Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 368 din 03 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN - CAP 12
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
12 
  
AUGUST 
  
Călduri terifiante au tăbărît peste noi, în văgăuna cea binecuvîntată de Dumnezeu, încă de dinainte de întîi august. Mă laud că am o casă super-civilizată chiar şi pentru o capitală, nu numai pentru un sat pierdut pe hartă şi negăsit încă de nimeni, cu baie, canalizare, apă fierbinte la orice oră din zi sau din noapte ... E bine în casă, este răcoare, salonul este mare, peste optzeci de metri pătraţi, dar, cînd ieşi din casă, spaţiul este nelimitat, întins cît îl poţi cuprinde cu privirile.  
  
Thomas şi Licurişca mă ascultă uimiţi, s-au trezit pe la prînz şi ne bem cafelele cu lapte, motiv de îngrijorare pentru vecinii mei: ce e aia să pui lapte în cafea şi gheaţă în ceai?! Să nu extrapolăm, dragii moşului, şi să nu mutăm poveştile cu Elena din Troia în China, iar dragonii în vreo ţară sud-americană. Ce-au toltecii cu inorogii, nimfele cu preşedinţii Casei Albe şi Albă-ca-zăpada cu centaurul?! 
  
Problema asta o s-o filosofăm la bar la Lili! a decretat Thomas. Lili este consilierul sfîntului Petru, cel cu cheile de la poarta raiului. Sfînt simpatic în partea asta de lume, pentru că pe seama lui s-au făcut nenumărate bancuri, care atestă capacitatea de pliere a unui popor pe calapodul evenimentelor. Mii de generaţii, dacă ne gîndim bine, îşi începuse Thomas discursul (şi, Doamne! nici măcar nu-şi băuse cafeaua!) – au avut ceva de mîrîit la adresa moravurilor de pe timpul lor. Bă, se ambalase Thomas, voi ştiţi ce rai aş face eu pe pămîntul ăsta? Matriarhat, patriarhat, monogamie, poligamie, poliandria pomenită de Caezar în “De bello Gallico” ... le-aş şterge cu buretele ... Lilith a fost dintotdeauna împotriva ideii de familie ... Kali ne eliberează de teamă cu mudra ei, Abhaya, aducătoarea de fericire ... aş desfiinţa simţul de propietate, aş dărîma bisericile şi aş construi parcuri, fîntîni arteziene, piscine şi catedrale ale spiritului ...  
  
Şi cine ar mai munci, Thomas, în acest teritoriu ideal?! l-a persiflat Licurişca.  
  
Eu, a zis Thomas. Aş munci eu pentru întreaga umanitate. Cosmosul, legea şi ordinea ... aş avea destulă energie la îndemînă ... dar, ar trebui să vă schimb istoria, legendele, cultura şi religiile ... Voi nu vedeţi cîte religii aveţi?! Păi, este normal? Nu vă pune pe gînduri abundenţa asta de papi, cardinali, patriarhi, epitropi, stravosfori, egumeni, stareţi, preoţi precupeţi şi călugări cerşetori? Ăştia sînt căpuşile voastre, care nu numai că vă seacă de bani, dar vă şi smintesc cu ameninţările lor cu iadul şi tămîia ...  
  
Undeva s-a greşti în istoria umanităţii! am zis eu, şocat de afirmaţiile lui Thomas. Hai la Lili, acolo rezolvăm problema ...  
  
Mi-e foame, a şoptit Licurişca ...  
  
Îţi cumpăr pufuleţi cu surprize ... Şi cu alt ton: Ah, Evo, Evo! ... de la tine ar putea veni izbăvirea sufletelor ... Ştii care este paradoxul, scriitorule? Că Eva este a tuturor şi a nimănui ... în secret ea îşi aparţine numai ei însăşi ... bărbatul este un purtător de drapel, steagul în bernă, amărîţilor, totul este o iluzie ... uitaţi că şi pe voi v-au adus pe lume tot femeile, care v-au purtat în pîntece ... Marele fecundator, bondarul cel harnic, purtătorul de seminţe, bubuitorul de tobe al războaielor, dimorfismul sexual, Pythagora cu numerele lui şi acel Paris care i-a distrus regatul lui Priam pentru flocii aurii ai frumoasei Elena din Troia. Sau voi credeţi că astea sînt numai legende? Sînt adevăruri, dar nevoia voastră de fabulaţie vă orbeşte şi nu aveţi capacitatea să învăţaţi din greşelile voastre ... Vă induceţi sentimentele de frică şi nelinişte şi vă aflaţi scăparea de orice supărare în umplerea burdihanului cu cirezi de vaci şi turme de porci, pajiştea pentru voi nu mai este un pieisaj, ci o păşune, dealurile molcome acoperite cu păduri de stejar devin surse de materie primă pentru mobilă, iar frumuseţea în sine nu are valoare sentimentală, dacă nu poate fi posedată, luată în proprietate şi izolată cu egoism de privirile vecinilor. 
  
Stai puţin, i-am zis; pauză! Tu ne condamni la moarte?! 
  
Eu vă condamn la neantizare, la dispariţie pe cale paşnică şi asist cu uimire cum vă autodistrugeţi. Voi urmăriţi regresul, nu progresul.  
  
Mi-am schimbat cămaşa şi am tras de ei, ca să plecăm la Lili. I-am tentat cu cîte o bere rece. Da' cine plăteşte? Cum cine, eu, ca de obicei! le-am zis. Şi o să plătiţi şi voi, cînd o să vă vizitez ...  
  
Şi atunci mi-am dat seama că eu nu ştiam nimic despre cel mai bun prieten al meu, acest Thomas cu idei încrîncenate. O, Doamne, oamenii sînt mai buni şi mai frumoşi decît îi vede el. E simplu să iei numai partea negativă, numai umbra sau numai jumătatea goală din pahar ... De unde răsărise el? Îmi era imposibil să-mi amintesc ... Cu ani în urmă mă trezisem cu el la poartă. Bucuroşi de oaspeţi? Păi, cum nu? doar aşa se răspunde de obicei ... şi obiceiurile la romîni au devenit a doua natură a oamenilor. L-am primit în curte şi, pentru că aveam treabă, i-am zis: simte-te ca acasă. Cum să nu?! l-am auzit zicînd şi s-a instalat în dormitorul de la etaj. Camera mea de lucru fiind la parter, tot acolo şi dormeam, pe o canapea, nu mai aveam chef să mă ridic de la masa pe care îmi scriam romanele, ca să urc scările pînă la etaj. Din ziua aia nu m-am mai gîndit niciodată la modul cum mi-a pătruns Thomas în viaţă. Venea, stătea cît stătea, mi se uita prin manuscrise, mîrîia ceva, apoi dispărea cîteva luni, pentru ca să apară iar ... de aceea m-a surprins ultima lui venire, cînd l-am văzut intrînd pe poartă cu Licurişca de mînă. Cînd s-a întîmplat acest lucru? Ieri, alaltăieri, acum o oră, mîine?! Timpul, pentru mine, îşi pierduse, de o vreme, consistenţa - prezentul, trecutul şi viitorul desfăşurîndu-se haotic, după nişte reguli arbitrare. Îmi venea să zic: dar să vedem ce va mai fi fost să se întîmple! întorsătură de frază şi jonglerie de timpuri şi moduri verbale suportate cu înţelepciune de limba romînă, de parcă ceea ce urma să se întîmple era de dinainte hotărît de cineva, după un algoritm ale cărui urzeli nu le puteam distinge cu simţurile mele de muritor sau cu puterea mea de judecată redusă la şabloane, mituri, semne, gesturi şi stereotipii condiţionate de clopoţelul ce îl făcea pe Pavlov să saliveze cînd îi era foame cîinelui.  
  
La Lili nu mai era nici un loc liber, la cele cîteva măsuţe scaunele erau ocupate. Cu cîte un păhărel de “ceai” în faţă, bărbaţii se simţeau bine, flecăreau, uneori cu ironie, îşi spuneau păsurile sau îşi povesteau viaţa. Pe cîţiva îi ştiam din vedere. Oameni harnici, cu mulţi copii acasă, cu umerii rupţi de coasă, cu spinările frînte de poloagele răsturnate cu furca, bărbaţii aceştia se plîngeau de munca grea cu o mîndrie nedisimulată şi nu se lamentau de greutăţile vieţii. Unul dintre ei, ars de soare, cu muşchi de atlet, povestea cum frînează căruţa încărcată cu lemne, cînd urcă dealul: 
  
Cînd oboseşte calul, răsuflă de zici c-o să crape, ameţeşte şi cade lat pe-o parte şi greutatea căruţei îl trage la vale şi îl face praf, bucăţi se face pe pietre.  
  
Da' frîna de la roată?!  
  
Ce frînă?! Ce vorbeşti?! Frîna o pui la vale, să nu vină căruţa peste cal. La deal trebuie s-o propteşti, atunci cînd se odihneşte calul. 
  
Şi ne-a explicat că are un fel de pinten montat la oişte care, în mers, se tîrăşte pe pămînt, dar, cînd se opreşte calul, se înfige în pămînt, apăsat de greutatea căruţei, pe care o înţepeneşte pe loc, pînă se opinteşte din nou bietul animal şi îşi continuă urcuşul. Ce vreţi, am cal bun, nu-mi bat eu joc de el ...  
  
Da' cîte căruţe de fîn îţi trebuiesc pentru cal, ca să-l scoţi din iarnă?  
  
Cinci, încărcate bine ... Ţineţi cont că, din noiembrie, sînt şapte luni de iarnă pentru cal ... puneţi la socoteală şi luna mai ... În mai, numai raţele şi gîştele au ce paşte, e firul prea plăpînd, greu îl apucă bietul cal cu dinţii ... Vara, ei, e altceva ... Îl las liber, să pască pe unde îi place lui. Cînd îl ia căldura, se bagă la umbră şi doarme de-a-n picioarele ... Cînd îi dau seara găleata cu ovăz, mă împinge cu botul în burtă şi sforăie de plăcere. Uneori rîde, cînd e fericit. E ca un copil, cîteodată ...  
  
Calul este zeul pe care i l-a dat Dumnezeu omului, ca să-l ajute la muncă ... Cînd îi văd pe şosea, încetinesc maşina şi trec uşor pe lîngă ei, ca să nu se sperie. Am observat că şi şoferul autobuzului procedează la fel. Din instinct, oamenii îi protejează pe zei. Nici un alt animal nu mă emoţionează mai mult. Poate cîinele ... sau mieii ...  
  
Mieii sînt puritatea fulgilor de zăpadă din conştiinţele noastre, mi-a zis Licurişca, zîmbind şi în clipa aia toate privirile s-au întors spre ea. La masa din colţ se aşezaseră vecinii noştri de peste punte: Mancuse cu Estera de Chasseriau, Vascodagama cu Afrodita, care se împăcaseră după cearta din cauza porcului, Heidegger, Leda cu Lebăda şi turcul Fadul, care visa chinuit la Aruza pe care o viola el din cînd în cînd. 
  
Ignatio, pe care nu-l zărisem de la început, mi-a strigat peste capetele oamenilor: 
  
Să ştii, scriitorule, că tot ce spune Caiafa este caca-maca-vaca! Mi-o fi botezat el copilul, da' le aberează mai abitir ca la comedie. Ce, noi nu ştim ce sînt inhibiţiile, detectorul de rachete sau spiritul primar agresiv?! 
  
Bă, ce zici tu acolo de primar? Tu nu vezi că ne asfaltează şoseaua? 
  
Bă, am văzut o căprioară ...  
  
Unde ai văzut tu, frate, o căprioară?  
  
Poate p-aia care a trecut pe şosea ... crăcoasa aia, cu ţiganul ...  
  
Nu erau d-aici, erau din oraş ...  
  
Of, viaţa mea! ...  
  
Pe vreunul dintre bărbaţii de la mese îl apucase melancolia ...  
  
Vedeţi! şi ne-am uitat toţi, după degetul lui Thomas, pe care şi-l îndreptase spre tavan. Ia auziţi cum sună! 
  
Şi acea voce şi-a repetat strigătul de teamă, de deznădejde, de bucurie că, uite, cu toate chinurile de pe sufletul lui, el încă mai trăieşte. 
  
Of, viaţa mea ... şi parcă se ofileau frunzele ... şi florile, strivite de roţi, răsuceau Universul cu fundul în sus, prăbuşeau soarele într-un abis de uitare şi tulburau apele cu durerea lor tăcută ...  
  
Of, viaţa mea! a strigat şi Thomas; şi a continuat, cu acelaşi ton: Ce-am făcut cu ea? 
  
Oamenii au început să aplaude, veseli şi binedispuşi, s-au comandat alte sticle de bere şi Thomas, în picioare, a început să cînte, cu o voce plină, baritonală, un cîntec de jelanie, ardelenesc:  
  
Apăi, dorule, dorule, dor ...  
  
De ce m-ai făcut să mor ...  
  
Jos la umbră de izvor, 
  
Dorule, măi, dorule, dor ...  
  
Însetat, sufletul meu, 
  
Şi uitat de Dumnezeu, 
  
Be' apă din piatră seacă, 
  
Dorul din suflet să-mi treacă ...  
  
Că, de n-ar fi dorul pe lume, 
  
Tot m-aş căţăra pe culme, 
  
Pe cărări de doruri grele ...  
  
Să-mi văd mîndra printre stele, 
  
Apăi, dorule, dorule, dor, 
  
Mă culcai jos pe pridvor, 
  
Şi privii spre cer la stele, 
  
Mîndra mea era-ntre ele ...  
  
Şi eu însetam de dor, 
  
La apusul zilelor ...  
  
Apăi, dorule, dorule, dor ...  
  
Thomas cîntase transfigurat de o durere mai presus de înţelegerea oamenilor, dar nimeni nu-i dăduse atenţie. De altfel, cînd cheful era în toi şi, mai ales, după ce fiecare golise cîteva păhărele de tărie, nimeni nu mai era atent la nimeni, fiecare îşi spunea păsul cu voce tare, importantă era exteriorizarea, nu comunicarea, de aceea nici Thomas nu reuşise să le atragă atenţia. 
  
Tare frumos ai mai cîntat, i-am zis. Mulţumesc, Thomas ... N-am mai auzit cîntecul ăsta pînă azi. 
  
Nici eu! a zis el şi i-a făcut cu ochiul Licurişcăi. 
  
Thomas a cîntat pentru tine, ştia că o să te tulbure şi a vrut să înţelegi şi tu că bucuria izvorăşte şi din durere ... mai beţi cîte o bere şi haideţi acasă ...  
  
Vorbeşti ca o nevastă, a persiflat-o Thomas. Vezi, nenorocitule, mi s-a adresat apoi mie, asta a fost eroarea vieţii tale în prima căsătorie ... ai vrut să fii bun, tată, soţ grijuliu, atent, inimă spartă, prost de bun, idiot, cretin, tu de ce crezi că strămoşii voştri vă lăsau să aşteptaţi pînă crăpau şi nu vă dădeau nimica din viaţă? Pentru că trebuia mai întîi să-i moşteniţi, să vă meritaţi averea, să-i îngropaţi, să ţineţi datinele, să daţi de pomană pentru ei, că vă discuta lumea şi vă scuipa, că nu sînteţi buni creştini ... şi aşa a fost dintodeauna ... fiara aia din om, reptila aia nenorocită, îl transformă pe copil în călău ... ia dă-i tot ce ai, avere, suflet, dragoste ... şi o să vezi cum o să te calce pe gît, să mori odată, că-i stai în drum şi nu-şi poate trăi el viaţa ... şi să nu-mi spui că nu are dreptate ...  
  
Aşa am gîndit şi eu, Thomas; să le dau copiilor tot ce am, ca să nu-mi numere clipele, ca să nu-mi dorească moartea, da' mai mori dracului odată crăpi du-te lasă-ne caramba la cimitir cu tine ... M-am gîndit că, după ce vor fi stăpîni pe tot ce aveam eu, or să mă lase să număr fluturii o infinitate de timp, da' m-am înşelat. Eu eram oglinda în care se priveau ei cînd se lăudau că sînt mici genii în afaceri ... Asta nu suportau ... Despre cei doi copii care îmi mai poartă numele, despre care eu chiar am crezut că sînt copiii mei, că prea avea grijă femeia aia să-mi repete în fiecare zi că semănau cu mine, nu mă mai mir, dar acel Răulică m-a uimit cu nesimţirea cu care m-a tratat după ce i-am vîndut casa pe care am cumpărat-o cînd el avea vreo cinci-şase ani ... Pînă atunci l-a crescut bunică-sa, coana Jeni, şi într-o zi i-am spus acelei femei cu care eram însurat: “Hai să-ţi iei copilul ... Ce fel de mamă eşti tu, dacă suporţi ideea că nu creşte lîngă tine?!” Ei, acuma îmi amintesc multe ... De exemplu, noaptea nunţii. Nuntă cu dar, o sută de familii, se mărita capra cu ied, uite că o luase un scriitor, pac! o labă peste gura oraşului ... Obosit după o noapte maraton, m-am dus să mă culc. Dar n-am dormit prea mult, vreo două ore ... cînd m-am trezit, mi-am găsit nevasta şi socrul în sufragerie, unde căraseră cadourile. Ce faceţi aici? i-am întrebat mirat. 
  
Inventar, mamă dragă, mi-a zis socru-meu, luîndu-mi piuitul; dacă divorţaţi, tre' să se ştie că astea sînt cadouri de la nuntă şi să le împărţiţi cum se cuvine ...  
  
Om grijuliu, cu scaun la cap. M-am uitat în jur, nici un scaun.  
  
Mamă dragă, ăsta vrea să ne omoare ...  
  
Mi s-a făcut scîrbă de ei şi am vrut să plec, dar ea, Marea Odaliscă, a rupt listele, a plîns ... am zis: ei, asta e, fie ce-o fi ... mai vedem noi ... Soacră-mea, una mică, de un metru pe un metru, că mereu o întrebam, cînd o vedeam stînd pe pat, dacă stă în cur sau e culcată, le trăgea la măsea într-o veselie. Domnule, cînd s-a îmbătat asta, că n-am văzut-o ducînd paharul la gură ... Şi am început s-o observ. Toată ziua gătea, nu ieşea din bucătărie. Pe hol, lîngă uşa de la intrare, era o debara. Din cinci în cinci minute, auzeam uşa debaralei: scîrţ! Acolo îşi ţinea sticla cu palincă, altceva nu băga în ea şi, cînd se matolea, se aşeza pe scaun, în faţa mea, şi mă lua la întrebări: 
  
No, jinere, tu lucri? 
  
Nu, Jeni, nu lucrez. 
  
Da' de şe nu lucri? Io ciocănesc tătă zîua la fabrica de pupici ...  
  
Mă tăvăleam de rîs. Rîdeam în hohote, mă sufocam, ieşeam pe balcon, să respir, rîdeam cu lacrimi ... O săptămînă m-am chinuit cu ea, ca să aflu ce sînt alea pupici. Popice, domnule, fabrica ei avea o echipă de popice şi atîta ştia şi ea să spună ... Într-o zi, beată moartă, s-a culcat pe la cinci după-amiază. Pe la şapte, sună telefonul şi ea sare din pat.  
  
Cît ie şeasul? 
  
Aproape şapte! i-am zis. 
  
De şe m-ai lăsat să dorm? 
  
N-a mai aşteptat să-i răspund, s-a dus în baie, s-a îmbrăcat, şi-a luat poşeta şi a plecat trîntind uşa, nervoasă. 
  
Peste vreo zece minute soseşte socru-meu. 
  
Unde-i, mă, Jeni? 
  
Nu ştiu, Babace, că aşa-i ziceam; era om cumsecade; pînă la urmă, mi-a părut rău de el, l-a băgat în mormînt înainte de vreme Jenica lui, dădea în el cu făcăleţul ...  
  
Tulai, doamne, asta ie nebună, măi ... a crezut că ie dimineaţă şi a plecat la servici ...  
  
Doamne, ce circ a făcut beţivana cînd s-a întors. Portarul n-a vrut s-o lase să intre. Nici dracu nu mai era în fabrică, dar ea, mahmură, nu înţelegea nimic şi, crezînd că ăla e căpos şi n-o mai lasă să intre, pentru că a întîrziat, l-a bătut bine cu poşeta ...  
  
Cum a intrat în casă, s-a aşezat pe scaun, la masă, în faţa mea, şi a început: 
  
De şe m-ai lăsat să pliec, jinerică? 
  
De unde era să ştiu eu unde te duci? Am crezut că ai treabă ...  
  
De şe m-ai lăsat să pliec, jinerică? M-am bătut cu portarul, m-o împins iel, da' şî io, cînd i-am mai tras nişte poşiete şi un pumn în bot ...  
  
Altădată, tot beată, s-a lungit în pat şi şi-a încrucişat braţele peste piept. Socru-meu, cînd a intrat în casă şi a văzut-o, a pus mîna pe telefon: Ioane, vino, doamne iartă-mă, că a murit Jeni ... Şi deodată am auzit în receptor un behăit: A murit mumă-ta, bolîndule ... Cred că atunci a făcut preinfarct, bietul om. Păi, s-o auzi pe moartă behăindu-ţi la ureche?! 
  
V-am spus cum trăgea asta la măsea: se băga în debara. Într-o zi, cînd eram numai eu acasă, am pîndit-o cînd a intrat în debara, am tras încetişor zăvorul şi am plecat. Era vreo patru după-amiază, socru-meu se întorcea acasă pe la nouă seara, lui Răulică şi copiilor cu care se juca el în curte le-am dat bani şi i-am trimis la film, era un cinematograf în apropiere ... Ce scandal a mai făcut şi atunci. Că mi-am bătut joc de ea, că am închis-o în debara ... Nu te-am închis, femeie, nici n-am ştiut că eşti acasă, stătea uşa crăpată şi cred că din obişnuinţă am închis-o ... şi o fi căzut zăvorul ... Ce credeţi c-a făcut beţivana? A luat toporişca de bătut şniţele şi a distrus încuietoarea ...  
  
Într-o zi, s-a trezit ea din beţie pe la nouă seara şi s-a dus să facă duş. Socru-meu, care nu credea că se mai trezeşte beţivana pînă la ziuă, îl chemase pe un vecin, Moraru, pe la el, la un pahar de vorbă. Cînd a auzit-o că face duş, s-a dus şi i-a spus: “Tu, Jeni, a venit domnul Moraru pe la noi ... ” “Bine, bine!” a zis ea şi, după vreo două minute, cei doi bărbaţi s-au trezit cu butoiul pe două picioare în pragul uşii, goală puşcă. Cu ochii mijiţi, tremurînd de furie, l-a luat în primire pe vecin: “Tu şe cauţi la mine în casă, băţîvanule?” Vecinul a paralizat. Vă imaginaţi ce avea în faţa ochilor. O femeie de un metru pe un metru, cu un burdinah imens, de-i sta să pleznească. “Doamna Jeni, eu ... ” s-a bîlbîit omul, care nu ştia cum să mai scape de acolo. “Tu, Jeni, ce-i cu tine?!” a încercat Babacu s-o calmeze. “Aşe!” i-a ameninţat ea şi a fugit în bucătărie, de unde s-a întors cu un făcăleţ, cu care i-a alergat pe amîndoi pe scara blocului, răgnind de s-au alertat toţi locatarii ... dar ea îi liniştea pe toţi: “Tu la şe chizda mea ti binoclezi, mă, bolîndule?!” Şi cu greu au reuşit s-o calmeze şi s-o ducă la culcare, iar a doua zi, cînd i s-a povestit cît de vitează a fost, a zis că “tăţi îs acoholici, tăţi!”. 
  
Soacră-mea mai avea vreo două surori şi un frate. Fratele ei ne-a alergat cu toporul prin curte, după ce s-a matolit, iar pe soră-sa o aduceau de la crîşmă, cînd ne-am dus s-o vizităm, doi bărbaţi, beţi şi ei. Dar cum o aduceau, a fost interesant. De picioare ...  
  
Cum “de picioare”? s-a mirat Licurişca. 
  
Uite aşa, o tîrau de picioare şi capul ei făcea pe pietrele din şanţ: tronc-tronc! 
  
Alcoolici din familie?! Bea şi ea, nevasta asta a ta? 
  
Bea de stingea, dar n-am ştiut. 
  
Ei, n-ai ştiut? 
  
Uite, n-am ştiut. Avea ea crize de furie, chiar şi în public, la firmă, de exemplu, cînd îşi făcea copiii tembeli, pe la cîte un revelion, cînd îi mai înjura şi blestema ... dar ziceam că aşa are ea temperamentul ... Mai multe amănunte trebuiau să mă fi pus pe gînduri: faptul că mînca bomboane cu mentă, că îi sticleau ochii, că avea crize de furie şi de demenţă ... dar treceam mereu peste ele ... Pînă într-o zi cînd, plecînd de acasă, pe drum mi-am dat seama că mi-am uitat geanta diplomat. Întoarce, i-am spus şoferului. Cînd am ajuns acasă, pe Troieniţei 81, ea nu mai era, plecase pe undeva, la Bucureşti, la firmă, habar nu aveam, eu mă duceam la Bacău, aveam treabă. Una dintre fetele care făceau curat cobora pe scară cu două plase pline cu sticle goale de Whiski. Am încremenit: 
  
Ce sînt alea? am întrebat-o pe fată. 
  
Nişte sticle. Doamna mi-a spus să le arunc după ce plecaţi dumneavoastră. 
  
După cîteva zile, am întrebat-o de sticle.  
  
Cine bea whiski la noi în casă, femeie? 
  
Cum cine? Prietena lui Ionuţ, Alina. 
  
Cum să bea Alina atîta whiski? Păi, nu murea? 
  
N-ai văzut că, atunci cînd vine la noi, nu iese din cameră? 
  
Mă prostea în faţă. Dar unde ţinea băutura? Am lăsat să treacă timpul şi, într-o zi am rămas acasă. Am scotocit pe la etaje, prin subsol, nici urmă de sticle. Şi totuşi ea trăgea la măsea, pentru că peste tot erau pachete cu gumă de mestecat mentolate ... Am început să caut prin dulapuri. Nimic! Doar pantofi cu toc, cizme ... Hopa, în fiecare dulap era o pereche de cizme şi toate la fel, identice. Ce dracu, cîte perechi de cizme are asta? Am luat iar casa la scotocit. Opt dulapuri, opt perechi de cizme. Şi mi-am amintit cum cobora ea din Mercedes, desculţă, cu cizmele în mînă, plîngîndu-se că o strîng ... şi trecea pe lîngă mine şi punea cizmele în dulap ... Cui să-i treacă prin minte să caute în carîmbii cizmelor? În fiecare cizmă era o sticlă. Opt perechi de cizme, şaisprezece sticle ... Le-am golit pe toate la canal şi pînă seara m-am pişat în vreo două dintre ele ... aşa, de-al dracului ... două sticle, nu cizme ... şi n-a scos o vorbă, niciodată, în schimb a început să răspîndească despre mine zvonul că aş fii alcoolic. Mă urmărea prin restaurnte şi le făcea curve pe ospătăriţe. Într-o zi, m-a invitat să bem un vin negru pe terasă. Măi, să fie, mi-am zis, asta pune ceva la cale. Şi am început să trag de timp, să-mi caut ţigările, bricheta, m-am mai dus la etaj ... şi, cînd am coborît, am avut noroc, a sunat telefonul şi, cînd ea s-a dus în salon, eu am schimbat paharele. Acum să te văd, mi-am zis. Poate greşeam; dar, dacă nu greşeam şi-mi pusese ceva în pahar, pentru că nu avusese răbdare să deschid eu sticla ... umpluse paharele şi abia apoi mă invitase să bem amîndoi. 
  
S-a întors veselă de la telefon, s-a aşezat pe scaun, a luat paharul şi mi-a zis: 
  
Să bem pentru copiii noştri. Bea-l tot! 
  
Bine! Şi, în timp ce beam, o priveam atent. Odată s-a înverzit la faţă şi a sărit în picioare. În clipa aia, hop şi Ionuţ cel viteaz şi mămica lui de aur. Parcă era la Bucureşti copileşu acum vreo două minute, ai?! 
  
Mămicuţa era pe canapea şi urla că a orbit. 
  
Mămicuţo, ce ai? Ce are mămicuţa mea? se lamenta zelosul imberb.  
  
A luat-o în Mercedes şi a dus-o la Bucureşti. 
  
A doua zi apare madama acasă cu ochelari pe nas, cu nişte lentilele groase cît degetul, care îi măreau ochii ca în povestea cu Scufiţa Roşie: “Bunicuţo, da' de ce ai ochii atît de mari?!” 
  
Ce-i cu ochelarii ăştia pe nasul tău? 
  
Am fost la doctor ... Mi-am pierdut vederea ...  
  
Femeie, nimeni nu-şi pierde vederea de pe o zi pe alta ...  
  
Ce-o fi fost în paharul ăla?! m-am întrebat şi mi-a părut rău că nu l-am dus la analiză. 
  
Şi din ziua aia i-a fost tot mai rău, zăcea tot timpul, se plîngea de ameţeli, iar eu am chemat doctorul, pe directorul spitalului din Cîmpina. Ce-o fi vorbit ea cu doctorul, nu ştiu, pentru că ea n-a vrut s-o consulte de faţă cu mine, concluzia a fost că are diabet şi că trebuie internată urgent. Foarte bine. Am suit-o în maşină şi am dus-o la Elias. A doua zi, nu mai era la Elias. Dispăruse. Mă amuza strădania lui Ionuţ de a-mi ascunde locul unde era internată. A stat acolo mămicuţa lui Ionuţ vreo două săptămîni. Cînd se întoarce de la spital, hopa! madama se declară geniu, o femeie ca ea se naşte una la un miliard, trecuse de banala obsesie că are sînge albastru ... sau poate că avea, de la alcoolul metilic pe care îl filtra mă-sa prin pîine ... şi mi-a declarat că prin puterea voinţei ei s-a vindecat de diabet. Pe cine ai mai auzit tu să se vindece de diabet, nebuno? Da' la paranoici totul e posibil, aşa că i-am cumpărat un tester pentru diabet şi din oră în oră îi luam sînge din deget, ca să mă conving că are dreptate. Nu mai putea să ţină lingura în mînă de durere, dar se ţinea tare. Avea tot felul de pastile pe care le arunca la toaletă şi uite cum m-am convins că joacă teatru şi că nu le înghite. Am luat şi eu o pastilă şi am aruncat-o în toaletă, dar nu am tras apa, apoi am pîndit-o. Cînd am văzut-o că intră în baie, m-am dus după ea şi am găsit-o cu mîna în vas. Văzuse pastila şi crezuse că n-a luat-o apa şi se temea să n-o văd eu şi s-o bănuiesc că nu le înghite ... Ce faci acolo? am întrebat-o. Mi-a căzut un inel ... şi îl scot ... Ba pe mă-ta de diabetică! Mă convinsesem încă o dată că era paranoică. Dar n-am aflat niciodată ce mi-a pus ea în pahar, atunci, cînd a vrut să mă termine. Ce mi-a pus, Thomas? 
  
Ştiu şi eu, a zis el îngîndurat; ce substanţă l-ar putea orbi pe un om? Dacă e obez, mai scapă ... dar cum tu erai numai piele şi oase ...  
  
M-a pufnit rîsul: 
  
Ştii ce-mi reproşa, Thomas? Că nu mă îngraş, că nu fac burtă, ca alţi bărbaţi, care se respectă, că nu chelesc ca Ionuţ şi că mi se mai scoală ...  
  
Femeia asta e bolnavă, biata de ea, a zis, cu milă, Licurişca. 
  
Monstrul, nu femeia! a răcnit Thomas, înveselit brusc, dar nu i-a dat nimeni atenţie, fiecare perora pre limba lui. Amin! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN - CAP 12 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 368, Anul II, 03 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!