Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 348 din 14 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN - CAP 9 - 10 -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
9 
  
MEHR LIGHT ! 
  
Estera văruia camera de înnoptat, cum zicea ea, pentru că Mancuse, bolnav de utrenie, prefera să înnopteze, somnul, aducător de uitare şi de moarte, îl oripila.  
  
Cu ani în urmă, la Berlin, cu mulatra Aida, sau poate asta se întîmpla la Paris, se vindecase de ritualul primăverii, care năştea scriitori precum Carpentier şi Amado. Aparent, nu este nici o legătură între cei doi. Dar este. Una! Indefinită! Inefabilă! Ce legătură este între Gabriela şi Crucişetorul Potemkin de la Odessa?! Femeia îşi doreşte nişte sturioni, bine călcată, rigidă pînă la Jonny Walker cu gheaţă, cînd are impresia că Dumnezeu este etern, contribuabilul lovit de sentimente şi Lupoaica din Piaţa Romană hrănită de municipalitate cu miresme de salam de Sibiu.  
  
Orice ritual este decadent, frunze de salcîm lovite de amnezia ploilor de toamnă. Eram la Paris cu Anna Pavlovna, povestea Carpentier, femeia cu valuri lăuntrice, aducătoare de uitări pe o temă cu variaţiuni – că ce altceva este tabloul alegoric cu opt trompete care ar trebui să sugereze primăvara pe malul Dîmboviţei?! 
  
Licurişca, atentă la meandrele gîndirii frumoasei femei, care bătea cîmpii cu graţia unei nimfe de la Theître de Palais Royal, se aşezase cît mai comod pe canapeaua din faţa televizorului şi se întreba, mirată şi ea însăşi de gîndul care îi trecea prin minte, cîtă lubrificitate îi oferea ea bărbatului ei, lui Mancuse, pentru că, în exterior, se prezenta ca o nimfă. Există vreo legătură între imagine, Goya şi valurile ce sapă în ţărm golfuri somnolente?  
  
Dar Estera era detaşată de comerţul cu fîn al îndrăgostiţilor eterni. Romeo şi Julieta erau căzuţi (sau decăzuţi) în desuetitudine! Ea avea preocupări lipsite de semnificaţie alegorică: ştergea praful de sub scrumieră, peria franjurii covorului, lua o scamă de pe televizorul color. 
  
În fiecare seară ne uităm la televizor, povestea, cumva absentă, Estera, iar Licurişca ofta plictisită; ne înnebunesc manipulările tendenţioase: violuri, rapturi, crime abominabile, sperjururi, popi ambiţioşi, curlangii irevocabili – cum le zicea Mancuse ! - care se rupsese de biserica caducă (cacofonia era delicioasă!) şi se refugiase în panglicile mireselor. Partidele, zicea Mancuse, sînt hipertensive. Ele nu se simt bine nici la umbră, nici la o halbă cu bere gulerată. Îmi doresc un copil, zicea Estera; mă cert cu Mancuse: mă încaleci ca un animal dar din emisia spermei tale lubrefiante nu încolţeşte nimic ...  
  
10 
  
MAREA ODALISCĂ 
  
Nuferii de pe oglinda apei păreau a fi nişte amante lascive îndrăgostite de Luceafărul de dimineaţă. Mă plimbam prin livada castelui de la Mogoşoaia, Cella Serghi şi fosta cameristă a unei regine autentice mă ţineau de braţ, de parcă nu voiau să mă piardă, vorbeam franţuzeşte ca toată lumea bună, ca să ne separăm de măcelarii îmbuibaţi de regim, şi mă credeam, în acele clipe, Apollon sculptat de Phidias.  
  
Dar cele două prietene ale mele nu voiau să discutăm despre antichitate, era cald, aşa, spre toamnă, poate prin septembrie, nu-mi mai amintesc bine, iarba era de un verde dur, apăsător, aerul era auriu, sigur că da, discutam despre căpiţele de fîn, care o fascinau pe regina Maria, plutea un fel de nostalgie coşbuciană în frazele noastre împletite din metafore luxuriante, care ne limitau la un misticism abscons, florile din iarbă, de culoare lila, galbene-aurii sau pur şi simplu albe, completau tabloul livresc al plimbării noastre prin natură, nimic nu era suav sau nu avea farmec, dacă nu era filtrat prin citate din clasici, altfel totul ar fi fost vides d'expression et de pensee, trăiam într-o lume elevată, eram fericit, cred, cine n-ar fi fost la nici şaptesprezece ani într-o asemenea companie selectă?!  
  
O mai iubeam pe Magdalena, eram disperat, bolnav de visuri, acel qui prodest?! încă nu devenise subiect de reflecţie pentru mine, Magdalena cînta Wagner, o ascultasem la Cluj, în “Lohengrin”, vrăjit de timbrul vocii ei, care căpăta nuanţe eterne cînd îmi mîngîia fruntea cu palmele ei blînde şi îmi spunea că mă iubeşte ca pe un zeu, eram blond, aveam ochi albaştri, trup de atlet, muşchi de oţel, aş fi dărîmat cerul pentru ea, pentru trupul ei perfect, cu moliciuni dumnezeieşti. Cîntarea cîntărilor îmi răsărea în minte cînd ne scăldam în voluptăţile cearceafurilor albe sau în răcoarea cristalină a lacului de la Mogoşoaia, ardeam ca două lumînări de dor, nereuşind să ne contopim pentru totdeauna unul într-altul – dorinţa dintotdeauna a îndrăgostiţilor eterni, sau poate visul primordial al hermafrodiţilor, despre care eu credeam că populau Edenul, pentru că aşa se explică modul în care Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam. 
  
Şi nu greşeşti, a zîmbit Licurişca, pentru că lor le povesteam, celor doi îngeri ai mei, care nu interveneau în viaţa mea, ci doar mă fluierau, de la tribună, cînd pasam prost sau trăgeam pe lîngă bară, ca la fotbal.  
  
Într-o zi, ca să nu uit, am cunoscut-o pe sosia Veronicăi de la Iaşi, mătuşa mea sau, mai simplu, verişoara mamei mele, Ana. Sosia mi-a amintit de original. Ce femeie extraordinară, plină de energie. Aşa era şi maică-sa, care m-a crescut pe mine. Dar o să continui mai încolo povestea asta.  
  
Poate nu ar trebui să-mi amintesc în acest fel, dezlînat, despre toate neamurile mele, dar există o logică lipsită de logică a naraţiunii. Cînd totul a luat-o razna şi misterul pare de nedezlegat, firele urzelii se împletesc şi textura naraţiunii se limpezeşte ca o băltoacă tulburată de roata unei căruţe. Roata unei căruţe simbolizează, în acest context, scurgerea implacabilă a timpului – sper că ţi-ai dat seama! a zis Licurişca, cu vocea ei melodios-mîngîietoare ca un cîntec de leagăn.  
  
Înainte de Magdalena, iubisem cu disperare mai multe fete, care mi se dăruiau cu sensibilitatea lor adolescentină, presimţind că, în afara acelor clipe de dăruire carnală, care într-o anumită măsură ne şi intimidau, nimic nu urma să rămînă între noi, pentru că nu avea ce să ne unească, pe vremea aceea nu făceam distincţia dintre sex şi iubire, între dorinţă şi acel sentiment durabil, etern, care se numeşte dragoste. Dragoste fără scop, fără resentimente, fără raţiune, fără explicaţie, mai ales.  
  
Sînt femei care cred că trebuie să descojim de pe fructul dragostei coaja numită sex. Ele iubesc, dar nu amestecă iubirea cu sexul. Una e să iubeşti şi alta să faci sex. Ele consideră că a face sex, chiar cu persoana pe care o iubeşti, nu conţine în sine, ca act, nici o emoţie!  
  
Să nu ridici piatra! a strigat Licurişca. Ia mai lăsaţi voi femeile în pace, curvarilor! Pe voi nu vă arată nimeni cu degetul?!  
  
Ba pe noi ne privesc oamenii cu simpatie, ba chiar ca pe un fel de eroi de mahala. Noi, bărbaţii, ne păstrăm identitatea, numai femeile se transformă în curve şi sînt dispreţuite de comunitate ... în timp ce poponarii îşi fac legi pentru a-şi proteja curul ...  
  
Legi făcute de oameni, nu de Dumnezeu! a precizat Licurişca, apoi mi-a umplut paharul cu bere şi mi-a dat un ghiont: 
  
Hai, povesteşte-mi despre Magdalena, pentru că, simt eu, astăzi eşti melancolic. Ce motiv ai? Fiică-ta?! 
  
Ce-ţi veni să vorbeşti despre ea?! 
  
Lasă, m-a încurajat ea; că ştie Dumnezeu ce face! 
  
Nu puteam să vorbesc despre fata mea chiar şi în acea conjunctură, pentru că le e greu oamenilor să judece şi să înţeleagă, mai ales, ce forţă cumplită este iubirea.  
  
Am făcut o pauză şi am gustat din bere. Era dulceag-amăruie. Paharul era suspect de curat, ca la orice crîşmă care se respectă. Stăteam la o masă pe malul apei şi priveam spre puntea de pe peste apa ce vuia stins. Un avion îşi huruia motoarele peste capetele noastre. 
  
Rămăsesem cu povestea în livada de la palatul de la Mogoşoaia. Cînd ne-am întors din plimbare, am comandat o sticlă de vin negru ...  
  
Ba rămăsesem în livada cu căpiţe de fîn, la braţ cu Cella ...  
  
Nu suporţi divagaţiile! a rîs de mine Thomas. 
  
Ba nu suport îngerii ironici! l-am persiflat eu; cînd am terminat plimbarea, ne-am întîlnit cu marele Nicolaus Scolasticus Elasticus. 
  
Lasă motivaţiile. Noi ştim ce vrei să ne dovedeşti. 
  
Nu vreau să vă dovedesc nimic. Îmi amintesc doar. 
  
... şi apoi te-ai însurat ca boul! a suspinat Licurişca. 
  
Stai puţin! am strigat eu. Nici nu am introdus-o încă în scenă. 
  
Păi, mai e nevoie?! s-a mirat ea, ca o îngereasă. Este limpede de unde îţi vine fraza plină de fiere împotriva berbantului. De la gîndul că şi el o călărise pe madama, printre mulţi alţii, pentru că aşa îşi croia ea drumul în viaţă. Mai întîi a vrut să se facă actriţă, a pus ochii pe un regizor, un sîrb de la teatrul din centru, dar acesta era însurat şi n-a căzut în plasa întinsă de madam Cleopatra regina Tîrgumuieretului.  
  
Thomas mă privea cu o răutate făţişă, declarată. 
  
M-a umplut de oroare gîndul că am aflat prea tîrziu. Acea jumătate de adevăr catrastrofală. Trecutul se răzbună cînd nu te poţi apăra de el, pentru că ea l-a ascuns nu din delicateţe sufletească, în definitiv, cine este absurd?!, viaţa este viaţă, numai că ea făcuse din sexul ei arma de temut cu care îşi croia drumul în viaţă.  
  
Asta e adevărat! a zîmbit, cu tristeţe, Licurişca. 
  
... marea Odaliscă a apărut dintre faldurile unei draperii roşii! Arma ei era decolteul, rochia mulată pe un trup carnal, bine rotunjit, faţa fardată poate prea strident, cu buzele groase, pofticioase, un surîs studiat, care exprima ironia intelectualului ce dispreţuieşte vulgul, ochii mari, rimelaţi abundent, genele înţepenite cu Mascara, un parfum greoi se tîra după ea, ca un cîine după umbra stăpînului.  
  
Magdalena dispăruse brusc, n-am înţeles atunci din ce cauză, sigur că nu aveam nici un viitor împreună, ea avea vreo douăzeci şi opt de ani, eu nici şaptesprezece cînd m-am îndrăgostit de ea, ne-am iubit un an de zile, dragoste furtunoasă, iubire plină de patimă, dar a plecat, s-a dus, am plecat şi eu, a apărut în viaţa mea Henriette, vreo doi ani şi ceva, au mai fost şi altele, o cîntăreaţă, o actriţă celebră, dar mă întorsesem şi îmi vedeam de scris, publicam poezii prin ziare, trăiam ca un boem, citeam cu disperare L' Éneide de Virgile, textul latin cu note critice în franceză şi, în timpul liber, devoram literaturi, răsfoiam prin anticariate zeci de tomuri cu filele netăiate, crăpam citind la bibliotecă, mă înarmam cu tot ce este mai durabil şi mai dumnezeiesc în lumea asta.  
  
Treci la Odaliscă! m-a somat Thomas; tot ce ai spus pînă acum ştim şi noi.  
  
Nu mai am ce spune, m-am trezit însurat, a plîns s-o iau, m-am emoţionat, cred, mi-am zis: uite o femeie care vrea să se aşeze la casa ei, ideea de cămin mi se părea durabilă, după vreun an a apărut primul copil, mă sufoca repetîndu-mi cît de tare seamănă cu mine, celălalt, făcut cu regizorul, creştea şi el, îl luasem de la bunica lui, care l-a crescut pînă la cinci ani ... şi, cînd a murit bunică-sa, numai el s-a dus la înmormîntare, mă-sa nu, şi le-a dat copiilor din vecini două sticle de Cola, apoi s-a urcat în BMW şi a fugit, nici cu bani pentru înmormîntare nu şi-a ajutat femeia asta fratele sărac, ca să nu ne mai mirăm de faptul că nu s-a dus s-o conducă pe mă-sa pe ultimul drum, cel puţin din pietate, dacă nu din respect pentru clipa cînd a născut-o nenorocita aia. 
  
M-am umplut de lacrimi, a rînjit Thomas. 
  
Fac mereu salturi în timp, dar uite că, într-o zi m-am dus cu cineva la spitalul de urgenţă şi ce crezi c-am văzut? Pe un cărucior era transportat un mort. Brancardierul l-a lăsat chiar în faţa mea şi s-a dus după fişă. De degetul mare de la piciorul drept al mortului era legat un bileţel cu o sfoară. Am citit stupefiat: Barbete! Amantul fostei mele neveste, Odalisca cea năpădită de grăsimi dezgustătoare, cu care se ţinea de mînă, pe stradă, în spatele meu. Eu îl căram în spinare pe acel Ionuţ, care avea vreo doi ani, şi ea şi-o trăgea pe la spatele meu cu cadavrul de pe targă. Hopa! i-am zis. Ce-i cu tine, Barbete, nene? Ce păţişi? Te-au lăsatără balamalele?! De ce mi te-a adus pe tine Dumnezeu prin faţa ochilor? Dacă ai fi fost un puşti obsedat de fofoloanca nevestei mele, aş fi înţeles, ba chiar m-ar fi amuzat ideea, dar erai cogeamitea bărbatul, însurat şi cu copil ... ce plăcere diabolică simţeai cînd te suiai pe ea, nenorocitule? Făcea Dumnezeu dreptate? Avea umor?! A venit brancardierul şi l-a luat. I-am mai zis: Dumnezeu să te odihnească, Casanova!, semn că îl iertasem, dar mă frămînta ideea că, deşi trăisem în aceeaşi lume, el fiind ziarist, nu-i mai văzusem faţa de cocostîrc pînă atunci vreme de vreo douăzeci şi ceva de ani ... Ciudat, nu ?!  
  
Hai să mai bem o bere, a zis Licurişca.  
  
Ne-am ridicat şi am coborît spre rîu. Cîteva femei spălau rufe, dar nu ne vedeau din cauza sălciilor de pe mal şi rîdeau dintr-un motiv numai de ele ştiut, era foarte cald, dar acolo, în apele vuitoare, trebuie să fi fost plăcut.  
  
Una dintre ele rîdea în hohote. Avea o crupă de iapă şi, vorba unui berbant, era bună rău de tot. Purta pantaloni scurţi, mulaţi pe buci, şi pipoaşca i se iţea dintre picioare ca oceanul Pacific văzut dintr-o farfurie zburătoare. Auzi, fă, zicea ea, să nu te bagi cu curul în apă, că îţi intră săpun în găoace şi o să faci clăbuci cînd o să te încalece bărbatu-tău.  
  
Cealaltă necheza ca o mînză, se foiau prin apă, frecau la covoare cu o rîvnă din care li se ghicea excitarea de femei tinere, mîngîiate de valurile mărunte pe pulpe, înnebunite de ideea că se scurg pe fesele lor privirile bărbaţilor de pe punte. 
  
Nici n-am trecut bine de sălcii şi a început scandalul. Madam Jorjet, aia care pescuia broaşte, spre amuzamentul copiilor, însoţită de fie-sa, studenta la drept, înarmate amîndouă cu făcăleţe, îl prinseseră pe dom' colonel, care se întorcea pe două-trei cărări de la crîşmă şi îl altoiau cu osîrdie, blestemîndu-l încrîncenate: Arde-te-ar focul de chioretele dracului de beţivan nenorocit, că ne-ai mîncat zilele ... Ce, fă, răgea dom' colonel, mă pui tu pe mine să mulg vaca? Mulge-o tu ... Fir-ai al dracului de chioretele dracului, mînca-ne-ai mizdele, că bagi în tine, nenorocitule ... Eu am luptat, fă, am semnat pacea de la Passarowitz în şapte sute optsprezeze ... cînd ne-au luatără habsburgii Banatul şi Oltenia. Ştii tu, nenorocito, că abia după douăzeci şi unu de ani, prin pacea de la Belgrad, teritoriile astea ne-au revenitără nouă? Şi pe mine mă pui să mulg vaca?! D'aia beau eu, că prea am suferit jugul austriac ... Unde ai luptat tu, mă, jegosule, prin şanţuri?!  
  
Doamna studentă la drept a sărit în apă, a luat o găleată de la femeile care spălau covoarele, a umplut-o şi i-a vărsat-o lu' tat'su în cap. Na, mai vrei să te răcoreşti?! ...  
  
N-am băut, fă, Nicoreşti, ţuicomicină am tras, că sînt bolnav, vacă grasă ce eşti ...  
  
Eu sînt vacă grasă, mă?  
  
Aşa îi zici tu lu' fie-ta, animalule, ca s-o faci de rîs în văzul lumii, ziua-n amiaza mare?! Şi dă-i pe spinare cu făcăleţul lu' dom' colonel, care începuse să zbiere că el a electrificat toată valea Oltului, că a trăit pe stîlpi la cea mai înaltă tensiune şi cu el să nu se pună dobitoacele cu floci, că el ... Tu, mă, neputinciosule, că m-ai făcut de rîsul străzii ...  
  
Da' de ce-mi aţii calea, fă, putoarea lu' mă-ta aia tare-n curbasan?!  
  
Acu' te legi şi de mama, fir-ar ea a dracului de izmenită şi de curvă bătrînă, ca mă-ta aia care se întinde cu bîlbîitul, la vîrsta ei, ptiu, nu i-ar fi ruşine să îi fie ...  
  
Ce-ai, fă, cu mama, belito? 
  
Gluma se îngroşase, aşa că le-am făcut semn s-o ştergem. Asta era, de fapt, a doua bătălie de familie. Mai avusese loc una la grajd, cînd madam Jorjet l-a strîns de gît şi l-a dat cu capul de butoaie pe dom' colonel, ca să nu mai punem la socoteală insurecţia stradală de săptămîna trecută, cînd s-au beligerat cu un vecin, pe motiv că le-a intrat în fîneaţă ca porcul, iar madam Jorjet, ca să-l dea gata pe ăla, care nici el nu se lăsa, i-a strigat triumfătoare: “Să-mi mănînci mizda, animalule!”  
  
Am ajuns la terasă turtiţi de soarele nemilos, care pîrjolea pămîntul. Deşi ploua demenţial la fiecare două zile, seceta continua să persiste, scoarţa pămîntului înghiţea tonele de apă şi tot nu se sătura.  
  
Am comandat cîte o sticlă de bere şi am continuat, îndemnat de Licurişca: Ia-o de la capăt! 
  
Eu am fost convins că femeia aia, pe care o luasem de nevastă şi care mai avea şi un copil, va avea forţa să-mi fie loială, mă rog, atîta cît poate fi o femeie ... Nu vă uitaţi urît la mine, pentru că nu am devenit misogin ... nu m-ar fi deranjat prea mult nici idila ei cu acel Barbete, un fel de cocostîrc alcoolic, ce îşi bălăbănea capul cînd îşi mişca picioroangele ... poate că era băiat bun, inteligent, poate că îi promisese că o face ziaristă, nu ştiu cu ce-a atras-o, dar m-a şocat tupeul ei de a se plimba cu el de mînă în spatele meu. Fiţi atenţi! Scenă de vodevil ieftin. Era vreo zece seara, era cald, ne plimbam, acest Barbete ne conducea acasă, urît obicei, dar, mă rog, aşa era scenariul!, cînd, pe un perete, văd lungindu-se două umbre care se ţineau de mîini şi se lingeau din mers! Mă opresc, mă întorc, nene Caragiale! şi explodez, nene Iancule: Bine, fă, nenorocito, nu aveai răbdare pînă mîine, te mînca pe undeva chiar în noaptea asta? Cu copilul pe umeri, care acuma îşi schimbă Mercedesurile, nu uleiul, cu acest geniu precoc, că precoce n-are cum să fie, m-am dus acasă. Coana Joiţica după mine. Lacrimi, suspine, că o fi, că mi s-a părut ... M-am gîndit mult în noaptea aia: cum să procedez? Mi-am călcat orgoliul în picioare – mascul, de! – şi mi-am zis că băiatul meu (al meu?!) nu merită să crească fără tată sau fără mamă, pentru că asta ar fi urmat. Şi mi-am zis: foarte bine, asta şi aşa nu mă iubeşte, iar în jurul meu plutesc o grămadă de păsărele diafane, de ce să fiu eu mai prost?! Ştiţi ce e mai ciudat?! Că prietenii mei, nu ai ei, că asta n-a avut nici prieteni, eu am fost cu ea, în douăzeci şi ceva de ani, doar o dată la un film pentru copii şi de cîteva ori în vizită la nişte tipi simpatici, al căror ideal de viaţă era să se hrănească pînă la saturaţie, după care cădeau la pat şi începeau să geamă: Ajutor, crăpăm, faceţi ceva, oameni buni! 
  
Ai pierdut şirul, mi-a zis Licurişca.  
  
Da' ce ziceam?! Că prietenii mei mă certau: De ce stai tu cu balabustra asta, măi, Ioane? Păi, pentru copii. Da' tu n-ai o viaţă de trăit? Copiii sînt nişte mici monştri egoişti. Crezi că or să le pese că ai fost prost şi nu ţi-ai trăit traiul?! A, şi să vedeţi ce fel de fiinţă era beţivana aia cu sînge albastru. Pe vremea în care locuiam şi eu la castel, că de trăit nu pot spune că am trăit acolo, mă pasionasem de creşterea găinilor. Seara, cînd veneam acasă, îmi luam un scăunel, mă aşezam la gardul din plasă împletită şi mă uitam la ele. Veneau buluc şi se zgîiau şi ele la mine cu un ochi. Săracele, îmi ziceam, stau toată viaţa închise în spatele acestui gard ... şi atunci am avut, cum să-i spun?! o iluminare! Bine, dar şi ele mă văd pe mine tot în spatele unei plase şi şi-or fi închipuit că şi eu sînt închis într-un sistem, din care nu mai pot ieşi ... Acum vă spun povestea cu ouăle. Spre toamnă, cînd găinile au fulguit, a încetat ouatul şi Odalisca a început să urle că băiatul angajat la găini ne fură ouăle. Degeaba îi spuneam eu că nu se mai ouă ele, că fulguiesc, că fac şi ele o pauză, nimic! Baba Cloanţa, cum îi ziceau băieţii din curte, a pus lacăte la coteţ. Intra găina să se ouă printr-o gaură. Pentru că nu voia să înţeleagă, l-am trimis pe un băiat la magazin: Ia cumpără, mă, vreo zece cartoane de ouă ... Am luat cheile din casă şi am pus ouăle în cuibare. Seara, cînd a venit acasă matracuca, s-a dus glonţ la coteţe şi a început să zbiere, triumfătoare: Vezi, ţi-am eu spus că ne furau ouăle! Uite, dacă am pus lacăte, sînt cuibarele pline ... Băieţii se tăvăleau de rîs în spatele grajdului. Una ca asta nu mai auziseră niciodată.  
  
Am răsuflat uşurat. În jurul nostru, cît timp am povestit, s-au ocupat toate scaunele. 
  
După ani de zile, acel sac de osînză, pentru că lăcomia de dinlăuntru a început să i se contureze înafară, mi-a arătat că nu m-a iertat pentru faptul că nu am pedepsit-o atunci, cînd ar fi trebuit s-o iau de mînă şi s-o dau în stradă, şi a divorţat de mine. Dar asta n-ar fi nimic. Înainte de divorţ m-a fezandat nemernica să le vindem noi doi tot ce aveam copiilor: tipografia, editurile, castelul de la munte, vila din Dorobanţi, apartamentul cu cinci camere ... şi, după aia, ea a rămas cu copiii şi pe mine m-au dat afară şi mi-au spus că sînt prost şi că am pierdut totul. Nu mi-am pierdut viaţa, criminalilor, pentru că au încercat să mă şi omoare! A, şi încă o poveste. Pînă să divorţeze, se încurcase cu un tip simpatic, cam ţigănos, patronul unei firme de construcţii, care, culmea!, imediat după divorţ, a murit, amărîtul! Femeia asta îşi lichidează masculii ca insecta aia urîtă şi neagră, cum Dumnezeu îi zice?! Îmi amintesc eu şi vă zic mai încolo. Şi asta n-ar fi nimic! Mi-am mai amintit ceva. După ce n-a reuşit să devină actiţă, că am găsit prin beci cîteva fotografii cu ea pe scenă în rol de figurantă, de Ifigenia din Taurida, de Noaptea Lighioanei, de Madam Sarfute, s-a dedat la lumea literară şi l-a agasat pe ultimul mare boier şi critic al literaturii romîne (că, după Călinescu, el şi Ion Rotaru, nu mai urmează nimeni), care i-a scos o carte. Dar, ca să-l scrofoace, s-a dus peste profesor la Universitate. Profesorul era în chicineta de lîngă biroul lui şi a uitat apa deschisă, cu dama peste el ... Femeia de servici a văzut că iese apa pe sub uşa lu' dom' profesor ... Săriţi, oameni buni, că se îneacă Profesorul! Asta a fost, aşa, o scenă mai ambiguă, un fel de regim dietetic cu arome şi mirosuri. Profesorul se păstrase în limitele decenţei dar, ca să scape de Capra cu trei iezi, l-a rugat pe un redactor-şef de editură să-i publice volumul de poezii şi cine îl putea refuza, fie-i ţărîna uşoară! Dar muieruştii i se urcase la cap să devină doamna Profesor, numai că el era însurat iar nevastă-sa nu se simţea prea bine şi ce credeţi că i-a trecut prin minte matracucii? S-a dus acasă la el şi i-a dus un cadou soţiei acestuia. Biata femeie a înnebunit cînd, după ce a rupt ambalajul, a rămas în mînă cu un felinar de tablă neagră, din acelea care se pun la morminte, ca să nu stingă vîntul lumînarea. Ultima ei speranţă de a fi o mare poetesă spulberîndu-se, a pus ochii pe mine. De altfel, ea îmi povestea încîntată că îi spusese Sînziana, o prozatoare adevărată, de o mare fineţe: “De unde ai ştiut tu, dragă, că bărbatul ăsta al tău o să cîştige bani cu cărţile?” Cît îl priveşte pe Profesor, de care mă leagă o profundă prietenie, acesta a scris un articol despre mine, în care mă declara singurul scriitor profesionist din Romînia, pentru că am trăit efectiv din scris. 
  
Am făcut o pauză, ca să respir, am băut un pahar cu bere, m-am şters cu dosul palmei la gură, aşa, însetat-încrîncenat, şi am zîmbit: 
  
Ei, am fost destul de jegos cu mine însumi? Mi-am disecat viaţa destul sau mai vreţi? 
  
Milan Kundera se ridicase de la masă şi plecase, făcîndu-ne un semn de adio, fără să ne mai privească. Se ducea în eternitatea romanelor lui, să-şi întîlnească personajele, pentru că, de noi, muritorii de rînd, se săturase definitiv. 
  
Sexagenarul Caiafa discuta în şoaptă cu turcul Fadul, Estera îşi rezemase capul de umărul lui Mancuse şi murmura ceva, cu un aer pierdut, romantic, iar Bellerophon îi povestea, cu voce tare, Afroditei, cum i s-a rupt lanţul de la Pegas şi cît de necăjit este din cauza asta. Mai încolo, la o masă aflată în umbră, cineva povestea că o fost într-o excursie la Hamburger. 
  
Povestisem prea mult şi prea multe şi cu destulă patimă, aşa că nu mai aveam răbdarea să stau cu ei la masă, simţeam nevoia să fac ceva, să mă mişc, să acţionez, să mă rup de toate aceste gînduri, de acel trecut maculat de o femeie care s-a folosit de copiii ei ca să-i fie bine în viaţă - copii pe care îi terfelea, îi înjura, îi blestema, îi teroriza cu o voluptate isterică, masochistă ...  
  
Voiam să mă concentrez asupra viitorului meu, ca şi cum mă născusem abia atunci. Da, asta era important. Ce-i mai poţi face trecutului? Să-i dai un picior în fund sau, eventual, să înveţi cîte ceva din propriile tale greşeli, ca să nu le mai repeţi, dar nu să te lamentezi la nesfîrşit şi să plîngi că ai fost nefericit. Ba nu, voiam să fiu fericit, mai aveam de trăit un trai, cum zicea nu mai ştiu cine, viaţa mea îmi aparţinea şi ... gata, la gunoi cu gîndurile negre, negative, corozive, consolatoare ...  
  
M-am dus acasă şi m-am culcat şi m-am visat înotînd într-o apă limpede cu pietre luminoase, printre alge şi peşti multicolori. Unul dintre ei se oprise şi mi se uita drept în ochi, cu curiozitate. Ce faci tu în apă, omule? Înot, mă liniştesc, mă las în voia valurilor, plutesc, visez, cine mai ştie?! Pune-ţi o dorinţă şi o să ţi-o îndeplinesc. Mi-am pus o dorinţă şi, cînd m-am trezit din somn, spre dimineaţă, cînd încă nu răsărise soarele, am ştiut că mi se va îndeplini. Ba, ce vorbesc, mi se şi îndeplinise.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN - CAP 9 - 10 - / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 348, Anul I, 14 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!