Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 68-69
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
67 
  
CÎND SE ARATĂ ÎNGERUL 
  
Era iar duminică dimineaţa, parcă zburau zilele, acu' era luni, ea se culca seara frîntă de oboseală şi, cînd se trezea, iar era duminică dimineaţa ... şi Roua, exasperată, pentru că nu-şi mai înţelegea nici propriile ei gînduri, încălzea un cazan cu apă de la rîu şi îi spăla pe copii, îi săpunea pe rînd, cu migală, le clătea părul cu ceai de muşeţel, le tăia unghiile, îi îmbrăca frumos şi se uita după ei cum se duceau la biserică. Duminica dimineaţa, frumoşi şi puri ca nişte îngeri, mergînd pe marginea drumului spre biserica de la care se auzeau deja clopotele, era emoţionant de frumos, îşi zicea ea, şi se uita multă vreme după ei de-a lungul drumului, pînă nu îi mai vedea şi se întreba uimită unde se ducea drumul ăla şi pînă unde se îngusta el în depărtare, de nu mai rămînea nimica din el, nici măcar o potecuţă ...  
  
Aurel, pentru că el era mai mare, o lua de mînă pe surioara lui, pe Fulga, şi fetiţa îl tîra pe Doruleţ, frăţiorul lor mai mic, care era leneş la mers şi mai trebuia din cînd în cînd înghiontit, iar Fulga nu pregeta să îi tragă una după ceafă sau să-i ardă un şut sănătos în fund, că prea era mocăit şi plîngăcios ...  
  
Doruleţ scîncea şi îşi trăgea nasul şi o ameninţa că o spune el şi o făcea tîmpită, dar Fulga nu se lăsa impresionată de smiorcăielile lui şi, cînd Aurel încerca să o tempereze, îl ameninţa şi pe el, pentru că ştia că ea este cea mai puternică, chiar dacă era mai mică decît Aurel, fraţii ei semănau cu mama, mai moi, mai lasă-mă să te las, dar ea se simţea plină de viaţă, se trezea prima dimineaţa ca să îl ajute pe Cezar să hrănească găinile, mătura casa, spăla vasele, ştergea praful şi lua cu mătura păianjenii din colţurile tavanelor, curăţa cartofi şi îi prăjea, aprindea focul în soba de gătit, aduna crengi uscate din pădure cu Aurel, era ca focul viu, zicea Cezar, care uneori o lua cu el pe la magazine, la cumpărături, şi Fulga îi uimea pe oameni cu judecata ei repezită şi logică, le-o tăia scurt şi îi cîntarea şi, cînd îi vedea că sînt proşti şi îl luau peste picior pe Cezar, se sumeţea la ei, le comenta cuvintele, îi întorcea pe dos ca pe un ciorap murdar şi apoi le arăta spatele cu o demnitate rece, care impunea respect şi aia mică a lui Cezar devenise “vipera aia mică a lui Cezar Dunăreanu, să nu te puie ăl de sus să te iei în vorbe cu ea, că te toacă mărunt şi te dă la cîini, fără milă ... “  
  
Chiar dacă Aurel era într-a treia, Fulga îi citise deja toate manualele şi îl ajuta ea pe el la lecţii, pentru că ce avea ea de învăţat în clasa a doua era o joacă pentru copii, îşi mai făcuse rost de un manual de istorie antică şi era fascinată de Caezar şi de Alexandru Machedon şi de războaiele grecilor, mergea bine şi cu romîna, învaţa poeziile pe de rost după o singură lectură, numai în matematică încă nu descoperise nimic interesant, care s-o fascineze, sigur că avem cinci degete la o mînă şi masa are patru picioare, ca şi capra, şi că o mulţime este o noţiune abstractă, dar Caesar strunea mulţimi de armate numai cu privirea şi le ordona şi le cerceta cu mintea lui pătrunzătoare ca tăişul sabiei şi uneori îşi zicea că e nedrept pentru ea că se născuse fată, pentru că, dacă ar fi fost băiat, ea ar fi ajuns general şi ar fi purtat războaie şi ar fi inventat strategii de luptă, dar aşa trebuia să se joace cu păpuşile şi să le tragă şuturi fraţilor ei molateci, care nu realizau ce noroc era pe capul lor că aveau o soră ca ea.  
  
Nici la biserică nu-i plăcea, pînă la urmă, da' nu avea ce face, părintele le preda religia şi nota depindea şi de frecventarea slujbelor de duminică. Interiorul sumbru, icoanele şi lumînările aprinse şi feţele alea smerite ale babelor, pe care le ştia ea ce rele erau şi cum le mai blestemau toată ziulica pînă şi pe raţe, dacă se enervau, mai mult o speriau, da' era puternică, trebuia să fie, nu se da' ea învinsă de nimic pe lumea asta, Fulga nu-şi dădea seama, da' în ea prindea rădăcini un caracter de om demn în faţa tuturor greutăţilor pe care i le scotea viaţa în cale, şi nu o plîngăcioasă isterică. 
  
Norocul ei, pe care nu şi l-a exprimat cu voce tare, a fost că biserica era plină de lume, aşa că s-a fofilat repede, şi-a băgat fraţii la înghesuială, ca să scape de ei, şi a plecat spre mal, luînd-o prin grădini şi traversînd rîul printr-un loc unde îşi pregătise ea o punte secretă, din pietre ascunse sub valurile mărunte.  
  
Cînd reuşea să scape singură, se ducea pînă în vîrful dealului şi de acolo privea fascinată depărtările, încercînd să-şi construiască în minte alte lumi, pe care doar le intuia din poveşti şi din cărţi, dar pe care nu le văzuse niciodată, însă era sigură că le va descoperi ea pe toate, cît de curînd, pentru că Cezar Dunăreanu îi promisese o călătorie la Bucureşti, apoi la Braşov şi, dacă o da Dumnezeu, vor ajunge şi pînă în Moldova, la mănăstirile de la Tîrgu Neamţ.  
  
Calculase că slujba la biserică va ţine vreo două ore, aşa că avea timp să se întoarcă şi să-şi ia fraţii acasă. Cît făcea ea pînă la mal? Vreo douăzeci de minute, nu mai mult, aşa că avea timp destul ...  
  
Cînd a ajuns sus, gîfîind de oboseală, dar fericită, s-a aşezat pe un buştean, ca să nu-şi murdărească rochiţa, şi şi-a îndreptat privirile spre cer, ca să se bucure de imensitatea lui ameţitoare. Şi, deodată, a încremenit. Ca din senin apăruse deasupra pomilor acel cilindru argintiu cu vîrfurile rotunjite, care nu scotea nici un sunet şi în care parcă intrau razele soarelui fără să se mai reflecte, sau poate asta era doar o impresie de-a ei şi se întreba dacă îl mai zăreşte cineva în clipa aia, pentru că Cezar, cînd îi povestise că îl mai văzuse, zîmbise doar cu blîndeţe şi o mîngîiase pe cap, ca pe un copil care are prea multă imaginaţie ...  
  
Dar nu, îşi spunea ea, asta nu era imaginaţie, îl vedea aievea, avea vreo cinzeci de metri lungime şi era gros cam cît autostrada pe care o zărea din autobuz cînd treceau peste pod. 
  
Cilindrul stătea acolo, silenţios şi grav, atîrnat parcă de nişte fire nevăzute şi, deodată, o rază s-a desprins din el şi a învăluit-o pe Fulga cu o dragoste greu de descris, care îi umplea sufletul de o linişte mîngîietoare şi o făcea să aibă încredere în ea însăşi şi în ceea ce vedea şi să nu se mai mire de nimic, niciodată, de parcă în mintea ei această minune pe care o trăia era mai mult decît firească şi înţelegea că nu are de ce să se teamă şi că fusese chemată în acel loc de nişte fiinţe bune şi blînde, care o aleseseră pe ea dintre oameni, pentru că era specială, avea un cromozom ce o va face să se dezvolte altfel decît ceilalţi asemenea ei la trup, şi că ea o să fie o nouă Geea, care o să aducă pe lume o altă generaţie de oameni, pentru că fetiţe asemenea ei mai erau pe planeta asta, şi acele fiinţe din cilindru vegheau asupra lor şi, cînd acea rază nematerială se va mai opri asupra ei, să nu se mire şi să nu se sperie, pentru că nimeni nu o s-o mai vadă înafară de ea şi de cei asemenea ei, şi aşa or să se recunoască unii pe alţii într-un viitor nu prea îndepărtat ...  
  
După o vreme, în care ea a retrăit cu intensitate istoriile lumii şi a înţeles că totul îi era dezvăluit cu un anumit scop, pe care încă nu-l înţelegea, a închis ochii şi a simţit cum raza se retrage şi căldura soarelui i-a mîngîiat obrajii şi fruntea şi a simţit iar vîntul şi, încă ameţită, cînd a deschis ochii, era în faţa bisericii, oamenii ieşeau deja de la slujbă şi o ocoleau în tăcere, iar fraţii ei ieşeau şi ei ... şi totul se derula parcă cu încetinitorul şi Fulga şi-a zis că a visat, că nimic nu a fost adevărat, dar Aurel a strîns-o de mînă şi i-a zis că are o bucăţică de scoarţă de copac lipită de fustă, pe ce Dumnezeu stătuse, pe vreun trunchi de brad, de se umpluse de răşină?! şi atunci ea şi-a dat seama că n-a visat, că totul a fost aievea şi şi-a privit fraţii cu tristeţe: putea să le ghicească gîndurile şi ştia că le era foame şi, cînd s-a auzit de după curba şoselei o maşină, ea a ştiut instantaneu că este un Mercedes roşu, cu număr de Bucureşti şi, cînd a ieşit şi ultimul om din biserică, ea le-a spus fraţilor ei să o aştepte puţin, a intrat şi s-a apropiat de icoana Maicii Domnului, pe care a sărutat-o pentru prima oară în viaţa ei cu smerenie şi i-a mulţumit pentru că era bună cu ea şi i-a promis că o s-o iubească în sufletul ei, ca pe o mamă, toată viaţa, pentru că era convinsă că i se arătase îngerul!  
  
68 
  
NUNŢILE DE PRIMĂVARĂ 
  
În fine, au început ploile şi pămîntul şi-a revenit, iarba s-a smuls din amorţeală şi a dat năvală peste dealuri, florile galbene de păpădie au făcut explozie peste tot, şi prin şanţuri, cerul era parcă violet, s-au spălat străzile de praf, Grigore Ţăranu, după ce a discutat pe îndelete cu Mancuse, s-a hotărît să se căsătorească la primărie, urmînd ca pirostiile să şi le pună, împreună cu domnişoara Lilicuţa Ţăranu, mai spre toamnă, după ce se întăreşte puţintel vinul şi merge mai bine pastrama şi sfîrîie mai cu poftă mititeii pe grătar, dar pînă atunci mai erau multe de făcut, mai erau trunchiuri de pomi prin livezi nedate cu var, frunzuliţele dădeau să spargă mugurii şi livezile de pruni păreau ninse. Sigur că discuţia nu avusese loc de florile cele cărămizii ale mărului, cînd Mancuse s-a întors acasă de la crîşma unde stătuseră ei doi la o bere şi se sfătuiseră pe îndelete, Estera s-a bucurat şi a început să-i povestească ce rochii drăguţe a văzut ea prin oraş, una pentru ea şi cealaltă pentru fina ei cea scumpă, Lilicuţa, şi ce bine o să le mai stea lor două, mîndre şi frumoase şi Mancuse a luat-o de mînă şi a împins-o la bucătărie, să-i facă o cafea, d-aia tare, şi apoi poate să plece cu sorcova, pentru că evenimentul era foarte important pentru femei, aşa că se mai ducă şi ea pe la vreo prietenă, să discute despre zdrenţe şi zulufi, că el, gata, mai mult de o rochie nu putea suporta şi era convins că urmau pantofii, cu descrieri minuţioase, şi apoi ciorapii, bijuteriile, florile, bomboanele fondante ... şi, brusc, Mancuse s-a oprit şi a zis cu uimire şi cu tristeţe şi cu disperare că ei doi nu puteau fi naşi, pentru simplul motiv că nu erau căsătoriţi, dar Estera l-a liniştit zicîndu-i, în timp ce-i turna cafeaua în cană, că nu conta, abia era cununia civilă şi că pînă la toamnă aveau şi ei doi timp destul să se treacă în hîrtii, ca toată lumea ... şi Mancuse a explodat în rîs, a luat-o în braţe şi a învîrtit-o prin bucătărie, mai-mai să dărîme masa cu ea, fericit că îi trecuse ei una ca asta prin minte, pentru că lui i se blocaseră sinapsele şi nu vedea nici o ieşire din impas şi Estera i-a zis iar, aşa, în glumă, că, dacă vrea el, şi se grăbeşte, să se treacă şi ei în acte în aceeaşi zi cu Grigore Ţăranu şi Lilicuţa ... şi, o, doamne, dar în aceeaşi situaţie mai erau Vascodagama cu Afrodita şi Roua cu Cezar Dunăreanu, aşa că vor fi patru nunţi, dar pînă la urma vor fi cinci, a comentat Licurişca, cînd a auzit zvonul, pentru că şi Lisa Kieffer o să-şi pună pirostiile şi încă repede de tot, deşi habar nu avea în clipa aia ...  
  
Lisa Kieffer, după petrecerea la care stătuse lîngă mine, începuse să mă viziteze din ce în ce mai des, rugîndu-mă să-i dau dictări şi să i le corectez şi s-o ajut să se mai pună şi ea la punct cu gramatica şi cultura, pentru că voia să facă un curs de secretare, nu prea ştia ea nici engleză, ce-o mai rupea de la televizor, da' era în sat o domnişoară profesoară şi, cum proastă nu era, în cîteva luni s-ar fi descurcat ea cumva, da' trebuia să se aia cu una-alta şi, mai ales, să mai capete ceva siguranţă de sine, şi îmi sugerase că n-are ea bani, da' e fată bună şi nici nu i-ar displace pentru că şi-a tras-o ea şi pe iubire păguboasă şi unde a ajuns?! Ba parcă e mai rău de ea ca înainte, că timpul trece şi dracu o mai ia de nevastă, da' aşa, cu o meserie, poate se mai schimba ceva şi în viaţa ei ... Am rîs cu lacrimi cînd i-am povestit lui CrisLi că sînt pe punctul de a-mi face rost de o amantă şi i-am expus planul meu de seducţie cu amănunte şi ea m-a certat şi mi-a zis să nu profit de disperarea fetei, pentru că ăia care obţin femei prin şantaj sînt nişte nenorociţi, da', dacă simt eu că îi place de mine, să n-o fac să sufere, că este om şi ea, dar asta a fost numai aşa, o fantezie a minţii mele, pentru că eu eram genul ăla de bărbat plin de sine, care avea orgoliul că îşi face singur rost de femei cînd are nevoie şi nu acceptă nici un compromis. De altfel, zicea CrisLi, starea de normalitate a proştilor este imoralitatea în toate gîndurile şi faptele lor! Căutînd prin rafturi vreo carte pentru Lizuca, şi vreo două, trei manuale, pentru că mai meditasem copii pe gratis, şi chiar cu succes şi îmi făcea plăcere să le simt minţile cum absorb informaţiile ca un burete, pentru că aveam o metodă care nu dădea greş, eu vorbeam continuu, cîte două-trei ore, transformînd lecţiile în poveşti palpitante, nu-i ascultam niciodată, nu le dădeam nimic de învăţat acasă şi, cu toate astea, reţineau aproape totul şi luau note mari la examene, pentru că ştiam că spaima de profesor şi de teme acasă este inhibantă, am găsit “Descriptio Moldavie” a lui Dimitrie Cantemir, un volum rar, de la o mie nouă sute nouă, publicat de editura Socec & Co., Societate Anonimă, cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chartă de Miron Nicolescu, membru al societăţii geografice romîne, şi am început s-o răsfoiesc. Ca prin miracol, privirile mi-au căzut pe o frază, care începea cu literă mică după punct şi virgulă, şi m-am amuzat gîndindu-mă la figura pe care o s-o facă Lizuca la dictare: “iară de se şi întîmplă să nu fie vre una fecioară, atuncea plinesc părinţii fecioria prin zestre mai mare, cu sate şi cu bani şi nemulţumindu-se ginerele lor nici cu aceia, apoi părinţii iau pe fiica lor înapoi şi lui îi dau voie ca să ia pe alta.” Licurişca însă m-a potolit, amintindu-mi că fetei nu-i stătea capul la măritiş, deocamdată ea spera să-şi găsească un nou drum în viaţă. N-o observasem pe Licurişca. Stătea în genunchi şi răsfoia o carte cu imagini tridimensionale, o aglomerare de pete viu colorate în care, dacă ştiai cum să priveşti, descopereai lumi fascinante, luminate parcă din interiorul lor şi de o adîncime care sfida dimensiunile unei coli de hîrtie. Cartea mă amuzase şi învăţasem în vreo zece minute să-mi produc acea divergenţă a ochilor, ceea ce ar presupune că reuşeam să privesc din prima clipă în spatele colii de hîrtie cu pete viu colorate, adică dincolo de suprafaţa ei plană.  
  
Licurişca mă privea cu ochii ei luminoşi, care nu exprimau nici un sentiment. Erau doar frumoşi. Atît! Şi am început să-i povestesc un film, care îmi venise în minte. Un adolescent cunoaşte o fată. Schema clasică. De ce alte amănunte ar avea nevoie o poveste de dragoste?! Şi, brusc, lui i se pare că fata aia este cea mai frumoasă femeie din lume. Sigur că pe lîngă fata aceea au trecut mii de bărbaţi şi unii chiar au ancorat o vreme în portul ei primitor, ca nişte corăbii, dar numai el, acela, unicul, irepetabilul, a văzut-o cu adevărat: bună, tandră, diafană, vaporoasă, strălucitoare, calină, cu pistrui emoţionanţi pe umeri şi cu dimensiunile ideale: nouăzeci, şaizeci, nouăzeci. Povestea continuă pînă într-o zi cînd acel tînăr mai întîlneşte o fată într-un magazin de încălţăminte şi este străfulgerat de strălucirea ireal de albă a copselor ei arcuite prin aer. Şi, brusc, se întreabă de ce s-a mai născut şi de ce iubeşte şi de ce este el obligat şi de cine, mai ales, ca să trăiască toată viaţa cu aceeaşi femeie ... Şi, în film, urmează punctul ei de vedere, ea care stă acasă şi se plictiseşte în faţa televizorului; ea, care îmbătrîneşte, şi templul trupului ei, ce îi adăposteşte misteriosul ei sex diafan, se prăbuşeşte în ruinelele reflectate de oglinda cea crudă ... of, bărbaţii superficiali, care se prefac că te fac să te simţi protejată ... neştiind că femeia e construită din aparenţe, farduri, zorzoane, panglici, parfumuri excitante şi voluptăţi incitante ... dar, de ce n-ar fi şi femeia liberă şi fericită, ca să-şi trăiască viaţa ca şi cum fiecare zi din viaţa ei ar fi ultima ... şi de ce să-şi piardă ea timpul transformîndu-l pe bărbat, făcîndu-l puternic şi fericit ... şi, brusc, pe imaginile noii iubiri a bărbatului pe care ea îl aşteaptă acasă ca pe o victimă a propriilor ei iluzii, ea se întreabă ce îi rezervă ei viitorul şi rolul schimbării în viaţa unei femei, pentru că schimbarea înseamnă incertitudinea şi necunoscutul, prezentul este certitudinea, dar, cum viitorul trebuie totuşi să vină, cum se poate pregăti ea pentru el?! Şi Licurişca, observînd că eu mă pierd în speculaţii şi că nu-i povestesc mai nimic din film la modul concret, mi-a spus că omul trăieşte în două lumi paralele, cea reală, exterioară, la care trebuie să se adapteze, şi cea interioară, în care omul trebuie să se confrunte cu idealismul sinelui său, ce se comportă ca un cîine ce îi muşcă mîna stăpînului ... În acest echilibru ar trebui să stea omul, fără excese, în afara logicii exterioare şi raportat continuu la veşnica întrebare: ce-i dau eu lumii, ca să primesc ceva de la ea?! Şi, mai ales, după întrebarea insinuantă: dansezi cu mine? urmează drama: ce am eu de la viaţă?! Nihilismul gîndirii aduse în pragul prăpastiei este, zicea Licurişca, cu vocea ei blîndă şi cadenţată, produsul sufletesc sleit al disperaţilor pierduţi pe oceanul incertitudinilor existenţialiste. Cei care nu au găsit alte soluţii de viaţă, se raportează doar la propria lor disperare şi fac din ea port-drapel al vieţii lor inutile. Distrugem cu speranţa că o să construim altceva pe ruinele propriei noastre vieţi ... Ei, şi tu ce-ai vrea?! am rîs eu, vag ironic şi poate derutat de această tranşantă analiză a binelui şi a răului, dar ea m-a ignorat şi a continuat să-şi povestească, parcă sieşi, stînd rezemată de perete, cu genunchii adunaţi sub bărbie şi cu mîinile încleştate pe glezne: de ce se stresează soţii în căsnicie şi din iubirea lor se alege praful? şi m-a privit drept în ochi, aşteptînd de la mine acel răspuns secret pe care ea îl ştia deja, dar pe care eu nu eram pregătit să i-l destănui şi poate că nici nu o voi face vreodată, dar, despre iubirea aia tradiţională, concretă, despre acel fior liric de la care au înflorit toate literaturile lumii, pentru că ce alt sentiment uman poate fi mai trainic şi mai etern decît iubirea?! da, aş fi putut să-i povestesc la nesfîrşit, dar sentimentul nu are vîrstă şi este mai profund decît sexul în sine, care îi uneşte, pînă la urmă, pe bărbat şi pe femeie! Da, dar oamenii au copii, şi acel cuplu – mi-am continuat eu povestea filmului, trăia această dramă, el o iubea pe alta, ea ezita între vreo doi bărbaţi, care aveau şi ei alte complicaţii cu alte femei, sentimentele erau confuze în amîndoi, se tatonau, discutau la nesfîrşit, puneau copilul în balanţă, pregătiţi să facă oricînd compromisuri pentru el şi ea l-a întrebat deodată pe soţul ei dacă merită copilul lor să fie sacrificat numai pentru atît, pentru ideea că, alături de alte persoane, şi el şi ea vor fi mai fericiţi şi el a cedat nervos, cred eu, şi şi-a tras un picior în sentimente şi a declarat că, da, şi pe el îl rodea acest amănunt şi, ei bine, el se va sacrifica pentru copil, cu toate că nu-i va păsa copilului de sacrificiul lui, dar îşi va asuma responsabilitatea că i-a dat naştere şi, cînd va descoperi copilul adevărul crud, va fi destul de egoist cu propria lui viaţă ca să nu-i mai pese de sacrificiul părinţilor şi, pînă la urmă, părerea mea a fost că acel sacrificiu nu merita făcut numai de dragul copilului, pentru că, într-un cuplu menţinut în mod artificios de dragul unei idei, nu mai există armonie şi copilul va resimţi această răceală, care îi va strica sufletul şi Licurişca a rîs: Fir-ai tu să fii de ticălos, n-ai văzut nici un film, aiuritule, tu pur şi simplu îţi rememorezi greşelile şi, ca într-un scenariu prost, schimbi replicile şi soarta personajelor, încercînd să salvezi doar povestea, care e cumplit de amară! Da, şi să-mi trag şuturi, am continuat eu şi i-am spus că se apropia ora de meditaţie, urma să vină Lizuca şi ea m-a întrebat dacă o să mă dau la ea şi eu i-am zis că habar nu am, da' de frumoasă e frumoasă şi Licurişca m-a rugat să fiu mai exact în exprimare şi i-am zis nervos: Ei bine, da', e bună rău de tot ... şi am coborît în salon, ca s-o primesc pe fată, lăsînd-o cu albumele ei de artă.  
  
Lisa Kiffer urca deja pe alee, însoţită de Max, care dădea vesel din coadă, şi eu m-am gîndit că, aşa cum priveam în profunzimea unei imagini tridimensionale de pe suprafaţa plană a unei coli de hîrtie, tot aşa ar fi trebuit să privesc şi în sufletele oamenilor, dincolo de aparenţele măştilor sociale pe care şi le inventează ei înşişi, ca să fie acceptaţi mai uşor de comunitatea sufocată de legi şi convenţii artificioase. Mă văzuse şi îmi făcea semne cu mîna, ferindu-se în timpul ăsta de Max, care credea că Lizuca avea chef de joacă. Fata era zveltă şi micuţă şi frumoasă şi blondă şi sfioasă şi timidă şi impertinentă, pentru că ea îşi trăia viaţa cu intensitate şi nu învăţase să-şi disimuleze instinctele primare.  
  
69 
  
LECŢIA  
  
O fiinţă educată are următorul avantaj faţă de un prost: educaţia! Cînd o calci pe bătături, ea îţi cere ţie scuze, boului care ai călcat-o pe picioare în autobuz, iar tu, animalul rumegător, rîgîi satisfăcut şi te benoclezi în oglindă, ca să te asiguri că ai cărarea exact pe-o parte, şmecheroasă! 
  
Cînd Lizuca s-a apropiat de mine, i-am privit ochii mari, plini de bucuria de a trăi, buzele răsfrînte întru-un zîmbet suav, neceremonios, şi mişcările, nestudiate, fără false arome senzoriale. 
  
Era naturală şi îmbujorată de efortul pe care îl făcuse urcînd dealul de la stradă pînă la casă. 
  
Am invitat-o la buşteanul de sub măr şi i-am arătat unul dintre butucii pe care ar fi trebuit să se aşeze şi, cu naturaleţe, ea şi-a ridicat fustiţa şi coapsele ei zvelte şi albe mi-au explodat excitante în ochi, vrînd astfel să-mi sugereze că, dacă mi-ar urma sfatul, ar fi obligată să se aşeze cu fundul gol pe buturuga tare şi aspră.  
  
Aveam pe buturugă ziarul “Naţional”, în care citisem articolul despre acea Paula care, înaintea Monicăi, l-a acuzat pe super-simpaticul preşedinte al Americii că a pus-o să-i cînte la flaut într-o cameră de hotel, da' ea n-a vrut, însă nici n-a întrebat-o nimeni ce căuta ea la hotel cu el, dacă nu-i plăcea instrumentul?! 
  
Lizuca a zîmbit văzînd poza, a luat ziarul, l-a pus pe buştean şi şi-a aşezat cu graţie fundul pe el. 
  
Aşa e mai bine, domnu' scriitor, mi-a zîmbit ea, ca un supermodel; noi, fetele astea, care nu ajungem în preajma preşedinţilor ... şi apoi a rîs, bucuroasă, şi mi-a spus că nu credea că o s-o primesc vreodată la lecţii şi mi-a explicat pe îndelete cum s-a pregătit ea pentru acest eveniment foarte important, care o să-i schimbe viaţa, era convinsă, toată dimineaţa s-a tot pregătit, a făcut baie, s-a epilat, şi-a spălat părul cu şampon de urzici, ca să strălucească şi s-a îmbrăcat frumos, să arate decentă şi nu o ca ştoarfă, că şi aşa zice lumea despre ea cîte în soare şi în stele şi, chiar dacă ar fi adevărat ce se zice, nu are şi ea dreptul să trăiască şi mi-a făcut o teorie interesantă despre suflet şi trup, despre conjunctura în care te pune uneori viaţa şi despre tăria sufletească, concluzionînd că nu o fi ea mai bună ca altele, dar nici mai rea, pentru că sufletul încă nu i s-a întinat, n-a făcut porcării şi n-a scuipat pe nimeni în ochi, niciodată. 
  
În timp ce discutam cu ea, încercînd să-mi dau seama cam de la ce nivel ar trebui să pornim, a sunat telefonul şi m-am dus în casă. Era prietenul meu, avocatul, care avea nevoie de cîteva copii după acte, pe care mi le-a şi enumerat şi m-a rugat să i le duc imediat şi să i le las la cabinet, pentru că el intra în tribunal, avînd cîteva dosare pe rol în stare de judecată şi nu avea cum să lipsească. 
  
Mi-am pregătit actele, am luat cheile de la Chevrolet şi am ieşit afară. Carina încă mai dormea şi bunica spăla vasele la bucătărie. I-am spus Lizucăi că trebuie să plec şi ea, dacă voia, ori revenea peste cîteva ore, ori amînam prima lecţie pe a doua zi şi ea m-a rugat s-o iau în oraş, că voia să-şi cumpere un parfum şi un ruj şi că era chiar mai bine aşa, pentru că nici măcar un caiet nu avea, cum au toate şcolăriţele. 
  
Am ajuns repede în oraş, Lizuca mi-a povestit pe drum despre ultima ei mare iubire, care s-a lăsat cu scandal, pentru că el, băiatul frumos, era beţiv, iar mă-sa o damblagioaică de zile mari, care a făcut-o tîrîtură şi a scos-o pe stradă, ca să se păruiască amîndouă în văzul lumii şi să le-o arate ea pe tîrfa de noră-sa la vecini, ca să ştie tot satul ce poamă i-a adus nenorocitul ăla de fi-său, care dormea în grajd, ca porcul, în ieslea vacii, arză-l-ar focu' să-l arză şi parcă o auzeam pe madam Jorjet, da' se părea că mai avea surori în lumea asta şi, cum nu în halul ăla ar fi vrut ea să trăiască, şi-a adunat zdrenţele şi a fugit disperată din acea casă de ofticoşi împuţiţi, pentru că o fi fost ea tîrfă de stradă, da' nebună nu era şi ce avea curul ei, faţă de cel al putorilor care îşi lăsau bărbaţii beţi morţi în casă şi şi-o trăgeau cu vreun vecin, aşa, la înghesuială şi de-ale dracului, pentru că le durea undeva de ăia care îşi iubeau mai mult paharul ...  
  
Şi, cuprinsă brusc de un elan de sinceritate, mi-a mai zis că e şi ea cîteodată arzoiacă rău de tot şi apoi, cu tupeu, mi-a dat întîlnire la barul de peste drum de ceas, ca să bem o cafea şi să discutăm despre sex, pentru că voia să mă provoace şi să-mi arate ce ştoarfă haioasă şi de comitet este ea, aşa, pe bunelea şi fără fiţe ...  
  
Am privit-o cum coboară şi cîţiva băieţi au şi fluierat-o, dar ea şi-a văzut de drum, întorcîndu-se şi făcîndu-mi semne prietenoase cu mîna. 
  
M-am dus la cabinetul avocatului, i-am lăsat actele colegei lui, am trecut prin piaţă, mi-am cumpărat ziarul “Naţional” şi apoi m-am dus la barul unde aveam întîlnire cu Lizuca. 
  
Fetele de la bar m-au primit veselele, pentru că nu numai că mă ştiau ca fiind unul dintre clienţii lor statornici, dar îmi uitasem într-o zi un manuscris acolo şi ele îl citiseră şi din acea clipă îşi schimbaseră atitudinea faţă de mine, mă serveau mai atente decît pe alţi clienţi şi întîrziau minute întregi lîngă masa mea, descusîndu-mă curioase despre romanul la care scriam şi din care citiseră şi ele cîteva pagini dintr-un capitol şi ziceau că le plăcuse. 
  
M-am aşezat la locul meu obişnuit, într-un colţ, lîngă bar, mi-am pus ochelarii, mi-am deschis ziarul şi fetelor le-am spus că mai aşteptam pe cineva, aşa că am comandat două cafele şi o sticlă de Cola, ţigări şi o bere. Aşa că beam cafea, fumam şi citeam ziarul, mîndru că pot şi eu, ca Napoleon, să fac mai multe lucruri deodată. După vreo zece minute a venit şi Lizuca şi s-a lansat într-o descriere minuţioasă a magazinelor prin care umblase pînă atunci şi înşirînd pe masă tot ce cumpărase, ca orice femeie care se bucură de ceea ce a cumpărat şi simte nevoia să îi arate bărbatului cu care este ea în clipa aia, pentru că punerea în scenă este mai importantă pentru o femeie decît textul spectacolului! Trei rujuri cu nuanţe sidefii, buburuze de prins codiţele, o sticluţă de parfum cu vaporizator, un rimel albastru, două creme, una pentru mîini şi una pentru ten, un tub cu o soluţie miraculoasă contra celulitei, două perechi de chiloţei minusculi, roşii, o pensetă şi o brăţară de argint delicată, pe care şi-o şi pusese la mîna stîngă. Arătîndu-mi brăţara, am observat că avea mîini micuţe şi delicate, dar cele mai expresive mîini din lumea asta le are CrisLi. E deajuns să facă ea cel mai mic gest, ca să-mi dau seama în ce stare sufletească este sau ce vrea să-mi spună. 
  
Lizuca îmi cerea părerea despre fiecare lucruşor cumpărat de ea, dar nu aştepta să-i spun ce credeam eu, pentru că ea şi le evalua singură, mi le-a tot arătat de cîteva ori, fiind mai discretă cu chiloţeii şi ruşinîndu-se parcă de propria ei insistenţă, pentru că eram într-un bar, iar acele obiecte de îmbrăcăminte au o destinaţie nu numai discretă şi intimă, dar şi simbolică şi parcă simţea şi ea că e nevoie şi de puţină decenţă cîteodată. 
  
În timp ce eu mă delectam cu micul ei spectacol, m-am auzit strigat şi m-am întors. Un inginer francez, pe care îl cunoscusem la Neptun cu vreo trei ani în urmă. Îşi pierduse actele şi eu l-am ajutat, l-am dus la Bucureşti, la ambasada Franţei, şi i-am dat nişte bani, ca să aibă de cheltuială pînă lua legătura cu familia lui. Vorbea destul de bine romîneşte, făcea afaceri cu mobilă, era înalt, robust, cam arab după ten şi graseia leneş, ca toţi francezii. A venit la masa noastră, lăsîndu-i singuri pe cei doi însoţitori ai lui, şi privirile i-au căzut din prima secundă pe Lizuca. Se aprinsese la faţă ca un rac scos din cuptor. Lizuca, cu punga în mînă, încremenise de emoţie şi ochii ei mari i se umeziseră de emoţie. Cum era să i-o prezint lui Pierre?! Pentru că îmi amintisem cum îl cheamă: prietena mea?! Lisa Kiffer, studentă la facultatea de management şi tehnologii educaţionale, dar vorbeam singur. Cei doi porumbei intraseră în transă. Se priveau în ochi şi abia dacă mai puteau să respire. M-am ridicat de la masă, mi-am împăturit ziarul, m-am dus la bar, am plătit nota şi am plecat, oftînd uşurat. Licurişca, fir-ai tu să fii!  
  
Şi Licurişca mi-a dat un ghiont. Apărea cînd nici nu te gîndeai. Hai la lac, puştiule, că ne aşteaptă Thomas. Crapă să mănînce mititei cu muştar şi cu hrean. Pe drum i-am povestit despre nunţile care se puneau la cale în văgăună. Stai să vezi, că mai au de tras, bieţii oameni, şi tonul ei a fost sfîşietor de trist, dar apoi a rîs, veselă, şi mi-a zis cu ironie: Ai ratat-o pe Lizuca neichii, nenorocitule ... lasă, că te-am văzut eu cum te uitai la ea! 
  
Brusc, am devenit misogin. Femeile! Ce poţi să spui despre ele?! Chiar şi îngeresele sînt caţe, cîteodată. Dar asta nu însemna că părerea mea despre femei era croită după tiparul obişnuit al masculilor bazat pe principii absolute de virilitate. Dacă ar ştii amărîţii cu cît dispreţ îi privesc femeile care le cad la pat din diferite motive, şi-ar da seama că trăiesc degeaba! Aiurea, m-am consolat eu, porcul e porc şi-n ajunul Crăciunului! Îmi venise în minte un tip abject, o nulitate cu mustaţă de căldărar, care se credea ziarist, absolvise Ştefan Gheorghiu, fusese tractorist şi îl luase de bun o familie influentă de evrei, care erau conştienţi de această mezalianţă, da' sperau să-şi fortifice rasa cu un specimen robust din popor. Da' tractoristul tot tractorist! De cum s-a văzut în “lumea bună”, a început să fonfăie pe nas, şi-a abandonat fetele şi nevasta şi s-a încurcat cu o şmecheroasă de cartier, care ziua era studentă şi nopţile se întindea cu arabii cei plini de verzişori. Eu nu aveam nimic cu fata, era simpatică şi încălzea atmosfera, dar se jegoşise şi ea în interior din cauza fonfului, care ba o lua de nevastă, ba n-o mai lua, pentru că se dedase craiul la curve de lux, se îmbăta ca porcul în fiecare noapte, lua medicamente pentru potenţă şi se ungea pe măciuca lui de ţăran cu creme afrodiziace, ca să le înnebunească pe gagici. Am fost rău pînă aici? Ce spaime avea el, de se distrugea sistematic, sau ce neîmpliniri îi înceţoşeau conştiinţa? La întrebarea asta nici Dumnezeu n-ar putea să răspundă, uimit fiind de netrebnicia individului. 
  
Licurişca mă privea curioasă. Eşti nebun, începuse ea să mă certe, explicîndu-mi pe îndelete că şi eu îmi aveam neîmplinirile mele şi, cînd am oprit maşina în parcarea de la lac, în dreptul restaurantului, mi-a spus că prima perioadă a vieţii mele eşuase din cauza naivităţii mele, dar ea m-ar fi putut consola, explicîndu-mi că mecanismul creator din sufletul meu tocmai de aceste neîmpliniri avusese nevoie, pentru ca eu să pot să scriu despre cum ar fi trebuit să trăiască oamenii, ca să fie fericiţi, tocmai eu, care eram nefericit, da' mă consolam pe mine însumi, spunîndu-mi că, pentru copiii lui, orice bărbat trebuie să se sacrifice, şi eu m-am enervat, spunîndu-i că am declarat acest lucru mai peste tot, şi chiar şi într-un interviu de vreo oră de la televiziune, pentru că era tematica mea, numai a mea, şi despre ce credea ea că am scris în romanul “Cu pieptul în bătaia vîntului”, despre floricele?! Balzac a epuizat comedia umană, Tolstoi a scris despre marele popor rus, ca şi Dostoievski, de altfel, pentru că, pînă la urmă, acolo era forţa lor, scriitorii sudamericani au extras trăirile mistice din sufletele lor frumoase, şi mie ce subiect îmi mai rămăsese?! Fericirea!, cu explicaţia că, dacă nu eşti fericit, trăieşti degeaba, te îmbeţi ca porcul, regulezi tot ce mişcă în jurul tău şi te porţi ca un descreierat ...  
  
Nu i-am mai aşteptat replica. Am coborît din maşină, am ocolit-o şi am ajutat-o să coboare. De data asta te iert, mi-a zis ea. Da' o să vezi tu ce o să păţeşti mai încolo ... ţi se strică la modul îngrozitor cursul lin al romanului ... şi să te vedem pe unde îţi mai scoţi tu tematica aia a ta la lumină ...  
  
Da' cu viaţa mea ce va fi? am întrebat-o. Cu viaţa ta totul va fi în regulă, mai treci şi de pragul ăsta, şi gata, lumină verde la fericire ... Bine, dar eu sînt fericit ... Stai, că o să vezi tu, şi chiar mai repede decît bănuieşti! Ţi-a prezis Thomas că or să înceapă ploile?! La ce pagină ai scris povestea asta? 
  
Dar cine mai putea să îşi amintească acest amănunt?! Thomas era la o masă şi ne făce semne cu mîna, vrînd parcă să ne spună să ne grăbim.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 68-69 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!