Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 62-67
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
62 
  
CERCETĂRILE LUI THOMAS 
  
Thomas stătea sub mărul înflorit de lîngă casă, unde amenajasem, dintr-un buştean foarte gros şi patru mai mici, un fel de Masa Tăcerii, şi citea, iar Carina se dădea în leagăn. Fusesem după apă minerală şi m-a surprins să-l văd acasă.  
  
S-a întors şi m-a privit vesel. 
  
Să nu spui că îţi era dor de mine! am zis eu. Lipseşti de cîteva zile şi mă întrebam ...  
  
Am pus sticlele pe terasă şi m-am aşezat în faţa lui.  
  
Carina era fericită. Se dădea în leagăn şi ronţăia o bomboană. 
  
Eram curios să văd ce citeşte şi el mi-a arătat Biblia.  
  
Credeam că tu n-ai nevoie să mai citeşti această carte. 
  
Dar ce, a rîs el, crezi că eu sînt popă?! Doamne fereşte ... sigur că eu nu mai am nevoie, dar tu, da! 
  
Thomas! m-am gîndit eu; cine ştie ce scenariu mai punea la cale ...  
  
Ia uite ce scrie aici, în capitolul 33, înţeleptul Isus Sirah: “Fiului şi femeii, fratelui şi prietenului, în viaţa ta, să nu le dai putere asupra ta! “În viaţa ta”, aici, înseamnă cît timp trăieşti, înţelegi?! 
  
Eu nu ştiam că în Biblie sînt şi sfaturi de astea! Să n-ai încredere nici în proprii tăi copii?! 
  
De ce să ai?! a rînjit Thomas. Ştii care este, de fapt, insinuarea aici? Că s-ar putea să nu fie copiii tăi. Cine ştie cu cine s-a mai întins femeia ta şi tu te-ai bucurat ca prostul de rodul păcatului ei. 
  
Pînă la urmă, Thomas, nu e nici un păcat aici, dacă se naşte un copil ...  
  
De unde ştii tu?! s-a mirat el; dacă eu nu sînt sigur ... Bine, schimbăm cuvîntul, punem în locul “păcatului” alt cuvînt. 
  
Care, Thomas?! 
  
“Pîntec”, de exemplu ... După cum vezi, femeia are şi pîntec ... şi ştii ce este interesant?! Că femeile simt clipa aia magică, în care au fost însămînţate ... Se pare că atunci plăcerea are altă intensitate, este mai profundă, mai emoţionantă, şi ea se îndrăgosteşte, brusc, de ăla care s-a întins deasupra ei cu ploaia lui roditoare, chiar dacă este pentru prima şi ultima oară cînd ei doi se mai întîlnesc în acea poziţie copulatitvă ... El, masculul, pleacă, rolul lui s-a terminat, femeia este cea care ar trebui să fie conştientă de urmări, pentru că ea se joacă de-a mama şi copilul toată viaţa ... şi, dacă nu este sinceră în sinea ei cu ea însăşi, o să plătească în cele din urmă cu cea mai mare singurătate din lume şi cea mai neagră şi cea mai sufocantă, pentru că îşi minte şi copilul cît poate, dar, într-o zi, apucată de acea nostalgie a coitului accidental şi amintindu-şi de plăcerea aceea turbată din vintrele ei, îi va spune copilului adevărul, că tatăl lui este un alt bărbat, şi copilul se va simţi sfîrtecat şi îi va urî pe amîndoi, şi pe mama lui şi pe presupusul tată, care, pînă la urmă, nu că n-are nici o vină, dar nici n-a bănuit vreodată că l-a prostit muierea şi s-a purtat, nenorocitul, ca un tată adevărat. 
  
Şi ce vrei să fac, Thomas? Să-mi fie milă de bietul copilaş?! Cînd eu am început să fac bani mulţi, imediat după revoluţie, copilaşul avea cincisprezece ani ... Cînd i-am dat toată averea, tipografia şi maşinile şi casele şi banii, avea douăzeci şi patru ... iar acum nici nu ştiu cîţi ani mai are ... şi nici nu mă mai interesează ... Eu mi-am scos din minte acele nenorocite istorii de familie ... eu nu ştiu ce mai vrei şi tu acuma?! La ce-mi mai folosesc aceste amintiri?!  
  
Acum parcă aş fi avut nevoie de Caiafa, să strige, vesel, “Sula şi prefectura!”, pentru că trecutul meu nici nu merita alt comentariu. Punct! 
  
Stai să vezi, mi-a zis Thomas. Ai scăpat de toate necazurile ... vine un prieten de departe să te ajute ... Ştii cum zic englezii? But, one does not know one's future! I-ai scris? 
  
M-am mirat. De unde ştia el cui i-am scris eu?! Dar de ce mă miram?! Uitasem cine era Thomas?! 
  
Ştii, eşti tare prins de ceea ce faci tu acuma ... dar să-ţi spun la ce concluzie am ajuns ...  
  
Bunica i-a adus Carinei gustarea: brînză cu pîine şi pui prăjit. M-a privit bănuitoare şi m-a întrebat cu cine vorbesc. Cum cu cine?! aş fi vrut să-i spun; cu mine însumi ... cu propria mea conştiinţă ...  
  
Ba discuţi cu Thomas, a zis Carina; cu îngerul meu ...  
  
E îngerul tău?! m-am mirat eu. 
  
Da' tu ce credeai? mi-a zis Thomas. 
  
Unde este Licurişca? 
  
Nici nu cred să se fi şi născut încă ...  
  
Ce construcţie gramaticală întortocheată ... de înger, mi-am zis eu şi Thomas m-a ameninţat în glumă: 
  
Vezi ce gîndeşti ... Carina înţelege totul ... Ea trăieşte în altă lume ... Şi, în general, ce mai faci, că, în particular, ştiu ...  
  
Bine, i-am spus. CrisLi este la Bucureşti, să aducă discul de frînă, care a venit din America, pentru Chevrolet, şi între timp s-a stricat hidroforul şi aducem apă de la rîu cu găleata ...  
  
Tu crezi că Balzac avea jacuzzi?! a rîs Thomas. Ce mai face prietenul tău, avocatul? 
  
Nu ştiu ... aleargă ... are procese ... Şi m-a ajutat cum nu îţi poţi imagina ...  
  
Ei, da, că eu n-am imaginaţie, a rîs Thomas. 
  
Carina i-a aruncat pîinea cîinelui. Imensul animal stă toată ziua după ea prin curte. Şi cele trei găini, la fel. Bine că nu-i bunica s-o vadă. Urîcioasă femeie ... face isterie cînd e vorba să-i dea şi lui ceva să mănînce, dar cu găinile are altă relaţie ... le hrăneşte, pentru că fac ouă, cîrîie toată ziua după ele, le urmăreşte, le dă apă şi le numără la nesfîrşit, deşi avem numai trei, care nu se mişcă din faţa casei, dar ei mereu i se năzare că a dispărut una ...  
  
M-am ridicat de pe buştean şi m-am dus în casă, să mă schimb. Afară era foarte cald ... şi era bine, pentru că, în ultimele zece zile, a fost frig continuu ... dar era abia întîi aprilie şi trebuia să înceapă odată căldura ... numai cu ploaia aveam probleme mari toţi văgăunenii, pentru că pămîntul era ca piatra ...  
  
Cînd i-am spus lui Thomas că va trebui să udăm grădina, dacă vrem să avem cartofi, el mi-a garantat că după cinci aprilie or să înceapă ploile. Şi vor fi aşa: două zile ploaie, trei zile pauză, şi iar două zile de ploi torenţiale ... şi, apoi, cum o da Dumnezeu ...  
  
Şi eu care crezusem că vorbea serios ...  
  
Cît despre cercetările lui misterioase, mi-a zis că mi le va detalia altădată, pentru că avea treabă şi trebuia să dispară. Şi mi-a mai spus că, dacă o văd pe Licurişca, să nu-i spun că a trecut pe la mine ...  
  
De parcă eu aş fi putut să-i ascund ceva îngeresei! dar Thomas dispăruse deja. 
  
63 
  
ÎNTÎI APRILIE 
  
Începuse luna păcălelilor şi, cum totul în văgăună lua turnura unei glume fără sfîrşit şi fără început, nu se mai mira nimeni de veselia generală, eu munceam nopţile, cînd oamenii dormeau şi nu le mai simţeam tensiunea gîndurilor; cînd mă duceam la cumpărături, pe la magazinele din împrejurimi, luam un taxi cu doi cai şi mă costa două mii de lei, preţul unui pahar cu ţuică servit la botul calului; cumpăram ulei, zahăr, orez, napolitane pentru Carina şi bere pentru bunica şi ţigări pentru mine, cînd venea CrisLi de la Bucureşti mă dădea la o parte din faţa claviaturii şi scria de zor la studiul ei de estetică, pentru că era obsedată de ideea perfecţiunii în artă şi îmi explica pe îndelete că Dostoievski nu se amesteca în viaţa personajelor sale, vocea sa nu se făcea auzită, ca la alţii, care cuprind viaţa în toate elementele ei pure şi impure şi încearcă nu să separe moralul de imoral, ci să le umanizeze şi, scria ea, “realitatea văzută de oameni n-are nici o valoare, dacă nu e filtrată prin cultură. Omul trăieşte prin simţuri şi prin emoţii. Cunoaşterea mai are nevoie de o dimensiune. Numai prin simţuri şi prin emoţii, omul ajunge un fel de Tarzan, omul junglei – dar acela este un personaj. Unde nu există suflet, bunătate, frumuseţe, lacrimă de dor şi vis – domnesc suspiciunea, bănuiala, ura şi agresivitatea. Frumosul, ziceau grecii, corespunde cu idealul de frumuseţe al trupului uman. La ce altceva s-ar fi putut ei raporta?! Armonia, proporţia, simetria şi poezia! ... realitatea în adevărul ei sublim şi crud.” Norocul meu era că ea nu ştia că citesc ce scrie, pentru că îşi apără puii ca o fiară şi m-ar omorî dacă m-ar prinde. Scrie cu migală, curăţă frazele pînă la exasperare şi manuscrisele ei suferă transformări uluitoare de la o corectură la alta. Pentru că ea crede că eu fabulez, am chemat-o într-o zi afară din casă, ca să vadă cu ochii ei cum Neacutare Pandişpan îmi sapă grădina şi s-a dus să-l întrebe cît va trebui să-i plătim şi Neacutare Pandişpan a zîmbit stingherit şi i-a răspuns: “Doamnă, eu sînt un personaj ... şi vă sap grădina pentru că eu nu sînt chiar atît de ... aia, cum să zic?!, pen' că, da', dacă nu s-ar amesteca dom' scriitor ... ăăă ... cum să vă spui io ... parcă n-aş fi chiar atît de ... asta ... cum îi zice?! ... ” 
  
Am rîs cu lacrimi cînd mi-a povestit CrisLi convorbirea ei cu cel mai interesant bărbat din văgăună, pentru că din gîndurile lui se năşteau căruţe şi cai şi vaci şi porci şi găini şi raţe şi gîşte şi planuri de viitor alături de Lilicuţa Bolovan, care îşi dorea cu disperare să-şi schimbe odată numele ăla greoi ca un ... ptiu, doamne fereşte!, îşi scuipa ea în sîn, cu teamă, da' aproape că le venise vremea şi lor, le explica Neacutare Pandişpan prietenilor la crîşmă, între două beri şi o ţuică, pentru că de toate alea aveau, tineri erau, Lilicuţa era o aia, o ... ăăă ... înţelegeţi, oameni buni?!, aşa că, singura problemă, care se punea, era un naş, două-trei domnişoare de onoare şi un popă scurt, fraţilor, că, dacă mă cădelniţează două ore în biserică, eu îl iau la pumni chiar acolo, pentru că ce mai vrei şi mata, domnu' popă, de la umanitatea asta avidă de viaţă şi de muncă?! Zi-ne acolo, pe nas, popeşte, “se uneşte roaba lui Dumnezeu cu căruţul lui Nea cutare Pandişpan”, şi restul ... ăăă ... ălelalte, le-om ştii noi şi singuri, cum le-am ştiutără şi pînă azi ...  
  
Stai puţin, că nu e drept, m-am gîndit eu imediat, amintindu-mi de sfaturile pe care mi le dăduse CrisLi, că, dacă îi dau frîu liber lu' Neacutare, ca Dostoievski, uite ce pandişpanul mă-sii iese! 
  
Aşa că nu m-am mai mirat cînd Grigore Ţăranu m-a rugat să trec pe la ei, pe acolo, pe sus, spre mal, pe sub brazii care nu îşi schimbă culoarea iarna, ca să nu uite frunzele copacilor că sînt verzi şi să-şi schimbe culoarea şi să ne trezim în vreo primăvară cu cireşi cu frunze roşii sau cu salcîmi cu frunze portocalii, că or fi florile de salcîmi bîzîite de albine, da' ce bucurie este pe dealuri, ce sete de viaţă şi ce parfum sfînt ... şi CrisLi mi-a spus că eu ştiu dinainte de ce mă invită şi eu i-am zis că nici prin minte nu-mi trece.  
  
Lilicuţa aranja masa în curte cînd am intrat eu pe poartă şi, cînd am văzut cum se desenează în aer corpul ei şi cînd i-am studiat mai îndeaproape funduleţul, m-am înverzit, pentru că era primăvară, vorba lu' Neacutare Pandişpan, şi femeia mi-a zîmbit cu dinţii ei albi şi cu ochii ei prăpăstioşi şi s-a smuls parcă de lîngă mine şi s-a repezit în casă, că uitase să aducă scaune, iar Grigore mi-a strigat pe fereastră că să mă simt bine, că îşi pune cămaşă albă şi vine acu'.  
  
Şi, cum mă simţeam bine, m-am aşezat pe un scaun şi mi-am aprins o ţigară; cînd Lilicuţa a trecut pe lîngă mine, i-am respirat mirosul crud de femeie tînără. Fumam cam mult în ultima vreme, dar nu mă puteam abţine. CrisLi îmi exlica în cel mai raţional mod cu putinţă cum ar trebui să gîndesc, ca să nu mai pufăi ca o locomotivă ţigară de la ţigară şi îi dădeam dreptate, dar îmi aminteam de sfaturile ei abia după ce terminam primul pachet şi, cînd îl desfăceam pe al doilea, mă juram că o să mai fumez doar o ţigară şi apoi o să mă las.  
  
Grigore Ţăranu, ras proaspăt şi îmbrăcat elegant, cu pantaloni negri, cămaşă albă cu mînecile suflecate pe braţele lui puternice şi păroase, căra din casă brînză şi alune, păhărele de ţuică şi sticle cu bere, sarmale şi salată de varză acră cu piper, iar Lilicuţa aducea pîine şi salam în farfurioare şi fripturi de porc, care încă mai sfîrîiau în tigaie (fripturile, nu porcii!) – dar aşa este limba romînă! 
  
Aici mi-am amintit de teoria lui CrisLi, care susţine că de aceea sîntem călcaţi în picioare, noi, romînii, pentru că însăşi limba pe care o vorbim îşi permite să ia în derîdere orice cauză nobilă, şi nu aveam cum s-o contrazic! Femeile percep cu mai multă acuitate realitatea decît noi, bărbaţii. 
  
64 
  
DESPRE PROCEDURĂ 
  
PRIN REDUCERE LA ABSURD 
  
... Şaliapin, la Kiev, în rolul lui Faust de Gounod – Mihail Bulgakov, adolescent, simte cum se risipeşte în armonia muzicii, el însuşi visînd să devină artist. Mai tîrziu ajunge medic, dar îşi pune diploma în cui şi se apucă de scris ... pe fundalul revoluţiei bolşevice ... foamete, frig, mizerie ...  
  
Prietenul meu, avocatul, care tocmai mă întrebase dacă am ceva de băut, ca să-mi sărbătoresc izbînda la proces, mă privea uimit. 
  
Ce tot notezi acolo?! 
  
Şi se mai mira că luasem o coală de hîrtie şi o îndoisem de-a lungul ei. 
  
Aşa scriu eu, i-am spus; nu pot altfel. Pe lungime, coala îşi descoperă alte dimensiuni, şi ideile, în loc să se lăbărţeze pe cîmpul de zăpadă, se aşează cuminţi unele sub altele, forţate de formă să se concentreze în esenţa fondului ...  
  
Cînd plecasem de acasă, mă întîlnisem cu Vascodagama ... se ducea să-i cumpere Afroditei banane de la Leo. Pofteau copilaşii, bolborosea el fericit ...  
  
Avocatul, în costumul lui gris-fer croit impecabil, cu aliura lui de imperator, zîmbea cu acea ironie fină a omului care este obişnuit să ia un paragraf dintr-o lege şi să-l reinterpreteze după cum îi cade lui mai bine în pledoarie, trecînd dincolo de nuditatea expresiei la care mă opream eu. 
  
Uite, mă gîndeam, este chiar ciudat ce se întîmplă într-o sală de tribunal. Două persoane au un litigiu. Un anumit articol de lege spune clar cum se poate rezolva cauza şi, cu toate acestea, avocaţii celor doi procesomani încep să scoată la lumină tot felul de chichiţe, care se referă la procedurile codului civil, un fel de punere în practică a teoriei, care pe mine m-au uimit. 
  
Chiar în procesul meu absurd cu acel Boran, nu cu articolele de legi, clare şi logice, l-a învins pe dobitocul cel excroc, ci cu aceste proceduri pe care tot el, ca un fin analist al fenomenului, le-a catalogat drept “folosirea procedurilor din codul civil prin reducere la absurd” – şi mie mi se părea că nu mai am mult pînă să înţeleg sensul expresiei, nu mai mult de un secol, două ...  
  
Dar mie îmi era silă de acele proceduri, pentru că de ele se agăţa Justiţia, care nu vedea adevărul din cauza copacilor. 
  
Un judecător a mers pînă acolo încît, după ce a ascultat mărturia sinceră a idiotului, care mă purta prin sălile tribunalelor de vreo doi ani, prin care el recunoştea în gura mare că tot ce susţin eu este adevărat, a consemnat mărturia, după care a ignorat-o şi a scris în hotărîre: “da, dar, procedura fiind legal îndeplinită, nu mai are relevanţă faptul că intimatul-părît îi confirmă susţinerile intimatului reclamant ... ” 
  
Dar, de data asta, îmi spusese avocatul la telefon, chiar acele proceduri, pe care eu le uram, mă salvaseră ... pentru că îşi aveau şi ele rostul lor ...  
  
Iar eu mă simţeam de parcă băteam un cui într-un perete ce sta să se prăbuşească ...  
  
În antecameră erau vreo patru grupuri. Pentru că venisem neanunţat, l-am rugat să considere că nu eram acolo şi să-mi acorde în pauzele consultaţiilor cîteva secunde. 
  
Nu aveam mare lucru să-i comunic. Eu reinterpretam toate evenimentele legate de cazurile mele cu tăişul frazei exacte, golită de metafore şi chiar şi de adjective, dar avocatul, zîmbind ironic, mă avertiza că el mă ascultă printre rînduri, ca să nu-i scape nu sensul, ci punerea în scenă a textului de lege prin vreo procedură exemplară ...  
  
Vascodagama era un bărbat fericit ...  
  
Nu înţelegeam de ce îmi tot aminteam de el şi de ce mă trezisem notîndu-mi pe hîrtie gîndurile despre Bulgakov. A, da, sigur că da, mi-am dat seama în cele din urmă: în o mie nouă sute douăzeci şi nouă, “Cabala fariseilor” a provocat la Teatrul de Artă un adevărat cataclism prin tema tratată: destinul artistului într-o epocă închistată de mentalităţi autocratice. Şi mai era ceva: Bulgakov se însurase cu prototipul Margaretei din romanul lui fascinant, “Maestrul şi Margareta”. CrisLi discutase mai zilele trecute cu Neacutare Pandişpan. Mai rămînea să mă întrebe domnul avocat ceva despre Adelina sau despre madam Marea Marmara, pentru ca “reducerea la absurd” să-şi reintre în drepturile fireşti ale vieţii cotidiene. Pe Adelina n-o mai întîlnisem de cînd părăsise văgăuna, se zvonea că plecase din ţară, că se măritase în Italia cu un mahăr, sau cu un conte pe la Paris, iar despre madama cea ilustră, geniul care a creat un imperiu şi care se lăuda în gura mare că una ca ea se naşte o dată la un milion de ani, îmi mai povestea Vax Albina, responsabilul cu protecţia socială, care mi se mai plîngea de cămiloaiele, cele purtătoare de coglioni, cămiloii adică, pentru că trebuie să fim în consens, cel puţin cu regnul animal, dacă nu cu şmecherocraţia, ce apăruseră peste noapte ca viermii de mătase în lumina palidă a lunii, ce îi induceau în eroare pe bucureştenii ce veneau să ia apă plată de la izvor, lepădînd pe drum în urma lor baligi greu de identificat, care păreau a fi ba de Mercedes, ba de bivoliţă, ba de lada de zestre a bunicii. Vax Albina! se lamenta el, obosit de atîtea raţionamente, în definitiv, nu intră în vizorul meu aceste probleme rebusistice, pentru că ba e ligă, ba nu-i ligă, mingea tot rotundă rămîne, chiar şi cea din epoca de piatră, pentru că era de neimaginat vreo epoca a omenirii fără fotbal, tribune, arbitrii, antrenori, ligi şi blaturi de tort! 
  
Cînd vrea să mă convingă de adevărul vreunui text de lege, domnul avocat mi-l citeşte rar, cu dicţie, cu plăcerea rafinată a profesionistului, care îi gustă savoarea incantatorie, meandrele logice, răsucirile graţioase ale expresiei exacte şi muzicalitatea crudă a nuanţelor. Eu îl ascult, mă las pătruns de expresie, de dicţie, de exactitatea cuprinsă în acel paragraf, şi mă întreb de ce nu este totul mai simplu în justiţie... 
  
Şi uite de ce (poveste adevărată): 
  
La un proces cu vreo optsprezece indivizi dintr-o localitate şi două babe dintr-o altă localitate, după nenumărate încercări de adunare a tuturor împricinaţilor la un loc, cînd, în fine, s-a constatat că toate procedurile au fost îndeplinite şi trebuiau să se judece, a ieşit la iveală un mic viciu: una dintre babe era surdă şi era nevoie de un curator, care s-o asiste. 
  
Jale mare pe capul avocatului, prietenul meu. Procesul se lungea iar! În fine, alt termen, se găseşte şi un curator, dar, iar apare o procedură greşită, babele fuseseră citate greşit şi lipseau din sală. Şi, iar, alt termen de judecată ... şi, între timp, una dintre babe decedează, cea teafără, nu surda ... şi încă un termen ...  
  
Şi concluzia: asta e procedura! Nu ne-am fi putut judeca niciodată cu o babă surdă ...  
  
Alt grup de oameni aflaţi la ananghie, care au nevoie de avocat, şi rămîn singur în birou.  
  
E trecut de ora cinci după-amiază ... am plecat de acasă pe la două ... am dus-o pe CrisLi la microbuz, pentru că trebuia să plece la Bucureşti. Ea se chinuie pe acolo ... o mînă de om, numai suflet, iar eu crăp de ciudă că sînt izolat în văgăuna mea misterioasă, dar nu am ce face. Carina merită acest sacrificiu. Nu mai suportam ideea s-o văd jucîndu-se prin parcurile inundate de chiştoace, excremente de cîini, cutii de conserve, capace de bere, ambalaje de napolitane, ziare murdare şi prezervative aruncate pe sub bănci de îndrăgostiţii chinuiţi de tranziţie. Romeo stă cu bunica, sora şi nepoţelul într-un apartament cu două camere. Cu cine doarme el, cu bunica sau cu sora, în pat? Sau sînt mai multe paturi într-o cameră?! Iar Julieta cea modernă, care mai are doi fraţi, dintre care unul e însurat şi are doi copii, plus mă-sa şi bunică-sa, este sufocată în apartamentul lor isterizant cu trei camere, plus un hol şi o bucătărie de doi metri jumate pe un metru nouăzeci ... Pe cei nouăzeci de centimetri şi-a instalat ea un pat, dar o călăresc nepoţii de pe la ora şapte, cînd ea ar mai dormi vreo două ore, după o noapte petrecută la discotecă ... Şi, în această situaţie, ce loc le mai rămîne şi lor în Univers? Parcul, banca şi aleea întunecată, unde se poate face sex pînă la disperare, pînă la uitarea de sine şi pînă la acel prag al urii animalice, care îi provoacă să-şi lase pe sub bănci urma luptei lor neputincioase cu societatea în care doi tineri ce se iubesc sînt obligaţi să şi-o tragă pe stradă, precum cîinii ... iar prezervativul este tot o sfidare animalică a naturii, care este împiedicată să-şi îndeplinească menirea pur fiziologică ...  
  
Mai pleacă un grup de vreo trei persoane şi, pînă intră grupul următor, soţ şi soţie, domnul avocat îmi citeşte un scurt articol de lege din codul familiei ...  
  
“ ... articolul ăsta, coloborat cu punctul “C” al art. X din Cpp ... ” 
  
Ştii ceva ?! îmi zice Mihail Bulgakov, ar trebui să-ţi povestesc despre convorbirea mea la telefon cu Stalin. Uite, din cauza asta n-am mai ajuns eu mînuitor de decoruri ...  
  
... şi te-ai nemurit, m-am gîndit eu.  
  
Margareta stătuse lîngă el şi notase convorbirea. Pentru posteritate! Pentru posteritatea lui Bulgakov, nu a lui Stalin!  
  
Vezi, îmi zice domnul avocat, luînd coala împăturită pe de-a lungul ei şi privind-o atent, procedurile au învins ...  
  
Şi abia atunci am înţeles ce vrea să spună. Cînd unui om îi vine în minte să facă un anumit lucru, mai întîi se gîndeşte cum să procedeze pentru a-şi atinge scopul.  
  
Procedura înseamnă: intimatul reclamant este prezent? 
  
Da, onorată instanţă! 
  
Intimatul reclamat este prezent? 
  
Pauză! 
  
Grefiera: Procedura legal îndeplinită!  
  
Asta înseamnă că reclamatul a fost citat la adresa lui de domiciliu stabil, că a primit citaţia, că a semnat de primire, că acesta s-a întors la instanţa de fond, dar că nenorocitul nu s-a prezentat şi e treaba lui. Instanţa a procedat corect. 
  
Dar în cazul meu procedura a fost viciată de nenorocitul ăla de Boran, care mi-a indicat altă adresă, cu rea credinţă, tocmai pentru a nu fi prezent niciodată la tribunal, ca să mă împiedice să-mi exprim lipsa de calitate procesuală! Iar justiţia nu a verificat în nici un fel exactitatea adresei mele de citare, cu toate că ar fi putut s-o facă: la dosar era un contract al meu cu o firmă, în care aveam trecută adresa de la domiciliul stabil.  
  
Şi mi-am amintit că ar trebui să construiesc cîteva fraze după tiparul pe care mi l-a dat Miron Manega. Ce prieten rar şi el! Cînd eram mai disperat, mi-am dat seama că numai relaţiile cu suport sufletesc mai stau în picioare: familia Comăneanu, Miron Manega, Gică Voicu şi domnul avocat Pănoiu ... Am trăit douăzeci şi ceva de ani lîngă nişte nenorociţi, care n-au ştiut cum să mă urască mai tare şi să-mi susure la ureche vorbe mieroase. Or fi fericiţi?! Mă îndoiesc! Ura este o rană viermuindă a sufletului bolnav de avariţie. “Veşmîntul trist pe trupul de vestală/ Pizmaşul mărăcine sub petală ... ” Are dreptate Miron Manega: asta este “Povestea zăpezii”! 
  
Iată frazele:  
  
“Chiar dacă un individ de genul lui Boran reuşeşte să lase Justiţia cu ochii în soare, Justiţia are datoria să-şi repare eroarea. Doar n-o fi oarbă, chiar dacă are ochii legaţi cu o cîrpă, ceea ce sugerează imparţialitatea ei în faţa părţilor, din fericire. Ca orice haină croită greşit de la început, cu puţină imaginaţie şi, mai ales, cu bună credinţă, poate fi, cred eu, îndreptată! Dar nu te poţi lăsa întotdeauna pe seama zeului, pentru că şi el este, în cele din urmă, un amator, nu avocat!”  
  
Abia acum am înţeles de ce o revistă post-revoluţionară se numea, perfid de simplu, “22”! 
  
Cînd am plecat spre casă, le-am luat din staţia autobuzului pe Lisa Kieffer şi pe Estera. Fuseseră la piaţă, să cumpere seminţe de morcovi, de pătrunjel şi de mărar. Ploua după cum a prezis Thomas. Noaptea mai îngheţa apa în coteţul găinilor. Ba chiar a nins într-o zi vreo oră, ca în iernile feerice, dar soarele a ieşit din nori mînios şi a restabilit armonia primăverii peste pamînt. E cald, bate vîntul, e frig, se adună norii, plouă, ninge ... o luptă pe viaţă şi pe moarte se desfăşoară între iarna căreia i s-a dus timpul şi primăvara care întîrzie. Sălciile au prins timide să înverzească ... frunzuliţe de un verde gălbui strălucesc în bătaia vîntului, merii şi-au iţit florile şi, cîteodată, cînd bate vîntul, din zarzări ninge cu petale de zăpadă, de nu mai ştii, cînd te uiţi pe fereastră, dacă e iarnă sau primăvară. 
  
Estera desenase un pastel foarte frumos şi Lisa Kiffer o aplauda, fericită. 
  
Astăzi o ajut pe Estera să bată covoarele ... nu mai am slujbă, domnu scriitor ... Ce mai face Carina? Pot să vin să mă joc şi eu cu ea? Ce să mă fac? O să mă duc la nenea Vax Albina, poate mă bagă în programul de protecţie de aia ... şi ce vînzatoare bună mai eram eu la magazinul de feronerie ... da' prietenele ... ele m-au mîncat ... ce să fac eu cu sufletul meu?! Micuţa ştorfi Evrika mi-a luat serviciul şi de la restaurant am plecat, pentru că mi-a învineţit fundul nenorocitul ăla de şef de sală... ce se dădea la mine, da' de mai mult de atîta nu era în stare ...  
  
Lisa Kieffer vorbea continuu, Estera o privea cu blîndeţe, eu conduceam cu atenţie, ocolind vacile care se înţepeneau în mijlocul drumului, dădeau din cozi şi mă priveau mirate cu ochii lor mari şi frumoşi şi limpezi ca cerul. 
  
Îmi trecuse prin minte să-mi cumpăr şi eu o vacă, dar nu aveam grajd. Pentru cele trei găini cumpărasem un cocoş pitic, tare frumos, cu un milion de culori şi de nuanţe în penajul lui, şi găinile îl acceptaseră fericite şi nu mai fugeau înspăimîntate în coteţ cînd trecea în zbor vreo cioară pe deasupra lor, pentru că avea cine să le apere.  
  
Din cînd în cînd, cocoşul se apropia de o găină, bătea din pinteni, se înfoia ca un curcan şi găina încremenea şi începea să cîrîie a aşteptare, răspunzîndu-i la dansul lui cocoşesc, plin de temperament. 
  
Poate aveţi nevoie de mine la curăţenie, domnu scriitor ... bat covoarele, le frec cu peria, le revigorez culorile cu puţină apă şi oţet, sînt tare bună la chestii d-astea ... Să vin mîine?! Astăzi o ajut pe Estera ...  
  
Le-am lăsat la pod şi le-am privit cum îl traversează. 
  
Mai spre seară au apărut Thomas cu Licurişca, am făcut cafea şi ne-am aşezat la taclale în jurul buşteanului de lîngă leagăn. Carina se juca la nisip şi din cînd în cînd îi zicea ceva lui Thomas. 
  
Despre ce vorbiţi? i-am întrebat şi Licurişca a rîs, amuzată. 
  
E mai bine să nu ştii, domnu' scriitor. Secretele zeilor nu sînt pentru oameni ...  
  
Ochii fetiţei mele erau plini de încredere. 
  
Eu eram lovit cu leuca singurătăţii.  
  
Licurişca avea pregătită o poveste ... una din multele din cele o mie şi una de nopţi ale Sheherezadei ...  
  
Shakespeare: “ ... cuvinte, cuvinte ... ” 
  
65 
  
POVESTEA DE SUB MĂR 
  
O năframă de borangic ca un fum de ţigară se ţesea din cuvinte parfumate şi mătăsurile ce sporeau misterul raiului desfătărilor, mărgăritare, lăute, mătase bătută cu zarafir, marame din mătasă albă cu fluturi de aur, mosc, esenţă de trandafir şi iasomie ...  
  
Licurişca îmi spunea povestea de iubire şi de speranţă şi de trufie a unei tinere fete, ca şi cum nu ar fi povestit despre ea însăşi şi se întreba melancolică dacă ar mai fi avut înţelepciunea să-şi retrăiască viaţa încă o dată, dar acest lucru nu mai era posibil şi nu regreta nimic, pentru că ar fi fost zadarnic să se lamenteze, dar, să-şi detalieze povestea, avea, totuşi, un sens aproape metaforic, în ideea că va scăpa de acele aminiri obsedante şi, mai ales, de regretele pustiitoare din sufletul ei. 
  
Mă miram şi i-am şi spus-o, că o femeie ca ea avusese atîtea speranţe prăbuşite în hăul cel fără de fund al deziluziilor, şi ea mă privea, parcă fără să mă vadă, şi cuvintele mele treceau pe lîngă ea ca nişte libelule cu elitrele strălucitoare. 
  
Şi îmi spunea că îşi retrăia continuu toate vieţile posibile şi imposibile, dar că nu înţelegea de ce era nevoie să-şi repete păcatele şi greşelile şi speranţele şi visurile, buzele ei ar fi trebuit să fie pecetluite cu sigiliul uitării, nu al tăcerii, uneori avea tendinţa să adauge fragmente aurite în acea combinaţie de tonuri calde şi reci ale naraţiunii, alteori îşi prelungea povestea cu tăceri înfiorătoare, care îi îmbătrîneau chipul şi în acele clipe nu mai semăna cu ea însăşi. 
  
Ce povară şi ce deliciu era viaţa, altceva nici nu contează, de fapt, dar nu avem întotdeauna puterea de a ne detaşa de necazurile şi bucuriile ei mărunte – povestea Licurişca şi Thomas parcă îi sorbea cuvintele de pe buze. 
  
Filosoful şi medicul iranian Ibn Sina, cunoscut sub numele de Avicena, care a jucat un rol important în Europa pînă în secolul al şaptesprezecelea, a scris pe la anul o mie douăzeci “Canonul medicinii”, punînd, de fapt, bazele acelei ştiinţe ce avea să umple cimitirele mai abitir decît bolile pe care le studia şi trata, dar care a avut, totuşi, rolul să îmblînzească durerile şi, mai ales, suferinţa sufletească a bolnavilor, iar uneori – şi aici intru eu în poveste, zicea Licurişca – credinţa bolnavului în doctorul său era mai puternică decît orice remediu sau medicament, şi resursele nebănuite ale subconştientului acţionau cu mecanismele lor benefice, producînd adevărate minuni. Aveam, zîmbea Licurişca, vreo treisprezece ani şi tata, neştiutor de carte, dar iluminat de bunătatea lui înnăscută, îl ajuta pe Avicena, cu riscul vieţii lui, pentru că legea era aspră, să disece cadavrele pe care trebuia să le studieze, pentru că trupul uman era o mare necunoscută pe dinlăuntru ... Tata mă lua cu el, floarea lui cu ochii mari şi cu trupul abia mijit, mai aveam cîţiva fraţi şi o mamă copleşită de necazuri acasă, dar în mine se aprinsese flacăra iubirii şi eram îndrăgostită ca o nebună de bărbatul acela înalt şi puternic, cu fruntea mereu încruntată de mulţimea gîndurillor ce i se zbăteau sub osul frunţii, îl urmam ca un căţel, dar el nu mă observase încă, timiditatea mea de fetişcană mă împiedica să-i arăt ce simţeam, dar eram pricepută la scris şi Ibn Sina mă aşeza lîngă el, la masă, şi mă punea să îi înregistrez gîndurile şi observaţiile, iar cînd eram liberă, mă aşezam lîngă vreun bolnav în acel salon improvizat pentru prima oară în lume de iubitul meu şi îi povesteam despre puterea miraculoasă a leacurilor pregătite în retorte minuscule de vraciul meu cel iubit, şi obrajii amărîtului se luminau şi se punea pe picioare şi Ibn Sina mă privea curios şi mă ruga să-i povestesc ce le tot spuneam eu bolnavilor şi concluzionase, într-unul dintre capitolele cărţii lui, că încrederea în medic face adevărate minuni şi îşi dezvoltase un adevărat îndreptar de metode psiho-terapeutice, dar pe vremea aia această noţiune nu era încă la modă.  
  
Vezi, îmi spunea Ibn Sina, cînd vine vreun suferind la mine, nu am decît vreo cinci simtome după care îi pot diagnostica boala: mă doare, am ameţeli, mi-e greaţă, mă ţine în acest loc, am gura uscată ... şi mai sînt celelalte semne, ochii trişti, obrajii palizi, mîinile reci, pielea tegumentoasă, limba umflată, gîlci la gît, încheieturi umflate sau înţepenite şi durerile de şale ... îi iau sînge, îl învelesc cu pături, îi dau chinină şi sare amară, îl afum cu ierburi, îi promit că se va face bine şi, cînd îl pierd, mă plimb ca un turbat pînă spre dimineaţă ... Acel panaceu, zicea el, este visul meu de medic, dar trebuie să-i disec trupului uman viscerele, pentru ca să înţeleg ce mecanisme misterioase îi coordonează viaţa ... şi eu, ca vrăjită, îl asiguram că nu are nici o şansă să descopere ceva, pentru că totul este ascuns în mod misterios sub osul frunţii şi în adîncul cel lăuntric al sufletului şi că disperarea bolnavului vine din tristeţea aia metafizică şi prăpăstioasă, că îşi va pierde viaţa, bunul acesta de preţ la care nu renunţă, în cele din urmă, nici sinucigaşii, care nu mai au forţa să dea înapoi ce şi-au luat singuri şi sfîrşesc cu părerea de rău că ar fi fost mai fericiţi dacă se mai chinuiau în viaţa asta, decît să sfîrşască aşa, neputincioşi şi nemernici.  
  
Vreo doi ani lucrurile au mers bine, dar zvonurile despre blestemăţiile doctorului s-au răspîndit cu repeziciune şi, într-o zi, Ibn Sina m-a luat de mînă şi m-a rugat să plec cu el în lumea mare, să căutăm un loc pe unde minţile sînt mai luminate şi obsesiile religioase mai rarefiate, Europa încă nu fusese cuprinsă de cruzimea inchiziţiei, care omora oameni în numele religiei, Begume, mi-a zis el, cu blîndeţe, neştiind că destinul îmi era scris pe frunte, iar eu l-am urmat şi, după vreo şaizeci de zile, m-a cuprins febra şi am murit iubindu-l şi rugîndu-mă cerurilor să-l lase pe el în viaţă, pentru a-şi urma steaua ...  
  
Eram impresionat de frumuseţea şi de tragismul trăirilor ei, pe care şi le amintea cu acuitate, dar încă nu-mi venea să cred că povestea ei era adevărată şi ea m-a încredinţat că aşa şi-o amintea ea şi că o mai durea încă sufletul de dorul de doctorul ei, Avicena ...  
  
Vezi! mi-a atras atenţia Thomas, nu toate poveştile sînt poveşti de dragoste, dar toate poveştile de dragoste sînt un pic tragice ... pentru că dulceaţa de cireşe amare este mai dulce prin amăreala ei decît dulceaţa de petale de trandafiri ...  
  
Carina adormise în leagăn, aşa că am luat-o în braţe şi am dus-o în casă. Cînd am revenit pe terasă, l-am văzut pe Mancuse urcînd pe drum. Lăsase poarta deschisă sau poate că nu o închisese bine, şi doi cai albi intraseră în curte şi păşteau unul lîngă celălalt. 
  
Caii ştiau că îi iubesc, dar mai mult şi mai mult iubeam cîinii, iar CrisLi îmi spunea că exagerez şi că aşa ceva n-a mai văzut niciodată ... Pe tine te-a muşcat vreodată un cîine? 
  
Cum să nu?! Prima oară aveam vreo trei ani şi m-a muşcat de tendonul lui Ahile ... iar a doua oară mai săptămîna trecută ... o javră pricăjită care, după ce m-a lăsat să o mîngîi pe cap, s-a repezit şi şi-a înfipt colţii în coapsa mea. Şi tu ce ai făcut?! Ce era să fac? Doar e cîine, nu?! Tu ce ai vrea să facă, să cînte?! 
  
66 
  
PETRECEREA 
  
Mancuse venise să mă invite la o petrecere, la el acasă. N-a stat prea mult timp, am băut amîndoi cafea şi am fumat discutînd despre vreme, arătură, cartofi şi politica sănătoasă a guvernului, care prevedea noi şi îngrijorătoare scumpiri ale produselor petroliere, reduceri masive de personal şi umflarea masei şomerilor cu noi generaţii de absolvenţi ai liceelor şi ai facultăţilor, plus închiderea unor fabrici ... Cînd rămîn fără slujbă două mii de muncitori, de fapt vor răbda de foame cel puţin şase mii de oameni, pentru că fiecare familie este formată din cel puţin trei membri: şomerul, nevasta şi copilul lor ... Debusolaţi şi simţindu-se neputincioşi să-şi întreţină familiile şi neînţelegînd din ce cauză, bărbaţii o dădeau pe tării, încercînd în felul acesta să-şi mai astîmpere disperarea din suflete şi incertitudinile viitorului, iar femeile, zdrenţuite şi uscate pe picioare, se rugau la Dumnezeu să-i arză focul pe ăi care îi aduseseră în halul acela în nici zece ani, dar gluma sinistră era că cel la care se rugau ele nici măcar nu exista şi, cu toate astea, un echilibru în universul ăsta trebuia să existe ... sau aşa mai sperau ele, amărîtele ...  
  
Cînd o societate decade şi spiritual şi material, ea loveşte mai întîi în femei şi în copii şi o lehamite generală le cuprinde tuturor sufletele, iar cum, între suflet şi trup este o legătură directă, murind sufletul, trupul devine un artificiu lipsit de însemnătate în care totuşi mai tresare din cînd în cînd o fărîmă de viaţă ...  
  
Întristat, Mancuse a plecat acasă, parcă mai gîrbovit ca altădată. 
  
Spre seară, pe la şapte şi ceva, m-am dus la petrecere. Ziua se mărise deja cu vreo două ore, păsările cîntau toate deodată, pregătindu-se de culcare, şi liniştea aia deplină cuprinsese deja pămîntul întreg şi parcă doar iarba mai respira, iar rîul amuţise şi el, scurgîndu-se leneş printre pietrele pe sub care se ascundeau peştii. 
  
Estera întinsese masa în camera de la stradă, deschisese ferestrele, pusese ghivecele cu muşcate pe pervaz, aranjase covoarele şi faţa de masă albă parcă strălucea şi ea, bucuroasă de musafiri. Se îmbrăcase cu o rochie roşie, care îi scotea în relief tenul ei alb şi ochii mari şi luminoşi şi parcă era mai frumoasă ca niciodată. Îşi ridicase părul deasupra capului şi pe gîtul ei lung strălucea un şirag de perle adevărate, a căror istorie ne promisese că o să ne-o spună într-o bună zi. 
  
Nu eu eram cel care sosise primul. Grigore Ţăranu cu Lilicuţa lui, Vascodagama şi Afrodita erau deja la masă şi ciocneau de zor păhărelele cu ţuică de prună autentică - cum zicea Mancuse, care ajută la digestie şi la intelect! Cezar Dunăreanu cu Roua lui sosiseră cu o clipă înaintea mea şi, surpriză, Lisa Kieffer, căreia i se zicea, în seara aceea festivă, Lizuca, şi fusese aşteptată, spre mirarea mea, cu nerăbdare de toată lumea.  
  
Cum masa era pentru douăsprezece persoane, mai rămîneau două locuri libere, dar era mai bine aşa, pentru că nu trebuia să stăm înghesuiţi.  
  
Mancuse se aşezase în capul mesei, cu spatele spre uşa lăsată deschisă, în dreapta lui urmau Lilicuţa, Grigore şi Vascodagama, Afrodita, pentru că era gravidă, avea locul de cinste în celălalt capăt al mesei, apoi urmau, pe latura mesei unde stăteam eu, lîngă Mancuse, Roua, Cezar Dunăreanu, eu şi, pe locul rămas liber, urma să se aşeze Lizuca – după cum i se spunea în continuare, pentru că devenise subiectul principal al discuţiei. 
  
Mie fata îmi era simpatică, dar nu discutasem niciodată cu ea, o singură dată mă întrebase cît este ceasul, dar nu eram singur, eram cu o domnişoară cu care călătorisem în autobuz de la Bucureşti. Iată povestea:  
  
Ducîndu-mă să iau autobuzul din apropierea Pieţei Matache, am văzut o fetiţă de vreo şaisprezece ani chinuindu-se cu o geantă de voiaj imensă şi cu vreo două plase burduşite cu haine. Cum aveam aceeaşi direcţie de mers cu ea, m-am oferit să o ajut. A ezitat o secundă, apoi mi-a mulţumit, oftînd uşurată, pentru că bagajele îi depăşeau puterile. 
  
Cînd vedeam o fată în situaţia asta, imediat mă gîndeam la Carina şi la CrisLi. Aveam şi eu fete şi nu aş vrea să le ştiu în situaţia asta. 
  
Am ajuns în dreptul curţii unde parcau microbuzele şi fata mi-a spus că îmi mulţumeşte, dar că ea rămîne acolo, să ia autobuzul! 
  
Am rămas ca trăznit. Mă gîndisem tot drumul la problemele mele şi nu discutasem deloc cu ea. Perfect! Şi eu tot la microbuz venisem. Cum maşina mea era deja trasă la locul de plecare, m-am urcat şi mi-am ocupat un scaun cu haina, pentru că riscam să nu mai găsesc un loc liber, şi am plecat să caut baterii pentru lanternă. La întoarcere, surpriză: domnişoara cu bagajele îngrozitor de grele pentru puterea ei, stătea pe scaunul de la fereastră, lîngă haina mea, şi se bucura că avem aceeaşi ţintă a călătoriei. Pe drum am întrebat-o, de complezenţă, cu ce se ocupă, şi mi-a spus că este studentă, apoi eu am citit ziarul, pe tot, rînd cu rînd, ca să uit că sînt fumător şi să pot să rabd vreme de o oră fără să trag vreun fum dulceag din ţigară, iar ea a dormit. 
  
La cap de linie am coborît, am ajutat-o să îşi dea jos bagajele, i-am zis la revedere şi am vrut să plec spre autogara de unde urma să iau autobuzul spre văgăună, cînd m-am auzit strigat: “Mergeţi la autogară?!” M-am întors şi i-am luat bagajele, dîndu-i ei să-mi ţină ziarul. Şi, pe drum, m-a trăznit un gînd şi i-am zis că, dacă are curajul să-mi spună că merge în văgăuna mea, o strîng de gît şi ea a oftat intimidată, zîmbindu-mi cu vinovăţie! 
  
Nu ţi se întîmplă de două ori în viaţă una ca asta, şi de aceea nu discutase Lisa Kieffer cu mine în staţia autobuzului, la autogară, pentru că mă văzuse cu fetişcana aia. 
  
Eram curios să îi văd reacţia, cînd o să vadă că locul ei este lîngă mine, dar se pare că Estera orchestrase deja melodia, aşa că noi aveam doar rolurile banale de interpreţi riguroşi ai partiturii.  
  
Uvertura a deschis-o Mancuse, care ne-a vorbit vreo treizeci de minute despre agape, sindrofii, baluri mascate, Titus Livius şi trufia lui Alexandru cel Mare, homeopatia lui Hahnemann, tratamentul psihanalitic la Sigmund Freud, decorarea cupolei catedralei din Parma de către Correggio şi despre legea biogenetică fundamentală, ontogeneza repetă filogeneza şi apoi ne-a dat lovitura de graţie spunîndu-ne că, dintre toate limbile scrise de pe pămînt, numai alfabetul armean îşi are un părinte adevărat, numit Maştoţ, care pe la anul patrusute cinci, după unii, i-a asigurat Armeniei independenţa lingvistică. 
  
Asta era prea de tot, bătea cîmpii, fetele l-au huiduit, limba este un organism viu şi n-a creat-o nimeni, sau poate că Dumnezeu ... şi s-a discutat îndelung despre Babilon şi amestecarea graiurilor şi despre rostul cuvintelor, care sînt create ca să ascundă adevărul, pentru că voluptatea stă în minciună, ţi se ridică pulsul, creşte adrenalina din sînge şi îngheaţă apele, voyerismul, fetişismul, perversiunile şi ălelalte dezmăţuri, cum ar fi cele gustative, ţin de starea emoţională şi de plăcerea organică, oamenii sînt prea radicali, dă-i în mă-sa pe toţi! a concluzionat Vascodagama, din colţul opus al mesei, dispre fereastră, şi mi-a făcut cu ochiul. 
  
În timp ce toată lumea discuta în acelaşi timp pe aceeaşi temă, dar cu comentarii diferite, şi-a făcut intrarea triumfală domnişoara Lisa sau Lizuca ... nici nu mai ştiam cum să-i spun... 
  
Era foarte elegantă, coafată, fardată ca o starletă de la Hollywood, şi semăna cu Ludmila Gurcenko, superba actriţă din “Vagzal dlia dvoih”, pe care l-am văzut în o mie nouă sute optzeci şi trei la Kiev de vreo cinci ori, şi o dată la Bucureşti, cînd am cumpărat toate biletele la un matineu şi am văzut filmul de unul singur în toată sala, spre mirarea plasatoarelor, care se închinau şi scuipau seminţele de floarea soarelui pe jos, ca să-i blesteme apoi pe nesimţii şi needucaţii ăia de spectatori, care se poartă ca porcii ... Dar, desigur, ele aveau dreptate, pentru că, dacă trebuie să arăţi că prezenţa ta este necesară într-un anumit loc de muncă, trebuie să-ţi creezi singur premizele şi justificările necesare unei astfel de activităţi. 
  
Mă întrebam de ce îi puseseră acest nume părinţii ei: Lisa! Ludmila i se potrivea ca o mănuşă ... sau Katia ... Nu, Ludmila era mai bine. Era blondă, cu faţa ascuţită, cu ochii frumoşi, cu buzele senzuale şi se strîmba cu graţia unei puştoaice, atunci cînd nu înţelegea ceva şi se simţea intimidată.  
  
S-a sărutat pe obraji cu fetele şi s-a aşezat lîngă mine, mirosea frumos, era proaspătă ca un crin, roşie în obraji de emoţie, o observam ca un mascul întărîtat, avea sînii bine reliefaţi de sub bluza aproape transparentă şi nu purta sutien ca toate fetele deştepte, care nu vor să li se slăbescă muşchii şi să le atîrne ţîţele, o fustiţă grena îi pleznea pe coapsele puternice, ciorapii de culoarea pielii îi rotunjeau genunchii şi am fost ispitit să-mi pun mîna pe copsa ei, iar ea mi-a zîmbit cu intuiţia femeii care îl simte pe masculul întărîtat de lîngă ea şi mi-a făcut cu ochiul, complice. 
  
Era limpede că Estera o adusese special pentru mine şi regretam că nu erau cu mine la petrecere şi Thomas cel afurisit cu Licurişca lui, pentru că mi-ar fi plăcut să le ascult comentariile ironice-prietenoase-răutăcioase de a doua zi. 
  
Pe masă erau farfurioare cu brînză, măsline, peşte afumat, ridichi, salam tăiat în felii subţiri.  
  
Lizuca îşi luase în serios rolul de dădacă oficială (cum să-i fi zis altfel?!) şi începuse să mă îndoape cu tot ce era pe masă, zîmbindu-mi cu graţie, scoţîndu-şi limbuţa printre buze, ca să-mi arate ce bună şi delicioasă este brînza, cu un piculeţ de măslină şi o umbră de salam de Sibiu, străveziu ca pielea ei ce i se întindea elastică pe pieptul ei frumos cu vene albăstrii vizibile, cînd îşi ridica mîinile spre mine. Era micuţă şi, într-o clipă de rătăcire a gîndurilor, o confundasem cu CrisLi. 
  
Şi, în timp ce mă îndopa în continuare, pentru că Estera adusese deja şi tăvile cu fripturi şi salata de varză roşie cu gogonele şi conopidă, Lizuca îmi povestea că se dusese la coafor, ca să fie frumoasă, pentru că se săturase să trăiască ca celelalte, ea avusese un vis, ca toate fetele, dar era mică la revoluţie, avea vreo şaisprezece ani, îl iubea pe un băiat, care plecase la Bucureşti şi devenise erou – vai, ce a mai plîns, zile la rînd - şi, de atunci, o luase razna şi viaţa ei, maică-sa muncea cu ziua prin sat, taică-său era şofer la Sibiu, pentru că acolo îi găsise de lucru un prieten, iar ea se chinuise să-şi facă un rost în lume, dar în care lume?! După o perioadă de plimbări pe la tot felul de buticuri prăpădite, unde muncea o lună de zile şi nu primea salariu, pentru că o scoteau lipsă, nenorociţii ăia de calici, lucrase vreo doi ani la feronerie şi atrăgea clienţii lăudîndu-se că îşi gustă produsele, mai înainte de a le vinde, ca să se asigure că sînt bune, ha, ha!, se amuza ea, şi figura prinsese, cînd nu avea clienţi citea de se rupea şi ofta ca proasta, leşinase de mila acelei fete, Ksiuta, şi se îndrăgostise de ea, o iubea ca pe o soră şi îi înţelegea sufleţelul de fată care e mulţumită pentru cîteva ore de fericire şi de tandreţe toată viaţa, gîndindu-se că altele nu au parte nici măcar de atît, de un bărbat adevărat, care să le strîngă în braţe şi să le facă să simtă că ora aia trăită lîngă el este egală cu o eternitate, pentru că, în definitiv, nu putem fi fericiţi non stop, oricît am vrea noi să ni se întîmple una ca asta, pentru că ei, Lizucăi, nu i se întîmplase încă nimic important în viaţă, dragoste pe furate, dar ce să ne mai minţim, doar sex, asta este, adevărul decojit de falsele efluviuni euforice cu care se îmbată proastele, care cred că o noapte romantică sub clar de lună cu un bărbat ce azvîrle cu verzişorii şi o tăvăleală la hotel pînă spre dimineaţă ar putea echivala cu dăruirea dumnezeiesc de profundă a Ksiutei în căpiţa de fîn, în noaptea aia ploioasă, cînd cerului i s-a făcut milă de singurătatea ei şi i-a rodit plod în pîntec, rod de iubire adevărată şi de dăruire necondiţionată, of, ce poate fi mai frumos?!  
  
În ochii Lizucăi străluceau lacrimi limpezi de emoţie şi de fericire. 
  
Evghei Evtuşenco, tuns ca un soldat pe frontul literelor, stătea îngîndurat, cu cotul stîng pe masă, cu degetul mare sprijinit vag de buza de jos, cu privirile pierdute şi cu ţigara între degete, din care şi uitase să mai tragă ...  
  
Dragoste şi moarte, sentimentul matern şi fericirea, chinul, speranţa, iluziile, adevărul, meschinăria sufletelor seci şi mestecenii ...  
  
M-a trezit din visare Cezar Dunăreanu, care paria cu Grigore Ţăranu, ce stătea în partea cealaltă a mesei, chiar în faţa lui, că pînă la toamnă îşi mai cumpără o vacă şi că mai are timp să pună cartofi chiar dacă este secetă pentru că, explica el, numai dacă ar ploua vreo cincizeci de zile la rînd, s-ar satura pămîntul de apă, că era sec de atîţia ani, îi crăpa sufletul de dor de ploaie reavănă pămîntului, dar el se va lupta din răsputeri, va căra apă cu căruţa, iepele lui sînt deja puternice, şi-a luat el de la gură, ca să bage porumb în ele, le străluceşte părul ca soarele, găinile au umplut fînarul de ouă, are lapte, are cartofi, are căruţă, o să mai scoată un ban, asta e relitatea, nu cifrele creşterii zero, şi Vascodagama, din dreapta lui Grigore, o strîngea pe Afrodita de mînă, ca să n-o sperie, şi striga, vesel-prefăcut-indignat: luaţi, bă, de mîncaţi, să se bucure oamenii ăştia că le cinstim bucatele şi nu le mai duceţi grija umflaţilor! Mancuse se întorsese spre mine şi mă stîrnea la vorbă: Bă, voi, ăştia, scriitorii, ce pandişpanu' lu' Grigore Ţăranu nu luaţi şi voi atitudine?! Uite, domnule, la Caragiale ... le-a zis-o şi le-a frecat ridichea ... şi apoi se amărea în sinea lui şi mă liniştea, zicîndu-mi că, pînă la urmă, ăia de-l aplaudau din sala teatrului erau caricaturizaţi pe scenă, pentru că, pînă la urmă ... şi îşi schimba tonul, luînd-o martoră pe Estera lui cea frumoasă, pictată de Chasseriau, şi invocîndu-l pe veşnicul Ţuţea, care zicea că din pleonasmul imperativului categoric nu poate ieşi nimic necesar şi ne cita cu voluptatea intelectualului confirmat în credinţa sa intimă de unul dintre cei mai mari gînditori ai umanităţii, care i-a luat pe proşti în derîdere, proştii fiind, în acest caz particular, alţi gînditori, ce si-au absolutizat teoriile cu care sperau să revoluţioneze cunoaşterea, şi Mancuse, zîmbind ştrengăreşte, se arăta pre sine cu degetul, împungîndu-se în piept, de parcă ar fi vrut să se reducă pe sine însuşi la acel punct lipsit de consistenţă, dar necesar sistemelor logice: paradoxul! Absurdul şi eroarea ţin de natura magică a omului stupid şi muritor, pesimismul este al omului mărginit în sfera cunoaşterii, neîmplinit înlăuntrul său, care îşi pune în secret speranţa în nemărginire ... dar ăsta era comentariul lui, i-l recunoşteam, Mancuse pleca de la un adevăr fundamental şi îşi creea lui însuşi o fantă de evadare în absolutul iraţional, cum îi plăcea să spună, ca să ne uimească. Eu i-aş fi recitat toată “Povestea zăpezii”, poezia lui Miron Manega, sau numai cu două versuri i-aş fi copleşit bravura intelectuală, pentru că frumosul este adevărul suprem, emoţia în faţa unei flori de măr, şi nu elucubraţiile savante despre morile lui Don Quijote de la Mancha. “În zariştea posacă şi puţină / El n-avea loc de propria-i lumină!” Ce poate fi mai profund-uman şi mai etern şi mai frumos spus despre fiinţa umănă?! Dar nu mă dusesem la el acasă cu gîndul să-i spulber credinţa în forţa raţiunii, care poate fi folosită în toate sensurile, şi de aceea marele adevăr, că toată lumea are dreptate, este un rezumat al ideii ce ne pune la zid şi ne rînjeşte în faţă, pentru că, pînă la urmă, nimeni nu are nici un fel de dreptate, adevărul ultim fiind neantul, nu infinitul în care, şi aici îi dădeam dreptate lui Mancuse, proştii îşi focalizează spaimele neîmplinirilor interioare. 
  
Bă, domnilor, că muierile sînt mai slabe şi mai interiorizate şi mai terorizate decît noi, purtătorii de fudulii ţanţoşe, dacă la atîta se rezumă în mintea absolvenţilor de şcoli de partid frecventate la fără frecvenţă masculinitatea esenţială, vorba realismului platonician, dacă o fi existînd aşa ceva, atunci eu mă aia pe el! Afrodita mea îmi dăruieşte un copil, şi nu atît mie, cît umanităţii, şi mi-am jucat şi eu rolul meu redus la esenţă, grandios şi umil, hiperbolic şi anost, sau cum mai vreţi voi să-i ziceţi, da' tot mie mi se prăbuşeşte cerul în cap, pentru că sînt conştient în sinea mea de valoarea mea esenţială! 
  
Vascodagama vorbea rar, da' şi cînd se pornea ... aşa că Afrodita a scîncit, tulburată de patosul pe care îl punea el în cuvintele din care construia idei, şi l-a potolit, bine, bine, mămicuţo! şi în gura lui, de bărbat asprit de viaţă, această dulcegărie a sunat umilă şi profundă şi recunoscătoare, pentru că ea avea dreptate, erau la o petrecere, mai bine să fi glumit şi să se fi bucurat de prezenţa prietenilor, că aceste momente sînt rare şi, cine n-are prieteni, n-are nimic ...  
  
Prieteni pe ce?! a sărit Cezar Dunăreanu şi Roua, vag absentă, a luat cu furculiţa o bucată de friptură din farfuria ei şi i-a dat-o lui, ca să mănînce şi să se sature şi să se bucure, dar Cezar Dunăreanu n-a observat gestul şi a respins-o, zicîndu-i că are ceva important de spus, şi ea a zîmbit, stingherită, şi i-a zis că, dacă vrea el şi nu-i mai place la petrecere, ea e de acord să meargă împreună acasă ...  
  
Estera s-a ridicat de pe scaun, a ocolit masa, trecînd prin spatele meu şi mîngîind-o pe Lisa Kieffer pe păr, şi a luat-o pe Roua cu ea la bucătărie, ca să prepare cafeaua împreună ... Hai cu mine la bucătărie, iubito, bărbaţii ăştia s-au încins la vorbă ...  
  
Cezar Dunăreanu a făcut o pauză, apoi, pentru că stătea în stînga mea la masă, mi-a dat un cot şi m-a somat să spun şi eu ceva, pentru că, scriitorule, trebuie să mai şi comentezi una-alta, nu să ne laşi pe noi să ne bălăcărim ca la balamuc, şi tu doar să consemnezi ...  
  
Şi în clipa aia au rîs cu toţii, cu lacrimi, sufocaţi, iar Lilicuţa s-a aplecat peste masă şi m-a întrebat, serioasă: Zău, chiar faceţi una ca asta, domnu' scriitor?! 
  
Şi ce să-i fi răspuns eu?! Am zîmbit stingherit şi l-am rugat pe Cezar Dunăreanu să-şi expună părerea, pentru că era interesantă. 
  
Prietenii, hă! a pufnit el. Vă spun eu cum stă treaba ... Trăieşte în pădure, pe trunchiurile buştenilor putrezi, o ciupercă numită frumos de tot, auzi nume de zînă sau de prinţesă din poveşti, “Armillaria mellea”, să oftezi ca prostul de atîta imaginaţie cîtă ţi se buluceşte în minte, dacă pătrunzi în pădure pe la nouă seara ... şi să vezi fluorescenţă şi să te încrezi în proşti, care văd peste tot comori, şi să te pui pe săpat, frate ... frate-frate cu dracul ... aveam eu vreo doisprezece ani şi era unu', că nu mai ştiu cum îl chema, da' îl strigam Alupupăzan, mai mare ca mine, aşa, cu vreo patru ani, şi ăla, cică, hai, bă, că am dat de galbeni ... şi ne-am luat de săpat vreo trei zile, că mă dureau şalele ... şi Alupupăzan, nimic, săpăm şi săpăm, că ... a noastră-i comoara ... şi, ca să scap de el, am luat de acasă o monedă, de-o ţinea mama în lada de lemn legată într-o batistă, da' de un' să fi ştiu eu că era zestrea ei de la bunicu, şi am pus-o cu fereală, să nu mă vadă prostul, sub frunze şi nărodul, tot săpînd, odată răgneşte: Zărzărică, nenorocitule, ţi-am spus io?! Uite-o, fraiere ... Hai, treci la săpat, mama-ta! Şi am făcut o gorapă, că de-abia am mai ieşit din ea spre dimineaţă şi, rupţi de oboseală şi de nesomn, ne-am dus acasă. A doua zi m-a luat mama cu nuiaua ... unde e moneda, Cezar?! Atunci mi-am dat eu seama că e groasă rău şi m-am dus cu mama acasă la bolînd şi, ce să vezi, a ieşit cu toporu la noi, să ne căsăpească, nu alta ... şi mama s-a consolat, nu avea ea firea aia să se omoare cu proştii, şi şi-a zis că aşa o fi fost vrerea cu aurul ăla blestemat, ochiul necuratului, ptiu!, şi m-a luat acasă şi de atunci nici n-am mai vorbit cu ea despre întîmplarea aia, pînă a murit, săraca ... Şi, ce să vezi ... uite aşa, ca în poveşti, fraţilor! Alupupăzan i-a dat lu' taică-său cu toporu în cap, pentru că bătrînul îi dăduse moneda unui învăţător dintr-un sat apropiat, care era numismat, pe o damigeană de ţuică ...  
  
Şi Cezar Dunăreanu a tăcut îngîndurat şi abia a mai şoptit, după o vreme: Te pomeneşti că păcatul o fi al meu, fir-ar ea a dracului de prietenie ... că eu ...  
  
Povestea îi înmărmurise pe toţi, pentru că fiecare ştia cîte o variantă a acelei întîmplări, dar abia atunci aflaseră adevărul, şi Lilicuţa Bolovan a zis, ca şi cum ar fi vorbit cu ea însăşi, că o fi fost nebun Alupupăzan, da' cîştigase o Olimpiadă şi era abonat de directorul şcolii la gazeta de matematică, pe care o rezolva de unul singur de la un capăt la altul ...  
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 62-67 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!