma lor, da' mai treaz un pic, şi l-au dus amîndoi pe sus acasă pe Vascodagama şi l-au culcat în bucătărie şi, cînd Afrodita, din camera ei, a întrebat cine a venit, ei i-au răspuns că i-au adus tăuraşul, care sigur că nu mai e bun de nimica, da' nici nu mai are ea nevoie de el în seara aia, pentru că taurul îşi făcuse datoria ...  
  
O, doamne, a zîmbit Afrodita, care se înconjurase de perne şi îi cînta încetiţor copilaşului abia schiţat din burtica ei despre mămica cea iubitoare şi despre cocoşelul de tăticu cel afumat de bucurie pentru că, fetiţa mamii, bărbaţii ăştia sînt nişte copii mari, pe care trebuie să-i legeni ca să adoarmă şi să le mîngîi frunţile în somn cînd visează urît şi gem încordaţi, dar tăticul e bun şi ne iubeşte pe amîndouă ...  
  
Ce înţelegea oare ploduleţul ce prindea viaţă încetul cu încetul, cu răbdare şi cu dragoste, ocrotit în acea lume lichidă prin care soarele se vede ca o tulbureală, contururile feţelor ce se apleacă spre el sînt vagi, dar iradiază blîndeţe şi îi par cunoscute, nimic nu-i este lui ostil în burtică, bănuieşte că o să iasă cîndva în altă lume şi o să respire aer adevărat, dar deocamdată plămînii lui nu simt nevoia să se umple de bucuria de a ţipa: iată-mă, exist!, stă ghemuit şi scormoneşte prin amintirile de la începutul lumii, vorbeşte cu zeii, zburdă pe cîmpii cu fluturii, ştie că materia este energie pură indestructibilă şi pulsatorie, aflată într-o veşnică transformare, stăpîneşte secretele lumii şi stă pe îndelete de vorbă cu Dumnezeu, care este mare şi blînd şi bun şi care lăcrimează cînd îi vede pe oameni cît sînt de chinuiţi în sufletele lor, pentru că el nu i-a făcut aşa cînd a suflat peste creştetele lor bucuria de a trăi şi se miră cînd vede bisericile pictate cu draci imaginari, născociţi de cine ştie ce minte opacă pentru a le strica oamenilor echilibrul interior ...  
  
Totul era şi trebuia să fie echilibru, aşa înţelegea pruncul lumea în pîntecul cel ocortitor al mamei lui, a cărei iubire o simţea ca pe o bucurie imensă, de neredat în cuvinte, noaptea în echilibru cu ziua, lumina cu întunericul, cerul cu pămîntul, copilul cu părinţii – pentru că şi în această egalitate era un echilibru perfect, pentru că este nevoie de un bărbat şi de o femeie, ca să se procreeze un copil, aşa cum este nevoie de o zi şi de o noapte, pentru a întregi acea unitate de timp în care soarele îi dă ocol pămîntului, luminîndu-l cu dărnicie peste tot şi tot aşa trebuie mîngîiat şi sufletul – dar el nu putea să-i transmită nimic mamei lui prin cuvinte, dar ea îi simţea gîndurile şi plîngea de bucurie, doamne, ce fetiţă deşteaptă avea mama şi ce mîndru o să fie tăticu de ea, cînd or s-o ducă pentru prima oară la şcoală şi peste cîţiva ani cînd or s-o conducă la altar, ca să se unească cu alesul ei cel hărăzit de zei, pentru a continua ciclul cosmic format din bărbat şi femeie ...  
  
Vascodagama muncea toată ziua prin curte adîncit în gînduri şi din cînd în cînd se oprea brusc, zîmbea încîntat de gîndurile care îi treceau prin minte, se ştergea hotărît la gură cu dosul palmei, mugea stins şi ieşea pe poartă, se repezea pînă la cîrciumă, îşi lua o bere şi, dacă avea norocul, îl agăţa pe cîte unul şi îi povestea despre băiatul lui, care e ditamai flăcăul, a dat iama în fete, coseşte ca un adevărat lup de mare, înţelege semnele vremii, ştie cînd să semene şi să adune recolta, sub ochiul lui vacile fată viţei cît muntele, scroafele se întrec în alăptatul purceilor, găinile fac cîte două ouă pe zi, smîntîna e de-o palmă în ulcele, iar florile din fîneaţă strălucesc de încîntare cînd se duce în grădină să stea de vorbă cu păsările şi să se înţeleagă cu ele asupra omizilor de pămînt, care seacă tulpinile de porumb şi de sfeclă, dar şi de cartofi, şi asupra stupitului cucului, care îşi depune ouăle pe tulpini în inele şi larvele lui atacă frunzele, la fel şi despre nălbar, care distruge mugurii, şi despre păduchii şi ploşniţele de copac ... şi cîte alte insecte n-or mai fi prin iarbă şi pe sub frunze, dar vrăbiile şi ciocănitoarea, sitarii care zboară în zig-zag, cucul şi dumbrăveanca, graurii şi piţigoii şi mierlele au început deja să-şi zidească cuiburile, care prin vîrfurile pomilor, care prin scorburile din pruni, pentru că, dacă omul şi păsările nu se înţeleg bine, atunci se distrug ogoarele şi se usucă livezile şi ni se îngreunează sufletele de pustietate ... . 
  
Afrodita îl auzise şi prin curte cum stătea de vorbă cu fiul lui cel care, de fapt, ar fi trebuit să fie fetiţă, cum îşi dorea ea, dar, oricum, încă nu se născuse, mai era în burtica ei, motiv de mari emoţii şi de iubire şi de tandreţe, şi şi–a zis că ori a înnebunit de bucurie bărbatul, ori discuta şi el cu copilul, aşa cum vorbea şi ea cu el, cînd încerca să ghicească, prin palpări pline de blîndeţe ale pîntecului, unde îi era căpuşorul şi unde picioruşele, dar gîgîleaţa era încă greu de identificat cu palmele, aşa că Adelina i-a propus să o ducă la doctor, ca să fie luată în evidenţă şi să-şi mai facă o dată analizele. Tocmai îşi luase carnetul şi îşi ambala maşina ca la curse, zîmbind stingherită cînd observa pe feţele trecătorilor zîmbetele ironice. Excursia a fost plănuită pentru a doua zi şi Adelina i-a promis că vine mai pe seară, ca să-i aducă “ceva special”, ca să arate bine la doctor şi Afrodita se emoţionase şi o sărutase pe obraji pe micuţa ei prietenă. Aşa ştia ea să-i mulţumească, dar Adelina era conştientă că fără această prietenă a ei nu ar fi trecut prea uşor prin acele chinuri sufleteşti în care simţise că se scufunda într-o vreme. Şi, cum să fi uitat?! Ce fel de femeie ar fi fost ea, dacă la bine nu răspundea cu bine şi la iubire cu iubire?! Adelina îşi simţea sufletul împăcat! Ce uşor îi poţi face fericiţi pe oameni ... şi ce mulţumire sufletească îţi inundă sufletul ...  
  
52 
  
PRIETENELE 
  
De cînd între Adelina şi Gabriela se lămuriseră relaţiile şi deveniseră prietene, iar micuţa savarină începuse s-o linguşească pe “şefa” serviciului, cu o ironie plăcută cînd erau numai ele două, dar, de faţă cu alţi colegi avînd grijă să păstreze distanţa, Adelina o ruga să-i facă mici servicii şi, în schimb, îi repartiza numai lucrări minore, să ţină evidenţe, să claseze materialele, să întocmească rapoarte după ciornele ei amănunţite, şi colaborarea dintre ele două era perfectă. Amintindu-şi că Afrodita se dusese data trecută la medic cu chiloţi tetra pe ea, Adelina o rugase pe Gabriela să-i cumpere cîteva lucruşoare elegante, dar nu prea şocante, şi îi spusese că trece mai pe seară pe la ea, ca să le ia şi să i le ducă Afroditei, dar mai voia să facă ceva pentru ea, s-o ducă acasă, să-i facă baie şi s-o mai ajusteze puţin, că prea arăta ca o ţărancă neîngrijită, deşi era frumoasă şi bine făcută. 
  
Pe drum oprise să ia benzină, şoferii o claxonau şi îi arătau tot felul de semne obscene, îi cam încurca pe toţi, era încă nesigură pe volan, o luase transpiraţia, dar instructorul o sfătuise să nu-i pese de cei din spate şi nu o să aibă niciodată probleme, cine vrea să te depăşească are loc destul, nu trebuie să intri tu cu maşina în şanţuri din cauza vitezomanilor.  
  
Se făcuse tîrziu şi aprinsese farurile, se mai destinsese puţin şi, cînd a sunat celularul, l-a apucat plină de sine cu mîna dreaptă şi stînga şi-a încleştat-o pe volan. Era Gabriela. Disperată. Plînsă. Cu vocea sugrumată de emoţie! Vino repede, s-a întîmplat o nenoricire. Şi Adelina a apăsat pe acceleraţie, nervoasă. Doamne, ce s-o mai fi întîmplat? 
  
Inginerul Marcu fusese arestat de poliţie cu mandat pentru douăzeci şi patru de ore. Cîţiva dintre muncitorii din subordinea lui furaseră o tonă de cupru. Cu camionul. Şi el aprobase ieşirea maşinii pe porţile întreprinderii. Existau probe clare: foaia de parcurs, semnătura lui Marcu, ora notată la poartă ...  
  
Gabriela era disperată. A luat-o din faţa casei şi s-au dus la poliţie. Comandantul, un căpitan tînăr şi politicos, le-a primit imediat. Au luat loc şi, pînă s-a liniştit Gabriela, care plîngea în hohote, Adelina a studiat dosarul. Cînd şi-a ridicat privirile de pe hîrtii, i-a văzut ochii bărbatului. Ardeau! Nici ea n-a ştiut ce i-a venit de l-a întrebat dacă este căsătorit şi el i-a răspuns că da, de vreo nouă ani şi are şi copii. Şi, totuşi, ea îi înţelesese privirea, nu se înşela, o mai văzuse şi la alţi bărbaţi. De lup flămînd! Şi se hotărîse să-l atace. Ceva îi spunea ei că nu stătea în picioare povestea aia. Prea era idiot gestul făcut de inginer. Nici un cretin n-ar fi făcut o asemene gafă! Dar cum să descîlcească misterul?! Ea una nu se pricepea la dedesubturile afacerilor necurate. Dar tînărul căpitan? Adelina s-a ridicat şi s-a arcuit ca o liană. Trupul ei striga cu neruşinare: hai, masculule, tu ai soluţia, dezlănţuie-te. Adelina s-a apropiat de el, s-a aplecat peste birou şi l-a întrebat răspicat ce i se pare lui mai greu, să facă lumină în şmechereala aia sau să-i dea ei jos “ceva”? 
  
Căpitanul, bărbat puternic, sigur pe sine, a zîmbit mulţumit şi a rugat-o să aibă răbdare ... dar lui Marcu nu putea să-i dea drumul pînă la definitivarea anchetei, pentru că era arestat cu mandat în regulă. S-a ridicat şi el în picioare şi a rugat-o politicos: vreţi să mă însoţiţi, domnişoară? Să meargă şi doamna cu noi. Gabriela nici nu mai înţelegea ce i se întîmplă, aşa că s-a lăsat tîrîtă la maşină. Abia atunci a văzut Adelina că prietena ei avea în mînă o pungă de plastic şi s-a emoţionat. Chiar şi în cea mai cruntă disperare, Gabriela nu-i uitase rugămintea şi luase cu ea lucruşoarele pentru Afrodita. Scîncea şi îi spunea că sînt din partea ei, pentru copilaş, apoi întreba ceva nedesluşit despre Marcu al ei şi se jura că ea îl cunoaşte bine, n-ar fi făcut Marcu al ei nici o prostie, era el afemeiat, ca toţi bărbaţii, dar să fure ... niciodată! 
  
Maşina poliţiei era trasă la scară, căpitanul s-a urcat în faţă iar fetele s-au îngrămădit pe bancheta din spate, lîngă un subofiţer, care venea cu ei la anchetă. Şoferul ştia drumul şi nu după mult timp au oprit în faţa întreprinderii. În cabina portarului ardea un bec chior şi subofiţerul a trebuit să bată puternic în geam, ca să-l scoale pe nenorocitul acela beat, care nici măcar nu realiza cu cine stă de vorbă ... Subofiţerul a discutat ceva prin staţie şi l-a urcat pe paznicul-portar în maşina poliţiei. Căpitanul intrase în încăpere şi aprinsese neonul din tavan. Cămăruţa era puternic scăldată în lumină. Pe biroul jegos, acoperit cu ziare, era un catastif imens în care erau trecute ieşirile şi intrările maşinilor, cel puţin după rubricile tipărite cu culoare neagră. Căpitanul pusese dosarul deschis pe birou lîngă el şi răsfoia atent paginile îngălbenite, urmărind rubricile cu pixul. Şi, deodată, a tresărit şi i-a ordonat ceva subofiţerului. Adelina stătea deoparte şi o sprijinea pe Gabriela, care se mai calmase şi o tot întreba ce căutau ele acolo.  
  
.Apropie-te, domnişoară, şi fii atentă. Asta este foaia de parcurs aprobată de domnul inginer Marcu. În ziua furtului seria foii de parcurs este notată aici, împreună cu ora şi minutul ...  
  
Adelina s-a îngrozit. Înseamnă că Marcu nu mai avea nici o şansă. Îi venea să urle. Nu era drept. Dar cum era?! 
  
Stai! Mi-e mai greu să fac lumină în cazul ăsta, decît “altceva” - i-a zîmbit căpitanul şi dinţii lui albi au fascinat-o, umplînd-o de o dorinţă aproape animalică să-l devoreze cu patimă, cum nu mai simţise niciodată în viaţa ei. Şi el a răsfoit paginile catastifului şi i-a arătat încîntat o altă rubrică, rugînd-o să compare seria foii de parcurs din mîna lui cu seria notată cu vreo opt-nouă zile în urmă, la altă oră şi cu alt scris. Şmecheria era cusută cu aţă albă, îi explica el, cu privirile pierdute în decolteul ei excitant, pentru că era bărbat, ce naiba!, cum să fi reacţionat altfel?! Cu zece zile în urmă inginerul Marcu a aprobat un transport oarecare. Cum ar fi putut să ţină minte seriile tuturor foilor de parcurs semnate de el însuşi?! se mirase căpitanul; numai că uite cum îşi calculaseră bandiţii lovitura: un amănunt mi-a atras atenţia: data! şi a rugat-o să privească atentă. Aceeaşi foaie de parcurs mai era trecută în registru în data de opt, iar pe optsprezece maşina ieşise iar, cu aceeaşi foaie. Căpitanul susţinea că el poate să jure că în această perioadă maşina nu mai ieşise din întreprindere, pentru că fusese defectă ... Inginerul Marcu semnase foaia în ziua de opt, nu în optsprezece, luna trecută! Mirată, Adelina l-a întrebat pe căpitan cum de-şi dăduse seama de falsificarea datei de pe foaia de parcurs şi capitanul o rugase să scrie pe o coală de hîrtie cifra opt şi mai jos optsprezece şi, după cîteva secunde, i-a spus să adauge în faţa cifrei opt un unu ... ce numar s-a format acuma? Numărul optsprezece ... şi i-a ridicat coala în lumina strălucitoare a neonului, întorcînd-o cu cealaltă faţă şi rugînd-o să-i spună ce observă, dar, cum ea ridicase din umeri, tot el i-a explicat, cu blîndeţe, ca unei şcolăriţe, că se vede cifra unu mai îngroşată acolo unde a adăugat-o ulterior, pe cînd la cifra optsprezece, scrisă dintr-o singură mişcare, apăsarea este uniformă. Truc ieftin, nu-i aşa? se împăunase bărbatul de mîndrie, dar mai rămînea să se adeverască din alte registre că maşina fusese defectă sau poate că nici măcar nu ieşise din întreprindere în ziua de opt, pentru că hoţii n-au vrut să rişte nici un incident neplăcut, au notat numai foaia de parcurs în registru şi n-au mai plecat, lucruri de-astea se mai întîmplă, nu este nici o tragedie, dar Adelina, ameţită de demonstraţia făcută de un profesionist, l-a mai întrebat de unde bănuia el că maşina nu mai ieşise pe poartă şi căpitanul rîsese amuzat: pentru că la rubrica de reintrare în întreprindere nu scria nimic pe data de opt ... dar în optsprezece era notată ora aproape caligrafic ... şi apoi ea mai trebuia să observe acelaşi scris în ziua de opt şi de optsprezece, care nu mai apărea în restul aceloraşi zile niciodată ... şi ne mai mirăm de ce sînt amărîţii ăştia de paznici beţi tot timpul ... apoi căpitanului i-a venit o idee, a luat-o pe Adelina de mînă şi a tras-o după el spre maşina poliţiei, ordonîndu-i subofiţerului să-l trezească pe nenorocit, dar acesta îşi revenise şi se uita la el cu ochi de animal încolţit iar, cînd a fost întrebat cine îi dăduse să bea, a zis dintr-o suflare: nea Caisă! E clar, a rîs căpitanul; nea Caisă este la beci, pe el l-am prins vînzînd sîrma de cupru ... O expertiză grafologică şi am rezolvat cazul ... dar cum rămînea cu inginerul Marcu, doar nu era să-l lase să zacă în arest, ce fel de suflet avea el, căpitanul? Dar bărbatul o strînsese de mînă, cu pasiune, şi îi spusese că el a trecut de proba cea mai grea, acuma urma proba-probelor şi Adelina i-a zîmbit prin întuneric şi s-a lipit imperceptibil cu sfîrcurile sînilor de pieptul lui puternic, apoi a gemut în adîncul fiinţei ei sensibile: ce păcat că eşti însurat, omule ...  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PUSILOR DE PORTELAN 49-52 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 532, Anul II, 15 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!