Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 432 din 07 martie 2012        Toate Articolele Autorului

parfumul papusilor de portelan - cap 19-21
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
19 
  
CERCETARE ASUPRA FUZIONĂRII  
  
ELEMENTELOR ORBITALE 
  
Cînd Estera s-a întors acasă, din vizita pe care i-o făcuse Afroditei, l-a găsit pe Mancuse umblînd prin casă în patru labe şi s-a speriat.  
  
Bărbatul întinsese pe jos vreo patru coli mari de hîrtie, cît un ziar, pe care le cumpărase ea de la librărie ca să le pună pe rafturile din cămară, pentru că borcanele cu gogonele, pe care le scotea ziua la soare, ca să se acrească, abia aşteptau să se aşeze, cuminţi, unele lîngă altele, burtoase şi îngîmfate, alături de borcanele cu ardei iute şi de sticlele cu bulion. Estera încă mai era fascinată de povestea de iubire şi de teamă şi de speranţă a frumoasei femei, care se îndrăgostise de bestia aia de Vascodagama, italianul acela fanfaron şi lăudăros, acel ţărănoi grosolan care cînta canţonete napolitane şi aria cea vestită a Bărbierului din Sevilla, “Fluturaş nu mai ai aripioare/ Domnul conte ţi le-a retezat ... ”, cu o voce puternică de tenor, care le făcea pe femei să se extazieze şi, de ce nu, să viseze cu nostalgie la parfumuri rare şi la mîngîieri sublime, pe care oricum nu le mai primeau de mulţi ani de la bărbaţii lor cu simţurile tocite; şi s-a mirat ea de toana lui Mancuse şi s-a sprijinit de tocul uşii; razele soarelui se strecurau pe sub fustele ei şi lingeau parcă desenul întortocheat pe care îl studia concentrat bărbatul ei, acele elipse, volute, sfere celeste şi galaxii stranii şi l-a întrebat ce face, ce l-a apucat, ea îl lăsase citind, iar el a rîs, s-a întors spre ea şi i-a îmbrăţişat, stînd în genunchi, partea de jos a trupului, lipindu-şi bărbia de pîntecul ei cu moliciuni tulburătoare şi i-a spus că a descoperit o nouă lege care o să arunce în aer toate legile fizicii cunoscute şi necunoscute încă, pentru că, uite, îi explica el, astrele şi stele şi planetele şi sorii ... dar ea nu înţelegea nimic, îl asculta atentă, mintea ei nu putea să cuprindă atîtea noţiuni, ea nu era deşteaptă şi o recunoştea cu bucurie, fericită că îi dăduse Dumnezeu un zeu, nu un beţivan, o minte strălucitoare şi un mascul plin de căldură, care o întinerea cu mîngîierile lui şi care o făcea să strălucească de fericire, dar Mancuse continua să-i explice de ce sistemul lui va revoluţiona cunoaşterea, se tîra în patru labe, ca să-i arate unde este centrul Universului, de unde pleacă orbitele şi cum fuzionează, în cele din urmă, anulînd timpul şi spaţiul, elementele orbitale, materia care se supune orbeşte acestei legi simple, ca unei a patra dimensiuni supratranscendente ...  
  
Estera se desprinsese cu blîndeţe din mîngîierile lui şi se dusese în bucătărie, dar Mancuse, încă sub magia euforică a entuziasmului lui, se ţinea după ea, îi dezvolta fiecare concept cu minuţiozitate, asemenea unui alchimist care, în timp ce frămîntă în mojar elementele ezoterice, emană dinlăuntrul lui incantaţii magice, la vibraţia cărora materia învaţă să nu mai uite nimic şi orice transformare din intimitatea atomilor şi a moleculelor să devină ireversibilă în eternitate.  
  
Ea îi spunea cu duioşie că s-a prostit, îl trata ca pe un copil mare, Mancuse o lua în braţe, o săruta pe buzele ei umede de emoţie, îi sorbea mirosul de femeie cu fiecare por al trupului lui puternic şi iar îi povestea cum îi venise lui această idee, genial de simplă şi se mira cum de nu-i trecuse prin minte această teorie pînă atunci, Estera era fericită, ea venise acasă cu gîndul să-i povestească lui Mancuse despre fericirea Afroditei, pentru că şi prietena ei, ca şi ea, de altfel, descoperise brusc fericirea în simplitatea ei emoţionantă, puternică şi crudă, zvăpăiată şi melancolică, deşănţată şi castă în acelaşi timp. Mîngîierile erau o contopire a simţurilor, sexul era o emoţionantă topire în fericire, cuvintele erau flori risipite peste pîntecul ei de femeie însetată de dragoste ca pămîntul fertil de ploaie.  
  
Ce frumoasă se făcuse Afrodita, de cînd taurul pătrunsese peste ea şi în ea ca uraganul în trupul rece al mării şi o răscolise şi o înfierbîntase şi o readusese la viaţa aceea fascinantă, singura care merită să fie trăită de o femeie cu adevărat pe lumea asta şi la care visează toate, dar masculii, după luna de miere, se simt brusc proprietari pe trupurile femeilor şi le calcă cu bocancii pe suflete, devin poruncitori şi aroganţi şi preferă să le curme viaţa, la gîndul că şi alţi masculi s-ar purtea simţi atraşi de farmecele nevestelor lor, decît să le ocrotească şi să le răsfeţe cu iubire.  
  
La această concluzie ajunseseră ele două, după o dimineaţă întreagă de discuţii, Afrodita intrase în amănuntele nopţilor ei intime şi îi descrisese cu lux de amănunte fiecare gest şi fiecare mîngîiere şi fiecare senzaţie trăită de ea de aproape o lună de zile de cînd nu mai era o femeie singură. Dar toate aceste poveşti nici nu mai trebuia să i le povestească şi lui Mancuse, pentru că erau şi poveştile lor şi, mai ales acuma, cînd el era absorbit de ideile lui caraghioase, se gîndea ea, nu era cazul să-l tulbure, mai ales că el, în timp ce turuia aprins ca un cocoş bătăios, nu înceta s-o mîngîie şi s-o strîngă la pieptul lui şi, cînd a luat-o în braţe, ea a fost sigură că bărbatul ei are nevoie de iubirea ei în clipa aceea, de parcă, în acest fel, dăruindu-i-se cu pasiune, ea i-ar fi dat în acest fel confirmarea, de care el avea nevoie, că făcuse cu adevărat cea mai importantă descoperire a secolului.  
  
20 
  
ANTIFONARIILE 
  
Ignaţio şi-a luat slujba de păstrător al Antifonariilor cu acea smerenie vicleană a unui bun creştin, care îşi ascunde lui însuşi răutăţile de care este sau ar fi capabil. Nu era o problemă de conştiinţă, cum insinua Caiafa, naşul ultimului copil pe care i-l dăruise nevastă-sa într-o vreme în care nu avea el nevoie de aşa ceva, de scutece şi urlete disperate la miezul nopţii, dar se împăcase cu ideea, mai ales că naşul, de cînd el îşi luase slujba în primire, aproape că se mutase la ei acasă, legăna copilul, îl alăpta cu biberonul, pentru că nevastă-sa nu avea lapte suficient şi apoi nu avea chef să i se lase sînii, era încă tînără, bună rău de tot la pat, ba chiar pasionată de jocurile nopţii, chestie care pe el îl cam sufoca în ultimii ani, aşa că era mană de la Dumnezeu acest sexagenar Caiafa, bărbat robust şi răbdător, după cum o dovedise, cu lăuzele şi nou-născuţii. Ignaţio era un bărbat de statură medie, dar cu fruntea generoasă, cum declara el cu modestie, semn că preţuia gîndirea introvertită şi studiul consacrat bestiarelor, sacramentariilor, breviarelor şi ceasloavelor - care erau destinate laicilor - dar în biblioteca lui se mai găseau texte şi tratate despre gramatică, medicină, cronici şi anale istorice, volume de poezie, de calcul, de coduri de legi, de canoane şi tabele astronomice şi toate acestea erau dominant religioase, cu ilustraţii şi ornate cu miniaturi savant executate de specialiştii antici şi medievali, pentru că întreaga lui structură intelectuală se limita cam pînă după Evul Mediu. Fugind din patul conjugal de lîngă frumoasa lui nevastă, se retrăsese în podul grajdului, unde îşi amenajase biblioteca şi locul lui secret de studiu, în care nu aveau ce căuta căţelele de muieri cu cururile mereu în flăcări, care nu aveau cum să priceapă parfumul unei cronici sau exuberanţa şi gestica personajelor biblice. De altfel şi nevastă-sa se ferea să se caţere pe scara aia de lemn aproape verticală, pentru că nu o interesau deloc hieroglifele lui bărbatu-său, cum zicea ea, amuzîndu-se, cu toate că îl iubea, pentru că era bun şi blînd cu ea, dar nu o interesa absolut deloc din ce cauză din acel cap de bou egipţian a evoluat în aleph-ul fenician, în grecescul alpha, pentru ca etruscii să-i deseneze forma graţioasă de literă de început a oricărui alfabet, romanii s-o cizeleze iar societatea modernă s-o modeleze de la Arial pînă la Zurich XCn BT, şi ar fi umflat-o rîsul dacă cineva i-ar fi spus că acea literă, inutilă cumva, “q”, s-a născut din hieroglifa egiptenilor pentru maimuţă. 
  
Caiafa era, pentru ea, nu numai vecinul şi naşul copilului ei, dar şi acel reazăm de care au nevoie femeile în viaţă, pentru că pe bărbatul ei, alături de care trăia liniştită, dar fără entuziasm, nu se putea baza întotdeauna. Pierdut în studiile lui care nu-i foloseau la nimica, o neglija luni întregi, iar ea fierbea la foc mocnit şi, cînd facea explozie, Caiafa îi lingea rănile sentimentale şi de cîţiva ani chiar o alinta cu rîvna lui potentă, iar ea recunoştea că se simţea bine cu el peste ea, era mare şi o rupea în două, era nebun după fundul ei, dar se ocupa şi de grădină, cosea iarba şi repara coteţele din curte, aduna poamele, toamna, făcea ţuică la cazan şi tăia porcul de Crăciun, iar copiii îl iubeau şi nu se puteau lipsi de el, iar cînd pe nenorocit îl apucau năbădăile şi se dedulcea cu muierile de prin alte sate, la ei în casă tristeţea era îngrozitoare, greu de suportat, pentru că nu mai avea cine să le înveselească atmosfera, să le spună glume, adesea deocheate, sau să înjure ca la uşa cortului, cu o fantezie ieşită din comun.  
  
Despre copilul abia născut, nici ea nu putea spune cu cine îl făcuse, pentru că intelectualul ei (calculase ea) avusese cîteva sclipiri de amorez înfocat tocmai în perioada în care ştia ea că se produsese minunea, iar tocmai în acea perioadă ea îi pusese la treabă, înfocată, pe cei doi bărbaţi, cu rîvna unei nimfomane, cum se considera ea însăşi uneori, cînd îşi revenea din încremenirea aia spirituală, în care parcă plutea de cîţiva ani, cînd se desprindea de realitate şi parcă asista la un spectacol cu măşti, care nici măcar nu o amuza.  
  
Sigur că toată lumea credea că tatăl este Caiafa cel înfocat, dar ea nu putea băga mîna în foc, însă îi convenea să persiste această ambiguitate, dar Caiafa, cu umor, îi declarase că nu-i pasă dacă el este tatăl copilului sau nu, pentru că tată este ăla care îl creşte, iar el se simţea în stare s-o facă, ceea ce era mai important decît actul însămînţării şi chiar se adeveriseră vorbele lui, pentru că se mutase la pătuţul copilului, nu dormea noaptea, îl legăna ore întregi, iar spre dimineaţă, cînd pruncul se calma şi respira liniştit, Caiafa se strecura lîngă “mămică” – după cum îi spunea el de cînd femeia născuse – o lua în braţe şi adormea liniştit, încălzindu-se de trupul ei de femeie tînără şi bună de prăsilă, care încă nu împlinise treizeci şi doi de ani. Ce femeie ... şolduri generoase, prelungi, craci care îl înnebuneau, mijlocel de cadînă, sîni de iapă tînără, gît delicat, bărbie voluntară, buze senzuale şi ochi avizi de iubire ...  
  
Ochii ei îl înnebuniseră pe el de cînd o adusese Ignatio acasă, cu vreo treisprezece ani în urmă, şi rîvnise la ea ani la rînd, în tăcere şi cu suferiţă aprigă, răstimp în care îl apucaseră dracii după orice femeie care i se părea lui bună de călărit cu ură şi cu iubire, cu răbdare şi cu înflăcărare ... iar în acest răstimp Ignatio făcea paşi mari în cunoaşterea scrierilor secrete, în studiul unghiurilor în care se înclină literele în emisfera sudică şi în cea nordică, în scrisul de la dreapta la stînga şi de la stînga la dreapta.  
  
Noua slujbă şi-o începuse cu un comentariu savant despre “Corabia răsturnată de chit” dintr-un bestiar din secolul al doisprezecelea, deşi antifonariile ar fi trebuit să-l preocupe, dar el găsea incitantă ideea să creeze o legătură, chiar şi ilogică, între cărţile de muzică destinate corului şi elementele de heraldică de pe vremea (pro) a(ni)m(a) a scenelor miniate de la încoronarea regelui Arthur, iar visul lui secret era să înfiinţeze un scriptorium în care să se folosească numai literele ornitoide şi antrofilocide, adică acele plutiri ale păsărilor graţioase sub forma ideilor şi a spectacolului de frunze şi flori din grădina ideatică a visului pur.  
  
Dar cu cine să se sfătuiască el, se gîndea adesea, cînd toţi prietenii lui erau ancoraţi în realitate cu bestialitate animalică, iar nevasta lui, o minune de femeie pe care o iubea şi, mai ales, o respecta cu fanatism, trecea de la un copil la altul fără nici un răgaz şi nu-şi mai vedea capul de treburi şi de aceea socotea el că prietenul Caiafa, naşul adică, era mană cerească, boierie curată, are dreptate cucul cînd îşi depune oul în cuibare străine, dar aici nu era vorba despre acest egoism de care pasărea nici măcar nu-şi dă seama, nici de acel instinct de conservare al speciilor, ci de acea cauză nobilă în numele căreia orice cercetător trebuie să i se dedice cu trup şi, mai ales, cu suflet. De aceea, cînd auzise că sexagenarul Caiafa a fost găsit mort într-un sat din apropiere, se închinase îngrozit şi în acelaşi timp şi disperat. Murise Caiafa? Cum? De ce? Asasinat? Moarte naturală? Dumnezeule! 
  
21 
  
VALOAREA LUI ZERO 
  
Afară este o vreme de groază. Urlă viforniţa ca lupii flămînzi lîngă staulul oilor. Mancuse se uită pe fereastră, apoi oftează. Nu mai sînt lemne şi el trebuie să iasă din casă, ca să le aducă de la magazie.  
  
Cîinele l-a simţit şi latră. Nu-i destul de cald în casă?! se întreabă el, dar Estera nici nu clipeşte. S-a cuibărit între perne ca o căprioară. Au trecut trei luni de cînd a murit Caiafa, zice Mancuse; şi îmi lipseşte, zău că îmi lipseşte. Oftează, apoi: da' de nevastă-sa ce să mai zic; femeie tînără, rămasă văduvă. Apoi rîde. Nenorocitul. Nici văduvă n-a reuşit s-o lase, că e măritată ... da' n-are bărbat. 
  
Pe masă este un plic portocaliu. L-a primit de vreo patru zile, dar n-are curajul să-l desfacă. Universitatea din Roma i-a răspuns la cererea de brevetare a teoriei lui despre evoluţia Universului. Dar ce scrie acolo? De ce să rişte? Dacă a fost refuzat? Aşa, mai are o speranţă. Speranţă la plic, ha!  
  
Se priveşte atent în oglinda de pe perete. Estera zîmbeşte. Ce ai?! se miră el; am început să fac burtă? Nu, da' eşti caraghios ... nu ţi-ai scos haina, nici cravata ... Se oprise din dezbrăcat după ce îşi scosese pantalonii.  
  
N-avea de gînd să plece nicăieri, dar se gîndise că, în clipa în care va desface plicul cu confirmarea lui ca savant de cele mai înalte foruri ştiinţifice, să nu arate ca un căruţaş. Şi uitase ... se uitase pe sine însuşi numai în izmene şi cu cravata la gît.  
  
Cîinele lătra în curte.  
  
Of! s-a opintit el; n-am curaj să deschid plicul.  
  
Te ajut eu, a şoptit ea, dintre perne. Sau mai bine ai veni în pat. Mi-e dor de tine, savantul meu mic.  
  
Taci, fă! a şoptit el, zîmbind ca la o aducere aminte. E mai grav. Nu curajul îmi lipseşte, ci hotărîrea. Ce să fac? Să mă hotărăsc să am curaj?!  
  
Ce mai zici şi tu?! s-a mirat Estera şi a închis ochii. Să ştii că am răbdare ...  
  
Ba bine că nu, a gemut Mancuse printre dinţi. Viitorul meu e în joc, nu al tău.  
  
Care viitor?  
  
Ah, sînt tîmpit ... un cretin, asta sînt, pentru că, dacă mă gîndesc bine, conform teoriei mele, viitorul este tocmai extensia intrinsecă sau extrinsecă a ...  
  
Mancuse o privi pe sub gene. Ştii ceva, nevastă? Află că sînt idiot. Pe mine nici nu mă interesează părerea acestor oameni, pentru că, în cele din urmă, ideile mele se vor înregistra singure în acea memorie universală a umanităţii, după cum am constatat eu din suprapunerea neuniformă a particulelor fără sarcină electrică ...  
  
Cum adică?! s-a mirat Estera, ea fiind auditoriul de care avea nevoie savantul ei, căruia numai geanta diplomat îi mai lipsea din mînă, pentru ca imaginea să fie convingătoare.  
  
Păi, uite, s-a ambalat Mancuse. E un nonsens ambiguu ... sau o ambiguitate fără sens ... sau, uite cum stăm ... atomul, electronul, neutronul ... atomul e Universul, electronul este soarele şi neutronul este planeta ...  
  
Care planetă?! s-a mirat Estera şi apoi a rîs de prostia pe care tocmai o debitase. Nu mă lua în seamă, a şoptit ea, sfioasă.  
  
Sau să luăm axa numerelor, a continuat Mancuse, parcă fără să o audă ... minus infinit, zero, plus infinit ... minus cu plus ... zero ... adică viitorul anulează trecutul iar trecutul, care se preface că generează viitorul, de fapt îl neantizează ... şi ce înţelegem de aici? Că trăim o iluzie absolută ... că, de fapt, trăim mereu în clipa zero ...  
  
Mancuse se entuziasmase.  
  
Uite cum se explică teoria mea, a continuat el. Universul, femeie, se naşte continuu din el însuşi şi tot în clipa aia şi moare, înţelegi? Numai că totul se petrece atît de repede, încît nici el însuşi nu-şi dă seama de ce păţeşte ... şi, cu toate astea, există un anumit echilibru între naştere şi moarte, un fel de pendulare ... şi atunci spirala aia atît de savant invocată nici măcar nu există, a fost numai o presupunere, o supoziţie, pe care s-a încercat explicarea ...  
  
Cîinele lătra din ce în ce mai tare. Mancuse a aprins lumina afară. Vijelia se înteţise iar. 
  
O fi cineva la poartă, a presupus Estera. 
  
O fi Caiafa, a zis, trist, Mancuse ... N-am fost eu prieten cu el, dar îl regret ...  
  
Şi Ignaţio? a zis Estera. Cu el ce-o mai fi? 
  
Nimic, femeie. Nu mai vrea să coboare din scriptorium ... Biata lui nevastă a chemat pompierii, dar Ignaţio desena atît de frumos, încît băieţii s-au emoţionat şi l-au lăsat în pace ... şi nevastă-sa i-a luat scara ... să crape şi ăsta, nenorocitul, că toţi m-au lăsat singură ... şi s-a dus la sfat, la primar, să-l roage să-i găsească bărbat ...  
  
Ei, da! a rîs Estera. Cred că te amuzi pe seama mea ... Cine o să creadă o asemenea gogomănie?!  
  
Mancuse s-a apropiat de masă, a luat plicul, încet, cu delicateţe şi l-a mirost. N-are nici un rost, şi-a zis el, sau poate că vorbea cu voce tare; orice răspuns aş primi, mi-e egal, zău aşa ... minus infinit cu plus infinit, zero ... mereu zero! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
parfumul papusilor de portelan - cap 19-21 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 432, Anul II, 07 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!