Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 412 din 16 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN CAP 15-18
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
15 
  
ANOTIMPUL POAMELOR 
  
Cam pe la jumătatea lunii august, cînd aerul încă se zvîrcoleşte fierbînd sub dogoarea nemiloasă a soarelui şi merele încep să cadă de pe crengi, deşi nu le-a venit încă timpul să fie culese, încă nu s-au îndulcit şi mai sînt acrişoare, sus, la mal, cum zic văgăunenii, prin poieniţele binecuvîntate de Dumnezeu, încep să se înnegrească murele, care sînt mari şi plesnesc de sevă.  
  
Copiii şi femeile încep să urce la mal cu noaptea în cap, ca să nu-i prindă vipia amiezii pe drum şi, cînd coboară, au găleţile pline cu poamele pădurii ... S-a copt fînul, oamenii îl cară pe înserat, pe răcoare, cu căruţele, şi îl aşează în căpiţe, cămările încep să geamă de sacii de cartofi şi de funiile de ceapă atîrnate pe grinzi la uscat, borcanele pîntecoase cu dulceaţă dormitează cuminţi pe rafturi, gogonele s-au acrit, gospodarii se pregătesc de iarnă; deja noaptea cade roua, iarba e udă, uneori e chiar frig şi trebuie să-ţi pui un pulovăr; bine, cel puţin, că aici nopţile nu sînt ca cele de la Bucureşti ... ani de zile, în luna august, a trebuit să plec din acel ocean de asfalt, din care dogoarea izvora cu răutate la căderea serii, făcînd parcă aerul mai irespirabil decît în timpul zilei.  
  
În curînd se vor coace coarnele, acele fructe roşii, lunguieţe şi dulci, cînd sînt coapte bine, din care se prepară cornata, o băutură ideală pentru digestie şi pentru vitaminizarea organismului în primăvară şi va începe culesul prunelor, pentru care s-au şi pregătit butoaiele, ca să fie puse la macerat pentru ţuică.  
  
Ceea ce mă miră cel mai tare e faptul că văgăunenii nu usucă prunele pentru iarnă şi nici nu le afumă, cum fac gorjenii ... dar, mă rog, fiecare ţinut cu obiceiurile lui.  
  
Viaţa, în regiunile de deal şi, mai ales, de munte, este grea. Nu trec troleibuzele pe stradă din zece în zece minute, oamenii parcurg kilometri întregi pe jos, ca să se ducă la coasă, la prăşit sau la magazin, pierd mai mult timp cu aceste deplasări decît orăşenii şi, cu toate astea, zilele la ţară sînt mai lungi şi mai împlinite, mai senine şi mai destinse, stresul marilor aglomerări urbane este o noţiune inexistentă, nimeni nu se plînge de nimica şi au aerul că sînt fericiţi, pentru că ştiu să fie fericiţi, ei sînt stăpînii dealurilor aşa cum păsările domină cerul cu zborul lor ireal de lin, cunosc secretul florii fînului şi au semnelor lor după care ştiu cu exactitate cînd va ploua sau nu. 
  
Carina a împlinit doi ani şi trei luni, are părul auriu şi creţ, ochii mari, albaştri, şi e voinică. Bunica umblă după ea prin curte cu sandalele în mînă, dar ei îi place desculţă.  
  
Max, cîinile ciobănesc, se ţine după ele, dînd din coadă. Cînd intră în bucătăria de vară, de lîngă casă, bunica îl goneşte aruncînd cu apă în el. O aşteptăm cu toţii pe CrisLi, care e pe drum, vine de la Bucureşti cu taxiul. Am deschis deja porţile de la stradă, ca să urce cu maşina pînă în faţa casei. Sînt vreo şaptezeci de metri pînă la intrarea în curte şi, dacă mă duc de două ori pe zi pînă acolo şi înapoi... Carina o simte şi începe să ţopăie: “Mama mea!” 
  
CrisLi coboară din maşină. Şi-a cumpărat o rochiţă aurie, mulată pe trupul ei delicat, de minionă. Cînd îmi sare în braţe, o prind din zbor şi o strîng la piept, copleşit de iubire. Cine ştie ce este iubirea?! Nu există o definiţie, dar eu ştiu că, pentru ea, mi-aş da şi viaţa, în orice clipă, şi nu aş trăda-o pentru nimic în lume. 
  
Carina ni se încurcă printre picioare. CrisLi o ridică şi ea ne prinde cu braţele pe după gît, pe amîndoi, strivindu-ne într-o îmbrăţişare pătimaşă. Familia noastră. Dincolo de noi este lumea, cu freamătul ei tăcut, dar nouă nu ne mai pasă de nimic în acele clipe, noi sîntem, pentru o fracţiune de secundă, eterni.  
  
CrisLi respiră adînc. Ce miresme, zice ea. 
  
Miresmele florilor, ale fînului şi ale poamelor de pădure. Vîntul adie lin prin frunzele salcîmilor. Toată ziua am muncit prin curte. Am tăiat toţi puieţii de salcîm, care ne înnebunesc în fiecare an, şi uneori glumim pe ideea că, dacă un savant ar încrucişa merii ionatani cu salcîmii, am avea mere în luna mai şi, în plus, n-ar trebui să ne mai îngrijim de ei, pentru că ar răsări peste tot, ca bălăriile cele rele. 
  
Îi plătise ea şoferului şi acesta i-a cărat pungile imense, pline cu cadouri ca, de exemplu, sandale pentru mine, măsura patruzeci şi unu, cînd eu port patruzeci şi doi, da' lasă, zice ea hotărîtă, că le schimb eu, şi mai stau şi acuma în pungă, spînzurate într-un cui din camera de haine, unde le-a pus că să nu le uite, dar aşa este ea, şi de aceea o şi iubim pentru că, pînă la urmă, şi eu mă trezesc la magazin fără banii pe care i-am pus în portofel, pe care l-am pus pe sobă, ca să nu-l uit şi să nu mă trezesc la magazin fără bani. 
  
O iau pe sus şi intrăm în casă. Pungile de plastic zac pe jos. Carina, care ştie că mama îi aduce cadouri, a şi început scotoceala. Rochiţe, bluziţe, fundiţe, brăţări, pantofiori, bikini şi tot felul de astfel de cadouri, care au fost cumpărate pentru mine, zice ea, ca să mă bucur eu, apoi îşi aminteşte că nu am palton, da' lasă, că merge ea cu mine şi o să-mi cumpăr.  
  
Sigur că, după gravitatea cu care mi-a făcut această promisiune solemnă, face o mutriţă de fetiţă prinsă cu degeţelul în borcanul cu miere şi o pufneşte rîsul.  
  
Carina se tăvăleşte printre lucruri, le duce pe pat, i le arată bunicii, le aranjează, le împătureşte şi se chinuie să-şi pună pe ea toate rochiţele, ca şi cum ar fi o ceapă. 
  
O iau pe CrisLi şi ne ducem în dormitor. Îşi scoate rochiţa şi rămîne în bikini. Ce sîni micuţi are, ce şolduri şlefuite, ce arcuire graţioasă a pîntecului în jos, spre coapsele ei puternice, de femeie tînără, care ascund, ca într-o tainiţă, acel sipet cu miracole al lumii, de unde izvorăsc viaţa şi iubirea, visul şi fericirea ...  
  
“O fată frumoasă e 
  
o închipuire ca fumul, 
  
de ale cărei tălpi, cînd umblă, 
  
s-ar atîrna ţărîna şi drumul.” 
  
Crisli s-a lipit de mine şi şi-a culcat obrazul pe pieptul meu.  
  
Ce-i asta?! mi-a şoptit. Îl iubeşti şi tu pe Lucian Blaga? 
  
Am zîmbit şi am strîns-o la piept cu disperare.  
  
Ştiam că e topită după Lucian Blaga, poate şi pentru că zăpada făpturii ei ţinea loc de cuvînt, îmi plăcea să fac această comparaţie, dar nu bănuiam că ea credea că mie nu îmi place. Uite cîte lucruri nu ştiam încă unul despre celălălt.  
  
Dar pentru ce este făcută eternitatea? i-am zis şi ea a rîs, răsfăţîndu-se. 
  
Du-te încolo, rîzi de mine ... Parcă spuneai că eternitatea este făcută ca să înveţi limba germană. 
  
Nu eu am zis asta, ci o prietenă din Berlin, Gloria, care lucra la Uniunea Scriitorilor din fostul Berlin de Est. Cînd eu treceam dincolo, cu metroul, chiar şi de cîte două ori pe zi, ea era tristă, pentru că avea o mătuşă dincolo de zidul acela de tristă amintire, pe care nu putea să o viziteze decît odată la cîţiva ani. Întotdeauna luam metroul din Alexanderplatz, în Friedrichstrasse treceam prin pasajul păzit cu străşnicie de poliţiştii din est, pentru că dincolo de bariera virtuală, trasată de cozorocul ofiţerului, nu mai era nimeni, vestul îşi vedea de treabă, Poarta Branderburg tăia bulevardul ce trecea pe sub ea ca pe un salam, în est se numea Unter den Linden, dincolo, spre Tiergarten, Strase des 17, Juni., mai era o staţie, Bellevue, cred, şi apoi urma Tiergarten, unde coboram, îmi cumpăram un pachet de Kent, ziarele fără seceră şi ciocan, şi apoi, cu un taximetru, mă duceam în Grunewald, unde aveam un prieten.  
  
Dar de cele mai multe ori mă plimbam prin Kurfurstendamm, unde admiram la nesfîrşit “Sula Kaizerului”, cum îi ziceau berlinezii, o catedrală lovită de bombe în cel de-al doilea război mondial, care era doar parţial renovată, ca pe un fel de aducere aminte dureroasă a ororilor din acele zile cînd aliaţii le bombardau oraşele, iar lîngă ea era ridicată o clădire modernă, pătrăţoasă, din sticlă, iar peste drum de Europa–Center era piaţa cea mai cosmopolită din lume, cu fîntîni arteziene şi magazine superluxoase.  
  
Bineînţeles că eu cunoşteam Berlinul din romanele lui Erich Maria Remarque şi, cînd mă plimbam pe străzi, aveam impresia că trăisem acolo dintotdeauna. 
  
Pictasem o icoană pe sticlă, “Finit lamentatio”, în care reinterpretasem scena din Biblie cu ispitirea lui Adam. Mie nu mi se părea potrivit şarpele în povestea asta, aşa că, amintindu-mi şi de celebra scenă de pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican, pictată de Michelangelo Buonarotti, în care Eva stă ghemuită în genunchi cu gura la nivelul acelui hulit organ al lui Adam, cu care se zice că a păcătuit umanitatea, am pictat ieşind dintre frunzele copacului acel instrument al incitării la păcătuire.  
  
Dacă şarpele poate fi simbolul falic, mărul zemos devine fructul în care îşi înfige bărbatul dinţii, ca în poezia lui Arghezi, “Rada”: “Şi-a dezvelit sărind / Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia / Unui giuvaer, de sînge. / Ai pune gura şi-ai strînge .”  
  
Nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine. 
  
Povesteşte-mi, ce mai e prin Bucureşti? 
  
Praf, fum de la ţevile de eşapament, gunoaie, aglomeraţie, zgomot ... Doamne, ce linişte este aici! “Atîta linişte-i în jur, de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună.” Am bătut tot oraşul, am făcut cumpărături, am mîncat o pizza, am trecut pe la Iliria ...  
  
Şi a tăcut, îngîndurată. 
  
Ce mai face? am întrebat-o, deşi amîndoi ştiam care este părerea mea despre femeia aia, de care nouă ne-a fost milă cu vreun an în urmă. Eu o ştiam mai demult, avusesem cîteva afaceri cu bărbatul ei, care era un tip dintr-o bucată, aşa că, într-o zi, cînd am întîlnit-o pe stradă, i-am prezentat-o pe CrisLi.  
  
Iliria era tulburată, avea un aer pierdut, era agitată, vorbea dezlînat şi, cînd ne-a spus că îi murise bărbatul în braţele ei, nu cu mult timp în urmă, ni s-a făcut milă de ea, mai ales că avea şi o fetiţă de vreo doisprezece ani, şi am invitat-o la noi, ca să vorbim, mai ales că, ne-am dat seama imediat, din cauza nebuniei ei de moment, era evitată de prieteni, dacă avea!  
  
Îmi aminteam, de nopţile unei veri trecute în care nu puteam dormi de căldură, bani nu aveam să plecăm din Bucureşti, aşa că Iliria venea pe la noi, beam bere şi ea îşi descărca sufletul, ca la psiholog, iar poveştile ei mă înfiorau, pentru că erau monstruoase prin tragismul lor. Soţul ei ... amanta care le venea în casă ... bănuieli, suspiciuni, teroare ... o ţinea închisă în dormitor, cu lumina stinsă, fetiţa lor era mică, iar decedatul se uita la televizor ... bătăi care o învineţeau, scandaluri, urlete, ură ... “Doamne, mai bine că a murit!” a zis ea odată, obosită fiind de noaptea infernală, care parcă nu se mai termina. 
  
Este nebună de legat. Vorbeşte continuu ba despre bărbatul ei, ce minunat, ce soţ, ce tată, ce-o mai iubea ... ce artistă este ea, croitoreasa ... ce mofturi face cu clientele ... ce bărbat minunat este fostul ei amant, dar ăsta de acum ... care o divinizează, îi sărută picioarele ... apoi se enervează pe fiică-sa ... balabustră, ai morcovi în buci ... sugi cariciul ... stai noaptea cu golanii pe străzi ... îi e silă de curve, cică o întinează ... ne uitam amîndouă la televizor, pe fiică-sa o trimisese să cumpere bere dar, după o oră, fata era tot în camera ei, nu se mai duce, dragă, să ia bere?! m-am mirat eu, s-a enervat iar, du-te dracului, balabustră, după berea aia ... dragă, să n-o rogi pe suge cariciul asta de fie-mea să cumpere ceva ...  
  
La televizor poliţia romînă se lupta vitejeşte cu vreo patru fete, pe care le prinseseră pe bulevard acostînd bărbaţi ... una dintre fete s-a smucit din mîinile ofiţerului ... du-te, mă, de-aicea! a ţipat fata ... slabă, amărîtă, cu o rochie ca vai de ea ... eu am doi copii acasă, care mor de foame ... postul de televiziune, particular, relata “No coment!” scena, iar Iliria a început să ţipe, isterizată: “Aşa le trebuie ... să se ducă dracului la muncă ... nu să dea cu p ... zda pe stradă după sulă ... ”  
  
Stai puţin, am calmat-o eu, nu ai înţeles ... fetele astea nu au nici o şansă ... unde să găsească de lucru? Nu au şcoală, nu au meserie ...  
  
Da' ce cariciul meu au făcut pînă la vîrsta asta?  
  
Eram stupefiată! Lui CrisLi îi tremura vocea de emoţie şi se făcuse şi mai mică în braţele mele. Iliria, a continuat ea să-i spună, fetele astea nu au nici douăzeci de ani ... În urmă cu zece ani, la revoluţie, aveau zece ani şi de atunci, de cînd viaţa a luat-o razna, nu s-a mai ocupat nimeni de ele ... Părinţii şomeri, foametea, chiriile, întreţinerea enormă de la bloc ... au ajuns oamenii să regrete dictatura ...  
  
Îi faci apologia lui Ceauşescu? a urlat ea.  
  
Nu, Iliria, drama este alta ... Trecerea de la un sistem social bine definit, la altul, necunoscut, violent, anarhic, în care legea este profitul cu orice preţ, pentru că altfel orice afacere în care ai investit bani moare ...  
  
Mă piş pe comunişti, fă! urla ea, isterizată ... ca şi pe ăştia, care mi-au omorît bărbatul ...  
  
Ideea ei fixă era că bărbatul ei a murit din cauza stresului. Avînd o funcţie importantă la un minister, îi dăduse o aprobare unui individ care, după vreun an, pentru că nu a avut inspiraţia să cotizeze la partidul de bloc, ce îşi ţinea Conferinţele Naţionale în spălătorie şi, cu toate astea, a cîştigat alegerile, a intrat în vizorul şmecherilor de la putere. Indirect, a fost luat la întrebări şi bărbatul ei, care îi dăduse individului aprobarea aceea cu buculuc şi, de aici, susţinea Iliria, de la stres şi teroare, i-a cedat inima şi a crăpat! 
  
Am săruta-o pe CrisLi cu blîndeţe pe frunte, ca pe un copil. Eram fericit că pot s-o apăr de răutatea lumii. 
  
Nu te mai gîndi la femeia aia ... Şi-a stricat singură viaţa ... eu nu cred în poveştile ei ... cred că era cicălitoare, agasantă, rea, obositoare, infatuată, perversă, troglodită ... mai ştii tu vreun cuvînt care s-o caraterizeze? 
  
Dumnezeu cu mila, am zis eu. Sînt oameni care nu ştiu să fie fericiţi ... Ieri am intrat în vorbă cu un bărbat în staţia de autobuz ... Avea vreo optzeci şi ceva de ani, dar se ţinea bine, fusese la fiica lui, să îi îngrijească grădina ... A început să-mi povestească de ce era trist.  
  
Am rîs. Doamne, CrisLi, mi-am amintit o scenă petrecută cu vreo douăzeci de ani în urmă ... Eram în Ardeal, într-un oraş, cu fostul meu socru, Dumnezeu să-l odihnească! El cumpăra ceva dintr-un magazin şi eu am rămas afară, pentru că fumam şi, oricum, nu-mi place să bat magazinele ... De mine s-a apropiat o bătrînică simpatică, genul acela de femeie care umblă toată ziua prin oraş şi se întreabă dacă se ducea sau venea de la piaţă ... sigur că bancul are şi o altă conotaţie ... cu preţurile astea, plasa bătrînicii rămîne mereu goală, aşa că nu mai ştie nici ea pe unde umblă ... şi bătrînica aia m-a apucat de un nasture cu mîna ei plăpîndă şi tremurătoare şi a început să-mi povestească ceva în limba maghiară.  
  
Eu eram prieten cu Laszlofi Aladar, un poet maghiar de la Cluj, dar nu ştiam ungureşte. Dar, pentru că bătrînica, din cînd în cînd, făcea o pauză şi mă privea cu ochii ei mici şi blînzi, dădeam din cap şi o încurajam: “Ighen!” şi ea, pentru că îi dădeam dreptate, continua să-şi verse necazul cu o şi mai mare însufleţire ...  
  
Discuţia aceasta a durat vreo douăzeci de minute, iar fostul meu socru, cînd am plecat de la piaţă, mi-a zis pe drum: “Şi ziceai că nu ştii ungureşte, mă!” Şi i-am răspuns şi lui: “Nemtudom romano!”  
  
Adică, ce dacă nu ştiam ungureşte? Bătrînica aia avea ceva pe suflet şi simţea nevoia să-şi spună of-ul cuiva, ca să nu înnebunească, iar eu ce-ar fi trebuit să fac?! S-o scuip în ochi pentru că nu vorbea romîneşte în Romînia?! Să-i fac teoria imposibilităţii comunicării?! Există criterii naturale în determinarea fenomenelor? Ce căutăm noi? Adevărul! Gîndirea se foloseşte de experienţă şi, pînă la urmă, importantă este doar atitudinea în faţa adevărului, a oricărui adevăr, din partea oricărui sistem operaţional în lumea ideilor arhetipale, nu adevărul în sine.  
  
Adevărul este nicăieri, Dumnezeu este o ficţiune şi, cu toate astea, legile lui sînt purificatoare. Atît! Altceva nici nu accept, de la nimeni. Iar hazardul nu există, ni-l construim noi, metodic, din cărămizile ipotetice şi dizolvante ale cunoaşterii lipsite de conţinut. Punct! Gata cu filozofia! 
  
CrisLi a rîs. Eşti ca un taur cînd te ambalezi. Să ştii că n-am înţeles nimic din ce-ai zis. 
  
Nici nu e nevoie! i-am spus, calmîndu-mă; mă abţin să nu fac zob toate filozofiile care nu se află în relaţie cauzală. Din punct de vedere extrasenzorial ...  
  
CrisLi mi-a pus palma pe gură şi s-a răsucit peste mine, punîndu-şi capul pe umărul meu. 
  
Continuă povestea cu bătrînul ... era interesantă ...  
  
Nu era încă nimic interesant, am zis eu. De-abia urmează. Ştii, mi-am amintit brusc, privindu-i bătrînului faţa ridată şi fruntea apăsată de grijile zilei de mîine, de lucrarea lui Kant: “De l'usage des principes theologiques” ...  
  
Treci peste peşte ... a şoptit ea, sesizînd agonia sufletului meu filozofic în lupta pentru purificarea senzorialităţii, care este paradoxală şi, mai grav, iluzorie şi, creînd un joc de cuvinte, care îmi sugera că fabricasem un edificiu lingvistic monstruos, o frază aiuritoare şi lunecoasă, pe care ea n-o accepta, pentru că ocolea povestea în sine şi, în schimb, încerca s-o interpreteze speculativ. 
  
Ai dreptate, bat cîmpii ... Ştii care era durerea lui? Că a trăit o viaţă lîngă o femeie, pe care a iubit-o cu disperare, dar care era ciufută. Alt cuvînt nu găsesc în clipa asta. Femeia lui n-a avut puterea să se bucure de nimic, cum nu se bucură nici acum, cînd a lăsat-o memoria şi o confundă pe fiică-sa cu o nepoată. Dacă nu era apă caldă, se supăra, dacă ploua era nefericită, dacă ieşea soarele murea de ciudă că nu e răcoare ... nimic nu a mulţumit-o, toată viaţa, dar bietul om, care a fost terorizat de capriciile nevestei sale timp de cincizeci de ani, şi care a iubit-o, are grijă de ea, o îngrijeşte, o ocroteşte, însă regretă că nu i-a dat şi lui Dumnezeu o femeie care să se bucure de viaţă ... o proastă acolo, o fufă, o curulină, o terfelină, o galinacee, o împieliţată, o matracucă, o zănatecă ... orice fel de femeie, pînă la urmă ... pentru că nevasta lui n-a fost o femeie, ci o ciumă dotată cu păsărică, pe care el a iubit-o ca un masochist ...  
  
Pe păsărică?! s-a mirat CrisLi şi a izbucnit în rîs. 
  
Carina se mîţîia pe lîngă noi. 
  
Hai să-ţi dau să mănînci, i-am zis. Avem şi caş proaspăt ...  
  
16 
  
UNSPREZECE SEPTEMBRIE 
  
Vascodagama se trezise de dimineaţă înăbuşit de dorinţa aprinsă de a sări gardul în curtea Afroditei, de a năvăli peste ea, peste trupul ei fierbinte de femeie tînără şi cu fundul mare, deşi frumoasa lui vecină era slabă şi deşirată, cu sînii abia schiţaţi şi cu şoldurile nedezvoltate, dar în mintea lui de crai bătrîn Afrodita trebuia să fie ca un portocal înflorit, iarba era udă de rouă, nopţile erau reci, iar el ieşise turbat din căldura casei şi se înfiorase de răceala care îi sporea tensiunea interioară, se proptise cu fruntea de gardul jilav, ca să urineze, imaginîndu-şi cum o să sară peste trupul ei plin de moliciuni şi blestemîndu-se pentru încăpăţînarea cu care refuzase să-i repare gardul, de parcă ar fi trebuit să-i dreagă onoarea pe care i-o terfelise porcul lui cînd îşi vîrîse rîtul de neam prost printre ulucile alea putrezite, bată-le să le bată! 
  
Dar în el fierbea sîngele gladiatorilor hrăniţi cu ciorbe pregătite din sînge de taur şi mirodenii orientale, ca să-şi sfîşie partenerul de luptă în arena morţii, fără teamă şi fără milă, în ovaţiile plebei, care asta şi voia, panem et cicensis, de parcă astăzi ar fi altfel, nu s-a schimbat nimic, patricienii se preumblă cu Mercedesurile, Mercedes cu contele de Monte Cristo, bietele puştoaice, cu pîntecele inocente înfiorate de iubirea aia oarbă şi nemiloasă, care îşi află împlinirea într-un viol, cel mai adesea, regretat mai tîrziu, încă mai visează la vreun Făt-Frumos generos şi tandru, dar realitatea, mama ei!, gemea Vascodagama urinînd parcă la nesfîrşit, este după gard! 
  
Un cîine începuse să hămăie, ce plăcere mai au şi javrele astea, se înţepenesc pe picioare şi, cu boturile ridicate la luna mare ca un cur de muiere, încep să urle, să schelălăie şi să latre, pînă cînd se aprind luminile prin case, poveştile circulă ziua în amiaza mare peste puntea cea purificatoare de conştiinţe, se zice că a venit ursul să bea apă, da' mai încolo de sat n-avea rîul apă, aşa-i?! n-ai auzit cîinii?!, mama-voastră! gemea Vascodagama, imaginîndu-şi scena, ce urs, amărîţilor, cînd urinez eu se clatină turnul din Pisa, adică se pisa Vascodagama, nemernicilor ... şi, cu un oftat licenţios, şi-a scuturat-o şi şi-a revenit pe propriile lui picioare, încordîndu-şi gîtul şi împingîndu-se cu fruntea în gard, ca să-şi revină la acea verticalitate demnă a bipedului. 
  
Afrodita, auzind cîinii în somn, se ridicase din pat şi aprinsese veioza. Doamne, ce vis avusese. Un coşmar! Valuri de praf uriaşe se repezeau peste cerul senin al dimineţii. Era pe undeva prin continentul ăla de peste Oceanul Atlantic, stătea la o fereastră la etajul şaptezeci şi ceva al unui zgîrie-nor de vreo patrusute de metri, mînca o prăjitură cu frişcă şi era nervoasă pentru că, din cauza prafului, nu mai putea să vadă Statuia Libertăţii, simbolul absolut al absolutului, cum îi zicea ea, şi nici Manhhatan-ul în inima căruia ajunsese, tocmai ea, să se lingă de frişcă pe degete, cînd a auzit cîinii şi inima i s-a zbătut în piept de emoţie ca un ied. Păi, da! a pufnit ea şi şi-a strîns nervoasă cămăşuţa de noapte în jurul coapselor. Cu o mînă a dat perdeaua la o parte şi a privit afară, în lumina ceţoasă a dimineţii, zărindu-l, după cum bănuise, pe animalul ăla de vecin al cărui porc îi rupsese gardul, scuturîndu-şi ştrolomeacul ... dar imaginea ultimă i-a sfîşiat viscerele şi o dorinţă înnebunitoare a făcut-o să bată cu putere în geamul care a zdrăngănit ca un ecou al dorinţelor ei. Bărbatul o zărise şi el şi încremenise în acea postură, ca un pompier cu furtunul desumflat, pentru că i s-a terminat apa din cisternă. Dar şi-a revenit imediat, şi-a plecat fruntea de taur şi, cu o izbitură, a trecut printre scîndurile ce s-au împrăştiat în toate părţile, a urcat cele două trepte de la intrare, a smuls uşa din ţîţîni şi a năvlit peste Afrodita care, de uimire, nici n-a mai apucat să înţeleagă ce i se întîmplă, oricum, pentru ea nu mai avea importanţă, mai ales că îşi dorise să i se întîmple una ca asta odată şi-odată, aşa că, s-a lăsat aruncată pe pat, mototolită şi pipăită, suptă şi arsă de muşcături turbate, umplută de salivă şi sfîşiată de degetele bărbătului, care o explorau fără milă, prin toate cotloanele trupului ei de femeie ce ducea lipsă de aşa ceva cam de multă vreme şi, cînd măgarul a încălecat-o hoţeşte, ea a gemut şi i-a şuierat în ureche: Încet, animalule, ca mă crăpi în două ...  
  
Şi, brusc, scuturată de un tremur nimicitor, i s-a abandonat cu disperare, agăţîndu-se de ceafa lui transpirată ca de ultima ei şansă din viaţă, simţindu-se ca un naufragiat ce se agaţă pe întuneric, orbit de valurile sărate şi reci, cu o ultimă sclipire disperată sub pleoape, de un colac de salvare, iar Vascodagama, simţindu-i parcă fragilitatea sufletească, s-a rostogolit încet pe-o parte, cu simţurile potolite şi a prins-o în braţe, strîngînd-o lîngă el cu un gest ocrotitor ...  
  
Of, Afrodito ... ce neam de oameni mai sîntem şi noi ... ea scîncea fericită la pieptul lui; ştii tu ce am eu în suflet, femeie? Cine poate să ştie una ca asta ... pînă acuma n-am bănuit nici eu că eşti, femeie, ca un puf de păpădie, te credeam împietrită şi seacă, da' ce floare de cîmp sensibilă mai eşti şi tu ... Ştii tu, fată, că te poţi preumbla pe cîmp tîmpit de atîta frumuseţe cîtă îţi tulbură privirea ... floricele roz, albe, lila, galbene şi plumburii ... valuri-valuri de flori, curcubeie revărsate prin iarbă, ţipete blînde de bucurie, simfonii susurate la apusul soarelui, greieri şi cosaşi ţopăind prin iarbă, petale sfioase ca un sărut emoţionant, mă plimb pe cîmp, fato, şi sufletul meu arde de un dor nestins, ca de o beţie al cărei rost nu-l pricepe decît sufletul unui bărbat ... uneori disperat, alteori fericit ... o, voi, femeile, nu ne înţelegeţi abisul din suflete, nevoia noastră disperată de tandreţe ... dar ce-ţi spun eu ţie toate astea, nopţi întregi am bolborosit blesteme de unul singur, mugind prin casă ca un taur, la gîndul că, la cîţiva metri de sufletul meu, este căldura făpturii tale.. eu sînt neam de navigatori ... dacă nu mă crezi, află că dealurile nisipoase din jur ascund carene de nave greceşti şi scoici sidefii, pe aici au fost, cu milioane de ani în urmă, oceanele lumii, s-a mai răvăşit puţin faţa pămîntului şi iată-ne pe noi, navigatori destoinici, mulgînd vacile şi cioplind putineie pentru unt ...  
  
Afrodita rîdea prin întuneric, adunată toată în el, cu spaima de a nu se mai da dusă din acel cotlon în care se simţea apărată şi fericită. 
  
Da' tu ce tot zici, bărbate? Eu cum crezi că zăceam aici în pat cu mîinile adunate între coapse, făcută covrig şi tînjind după tine?! 
  
Da' nu-s cam bătrîior pentru tine, femeie? 
  
Afrodita a pufnit, amuzată: 
  
Ce tot vorbeşti tu, bărbate? Bătrîior, auzi! Să nu mă amăgeşti tu pe mine cu scornelile astea ... Da' ce, un bărbat se măsoară după vîrstă? Ba după suflet ...  
  
Şi i-au dat lacrimile. Le simţea cum îi curg pe obraji, două rîuleţe minuscule, care îi crestau obrajii ... Era tînără ... ei, da, a fost şi ea tînără, deşi nici acuma, la aproape patruzeci de ani, nu se simţea anchilozată; terminase croitoria şi fusese repartizată la un atelier de cămăşi bărbăteşti şi, cînd lucra la maşină, concentrată pe cusăturile delicate, visa ameţită un bărbat care să merite să îmbrace truda fiinţei ei fragile ca un porţelan, care să-i iubească sfîrşeala trupului, pentru că, uneori, după orele petrecute peste program pentru salvarea producţiei şi a prestigiului fabricii, trăia un fel de delir al simţurilor, care o îndemnau să se ridice din faţa maşinii de cusut şi, cu mintea mototolită de uruitul monoton şi persecutant, să se ducă şi să se arunce în vîltoarea cea mai adîncă de la barajul morii, şi trăia chiar, înfrigurată, cu simţurile sfîrşite, euforia acelei ape reci şi apăsătoare, care îi inunda plămînii.  
  
Doamne, de cîte ori nu se sinucisese în acele clipe de sfîrşeală inumană, dar gîndul că, într-o bună zi, un bărbat se va bucura de truda ei de sclavă, îi înnobila simţurile şi o trezea la viaţă, sporindu-i puterile. Dacă nu i-ar fi cedat vederea, înţepată de milioane de ori de sclipirea acului ce se înfigea nemilos în pînza molatecă a cămăşilor, poate că ar fi trudit şi acuma în faţa acelei maşini de cusut, care parcă îi tivea simţurile. Un bărbat, într-o zi, o luase din faţa fabricii, în maşina lui care uruia ca o rîşniţă de cafea, şi o dusese acasă.  
  
Cea mai banală poveste de dragoste! Romeo a complicat ritualul, cu serenadele lui onaniste sub balconul Julietei. Ce poezie?! Rahat! Afrodita, abandonată de oamenii din jurul ei, de simţuri şi de speranţe, dacă se poate spune aşa, crease un paradox. Bărbatul îi cîntă iubitei serenade sub balcon, îi trimite bileţele de amor, flori şi cutii cu bomboane, pînă o emoţionează pe sensibila femeiuşcă, ce nici nu-şi doreşte altceva în sensibilitatea ei de mimosa sensitiva şi, după ce o cucereşte sau, mai prozaic, după ce ea se lasă cucerită, pentru că vrea ea, bădăranul cel plin de poezie pînă mai ieri îşi bagă p ... în ea.  
  
Purtăm măşti de sentimente, care ne deviază şi gîndirea şi simţurile. Ştim că iarba este verde, pentru că ni s-a spus că este verde, ofta ea, fericită de data asta, strivită la pieptul acestui bărbat violent în iubirea lui oarbă şi abstractă, care îi posedase trupul fară dorinţa perversă să îi acapareze şi gîndirea, să i-o răsucească pe acea suveică, oarecum convenţională, a raţiunii; ne minţim noi pe noi înşine că iubim dar, adevărul este, aşa, sec, tulburător totuşi prin poezia lui aberantă, că ne dorim unii pe alţii cu patimă. Ce chimism este în această atracţie sexuală, care izvorăşte de dincolo de gîndirea logică şi pe care noi o denumim iubire? 
  
Dar, Vascodagama era bărbat, aşa că a răsucit-o pe spate şi, cu blîndeţe, i-a mîngîiat fruntea, cînd ea şi-a desfăcut picioarele, ca să-l întîmpine încă o dată, supusă şi înfierbîntată ca o femeie dornică.  
  
Tu, femeie, ştii la ce mă gîndesc? La noi doi. Nu mai pot altfel. Tu şi cu mine trebuie să fim una – un trup, un suflet, o raţiune ... Cunoaşterea, Afrodito, se face prin trei căi: senzaţia, opinia personală asupra senzaţiilor şi timpul. Nici Platon nu le-a potrivit atît de bine ca mine, ai?  
  
Vocea bărbatului suna mîndră, ca a unui conchistador curajos. Se înfruntase el cu stihiile naturii şi nu gemuse de spaimă, dar acuma, cînd stăpînea un trup fierbinte, ce tremura sub atingerea palmelor lui bătătorite de muncă şi un suflet de păpădie, ce se înfiora sub suflarea lui! Şi, a continuat el, cu senzaţiile noastre, vezi şi tu, palpităm la unison, ca să zic aşa, academic! Mai trebuie să lăsăm timpul să-şi desfăşoare aripile, asemenea Victoriei de la Samotrache ... şi să dărîmăm şi gardul, că timp avem ...  
  
Aşa să fie, bărbate, a tremurat ea, excitată de grandoarea pe care o căpătau planurile lui de viitor şi s-a lipit de el cu disperare. 
  
17 
  
PODUL 
  
CrisLi a dat iama în cărţi. A aruncat în aer un anticariat. O ştiu eu cum devastează un magazin, numai ca să-şi cumpere o rochie.  
  
Dintr-o valiză plină de cărţi, numai romanul “Vin ploile”, de Louis Bromfield, este mai uman, celelalte ... “Pe culmile disperării”, “Lacrimi şi sfinţi” şi “Îndreptar pătimaş“ ... “Realul” e o feerie de aparenţe ce te incită ... Gînditor de mare forţă, Cioran este prea pătimaş ... După ce-l citeşti, te trezeşti zicînd că aparenţele sînt aparente. Ha! Problema e alta!  
  
Turnura socială a realului a căpătat nuanţe halucinante. Trebuia vopsit podul! Nu se ştie cine a dat tonul. Cred că vreun gînditor mai cioran. Nu vopsitul podului a stîrnit, dacă ne gîndim bine, conflictul, ci culoarea. Lupta pentru culoare.  
  
Roşul, s-a zis, e prea de stînga. Ce culoare politică îmbrăţişăm noi acum? Nu se ştie! Fadul a zis că el îşi bagă ... pentru că podul are trei părţi distincte: podeaua şi balustradele, una în dreapta şi una în stînga. Licurişca s-a dat neutră. Madam Jorjet a scăpat ultima broască în apa rîului şi s-a dus dracului şi aia. De atunci nu mai are cine să orăcăie pe la noi, dragii moşului, aşa că se aude numai glăsciorul ei la Verdun: ce, mă, vreai să-mi mănînci mizda?  
  
Eu, fă, nenorocito?! Îmi zici tu mie una ca asta?!  
  
Bărbatul lasă coasa jos şi se ia după ‘mneaei. Ea: tuleo! Şi, din curte: animalule! Uite în ce hal eşti! Alcoholicule!  
  
Şi, dom' colonel, de la grajd, adică din prima linie a fundului curţii: mă, dacă vin la tine, te fac una cu pămîntul! Ai tu noroc că trebuie să adăp vita. Eu nu înţeleg de ce o faci vacă pe nevastă-mea.  
  
Taci, boule! şopteşte – de se clatină dealurile şi vin în bot - madam Jorjet. I-am arătat eu curu lu' soacră-mea şi nu-ţi arăt eu ţie mizda, animalule?! Mizda pătii de turmentat. Şi tu, tataie ...  
  
Cui îi spui tu, fă, tataie, lu' dom colonel care mi-s?!  
  
Tu eşti miss, chioambule ambitisat?!  
  
Ambustistat, proasto! Ştii tu, femeie, cînd a avut loc bătălia de la Verdun? Nu ştii, că tu n-ai fost acoloşa, ca mine. Rahat, tataie! Ba, a zis el, o mie nouă sute şaisprezece. Şi tot atunci Abraham a scris “Examinarea celei mai precoce etape de dezvoltare a libidoului”.  
  
Porcule! Numai după muieri te chiombeşti! Fă, tu să nu mă pui pe mine să mulg vaca, auzi tu? Că eu odată te iau din scurt: ce doreşti, domnule, de unde vii, ce vreai, ce pofteşti, cine eşti, cu ce ocazie, ce şi cum, aşa şi pe dincolo şi pe dincoace şi pe dincoloşa ... naşpa-savon, pîrţu-scîrţu, caca-maca, mulge vaca ... că eu nu ştiu multe şi odată te iau ca la Verdun, pe tun! 
  
Cu toate astea, unii erau de părere că balustrada stîngă trebuie să fie de stînga, dreapta de dreapta, şi podeaua invers. Bine, a decretat Marea Marmara, sugătoarea de banane chelfătuite cu bidineaua, da' cînd e stînga şi cînd e dreapta, cînd vii sau cînd te duci?!  
  
Podeţul încremenise de uimire. Thomas a zis că el pleacă, nu suportă echivocurile. Ori e albă, ori e neagră! Plină ochi de cultură, madam Marea Marmara a ţinut pe pod un discurs despre arta sasa-nidă: “Rişpim, najur, nasad, claşpur ... osram, canar, lindic-indic, sicar, savar, ja-jap, rasur!”  
  
Asistenţa a încremenit de aia ... cum îi zice? ăăă! ce dracu! Spune-i pre nume, dom'le! ăăă ...  
  
Brusc, poporul, adică populaţia pe cale de omogenizare în următorii trei mii de ani, a decretat: “Cînd e vorba de aşa şi pe dincolo ... ăăă ... ” 
  
Newton, care stă mai încolo, mai la deal, adică la mal, ne-a spus că lumina este culoare şi văgăunenii s-au tăvălit de rîs.  
  
Şi ce-ai vrea tu, Newtonene, să-l luminăm? 
  
Dom' colonel avea o părere personală despre savarină. 
  
Numai părintele s-a retras tiptil din această dispută, susţinînd că el are deja un “obiect al muncii”, care îi răpeşte tot timpul. 
  
O femeie grăbită: “Podul? Lasă-l, doamne iartă-mă, că e bun aşa!” 
  
Un bucureştean pe post de intelectual: 
  
Da, este o ... ăăă ... problemă care ... ăăă ... ca să spunem aşa ... ăăă ... ar putea ... ăăă ...  
  
Observaţie: Cînd dialoghează personajele unui roman, cititorul nu le aude pauzele de gîndire, punctate strategic cu “ăăă”-uri în vorbirea liberă, pentru că scriitorul e un stilist, un fel de gospodar ce curăţă fraza de omizi şi putregaiuri şi dialogul devine cursiv şi limpede; dar, cînd vrea să redea particularităţile de vorbire, graiul autohton sau esenţa tembelismului, acesta exagerează întotdeauna. Punct! 
  
Nu-l judecaţi cu prea mare asprime pe scriitor pentru aceste trucuri! a intervenit Balzac în discuţia savantă despre pod. 
  
Doamne, m-am gîndit în clipa aia, Balzac, dacă s-ar enerva, ar umple o sută de pagini numai cu descrierea podului.  
  
Iată un interviu cu un domn ministru preocupat de destinele noastre: “R: Ce mai faceţi, domnule ministru? M: Bine! R: Ce mai se pune la cale pe aici, pe la minister? M: C-o fi, c-o păţi! R: Probleme, ceva? M: Aşa şi aşa! R: Concediu la mare? M: Ce întrebare! R: Şi guvernul, care zicea ... M: Nu e treaba ta! R: Care e politica? M: Hop şi eu, mă aflu-n treabă, dacă cineva te-ntreabă! R: Mulţumesc frumos şi-am plecat pe jos! Iar Ministrurelul, cu elicopterul ... ” 
  
Am rîs cu lacrimi. CrisLi avea umor. Negru, e drept. Îi luase un interviu unui ministru secretar de stat, pe care, cu o naivitate studiată şi cu emoţie, îl întrebase ce mai scrie, ce eseuri îi pregăteşte Domnia Sa posterităţii, dar insul, grav, sacerdotal, semianalfabet, dar “tare”, plin de lovele, marafeţi şi verzişori, i-a ţinut un discurs emoţionant despre cavalerii de Curlanda.  
  
Doamne, zicea CrisLi, a trebuit să inventez tot interviul. O pagină de ziar. Am muncit două ore ca să scot ceva din inepţiile lui gras remunerate de guvern. Un guvid mărunt, o pleaşcă, o bacterie stupidă, o insectă pe care n-ar fi nimeni tentat s-o strivească ...  
  
Pe pod discuţiile continuau. Satul era împărţit în trei tabere: tabăra din stînga susţinea că este tabăra din dreapta, tabăra din dreapta ţipa că este tabăra din stînga, iar cei care perorau despre podul propriu zis, pe care îl băteau cu talpa şi care gemea a prăbuşire ca Imperiul Roman cînd trecea Dacia peste el la miezul nopţii, erau consecvenţi indiferent de direcţia din care îl abordau cu piciorul. 
  
Toată suflarea a fost însă de acord să îl cheme pe primar, ca să despice nodul în patru sau să taie nodul gordian sau să i se substituie lui Paris care, rănind zeiţa, a ales-o pe Elena din Troia şi i-a dat mărul, ca semn că este cea mai frumoasă.  
  
Elena din Troia preda desenul la o şcoală şi îşi completa norma cu ore de religie. E clar, m-am gîndit eu; după ce îi pune pe copii să deseneze mărul, îi analizează rolul jucat în izgonirea oamenilor din rai. 
  
18 
  
PIAŢA RAIULUI 
  
Pe vremea aceea, paradoxurile erau mirarea mea, le povesteam eu; dar, cînd le-am descifrat mecanismul interior, n-am mai putut renunţa la gustul lor acidulat. Eram copil şi sensurile cuvintelor erau pojghiţa de gheaţă pe care aluneci cînd nici nu te aştepţi ...  
  
La internet, Licurişco, nu-ţi zisei? m-a întrerupt Thomas, răspunzîndu-i Licurişcăi la o întrebare mai veche; l-am accesat şi pe Dumnezeu, da' nu era acasă, era la Hollywood ...  
  
Piei, drace! l-a afurisit Licurişca pe Thomas. 
  
Eram singur acasă. CrisLi era la Bucureşti. Carina se juca la nisip. Bunica era în vizită ... să cumpere pîine, peste pod. Eram curios să-i aud comentariile la întoarcere. Începuse războiul de treizeci de minute şi eternitatea se oprise să respire un pic, pentru că cearta văgăunenilor era savuroasă.  
  
În cele din urmă, comenta Licurişca, peste o oră nici nu or să-şi mai amintească, cele două tabere de beligeranţi, de la ce a pornit conflictul dintre ele. 
  
Păi, nici nu-şi mai amintesc, a rîs Thomas; asta este partea veselă a tragicomediei, pentru că, cealaltă ...  
  
Şi am început să discutăm, desigur, în contradictoriu, pentru că, vorba unei ziceri folclorice, dacă am fii cu toţii de acord, n-am mai avea despre ce să ne răcim gura. 
  
Thomas zicea, cu gîndirea lui profundă, că prosperitatea generală este un căcat şi eu i-am întărit aserţiunea, chiar dacă, ne ironiza Licurişca, cu zîmbetul ei de trandafir îmbujorat, asista supusă la tratamentul cosmetic al unei vulve derizorii, din care o să renască o pasăre albă-n cioc, tragi cu puşca ...  
  
Thomas începuse să ragă, precum acel patruped devenit celebru pentru îndărătnicia lui. Şi, cu toate astea, susţineam eu, măgarul joacă un rol istoric în schimbarea religiei omenirii ... Sigur, afirma Thomas, şeful (şi se referea la Dumnezeu!) ar fi trebuit să fie mai democrat. Jertfele nu sînt zadarnice, pentru că umanitatea este cu pregnanţă emotivă, nu are alt mecanism interior, prin care să se guverneze şi de aceea nici nu va evolua vreodată ... Licurişca gemea de invidie şi aducea argumente despre umanism, principii, familie, chestii d-astea, de coînţelegere prestabilită, fraze dogmatice referitoare la legea morală, iar Thomas, pentru că era lovit cu măreţia şi trufia oamenilor, care, zbiera el, îl neantizează pe Dumnezeu cu principii fecaliste, încerca să-şi pună pe umeri mantia milosteniei desăvîrşite, dar Licurişca îl acuza de ipocrizie ... ipochimen lugrubru, tu, generator de paradoxuri, tocmai tu striveşti şarpele cunoaşterii?!, tocmai tu, care pronunţi cuvîntul căcat, citîndu-l pe Dumnezeul neamurilor, care s-a cutremurat cînd a văzut ce-a ieşit din legile lui armonioase, înţelese de bipezii cu instincte reptiliene ca pe nişte legi de hîrtie, pe care le spulberă vîntul angoaselor?! 
  
Thomas era barbarul lăuntric, precum credinţa cu ideile şi filososfia ei morală, era apărătorul patriei, sclavul refuzat la tîrg, nu vrem o aşa sălbăticiune în ograda noastră în care cresc zece curcani, nouă găini care fac ouă, în prezent fulguite, şi două căţele ...  
  
Ştiţi ce ucide iubirea, animalelor dotate cu cojones? Neîncrederea! ne-a lovit sub centura dialecticii frumoasa şi languroasa şi delicata Licurişca; voi, purtători de orgolii neînvăluite de parfumul florilor de lotus, voi vreţi să deveniţi deţinătorii adevărului universal? Voi vă ancoraţi în cosmogonie? Cu ce? Cu mirarea desăvîrşirii? Dar creaţia? Chinul? Naşterea? Bate vîntul şi împrăştie sămînţa?! Voi sînteţi doar adierea ... ipotetici şlefuitori ai perlelor de la gîtul femeilor. Sensibilitatea feminină este o spirală, nu un cerc, este o suferinţă, nu o speranţă, este acea expresie armonizată a moralei, care îşi are legile ei proprii, nu cele impuse de voi, femeia este guvernată de anima, animale ce sînteţi. Femeia este lină, pătrunzătoare, fermă, armonioasă, flacără şi pasăre ...  
  
Ia staţi! zicea Thomas, că am luat-o razna ... batem la poarta credinţei şi ne încurcăm în jartiere, focul reprezintă înţelepciunea umană, dar nu putem merge mai departe pentru că de la fum încolo este taina creaţiei, numerele şi poezia, punct!  
  
Licurişca se amuza pe seama noastră. Le arunca pîine păsărelelor şi zîmbea cu ironie.  
  
Un graur certăreţ ţopăia pe balustrada terasei şi îl imita pe Thomas. Gras şi înfoiat, le gonea pe celelalte păsărele, asemenea lui Thomas, care voia să ne convingă, cu argumente agresive, că el este deţinătorul adevărului absolut.  
  
Staţi, le-am zis eu, aici nu sîntem la piaţă ...  
  
Ba sîntem în piaţa raiului, s-a pornit iar Thomas; ia vezi, că fata a făcut pipi pe ea, cred că ar trebui să-i schimbi pantalonaşii, cît despre piaţa raiului, uite cum este, stai să-ţi povestesc ...  
  
Gogoşi, l-a ironizat Licurişca. Tu n-ai fost niciodată acolo, banditule.  
  
Ba am fost o dată ... Şi Thomas s-a întristat. Pe faţa lui de înger frumos apăruseră ridurile unor suferinţe greu de redat în cuvinte. E îngrozitor sentimentul de pe chipul unui bărbat puternic, atunci cînd suferă. Bărbaţii nu plîng nici cînd li se scufundă corăbiile, nici cînd pierd bătăliile ... doar se întristează cînd se simt trădaţi sau le mor camarazii pe cîmpul de luptă. Ba am fost o dată, a zis el iar; tocmai se negocia preţul sufletelor ... nu pe cîntar, nu cu măsura umană, ci cu intensitatea visurilor ...  
  
De pe pod se auzea aria calomniei, muzica sferelor dispăruse în vuietul valurilor sub care peştii, speriaţi de umbrele diforme ale lumii de deasupra, cea înecată în sunete şi sufocată de aer, fugeau să se ascundă muţi de uimire ...  
  
Uite că nu trebuie să căutăm lumi paralele dincolo de lumea noastră, trăim într-o lume care se reflectă în alta, lichidă, problema e că cele două lumi au nevoie una de alta ca sacaua de măgar şi ca Loudovic al XIV-lea de răsăritul soarelui; noi, cei care sîntem scufundaţi într-un borcan plin cu aer, peste care stă, ca un capac, cerul cu stele şi norii şi păsările ce îl brăzdează cu zborul lor, ne potolim setea cu lichidul celeilalte lumi, în care n-am putea respira, dar nici n-am putea trăi fără ea, dar lumea subacvatică se simte ocrotită de aerul nostru, pentru că altfel, fără această presiune formidabilă a atmosferei, pămîntul întreg s-ar pîrjolii sub razele nemiloase ale soarelui cel dătător de viaţă şi de moarte.  
  
Dacă aş fi fost ecologist, aş fi putut trage un semnal de alarmă: oameni buni, nu stresaţi peştişorii cu discuţiile voastre despre sensul existenţei şi rostul podului de peste apă, peste care vă duceţi şi vă întoarceţi şi tot voi sînteţi, nu aţi păţit nimic, dreapta n-a devenit stînga, acest miracol se întîmplă numai în faţa oglinzii, dar, atenţie! să nu vă soarbă în ea, aşa cum firele de praf sînt aspirate de pîntecul lacom al aspiratorului ...  
  
Thomas tăcea ... Iată, a murmurat el, şi parcă nu prea mai avea chef de viaţă, luneca doar purtat de valuri pe sub un pod de piatră, pe care a venit apa şi l-a luat ... dar copiii, care au în minte ideea că nu piatra este indestructibilă, deşi constructorii piramidelor poate tocmai asta au vrut să ne arate, că abia după ce construcţiile lor piramidale vor fi măcinate de vînturi, căldură şi tot felul de intemperii, abia atunci vom pricepe şi noi, oamenii, că va trebui să facem altele, iar copiii ştiu acest secret de o simplitate alarmant de emoţionantă, pentru că ei continuă să cînte: “Vom face altul, mult mai frumos,/ Un pod de piatră, pe rîu în jos ... ” În jos, în timp, da? Asta e de înţeles?  
  
Şi Thomas iar a tăcut. Vorbea dezlînat, lipea cuvintele, şi le căuta pe îndelete, ca un moşneag ce îşi răsuceşte o ţigară, pentru că el, moşneagul, nu se mai grăbeşte, are eternitatea de partea lui. Thomas ne povestea de parcă avea în faţa lui un platou de prăjituri şi gusta pe îndelete din fiecare, cu bucuria unui copil care îşi linge degetele de miere; totuşi, ne explica el, parcă fără legătură cu discuţiile de pînă atunci, răsucind între degete o crenguţă pe care o culesese din iarba de sub mărul uriaş de lîngă casă, nu simt nici o emoţie cu privire la miracolul prin care zboară un avion, cînd călătoresc cu avionul, şi nici cum îşi prepară cofetarul crema de zahăr ars nu mă interesează, pentru că nu pot cuprinde cu mintea toate conexiunile dintre aripă şi zbor şi dintre cratiţă, aragaz şi boneta bucătarului ... dar ne povestea cum era în piaţa raiului, descriindu-ne coloanele de parcă ne povestea cum arată interiorul bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol sau grandiosul Dom din Köln, pavajul din dale de piatră savant aranjate după nişte schiţe al căror conţinut nu-l poţi înţelege dacă nu ai noţiunea de spirală, de cochilie de melc, de timp răsucit în jurul propriei lui axe ...  
  
Îmi părea rău că nu era şi CrisLi acasă, ca să-i audă discutînd. Cînd ea m-a întrebat cum sînt cei doi prieteni ai mei, nu am ştiut ce să-i răspund. Dar şi o altă întrebare, refuzată de subconştientul nostru, al meu şi al ei – pentru că simţeam şi gîndeam de parcă eram o singură fiinţă - ne ameţea ca un drog: care era misiunea lor, ce căutau pe lîngă mine, ce voiau, la urma urmelor, dar cum să-i întrebi pe îngeri una ca asta?! 
  
Licurişca, frumoasă ca o nimfă ce se scaldă într-o fîntînă arteziană, m-a privit surprinsă. Cum ?! s-a mirat ea. Nu înţelegi? Nu căutăm nimic. Nici noi nu ştim de ce sîntem aici. Trăim la fel ca tine, azi, în clipa asta, nu ştim ce ne aduce viitorul ... dar voi nu vă temeţi, nu ? dar ce, tu ai vreo temere? Eşti fiinţa umană cu cea mai simplă existenţă de pe pămînt ... poate asta ne place la tine ... că te laşi purtat de valuri ... dar nu toţi oamenii trăiesc aşa? ba nu, oamenii trăiesc bezmetic ... şi Crisli?! am zis eu, amuzat de mutrişoara ei nostimă; păi, şi ea e ca tine ... doar sînteţi feţele aceleiaşi medalii ... ştiţi şi voi acest lucru, nu ? 
  
Da, asta ştiam. Şi nimic nu mă mai mira. Cu vreo două zile în urmă i-am cumpărat “Pe aripile vîntului”, roman la care Margaret Mitchell a muncit - ăsta e cuvîntul! - zece ani. Era ora două şi jumătate. Îmi amintesc cu precizie pentru că lîngă anticariat era un ceas care arăta şi temperatura aerului, şi mă uitasem să văd cîte grade erau, pentru că era prea cald pentru luna noiembrie.  
  
Seara, cînd am vorbit cu ea, mi-a spus că s-a întîlnit cu o fată la ceas, la Universitate, pe la două şi jumătate, şi acolo, pe treptele acoperite de cărţi ca de un covor multicolor, a văzut “Pe aripile vîntului” şi că a vrut s-o cumpere, dar ceva a reţinut-o ... şi nu înţelegea ce anume. Cînd i-am spus că are romanul pe masa ei de scris, a rîs. “Puteam să jur că ne-am uitat amîndoi, în acelaşi timp, la aceeaşi carte ... ” 
  
Ştim şi asta, a zis Licurişca.  
  
Ce ciudat, mă gîndeam eu. În jurnalul meu zilnic aveam o însemnare, numele unei plante, Betulina, sau, mai savant spus, Betula Verrucosa Ehrh, un glicozoid de natură flavonică ... Ce era cu această notiţă? La ce-mi trebuia? Cîteodată chiar şi îngerii tac.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN CAP 15-18 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 412, Anul II, 16 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!