Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 70-73
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
70 
  
FRUMUSEŢEA VIEŢII 
  
“Dame belle e cruel”, a zis Thomas, ca Michelangelo, care îi închina sonete pioase marquisei de Pescara, cînd ne-am aşezat la masă, privind-o pe Licurişca în ochi, cu tristeţe ... de ce te amesteci tu în istoriile esenţiale?! Mersul stelelor este adesea mai incert decît visurile oamenilor.  
  
Începuse iar ploaia. Apăsătoare, insistentă, obositoare. Ploua ca în Bacovia, ploaie nevrotică. Ploua cum zisese Thomas, pînă la saturaţie, la două zile, în ropote, cu rafale de uragan ce ţineau cîteva minute, şi cu picături mari, explozive. 
  
Licurişca s-a strîmbat, de parcă erau acri strugurii, şi Thomas a renunţat să o mai cicălească. Un scurt schimb de priviri aprinse, apoi furtuna s-a calmat în spritele lor. După cum se părea, Thomas era un client obişnuit al casei, pentru că o ospătăriţă numai nuri, subliniaţi de şorţuleţul ei inimaginabil de scurt, se lăsase cu şoldul pe umărul lui şi îi zîmbea tulburată, dar Thomas o ignora, avea el alt repertoriu pentru seara aceea, nu ne invitase la restaurant ca să mîncăm, a şi comandat, de altfel, alune şi bere, şi un Absint pentru el însuşi, ca să se mai încălzească şi să se mai tempereze, pentru că avea chef să ne facă praf, în văgăună se pregăteau evenimente catrastrofale, pe mine mă acuza că scăpasem nu numai destinele, dar şi acţiunea din mînă, reapăruse evaporatul de Ignaţio şi, ca o piatră aruncată într-o băltoacă, avea să facă nu numai cercuri, dar şi mici valuri, ce le vor strica tuturor echilibrul, şi apoi s-a lansat într-o ditirambă despre subiectivismul gnoseologic, viziunea escatologică şi autonomia iluzoriului, ca părţi distincte şi definitorii ale configuraţiei cunoaşterii. 
  
La o masă retrasă de pe malul lacului se aflau Gabriela la mare tandreţe cu soţul ei, căpitanul de poliţie, ce se aruncase cu trupul şi cu sufletul în acel mariaj, simţind că altfel nu mai poate trăi şi, ghicind şi ea că, dincolo de convenţiile sociale, există sentimente mai profunde şi mai emoţionante, cum ar fi iubirea ca o maree, cu fluxuri şi refluxuri, dăruirea de sine cu orice risc şi visurile erotice necondiţionate de legi morale inventate de oameni, îşi trăia fericirea cu o intensitate greu de redat în cuvinte. Gabriela şi căpitanul erau deja de cîteva luni împreună şi se părea că nu mai exista între ei nici o barieră, îşi împărtăşeau unul altuia emoţiile la modul absolut şi se sărutau continuu, vrînd parcă să se absoarbă unul pe celălalt pentru o eternitate. Erau frumoşi, comenta Thomas, unul din acele cazuri rarisime de contopire, în care trupurile, prin simţurile lor, se suprapun pînă la identitatea de sine. 
  
În timp ce Thomas ne delecta cu poveştile lui fanteziste, mi-am amintit că pomenise de Ignaţio, cel care se dedicase studiului bestiarelor, sacramentariilor, breviarelor şi al ceasloavelor, şi cu această nebunie a minţii lui se izolase în podul de deasupra grajdului unde adunase o bibliotecă de-a dreptul ciudată în care se găseau texte şi tratate de gramatică, medicină, cronici şi anale istorice, volume de poezie, de calcul, de coduri de legi, de canoane şi tabele astronomice ornate cu miniaturi. De unde îi venise lui acea nebunie nu ştia nimeni şi nici de unde tot aduna acele cărţi rare scoase parcă de sub straturile de praf pe care timpul le aruncă peste toate lucrurile, pînă le transformă în uitare, şi de unde îi trăznise lui prin minte ideea fixă că acela era rostul lui în această lume, să restabilească o altă ordine a ştiinţelor, pentru că prea se baza totul numai pe phisică, alchimia fiind considerată depăşită pentru că minţi luminate nu mai erau în acest secol devastat de incertitudini, marii enciclopedişti ai umanităţii erau ca dinozaurii, pomeniţi cu uimire numai în istorii, sacrul şi profanul erau tematici ce agitau spiritul uman, în întreaga lui viaţă omul avea numai două premise, e drept că imperfecte şi alea, şi tocmai de aceea Ignaţio considera că el putea să se apropie de o altă dimensiune a gîndirii, care ar fi avut forţa să modifice structura lumii şi să readucă în prim plan forţa misticului îmbibat de simboluri. Studiind continuu, zi şi noapte, Ignaţio uitase cu desăvîrşire de nevasta lui şi de cei trei copii şi numai zvonul că murise naşul Caiafa, cel care îi preluase rolul de cap de familie, îl scosese pentru cîteva minute din ritmul lui de lucru, după care îl dăduse uitării şi, silabisindu-şi incantaţiile necesare la aprinderea flăcării imateriale a supraconştiinţei, se volatilizase pe nesimţite, mai bine zis devenise transparent ca sticla, se mira el însuşi că nu mai avea consistenţă, îi dispăruse noţiunea de somn şi putea să călătorească spre acele lumi nebănuite ale spiritului pur, în care materia era tot una cu visul, supranaturalul era finit şi infinit, cînd se plictisea de acel spaţiu gînditor prin el însuşi, se risipea în alegoria realităţii, se aşeza la masa din sufragerie şi se uita ore întregi pe pereţi, îşi privea cu blîndeţe copiii, care parcă mai crescuseră, nu mai ştia cum îi cheamă, dar fetiţa aceea, care semăna cu el, îl uimea cu gîndurile ei transcendente, o simţea că are alt înţeles al lucrurilor în zestrea ei genetică, el ar fi putut cerceta şi acea zonă, dar îi era lene, totul era cuprins într-o sclipire şi risipit în acelaşi timp în toţi atomii Universului, ce rost ar mai fi avut să se gîndească la acele informaţii şi, cînd asupra ei se cernea ploaia de foc imaterial a cunoaşterii abstracte, el asista mirat la realele ei evoluţii întru luarea în posesie a adevărului pînă în cele mai mici detalii ale conţinutului fără formă şi ale formei fără conţinut, subtilităţi greu de înţeles în materialitatea conştientă imediată. Zilele treceau, lunile treceau, Iganţio începuse să moţăie, aflase prea multe şi cunoşterea i se părea de la o vreme o pierdere a speranţei de luptă împotriva timpului, mai umbla prin sat, îşi vizita prietenii şi vecinii, apoi se retrăgea în sanctuarul lui şi respira cu nesaţ straturile de praf ce se aşterneau peste manuscrise secundă după secundă, simţea totul cu o acuitate greu de înţeles, uneori se adîncea în lecturi sublime, alteori medita la naştere şi la moarte şi le raporta la măreţia sufletului tocat mărunt de ură, dezgust, patimă, nefericire şi de rătăcirea în dezordinea imposibilului.  
  
Într-o zi, pe care nu mai putea s-o precizeze, pentru că îşi pierduse noţiunile elementare cu care ar fi putut să mai navigheze în prezentul continuu, auzise uşa podului deschizîndu-se şi o zărise pe fata lui, pe Fulga, privindu-l fără mirare şi fără emoţie, şi şi-a dus mîna la obraji şi a constatat că este neras şi a realizat, uimit, că prinsese iar consistenţă, îl durea un genunchi şi îl orbea lumina care năvălise prin uşa deschisă şi decupa un cub perfect în penumbra sanctuarului său intangibil pînă în acea clipă. Fulga îl întreba ceva, dar el nu putea să-i răspundă, avea senzaţia că uitase cuvintele, o înţelegea totuşi, ea îi povestea ceva despre radiaţiile subtile ale gîndului, îi spunea o istorie ciudată a naşterii şi a morţii şi a renaşterii umanităţii şi îi povestea că oamenii trăiau într-un al şaptelea ciclu şi că nu mai reuşeau odată să iasă din tiparele gîndurilor lor negative şi porniseră iar pe un drum greşit în urmă cu vreo douăsprezece mii de ani şi că aveau neşansa să nu dispună de o memorie a adîncurilor istorice, iar ce se mai ţesea din legende erau adevăruri greşit interpretate, ce îi înfricoşau pînă în adîncul sufletului ... De unde ştia ea toate astea?! se întreba el, dar durerea de la genunchi era copleşitoare, se simţea bătrîn, spiritul lui era anchilozat, praful de pe carţile din jur îl sufoca, lumina era prea puternică şi, ceea ce era mai grav, auzea toate cuvintele şi le înţelegea subtilitatea metaforică, dar nu putea să-şi deschidă gura şi se gîndea cu groază la efortul pe care ar fi trebuit să-l facă pentru a pronunţa un cuvînt, oricare, dar pe buze îi susura o silabă, şi a şoptit cu timiditate “eu” şi şi-a dat seama că nu era doar o simplă silabă, pentru că avea o încărcătură emoţională cumplită, îl făcea să simtă că există, că respiră, că are o identitate şi încet i-a mai venit o silabă în minte, o mantră a cunoaşterii, ca la yoghinii din India, “om”, şi le-a unit în mintea lui şi brusc a reuşit să se dezmeticească şi să vorbească, iar Fulga i-a zîmbit cu acea înţelegere mai presus de înţelegere şi l-a rugat să coboare de acolo şi l-a şi ajutat, iar Roua, cînd l-a văzut că intră în casă, şi-a pus palma la gură şi a zis cu teamă: Doamne, ce tînăr şi frumos eşti ... şi Fulga i-a zis: Dar e tata, mamă ... lasă, că o să-ţi explic eu ... şi a suspinat întristată, pentru că mama ei recăzuse în acea amorţeală a gîndurilor ei cu care ea se obişnuise deja şi, cînd, mai tîrziu, după ce Igantio se spălase şi se răsese şi plecase la crîşmă, să-şi vadă prietenii şi să bea o bere, mama ei a întrebat-o ceva despre un anume Cezar şi Fulga a privit-o cu blîndeţe şi cu durere şi cu dragoste şi i-a zis în şoaptă: Care Cezar, mamă? E şi acest Cezar unul dintre visurile tale atemporale? Of, mamă, am eu grijă de toate ... tu du-te la televizor ... şi Roua a plecat, uimită, pentru că ea nu mai înţelegea ce i se întîmplă şi a rămas mută în faţa ecranului, pentru că nu ştia că au şi aşa ceva; ea îşi amintea că se ducea în fiecare seară peste drum, la prietena ei, ca să urmărească amîndouă vreo telenovelă lacrimogenă cu fete frumoase şi înşelate în sentimentele lor de nişte bărbaţi egoişti ... dar asta era frumuseţea vieţii: iubirea împletită cu lacrimile dezamăgirii ...  
  
71 
  
CLEPSIDRA 
  
Două conuri, ca nişte piramide cu baza sub formă de cerc, ce comunică între ele prin acel orificiu prin care firelele de nisip curg din conul de sus în cel de jos într-o anumită unitate de timp dozată corespunzător. Ai putea spune că vezi timpul curgînd şi poate de aici vine şi această expresie, filozofa Vascodagama, şi Ignaţio îl asculta atent şi se mira de tema pe care o trata prietenul lui cel lăudăros şi guraliv, care era într-un permanent conflict cu vecina lui, Afrodita, şi asta de ani de zile, cu scurte perioade în care ei doi erau chiar prieteni, şi piratul de pe tarlaua de lucernă insinua că mai avea cu ea, cînd era căţeaua în toane bune, chiar şi lupte corp la corp, în care el o ataca cu suliţa, iar ea i-o prindea în menghina nesăţioasă şi fără milă, devorîndu-l ca o plantă carnivoră ce şi-a ispitit bărzăunele cu sucurile ei apetisante ... Timpul curge, frate, nemilos, şi uite că m-am prins că unii abia aşteaptă să mi se termine nisipul, da' eu de-al dracului întorc clepsidra şi îmi număr iar şi iar firele minuscule de nisip, pe care le simt uneori şi în ochi ...  
  
Ignatio ar fi vrut să-i spună că poate avea probleme cu vederea, să se ducă la un oftalmolog, că avea vîrsta, şi poate chiar îi şi spusese acest lucru, nu-şi dădea seama dacă nu cumva doar se gîndise să-i dea acest sfat, pentru că îi mai flutura prin minte ba un verset din Pilde, “Înţeleptul vede nenorocirea şi se ascunde, cei proşti dau peste ea şi îndură necaz”, pe care el l-ar fi putut comenta în simplitatea lui emoţionant de frumoasă şi crud de adevărată, ba o erezie alchimică, ba nişte termeni confuzi şi iluzorii ai sistemelor economice, cu care îi umpluse mintea pînă la greaţă Alunică zis şi Alu Gore, care îi asasina, lent şi obsedant, cu fraze pompoase despre tragedia globalizării pe toţi bărbaţii din crîşmă, de parcă îl durea pe vreun văgăunean în fundul sufletului... doamne, ce expresie tembelă... fundul sufletului, fundul sacului, fundul de lemn şi fundul muierii... ca şi cum ai putea să ajungi vreodată la fundul fundului sau în adîncul adîncului fundului... cînd adîncul este insondabil iar fundul fiind chiar o certitudine, pentru că poate fi palpat chiar şi cu imaginaţia ... şi Iganţio începuse să rîdă, semn pentru el că îi revenise pofta de viaţă şi, cînd un consilier de la Primărie i-a spus să treacă pe la şcoală, că îi venise cererea aprobată şi putea să-şi reia orele de istorie, se bucurase sincer şi se căutase de bani prin buzunare, ca să facă şi el cinste cu o bere cuiva, da' şi-a dat seama că nu avea nici măcar o monedă de o mie de lei, se tot vorbea despre dezumanizare, destrămare morală, manipularea conştiinţelor, învrăjbire etnică, viciu, ticăloşie, ipocrizie, mirajul banului cîştigat fără muncă, dar despre sărăcia lucie a oamenilor de rînd, care nu aveau nici o şansă de supravieţuire, dacă nu aveau unde să muncească, nu scotea nimeni nici o vorbă şi nici nu se puneau toate aceste rele pe seama promiscuităţii pe care o crează lipsa banilor şi nici despre ce se întîmplase cu oamenii aruncaţi brusc într-o democraţie ce stricase scara valorilor şi nivelase conştiinţele, înecîndu-le în promiscuitatea disperării şi a spaimei faţă de ziua de mîine. Oamenii nu mai trăiau în siguranţă, nu mai aveau un loc de muncă stabil, privatizări dubioase, concedieri pentru rentabilizarea firmelor, falimente bine regizate, din care pierdea statul şi se îmbogăţeau şmecherocraţii ... poate că Alunică zis şi Alu Gore avea dreptate, deşi nu asta le lipsea oamenilor, globalizarea ... care dracu ştia ce mai era şi prostia asta ...  
  
De cîteva minute intrase şi Mancuse în crîşmă ca să bea o bere că era însetat, fusese la oraş, ca să-i cumpere vitamine nevestei lui, care era gravidă prin luna a şaptea, zicea doctorul, şi aşa le ieşise şi lor cînd calculaseră clipa aia miraculoasă, iar Estera, povestea Mancuse, era mai fericită ca niciodată pentru că - şi îşi luase un ton grav, misterios – deşi medicii îi garantaseră că nevastă-sa nu mai putea face copii, şi ei se consolaseră, că ce ar fi putut face împotriva naturii nemiloase, se întîmplase totuşi miracolul şi eu mi-am amintit ce mi-a zis Thomas cu multă vreme în urmă, înainte de începerea ploilor prezise tot de el, cînd mă asigurase că de mine depinde dacă Estera rămîne gravidă, şi eu atunci nu înţelesesem ce vrea el să spună, dar uite că se întîmplase ceva cu timpul istoric, fir-ar el să fie, pentru că ăsta nu se suprapune niciodată peste timpul terestru, orice aş face eu, autorul! 
  
Igantio se bucurase pentru Mancuse, pentru că era unul dintre acei bărbaţi cu care ar fi vrut el să fie prieten, pentru că era deştept şi citit şi ar fi avut multe să-şi spună unul altuia şi să discute, da' nu avusese niciodată ocazia să-l provoace pe vreo temă anume şi regreta că nu avea bani, ca să-l invite la o bere, dar, spre surpriza lui, Mancuse s-a aşezat neinvitat pe scaunul din faţa lui şi i-a întins o sticlă de bere, îndemnîndu-l să o ia, ca să bea împreună, pentru că, uite, mă, Ignatio, luat cu treburile, că pe Estera nu o mai las să se dea jos din pat, că i-a făcut serclaj, nu te-am mai invitat de multă vreme pe la mine, ca să mai discutăm şi noi despre una şi alta, ca pe vremuri, şi Ignaţio a încremenit, prea era ireală potriveala asta a întîmplării în gîndurile lui şi s-a uitat cu pioşenie spre cer şi, încă surprins şi emoţionat, şi-a băgat mîna în buzunar, ca să-şi scoată batista, că simţea că transpirase de emoţie, şi s-a trezit cu trei hîrtii de o sută de mii fiecare şi i-a venit să se închine şi i-a zis lui Mancuse că nu-l mai lasă să plece treaz acasă, era rîndul lui să dea de băut, că aşa era între prieteni şi Mancuse a rîs. Fir-ar ăla care pleacă acasă treaz, omule! De multă vreme nu m-am mai îmbătat, cam de cînd s-a măritat Adelina şi noi, eu cu Estera, i-am fost naşi ...  
  
Bă, Ignaţio, s-a auzit deodată, ce pandişpanul meu nu dai şi tu o bere, dacă te dau banii afară din casă, pentru că era riscant să scoţi atîţia bani în văzul prietenilor şi s-o faci pe zgîrcitul şi Mancuse a rîs în hohote pentru că Grigore Ţăranu era haios cîteodată, cu toate că scăpa rar la cîrciumă, era pus pe chiverniseală cu orice preţ, Lilicuţa lui era tare grijulie cu fiecare bănuţ, strîngea pentru fete, a mai mare împlinea şapteprezece ani şi odată se trezea cu ea că vrea să se mărite şi chiar şi cea mică începuse să scîncească, că vrea şi ea la discotecă ... Avea ţăranul ăsta cai şi căruţă, două vaci, vreo şase porci în fiecare an, bătătura plină de găini, sera din grădină era plină cu ardei graşi, castraveţi, fasole şi roşii şi ei se lăudau că nu cumpărau nimic, niciodată, făceau şi vreo cincisute de kilograme de cartofi, iar livada de pruni de la mal le aducea atîta ţuică, de le mai rămînea şi pentru vînzare şi Lilicuţa era ca o negustoreasă, scotea bani din tot ce putea, vindea brînză şi lapte la piaţă şi avea şi cliente stabile, nişte doctoriţe cărora le căra lapte bătut şi ouă proaspete în fiecare săptămînă dată de la Dumnezeu ...  
  
Ignaţio s-a bucurat că a fost băgat în seamă şi a comandat bere pentru toată lumea, pe care a şi plătit-o dinainte, ca să nu-şi mai bată capul mai tîrziu şi s-au încins spiritele şi Mancuse începuse să le povestească despre ingratitudinea filială, pomenindu-le pe Regane şi Goneril, fetele regelui Lear, şi pe Delphine şi Anastasie ale lui Moş Goriot, iar eu m-am enervat şi am vrut să-i atrag atenţia că, dacă mai continuă, o să vadă el ce-o să-i fac, dar Licurişca m-a tras de mînecă şi mi-a spus: Mă, ce ai, eşti paranoic? Tu nu vezi că aici se face literatură? Ai răbdare, că vor ajunge şi la politică. Ce fel de politică, m-am întrebat eu; de cafenea, îmbibată de aburii alcoolului sau politica struţului?! Dar Licurişca nu mai avea chef de vorbe, vorbe, vorbe ... şi m-a lăsat să-mi contemplu scena în care lucrurile tac, întîmplările sînt alese aleatoriu, iar oamenii sînt mistici.  
  
72 
  
CHIMIA AMORULUI 
  
fără trimitere la “Fizica amorului” de Remy de Gourmont 
  
Arta voluptăţii nu este o rătăcire a omului imoral şi mai ales a femeii socotite păcătoase, pentru că simţurile nu ne-au fost date spre pierzanie, ci spre împlinire trupească şi sufletească şi, negîndu-ne nevoia de trăiri intense dintr-o falsă pudoare, devenim cu adevărat libidinoşi şi perverşi, se gîndea Adelina care, de cînd îl cunoscuse pe bărbatul ce dormea ca un copil lîngă trupul ei fierbinte, îşi remodelase viaţa, iubea cu pasiune, se bucura de strălucirea fiecărei floricele pe care o zărea în iarbă, iubea norişorii pufoşi de la marginea cerului şi îi plăcea mai mult ca oricînd să facă lungi plimbări pe înserat cu iubitul ei şi, cînd acesta o atingea cu palma pe obraz, resimţea cu acuitate mîngîierea lui ca pe o provocare a sensibilităţii trupului ei însetat de nevoia de voluptate ... Împlinise douăzeci şi cinci de ani, mai avusese cîţiva iubiţi, ca orice fată normală, dar acuma, lîngă Adonisul ei, cum se gîndea ea la el, îşi retrăia parcă adolescenţa cea plină de fiori neînţeleşi şi tulburători, dar cu conştiinţa de sine a femeii împlinite. Pînă să-l cunoască pe el, ea nici nu realizase că trupul ei putea fi un instrument cu rezonanţe subtile. Sexul era un act mecanic, o provocare a simţurilor excitate, o descărcare nervoasă, un exerciţiu, pînă la urmă, în care bărbatul se întrecea pre sine, ca să-i demonstreze ei că era bun la pat, mai bun poate ca alţii, pentru că au unii bărbaţi acest orgoliu, iar pentru ea era ocazia să se descarce nervos, să-l facă s-o adore, să rîvnească la ea, să şi-o mai dorească, pentru că era conştientă că la cinci-şase femei era un bărbat, aşa că avea concurenţă, nu glumă, mai ales că veneau din urmă puştoaicele înnebunite de ţoale, petreceri, discoteci, maşini luxoase şi bani de buzunar.  
  
Alături de iubitul ei, cu care se căsătorise parcă peste noapte, aşa, în fugă, la repezeală, viaţa căpătase alte nuanţe, Anton era vesel, senin, înalt, subţire ca o trestie, cu ochii senini şi cu privirile parcă mereu întrebătoare şi era mai puţin viril decît alţi bărbaţi, dar mai profund în toate sentimentele lui şi sexul devenise un vis lent, nu o călăreală bezmetică şi obositoare şi uneori ea nici nu mai ştia cînd începeau să facă amor şi cînd terminau, pentru că valuri peste valuri de orgasme o năpădeau ritmic şi o năuceau, fiecare atingere a lui era un început de mîngîiere care îşi risipea vibraţiile în trupul ei ca arcuşul cînd pluteşte peste strunele întinse pînă la paroxism ale viorii.  
  
La asta se gîndea ea, stînd întinsă lîngă el şi veghindu-i somnul şi uneori mîngîindu-i fruntea şi simţind că se îndrăgostea de el cu fiecare nouă clipă care picura din ceasornic.  
  
Pe Anton îl cunoscuse la un simpozion al firmei la care lucra ea şi îi fusese recomandat ca fiind unul dintre cei mai buni specialişti în marketing internaţional, care anticipa prin studii minuţioase tendinţele pieţelor şi firmele care apelau la el îşi schimbau radical mentalitatea şi metodele de lucru, înregistrînd succese rapide pe piaţa internaţională. Cum de acelaşi domeniu se ocupa şi ea, dar cu metode diferite de ale lui, între ei doi avusese loc o confruntare de idei din care se trăsese concluzia că, în cele din urmă, prin metode diverse ajungeau amîndoi la aceleaşi rezultate, cu singura deosebire că el era mai cunoscut pe plan internaţional, iar ea era doar o vedetă locală. 
  
În cele trei zile cît ţinuse simpozionul, contactele lor au fost dese şi confruntările aprige şi în ultima seară el a invitat-o la un restaurant, au mîncat icre şi au băut şampanie Möet şi cînd a luat-o la dans şi s-a lipit de el, a simţit că se pierde şi că se risipeşte în Univers şi s-a rugat la Dumnezeu ca acel dans să nu se mai termine niciodată şi, emoţionată, l-a întrebat ce i-a făcut, dar şi el era în aceeaşi stare şi i-a spus în şoaptă că aceasta este chimia amorului de care nici el nu era conştient dar uite că i se întîmplase, din fericire ... şi din acea clipă au rămas împreună şi spre încîntarea ei nu s-a mirat nimeni din firmă ba, mai mult, lui Anton i-au şi făcut un angajament de colaborator pe trei ani, ca să nu-i mai despartă nici măcar interesele profesiei. 
  
Prima care a felicitat-o pe Adelina a fost Gabriela, ce se căsătorise înaintea ei cu un căpitan de poliţie, după ce cochetase o vreme cu ideea de a se mărita cu un ingineraş cam şmecher, un anume Marcu, ce începuse să o trateze ca pe o ştoarfă, cînd s-a prins că ea a început să ţină la el. Aşa că inginerul Marcu, pe care îl ştia toată lumea ca pe un cal breaz, neserios şi fustangiu, se reîntorsese la chefurile lui nebuneşti din fiecare noapte.  
  
73 
  
CAPTATIO BENEVOLENTIAE 
  
sau apocalipsul mioritic 
  
Pentru că primarul noastru a asfaltat şoseaua şi pentru că a refăcut toate podurile, era deja la cel de al doilea mandat, dar proştii, chiar dacă au creier, nu gîndesc nici măcar la nivelul unei găini ce scormoneşte toată ziua pămîntul cu ghearele în căutare de rîme. Madam Jorjet l-a ocărît mult timp de la înălţimea triumfătoare a podului că şi-a făcut pod special din aluminiu iar dom' colonel îi ţinea isonul susţinînd că asfaltarea şoselei este un fel de captatio benevolente ca să-l alegem iar şi iar şi tot aşa pînă s-o pensiona şi că se mai apucase şi de un cămin cultural mai zilele trecute în loc să-l repare p-ăla vechi care ne cădea în cap pen'că uite-aşa şi hop ş-aşa a distrus tradiţia moştenirea culturală numai pe cale orală! bătea pe loc din picioare dom' colonel, jurîndu-se că el nici măcar un ochi n-o să-şi arunce în veci p-acoloşa, că el a luptat şi s-a zbătut pentru ţară în august la Plevna şi a dat mîna cu Principele Carol, care l-a decorat cu crucea ... mamii tale de belită, ce te hlizeşti, fă, putoarea vacii?! se răţoia din cînd în cînd şi la madam Jorjet, care, deşi nu-i zicea nimic, ştia el ce gînduri îi treceau prin căpăţînă, aşa, de-a dracului, de muiere rea ce era, că cînd mă puneai să mulg vaca, nu te gîndeai că mă rîde satul ca pe un ăla prostul, că sînt eu nenorocit la suflet şi nu mă pui la mintea ta, că capu' ţi-aş crăpa, fă, putoarea lu' mă-ta, dar oamenii ştiau că podul cu pricina fusese făcut de ăia cu schela petrolieră, ca să nu mai rămînă izolaţi pe celălalt mal cînd veneau inundaţiile şi întreaga vale dintre dealuri se acoperea de ape repezi şi furioase, ce cărau la vale copaci întregi şi vite înecate ... Ce să fi avut madam Jorjet de împărţit cu primarul, nimeni nu putea să ghicească, dar deja ditirambele ei erau atît de previzibile, încît pînă şi acei gură cască, obişnuiţi cu datul ei în stambă şi cu ridicatul poalelor, îşi vedeau de treabă, da' nici ea şi, mai ales, nici dom' colonel, care juca sîrba pe pod şi se acompania cu ţipuituri ca oşenii, nu se clinteau de pe pod pînă nu-şi revărsau oful din suflete, şi tocmai în clipa în care dom' colonel şi-a reluat dansul, parcă mai cu foc, şi a început să scandeze, ca la mitingurile glorioase de după răzmeriţa din decembrie: las' să ştie poporu, că primaru ce-mi făcu? îşi puse pod peste apă, sub care vaca se-adapă, iha-mă! vi-l spui acu'. I-ha-ha! de-al draculu' ...  
  
Nea Ilie Busuioc se oprise în capul podului şi îi privea parcă nevenindu-i să-şi crează ochilor, după cum a zis Apostolul Pavel, care nu credea în cele vazute, ci în cele nevăzute, că erau eterne. Madam Jorjet, care făcuse o pauză, ca să mai respire, se holba şi ea la prost, mirîndu-se că stătea acolo şi nu trecea dracului odată, arză-l-ar focu să-l arză de necioplitul dracului, şi s-a pus cu gura pe el, pomenindu-i întreaga familie, de la tat'su ăla beţivanu, care fura noaptea struguri din viile oamenilor, pînă la nevastă-sa aia răzbelită şi tîrfuită de toţi izmenarii, iar dom' colonel, întărîtat de verva consoartei, schimbase şi el placa: De din vale de Rovine, treci în mă-ta-n cur bovine, că le-am tras-o şi la ruşi, din Vidin pînă la Huşi ...  
  
Nea Ilie Busuioc se întorcea cam machit de la crîşma unde îşi mai înecase şi el amarul sărăciei, aşa că nu prea înţelegea el ce se întîmplă şi se întreba ce-or anunţa oamenii ăia, vreun răzbel, vreo răzmeriţă, a căzut guvernul, aş! nu la noi, că nu e în tradiţie, da' parcă nea chiorete, cum îi zicea nevastă-sa, juca de mama focului şi se bucura şi zicea ceva, sau poate greşise el podul, că se mai trezise odată, beat mort, la dracu-n praznic, de nu mai ştia nici cum îl cheamă, o fi vreo petrecere, de care el nu aflase încă, da' numai în doi, şi cu dans şi cu ţîpuituri sau nu mai pricepea el nimica şi era mai beat decît credea şi avea vedenii?! Şi, totuşi, se încuraja el de unul singur, podul trebuia să-l treacă, că de-aia e pod, să treci peste el şi nu prin apă, ca vacilea alea de care el şi uitase, luat cu votca pe la nas şi, clătinîndu-se, a început să înainteze şi, cînd a ajuns în faţa lu' madam Jorjet, s-a oprit brusc, întrebîndu-se pe care parte s-o ocolească, că, de, era femeie, puţin rişpect, dă-o-n aia a mă-sii ... iar madam Jorjet, care i-a auzit numai înjurătura, i-a înfipt o mînă în gît şi a prins a-l îmbrînci cu putere, pînă l-a năruit de pe picioare, pentru că şi aşa se învîrtea lumea cu el, ca tiribomba de la bîlciul de astă toamnă şi căpăţîna i-a troznit ca un dovleac copt la impactul cu dulapii de pe pod şi a leşinat s-au l-a luat somnul, vorba e că madam Jorjet s-a speriat şi, ca să-l trezească, l-a luat în spinare, că era femeie puternică, şi a fugit cu el în partea cealaltă a podului şi l-a băgat în apă, ca să-şi revină şi să nu dea ortul popii dracului, îşi zicea ea, neliniştită şi, cînd bărbatul a gemut, ea a respirat uşurată şi l-a luat la blesteme, că o speriase dinadins, golanu' dracului cu snaga lui şi cu neamul lui de schizifreotici, care au speriat lumea de hoţi şi de nenorociţi la suflete ...  
  
Apa îi bolborosea blesteme pe la urechi şi era rece şi poate el o tot ruga să-l salte de-acolo, da' madam Jorjet l-a tras numai de picioare din apă, ca să nu se înece dracului şi i-a dat ordin lu' dom' colonel să-şi ţină gura, că ea l-a salvat, că leşinase, da' dom' colonel a început să ţipe şi să se jelească, de ziceai că e bocitoare plătită: Omorîşi muiere omu', ia te uită ce făcuşi ... de ce nu l-ai dat în mă-sa ... acu' cine-o să te crează, din Vidin pînă la Huşi, că nici mă-ta nu-i mai brează ...  
  
Chiar şi aşa cum era, într-o stare de nervi vecină cu nebunia, îngrozită şi disperată şi obsedată de gestul ei, ce i-ar fi putut fi fatal amărîtului ăluia, pe care îi căşunase fără nici un motiv, da' se enervase, că prea era de căcat viaţa asta, doamne iartă-mă! îşi stupea ea în sîn, realizase totuşi că dom' colonel vorbea în versuri şi, bătînd în retragere ca Napoleon, dictatorul mă-sii, care a făcutără Franţa modernă, că n-avurăm şi noi un d-ăsta acolo, că nu ne strica nici la lingurică, nici la păsărică, vorba aia!, l-a luat de guler, l-a tîrît pînă acasă, i-a dat o cană de ţuică şi, privind îngrijorată spre el, i-a zis aşa, într-o doară: Ia spune-mi tu mie, tataie, ce-am făcutără noi azi, ai? şi s-a închinat cu limba în cerul gurii, sperînd din tot sufletul să nu înceapă iară cu versurile alea, că ea una era în stare să-i scoaţă şi ălălalt ochi, de chioretele dracului! Şi dom' colonel, cu ţuica prelingîndu-i-se pe bărbia lui de sticlă, şi-a ţuguiat buzele subţiri şi a privit-o grav: Ce vreai, fă, putoarea lu' doamna mă-ta, tu de la mine, de mă faci de fecalele satului, de să crează lumea că sînt şi eu un d-ăla fecalistu de la tembelizor, care fonfăne pe nas c-o fi, c-o păţi, că femei, că fund internaţional, că conciliu' ieuropeitropiei, că incunabulele, vorba lu' alde Benedetto Croce, că arta este intuiţie pură, omorîşi omu', fă, acesta-i adevărul în curu gol şi cu aia belită, s-o ştii de la mine! 
  
Madam Jorjet s-a prins cu mîinile de burdihan şi s-a pus pe un rîs de toată agonia, de tremurau ferestrele de la stradă şi credeai că treceau tancurile la defilare. 
  
Vai de mine, răgea ea printre sughiţurile de rîs, şi dom' colonel încerca s-o liniştească, strigînd la ea: Ce-ai, fă, belito?! Şi eu care credeam că vorbeşti în versuri, tataie, ordinarule, cur de maimuţă ce eşti ...  
  
Dom' colonel s-a ridicat în picioare şi i-a zis, brav ca un luptător cu sabia dreptăţii în mînă: Da' de ce să nu mă aiuresc şi eu, fă, de ce să nu mă delirez şi eu un pic, că, vorba aia, leagă sacul pînă e rotund, nu pînă ajunge la fund şi apoi mă mai agiutorez şi eu la gîndire cu stihu, că romînu e născut poiet şi a început să cînte: Cu ochi cereşti, ca de cicoare, Ea are faţa de sunătoare. La aflătura-i prea rîvnitoare, Mai cat şi eu, că prea mă doare... Madam Jorjet se închina de zor, uimită de năstruşniciile chioretelui ei, da' dom' colonel îşi vedea de inspiraţia lui şi îi arăta ciuciu: Hai acu, la opinteală, să dea zeama chiară-n oală, că e lată, măi băieţi, cîrcotaşi şi precupeţi; să intrăm în na-ţ-o-acu', cu cu ru cu cu cu cu, şi-n latrino, că-i la modă, precum bine zis-a vodă! da' şi noi ne-om alungi, cu ieuro pilangii, că leuţul e falit, ca romînul mucalit! Şi tu, fă, lovi-te-ar boala, dar-ar în tine scofala, că eşti mare, da' eşti, ha, zbanghie şi cea-cea-cea! De data asta dom' colonel întrecuse măsura şi madam Jorjet s-a ridicat să-l ia de gît şi să-l tîrnuiască pe la grajd, că acolo era bălegarul mai puturos şi mai proaspăt, da' pe alee, de după casă, apăruse, ca un mort decedat – a apreciat madam Jorjet - nea Ilie Busuioc. Dom' colonel, cînd s-a prins că sînt încercuiţi, a spălat putina, a măturat curtea, a văruit pomii din livadă cu var alb – cum zicea el, plin de învăţătura ştiinţifico-fantastică, a recitat trei capitole din Jules Vernes, plus ocolul bătăturii în optzeci de secunde şi a plecat să bea o bere, da' nu mai înainte de a-l pune la punct de nea Ilie Busuioc, ieuropean din naştere şi nu din vocaţiune: Bă, animalule, ai tu noroc că mi-e sete, că, ce ţi-aş face eu ţie şi lu' alde curvana aia de mă-ta ... şi dus a fost pe poartă, ca fumul ...  
  
Madam Jorjet a simţit un val de căldură tropicală revărsîndu-i-se prin vintre şi i-a zis dulceag-amăruie-insinuantă: 
  
Stai, mă, amărîtule, că, ori mătur ograda cu tine, ori te fac surcele, ori o punem şi noi doi de-o cafea, de o bezea, şi ce-o mai fi om vedea ... şi s-a stupit pre sine însăşi cu neliniştea revelaţiei de sine a gîndirii profunde: Ptiu, fi-mi-ar rima armonioasă şi mizda gustoasă, nea Busuioace ... ia vin' mătăluţă încoace! 
  
Şi, zglobie că o găinuşă, că ce-avea-n guşă avea şi-n uşă, o clanţă de babă cloanţă, a scos din casă o măsuţă pentru zece-cincisprezece persoane, pe care o închiria la mort, cînd deceda vreun cadavru, drept năsălie, şi s-a pus pe juruinţe şi pe blestemăţii minunate, i-a dat vin, l-a servit cu prăjiturele şi cu comentariii pline de venin, le-a blestemat pe curviştine şi l-a tras de mărăcine ... şi ... mersul, versul şi eresul trenurilor, volumul doi, pagina de la mijloc în jos, nu în sus, i-a zis ea, care ar deveni după cum se consideră în felul următor, nu rîmător, care va să zică: Bă, ce limbă de intelectuali avem şi noi, ăştia, geto-dacii, faci cu ea ce vrei, filozofezi pînă te ia damblaua, redesenezi lumea, redefineşti renaşterea, simţi direct proporţional cu masa şi invers proporţional cu pătratul distanţei, mai ia şi din brînză, că am şi măsline, şi nea Ilie Busuioc, pus la început pe arţag, s-a dedat la dezmăţul incipient, pe care nu-l dezvoltăm, da-l Newton-iem! La un cap îl durea capul, la celălalt îl zgîndărea napul. Bărbat şi el, cum ziceau strămoşii noştri, latinii, vier adică, cu trupul viermuind de dorinţi, altfel om cumsecade, cu o fostă nevastă fugită de acasă, cu o fostă concubină fugită la mă-sa, cu o fostă nu mai ştia nici el de care, suferea ca un cîine şi, cînd era rupt de realitate şi pătruns de melancolie, recita din poetul anonim, care şi-a dat viaţa pentru ţară şi onor şi cu arma la picior: Sînt atît de singur noapte de noapte, încît, mă întreb de exist, mă-ndoiesc că mai sînt, mă simt pedepsit şi nu ştiu cum să ies, din acest prăfuit şi pustiu Univers, format din fantome, care mă ispitesc, să refuz să mai cred că-n pustiu mă căznesc; sînt mai singur în noapte, sînt mai trist pe pămînt, afară e ploaia bătută de vînt, cu tristeţi infernale, cu-amăgiri şi cu şoapte, eu sînt cîinele care urlă a moarte ...  
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 70-73 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!