Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 59-61
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
59 
  
PERCEPEREA REALITĂŢII 
  
Începuse să se mişte ceva şi în sufletul şi în jurul meu, îmi schimbasem într-un anumit fel perceperea realităţii, trecusem şi de faza în care suferisem cumplit că nu-mi mai mergea nimica, nu mi se mai urneau nici gîndurile, eram ca o căruţă fără cai, te uiţi la ea, are roţi şi poţi să-i dai drumul la vale şi s-o priveşti cum se prăvale şi cum se izbeşte de pietre şi se face fărîme. 
  
Începuseră să vină iar şi banii spre noi, ca o ploaie ce face pămîntul să mustească de dorinţă, eram prins de lecturi, nopţile scriam cu furie, supravegheat cu timiditate de greieraşul meu, pe care nu ştiam cu ce să-l hrănesc, îi pusesem firmituri de pîine, îi dăruisem o frunzuliţă şi un fir de iarbă, părea mulţumit, stătea cît stătea lîngă mine, apoi se ducea să se ascundă în căsuţa lui fără adresă şi fără număr la stradă. 
  
Greierii, mă amuzam eu, nu fuseseră cuprinşi în acele liste de recensămînt, care mă amuzaseră prin naivitatea lor, pentru că, vrînd să fie cît mai amănunţite, întrebările erau hilare sau de mai mare rîsul, ar fi zis careva, gîndite parcă să se anihileze una pe alta, şi atunci care ar fi putut să fie subtilitatea acestui recensămînt straniu, că nu cred că avea vreo utilitate ...  
  
Cezar Dunăreanu avea altă părere şi Vax Albina, responsabilul cu protecţia socială şi Alunică zis şi Alu Gore, îi aplaudau construcţia logică a raţionamentului sau logica raţionamentului construit din presupuneri. 
  
Categoric! era cuvîntul ce exprima cel mai plastic deplina lor adeziune la cuvîntarea excepţională a acestui gînditor, pe care nu l-au clintit nici măcar intelectualii, mama lor de speculanţi ai cuvîntului dezbrăcat ... sau îmbrăcat – cum dracu vine chestia asta?! – de metafora osului sau de osul metaforei, dar Ţuţea nu mai era printre noi, plecase să se odihnească, nu-l mai văzusem demult pe pod, ca să ne povestească despre cîinele lui Platon din cartea a III-a despre Republică. Cînd povestea despre Socrate, Ţuţea se descria pre sine însuşi şi rîdea cu lacrimi şi cu umor după fiecare exclamaţie imperativă, după cum zicea blîndul şi marele şi gravul poet Gheorghe Pituţ, pe care încă îl mai iubesc în sufletul meu.  
  
Dar, mai ştii?! exclama Cezar Dunăreanu, dîndu-i lu' Alunică să-i desfacă sticla de bere, o fi vreun secret în această alcătuire de întrebări care nouă ne scapă şi s-ar putea să avem surpriza să vedem cum trece locomotiva mai înainte de-a se tîrî şinele alea paralele spre zarea albastră, şerpuitoare şi tremurătoare, unde par a se împreuna ca fiarele sălbatice ...  
  
Categoric! zicea, tare, să se audă că vorbea un om, nu un bou, responsabilul cu protecţia socială. Totul ar fi vax albina dacă n-ar fi exact aşa, după cum presupunem noi aicea ...  
  
Categoric! ţipa Alunică, accentuînd pe litera e, pentru că aşa percepea el cuvintele, pînă la jumătate ca pe nişte adevăruri, şi de acolo încolo, după cum ne explica el nervos, tocmai dimpotrivă, şi nu era nimic de-a mirările în indignarea lui grandioasă, nici măcar mirarea mirărilor. Omul trebuie să fie mai întîi aşa şi pe dincolo, şi abia apoi după aceea ar mai avea şansa să decadă dincolo de acea treaptă a utopiei mizeriei umane, dar încă nu am atins noi, muritorii, acea conştiinţă a nemuririi şi a nivelării frămîntărilor intrinseci şi extrinseci ale materiei. Ce univers, fraierilor, asta este scorneală materialistă, visul este rampa de lansare în niciunde, voluptatea propăşirii neamului şi ieşirea din trivialitatea gestului, vă-n noroc pe mama voas' de proşti că, dacă n-aţi fi fost voi, demult dispărea talpa mujicului din brazda cea roditoare, în care nici beat cînd cade nu se moare şi nu se nemureşte, cum zicea poetul.  
  
Categoric e că poetul, bă ... pazmangheria voastră ... a murit blînd şi bun, s-a dat sfîrşit de incertitudinile trăirilor lui, a ars ca o lumînare, bezmeticilor, şi voi ce vă uitaţi în sticlă, are şi sufletul omului miez-chichirez, chiar dacă dialectica aia care mi-a halit plămînii în fabrica de altoit lăptuci defensive şi ofensive s-a dat cu cracii în sus şi s-a aşezat mai confortabil sub capitalismul ăsta bolnav de tristeţea post–coitum decembristă.  
  
Categoric e categoric! se lămuriseră oamenii, dar adevărul era că numai în cîteva căpăţîni înfierbîntate fierbea zmeura incertitudinilor nude, în celelalte erau doar mici abureli, un pic de alcool, mersul prin şanţuri, retragerea tîrîş-grăpiş, doamne, ce ne-am mai distrat, nici nu ştiu cum am plecat, şi acuma-mi par tot dus, de mă simt de parcă nu-s ...  
  
Încă un rînd de bere, băiete! Vine, vine ... şi parcă venea maşina cu butelii pe coastă în sus, ăl' de n-avea aragaz rînjea de satisfacţie că nu era şi el un ăla prostu agăţat de coada căruţului, şi o lua spre mal cu toporişca după crengi uscate, mai cînta ceva de dor de inimioară, fluiera la păsărele, urina cu plăcere pe tulpina unui stejar şi se răţoia la mărăcini, tu-i în ţepii ăia ai lor de te sfîşie de-ţi vine să nu te mai rabzi pe pămîntul ăsta tu pe tine însuţi! Ce era poezie şi ce era trudă, nimeni nu putea să spună, dar malul îi atrăgea pe văgăuneni ca un drog, nu trebuia să-i mîne nimeni de la spate, du-te, mă, şi adu' şi tu crengi de foc, dacă vrei să-ţi mai gătesc azi ceva, dimpotrivă, povestea venea dinspre focul ce se veselea în sobă, uite, fă, că ţi-l şi aprinsei, ca să nu te dezghioci suflînd în el şi tu tot n-ai de gînd să mai pui oala aia pe plită?! 
  
Dar asta se întîmpla mai rar, mai la nervi, mai spre asfinţit, cînd picau toţi de oboseală şi parcă nici nu mai aveau răbdare să mănînce, dar nici flămînzi nu era bine să adoarmă, ca să nu viseze cîte alea prăpăstioase ...  
  
Gata; e trei noaptea; nu mai pot ... scriu deja de 9021 de minute, adică 150 de ore şi 35 de minute, am scris 86.069 de cuvinte, ceea ce înseamnă 491.239 de apăsări pe taste (Vezi Properties din meniul FILE!), fără aceste rînduri, care nu se pun la socoteală, şi nici ce-am mai scris eu între timp. Asta e, vorbesc singur, ca huhurezii. Chiar şi greieraşul s-a culcat. Trece un avion prin noapte, dar ăsta e un altfel de animal! Că pasăre nu-i! Comentariul acesta face parte tot din perceperea realităţii. 
  
Un pictor, contemporan cu impresioniştii, Rousseau Vameşul, a pictat celebrul tablou “Somnul Yadwighăi”. El este, cred eu, precursorul artei naive, pe care însă el a ridicat-o la rang de emoţie pură. Artistul avea modul lui original de a percepe realitatea, cumpăra vederi, se închidea în atelier şi o recrea. Pînzele lui sînt inundate de păduri luxuriante şi de flori fantastice, iar Yadwigha este pictată cu o graţie desăvîrşită, culcată pe o canapea într-o pădure tropicală, iar trupul ei nud este şlefuit cu migala privirii, care i-a arcuit ca în vis şoldurile, coapsele, umerii, pîntecul şi sexul, în mijlocul tabloului un negru cîntă la un instrument ce ar semăna cu un clarinet, cîţiva lei se strecoară prin iarbă, păsările cîntă pe ramuri, fructele sînt roşii, bleo sau lila şi doar un pic de cer se iţeşte printre frunzele arborilor.  
  
Şi realitatea lui s-a înscris deja în ideea pe care ne-o facem noi despre lumea în care trăim şi nu se mai poate fără ea. 
  
“Mona Lisa din Hlebine” a lui Ivan Generalic şi “Fluturii albaştri” pictaţi de Franjo Klopotan au răscolit imaginaţia şi mulţi pictori profesionişti au abordat visul ca pe o forţă ce a transfigurat realitatea. 
  
Sabin Bălaşa este, cred eu, un monstru sacru al picturii universale, care şi-a creat şi el o lume a lui, genială. 
  
Licurişca se mira de gîndurile care îmi treceau prin minte.  
  
Este ora două şi CrisLi este în microbuz, vine de la Bucureşti. De cîte ori ne desparte viaţa pentru cîteva zile, la întoarcere mi se pare şi mai frumoasă şi mi-e şi mai tare dor de ea. 
  
Încet, îmi zice Licurişca, trebuie să aveţi răbdare ... nimic nu se face bătînd din palme ...  
  
Eu tot mai cred că trebuia să ajung aici, în această văgăună, ca să-mi scriu romanul ... Nu mai era nimic viu în jurul meu, nu mai era nici o fărîmă de vis în realitatea incertă în care mă lăsasem tîrît de valurile post-revoluţionare ...  
  
Observasem că Thomas lipsea “de la şedinţă!” şi ea şi mi-a zis că el avea treabă, îl interesa destinul Adelinei, pe care el o împinsese uşurel pe o altă pantă a vieţii, ca să nu se risipească asemenea unei flori de păpădie cînd bate vîntul ...  
  
Şi i-am reproşat că îmi spuseseră că ei nu se amestecă deloc în curgerea evenimentelor şi sînt doar observatori imparţiali, care se amuză, trăiesc ca oamenii, visează şi iubesc ...  
  
... dar nu ca oamenii, mi-a zîmbit ea cu frumuseţea ei blîndă şi cu ochii ei încărcaţi de emoţie şi cu buzele ei conturate cu delicateţe ...  
  
Uneori, cînd o studiam atent, semăna cu cineva, cu vreo fată din tinereţea mea, dar nu-mi mai aduceam aminte cu cine anume sau poate doar mi se părea. 
  
Stai, mi-a zis ea, mai ai un pic şi o să-ţi imaginezi că semăn cu Magdalena ... deşi, poate că ai dreptate ... noi iubim, este adevărat, dar nu sîntem egoişti, nu urîm, nu punem pasiune, nu sîntem geloşi ... voi aveţi prea multe complicaţii sufleteşti şi poate vrem să aflăm unde este scînteia care vă transformă în mici monştri egoişti ... voi ucideţi din pasiune, vă autodistrugeţi, vă sinucideţi ... uite, aşa a ajutat-o Thomas pe Adelina, i-a scos din suflet toate aceste răni malefice şi a inundat-o cu iubire şi cu înţelegere ... dar tu ai dreptate să te gîndeşti în felul acesta la realitate şi la modul în care este percepută ea de oameni, dar unde vrei să ajungi?! 
  
La mine însumi, i-am zis şi în clipa aia a apărut Thomas. 
  
Ce să-ţi spun, eşti tare deştept! Tocmai ai descoperit intrarea în rai. Şi, apoi, află, domnule, că nici eu nu ştiu de ce fac anumite lucruri ... poate că aşa stătea scris în ceruri, cum zicea turcul Fadul, cel care o viola pe Aruza în timpul nopţilor, pînă să dea bot în bot cu Jussara. Dar cine ar putea să spună care îi va fi drumul zilei de mîine?! Şi, schimbînd tonul: de fapt, Licurişca a vrut să-ţi spună că noi nu avem un program prestabilit, ci acţionăm după cum ne îndeamnă inima ... dacă ne îndeamnă ...  
  
Atunci am simţit că mi se făcuse dor de CrisLi. Mă durea sufletul de dor de ea. 
  
Şi mă gîndeam să-i scriu prietenului meu din Belgrad! Şi ce să-i spun? Să nu-i spun nimic, să-l rog doar să mă ajute! Eram la mare ananghie şi nu ştiam ce să mă mai fac. Viaţa are şi astfel de lunecuşuri. Urci, apoi cobori ... şi, cînd ţi se pare aproape imposibil să te mai ridici din partea inferioară a spiralei, simţi cum aluneci din nou pe o curbură superioară. Pînă la urmă, dacă teoria este corectă, spirala este continuu ascendentă chiar şi atunci cînd ai senzaţia că se prăbuşeşte cu tine şi, cînd colo, ea face saltul calitativ. Şi îl mai aştept să-şi facă apariţia şi pe Giovanni Margarone. Să mă fi înşelat eu atît de tare în privinţa caracterului său?! Doamne, ce bine mai gătea ... Peşte, fructe de mare, vin, roşii fără coajă, macaroane, alge, brînză Feta, măsline, lămîie, ulei de nucă, piper, bòia, curry, busuioc, asparagos, banane coapte şi nucă de cocos ...  
  
Margarone era un tip special!  
  
60 
  
STAREA DE GRAŢIE 
  
Imaginaţi-vă o fată asemenea unei pene majestoase de struţ! Pasărea asta nu are o denumire pentru femelă, la fel ca păunul. Cum să le zicem delicatelor domnişoare pline de sfioşenie: păunoaice sau struţoaice?! Asta sună ca şi cum am zice femeie-bărbăţoaie, fată-fetişcoi, tînără-tînăroi, iapă-iepoi, găină-găinoi ... deşi ştim cum ar fi normal: păun-păuniţă, struţ, struţoaică, femeie-bărbat, fată-băiat, tînără-tînăr, iapă-armăsar, găină-cocoş ...  
  
Cum arăta fata aia? Avea o faţă prelungă şi rotundă, bărbia mică, buzele pofticioase, nasul drept, cu nări delicate, ochii foarte mari şi o frunte luminoasă. De la barbie în jos, gîtul ei era curbat fin, umerii rotunzi, braţele ca nişte liane excitante, sînii plini şi dulci, pîntecul plat, cu unduiri molatece înspre golful molatec dintre picioarele ei, coapsele zvelte şi primitoare, genunchii moi şi rozalii şi gleznele fine, de gazelă. Era ca o bomboană fondantă, care mi se topea pe limbă. Nu mai ştiu cum am avut norocul să-mi bucur cerul gurii cu aromele trupului ei şi cum de am pierdut-o şi cred că aceste amănunte nici nu ar mai fi semnificative pentru mine. Părul ei albăstriu-arămiu i se risipea pe umeri ca o ploaie de primăvară ... Mă descumpănea naturaleţea trăirilor ei. Pasiunea cu care gusta din fiecare secundă a vieţii, cînd citea sau făcea baie sau mi se dăruia, era năucitoare. Din cauza acestui fel de a fi al ei, am crezut multă vreme că mă iubea cu disperare, dar nu era aşa. La fel cum mă iubea pe mine respira, dormea sau conducea maşina. Totul la ea era dăruire totală secundei de care era conştientă. Lua cu voluptate din viaţă tot ce i se oferea şi plutea ca o frunză pe apă ...  
  
Nu vrea să se desfăşoare absolut deloc povestea asta! Se pare că atît îi este de ajuns ei însăşi: starea de graţie, dar mie încă îmi mai amintea de zeul-soare al Egiptenilor. Thomas mi-a zîmbit mefistofelic, dar nici chiar el nu bănuia ce experienţă abracabradantă făcusem cu mine însumi.  
  
Iată care ar fi putut să fie povestea: 
  
Un bărbat, aflat la vîrsta iluziilor pierdute balzaciene, vede într-o zi o minune de fată, ca cea descrisă mai sus, şi îşi spune că, dacă o lasă liberă, în cuşca sufletului său nu va mai cînta niciodată o privighetoare. Rolul unei fete fiind, de cînd e lumea, să fie supusă principiului masculin autoritar, ea s-a emoţionat din primele secunde şi i-a răspuns cu graţie: da! Poveştile de dragoste fiind semănătoare de emoţii, cititorul va deduce că pe ogorul fertil va creşte un nufăr de zăpadă, ce se va topi la flacăra pasunii. Musset avea dreptate: 
  
61 
  
“CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT” 
  
“Vreau să vorbesc despre iubirea prihănită” - scria Jorge Amado – “cînd încă nu se ridicaseră altare închinate virtuţii.” Ce minunată poate fi viaţa, dincolo de acestă barieră ridicată de experţii în fariseism, care vindeau indulgenţe pentru iertarea păcatelor în tîrgurile publice. După ce ne îngrozeau cu pedepsele molimelor de tot felul, ieşeau din catedrale şi ne afuriseau sau ne binecuvîntau, ei, aleşii, în odăjdii purpurii, pentru că noi, ăilalţi, eram îndoliaţi în suflete şi pe dinafară, roşi de remuşcări şi tăvăliţi prin balega afuriseniei. 
  
Un sobor de mincinoşi rage ore în şir la poalele altarelor, se iau în serios, aprind lumînări şi ne afumă cu tămîie, pentru că gesturile, mimica, incantaţia şi punerea în scenă sînt reperele unui spectacol de care spiritul brut are nevoie ca de aer. Omul trebuie să pună ceva în locul incertitudinilor sale şi, în loc să ancoreze în portul primitor al iubirii absolute, el se risipeşte în formele egoiste ale sinelui, care se vrea buricul lumii. 
  
Mancuse scăpase boii în arătură, barul era plin de bărbaţii cei mai importanţi ai momentului, se dădeau pe gît paharele cu licoarea ce le sfîşia lăuntrurile, lumea era mai frumoasă, femeile lipseau, bombăneau poate în jurul sobelor, cu copiii atîrnaţi de poale, greu şi pentru ele, ce e drept e drept, da' cine doboară stejarii şi se luptă pînă îi vine sîngele în plămîni cu trunchiurile insuportabil de grele?  
  
Discursul lui era mai încăpător ca burta acelei balene proverbiale, luneca pe valurile filosofiei de circumstanţă, se adîncea în promiscuitatea blestemelor ancestrale, se ridica dincolo de ispita ce ne prăbuşeşte în neputinţă, sonda misterul de nepătruns al credinţei în viaţa de apoi şi nu putea să-şi explice din ce cauză angoasele noastre cele de toate zilele devin legendele Olimpului cu trecerea vremii, oamenii nu s-au schimbat de mii de ani, sînt tot mai înspăimîntător de reduşi în gîndire şi, cu toate astea, tot oamenii, dacă o fi adăvărat, descoperă galaxii care nu există şi inventează inteligenţe artificiale ... Strivit într-un orizont mistic, sufletul, care ar trebui să fie asemenea unui porumbel alb şi mătăsos, se umple de dezgustul trăirilor.  
  
Bate cîmpii! striga Vax Albina, responsabilul cu protecţia socială, n-are metodă, n-are concepţie, n-are contracepţie ... şi e grosolan să arunci cu noroi în cele sfinte, cum ar fi căpiţele de fîn, caprele negre, care culeg norii cu boturile şi acele raze ce se strecoară printre scînduri în magazie, atunci cînd tai lemne. Ce tot ne aşa şi pe dincolo! îşi risipea el elocvenţa, ia mai stai puţin, nene Mancuse, că te-ai îmbătat şi n-o să te mai primească nevasta în altarul dintre craci, bătu-te-ar bucuria unei codane! şi asistenţa hohotea, pentru că toţi îi ştiau slăbiciunile şi nu se mai înţelega în vacarmul din încapere cine îl înjura de mamă ca pe un erou sau ca pe un stricat al ordinei armonice a infinitului. 
  
Ce zadărnicie! se ambalase Mancuse, să ne lăcomim la bucatele vieţii, cum ar fi pastrama afumată, înţelegerea actului contemplării sub clarul de lună, budinca platonică şi caşcavalul unei zîne cu jeg pe picioare. 
  
Condamnat de asistenţă pentru încălcarea acelui principiu absolut al perspectivei fundamentale a existenţei de azi pe mîine, corul ciocnea paharele ca într-o tragicomedie, le golea, strîngea din buze şi uita brusc de unde trebuia continuată discuţia, aşa că băieţii ieşeau să urineze la un pom şi se ţineau de el motivîndu-şi astfel prezenţa în spaţiul psihologic. 
  
Dar Mancuse nu renunţase la ideile lui catastrofal-evoluţioniste, tragic-umane şi fecunde prin viciu. Ce sfinţi! vorbea el la un moment dat, aproape de unul singur, dar ce mai conta!, iată că realitatea îi confirma teoria şi îl arunca în acel haos inform al gîndirii, ce nu se poate separa de bunul simţ elevat-artistic, riguros-îmbufnat şi categoric-ipocrit. 
  
Să mai bem o bere, îi zicea el lui Jorge Amado, singurul cu care se putea înţelege asupra ideii de nemurire a clipei, a speranţei şi a visului de primăvară. Amado era blînd şi surîdea absent la lumea din jurul lui, pe care el o descoperise profundă în simplitatea unor femei de o puritate interioară exemplară, care îşi construiseră o a doua faţă pentru lumea din jur, sau cum spunea Jacinta, faţa lor prefăcută fiind felul lor de a-şi arăta fundul! 
  
Dar multe lucruri nu înţelegeau bărbaţii din jurul lor şi Alunică zis şi Alu Gore îi speria cu globalizarea, acel balaur care haleşte specificul naţional al potcoavelor autohtone, de n-or să mai priceapă bieţii cai în ce fel de state ale Europei au fost momiţi pentru a fi transformaţi în salam. Nici nu se zărea Parisul din văgăună, era o abstracţiune piaţa centrală a continentului, japonezii ne priveau cu ochii mijiţi şi nici măcar nu se mirau şi nu se arătau îngrijoraţi de frămîntările văgăunenilor cu privire la soarta salamului de Sibiu şi a caşului din Suceava cea plină de istorie medievală, cu domnitori şi prinţese, luptători duri pentru cruce şi negustori ce se tocmeau, cu un calm exasperant, începînd de la gerul Bobotezei şi pînă la apariţia primilor ghiocei mai albi şi mai puri ca zăpada, pentru a cîştiga o amărîtă de carboavă, pe care o încercau în dinţi, după gust, şi nu după strălucirea amăgitoare a metalului. 
  
Şi, deodată, Mancuse a încremenit într-un gînd şi Jorge Amado l-a îndemnat să-şi dea frîu liber impusului primar, care este de o simplitate emoţionantă, pentru că nu este nici studiat, nici programat, ci ţîşneşte ca un gheizer din adîncul pămîntului. Fugi, ar fi vrut să îi spună Amado, dar nu e bine să te bagi în sufletul oamenilor şi să le dai sfaturi, fiecare alege iubirea de cei din jur sau iubirea de sine, dar de singurătate nu scapă niciodată, nimeni, numai ploaia îmbrăţişează cîmpul cu dăruirea de sine a amantei îndrăgostite de viaţă. 
  
Pe stradă - o văzuse Mancuse pe fereastră - trecuse Estera sau poate Adelina sau oricare alta dintre femeile frumoase pe care le cunoştea el şi lui i se făcuse dor de femeia lui, aşa, brusc, incontrolabil, şi îi apăruseră lacrimi în ochi de emoţie, iar vocea îi era gîtuită de neputinţa exprimării. Iubim şi sperăm şi sîntem ca fructele şi ca seminţele, dar dom' colonel, care scăpase de consoartă, blestemînd-o de soartă, se băga în sufletele tuturor, amintindu-le că le-a zis el să se pună pe făcut fîn, pentru că vaca e vacă, dom'le, ugere pline cu lapte crud şi fierbinte, din care poţi să faci brînză şi unt, da' ce mare scofală faci, dacă nu pui şi tu mîna la aia şi la ailaltă, că aşa se vede omul gospodar în curtea lui, cu sapa şi cu hîrleţul în mînă şi spre amiază pe deal, după uscături, că iarna e aproape şi odată îţi bate la uşă şi vaca zbiară în grajd de foame, că lapte vrei tu, boule! răgea el, ameninţător, da' fîn, canci!  
  
Se găsise cineva să-i dea şi lui un păhărel şi se părea că mai băuse pe undeva, pentru că nu se dădea dus, iar madam Jorjet apăruse la gard şi îl blestema de cele sfinte, pentru că gemea vaca nemulsă în grajd iar nenorocitul se dădea zmeu la locantă, dom' colonel al lu' curu, care o face pe duru, ca ăla, ca săpunu', dar, înafară de clăbuci, la nimica nu-i bun, arză-l-ar focul de nemernic, că aşa a fost toată viaţa. 
  
Unde erau visurile ei de fată mare, poveştile ei secrete de dragoste, fărîma aia de sensibilitate feminină, speranţele ei de fericire blîndă la tinereţe, peste toate astea ploua cu grămezi de bani care ei îi provocau silă, pentru că erau numai ură neîmpăcată şi speranţă şi văicăreală fără sfîrşit, un fel de tînguială în faţa destinului, care o procopsise cu un bărbat ce dormea de-a-n-picioarelea şi povestea de un secol aceeaşi poveste anostă cu acei turişti care s-au oprit să-l întrebe pe el în ce direcţie ar fi trebuit să o ia ei, ca să ajungă în cu totul altă direcţie, şi el le explicase, vreme de-o oră, că sînt mai multe alternative, dintre care, cele mai sigure erau următoarele: să-şi continue drumul pînă la primul indicator, să rătăcească prin praful drumurilor de ţară, să se întoarcă de unde au plecat şi să plece iar sau pur şi simplu să renunţe la orice idee de a mai ajunge undeva, pentru că toate drumurile duc, în cele din urmă, la Roma, şi degeaba te duci la Romanaţi, dacă tot la Roma ajungi! 
  
Mancuse, în timpul ăsta, tot cu Estera lui era în suflet şi îi răsfira părul cu degetele şi o mîngîia pe frunte şi îşi strecura mîna printre coapsele ei fierbinţi şi visa cu ochii deschişi că adoarme lîngă trupul ei fierbinte şi puternic şi se întreba de ce-şi pierde el timpul la crîşmă, da' cineva îi pusese o sticlă de bere în mînă şi el, plutind şi sperînd şi visînd, ducea sticla la buze şi ofta, of, Estera, inima mea, iar Vax Albina, responsabilul cu protecţia socială, le atrăgea atenţia tuturor că legile moderne sînt o adunătură de tipărituri, o izmeneală de jupîneasă, şi nu o alfavită orînduită pentru buchisirea adevărului ... că i-au zis unii, mai docţi, abecedarium, aceştia ne-au amăgulit în amărăciunea noastră tradiţională. Bocete, cîntecele de jelanie, de haiducie, adunătoare şi afundătoare, grele de sensuri aburitoare ale conştiinţelor, sînt vax albina din perspectiva istoriei noastre glorioase şi unde-o fi fost menit să ajungă poporul acesta cu milogeala guvernanţilor lui?! Dar cine stătea să-l mai asculte şi pe el, cînd fiecare avea acasă o nevastă, cîţiva copii, o bucată de teren de arat pentru grădină, o păşune, o livadă, un grajd şi un cîine legat cu lanţul, care schelălăia jalnic de dorul de ducă ... Îşi ridicau bieţii cîini boturile în aer şi urlau a deznădejde, ca şi stăpînii lor, cînd se gîndeau că, orice-ar face, nu mai pot ieşi la lumină, ba lipsea una, ba alta, niciodată sătui cu adevărat, şi poate din motivul ăsta se scufundau ei în aburii moi ai alcoolului, ca să mai uite de necazuri şi să poată povesti că s-au distrat ca toţi dracii şi au scos ofuri de inimă acrită, pentru că izbugnea crunt din cînd în cînd acel ţipăt bolnav de disperare: Of, viaţa mea! şi se destupau alte sticle de bere şi se umpleau alte pahare cu ţuică, şi din cînd în cînd se pomeneau morţii mamei lor de nenorociţi ...  
  
Da' cum să dai vina pe altul, du-ţi necazul pe spinare, de la munte pîn' la mare, asta e soarta, gardul ţine poarta! ... da' Alunică zis şi Alu Gore era de neclintit, el o da pe tragedia globalizării şi le ţinea teorii despre situaţia resurselor, piaţa dominantă, studii motivaţionale, mesajele publicitare şi analiza elementelor culturii. Cultura de cartofi! s-a auzit o replică, şi huiduielile erau stimulatoare şi suculente, oamenii rîdeau şi discutau despre fotbal şi secetă, căruţe şi lemne de foc, pentru că încă era frig noaptea şi, cine nu se îngrijise de cu toamnă să se aprovizioneze, ar fi dîrdîit în cojoace, da' nu era cazul, pădurea era la doi paşi, uscături să nu le poţi duce, numai că trebuia să aia şi ailaltă, că asta e situaţia, nu-ţi bagă nimeni în sobă ... cum nici Dumnezeu nu-ţi bagă nimic în traistă, neamule! 
  
Neam de oameni harnici pus la zid de istorie şi stricat de străini cu obiceiurile lor orientale, avea de tras de necazuri mulţi ani înainte, pentru că şi înapoi erau şi mai mulţi parcă, steluţa cu cinci colţuri din vîrful bradului le intrase în suflete şi, cînd se plîngeau de tancurile destinului, nu le trecea prin minte ideea că schimbarea, odată începută, aducea cu ea tulburări ale ritmului de viaţă moleşit de dictatura proletariatului. 
  
Madam Jorjet nu se da bătută cu una cu două, sprijinea gardul în burdihan şi făcea spume, urlînd la el să iasă afară, la dom' colonel, ca să măture drumul cu el pînă acasă, că urla vaca nemulsă şi chioretele trăgea la măsea cu nesimţirea specifică neamului său de lepădăturile dracului, la care le-a arătat ea mizda, da' tot nu s-au învăţat minte, că ce să înveţe nişte boulenii dracului cu mama lor aia beţivă ...  
  
Lui dom' colonel i se făcea inima rea şi striga din crîşmă: Ce vreai, fă, putoarea lu' alu' mă-ta, de te legi tu de bărbaţi?! 
  
De bărbaţi, ai?! trăgea madam Jorjet de gard, mai să-l scoată din beton, da-r-ar boala-n burta ta de cur împuţit ... dacă stăteam eu după tine, tembelule, îmi trecea viaţa ca flacăra chibritului, că şi ăsta, al dracului, te arde la degete, da', cînd să aprinzi ziarul, puf, şi se stinge, şi tu te crezi bărbat, ai? 
  
Şi madam Jorjet lăcrima înlăuntrul sufletului ei de femeie chinuită, de durerile alea ale ei pe care nu i le ştia nimeni, şi de iubirile ei nenorocite, pentru că avusese sufletul larg şi mizda fierbinte, cum zicea ea, şi numa' cu unu nu se va fi putut ea mulţumi în tinereţe, cînd era codană mîndră, cu cur de fier şi coapse de piatră, cu care îşi atrăgea bărbăţii, pen' că dom' colonel, se amăra ea, cădea lat cu curu la ea, iar ei i se făcea dor de ştrolomeac în fofoloancă, ce vrei, asta e viaţa!, şi ăia ai ei, vînjoşi, da' însuraţi, aşa că nu ţinea mult drăgosteala, îi aţineau calea nevestele şi o păruiau, da' merita, pentru puţină fericire, furată, e drept, da' adevărată ... Şi de-aia se uita ea cu ură spre crîşma plină de pulărăi, arză-i-ar focu să-i arză!, că au acasă neveste şi ei trag la măsea cu neruşinare şi în local alte beri se desfăceau în veselia generală, bărbaţii petreceau, pînă la urmă era frumos ca într-o zi de sărbătoare, munceau de se rupeau şi aveau şi ei dreptul să se matolească, pentru că ce altă bucurie aveau de la viaţă?! 
  
Cînd dispăruse Mancuse nu observase nimeni, era un loc liber în plus în înghesuiala aia, asta este urma lăsată de dispariţia cuiva dintre noi, mergea spre casă, o luase prin albia uscată a rîului, pe scurtătură, crengile copacilor se clătinau pe cer, pietrele i se rostogoleau sub tălpi, of, Estero, n-am revoluţionat eu cunoaşterea, fredona el, da' de iubire sînt matol, cum e rîuleţul gol, n-are apă, nu se-adapă, a secat şi s-a uscat ... şi cu pantofii fleoşc-fleoşc prin valurile mărunte, care i se rostogoleau peste şireturi ...  
  
Pe pod trecea Adelina, poate nu se înşelase el cînd i se păruse că a văzut-o trecînd pe lîngă crîşmă, da' era o imposibilitate să fi fost tot ea de două ori la rînd, da' mai ştii, te pui cu femeile?! 
  
Însă întrebarea era alta: ce căuta ea prin văgăună că parcă plecase şi mai ales de ce se preumbla ea pe jos, cu mersul ei graţios, păi nu avea ea maşină, nu era ca o albină, şi nu se făcuse doamnă, mai de-acu, mai dinspre toamnă?! 
  
Da' nu era Adelina, ea avea altă poveste înscrisă în stele, Thomas îşi făcuse planuri cu ea, îi croise un nou vis, o altă traiectorie, o scosese din banalitate şi i-o arătase lui Dumnezeu, rugîndu-l să o ia sub mila lui de-a pururi, pentru că ea putea fi acea matrice ideală pentru un nou început al sfîrşitului umanităţii obosite de repetarea parcă la infinit a aceloraşi greşeli, în care morala ţinea viaţa în frîu şi o sugruma ab initio, religia era o caznă, legile un jug perimat, iar conştiinţa un sirop colorat cu bomboane ...  
  
Pe pod trecea, mîndră, Lilicuţa, care se dusese să-i cumpere lui Neacutare Pandişpan o berică rece, pentru că, bietul de el, repara căruţa, dregea hamurile cailor, muncea toată ziulica şi nu se da dus de-acasă, stătea lîngă muierea lui, asta era el, un familist, un cocoş singuratic, un ambiţios, trăgea tare să-şi refacă gospodăria, mai cumpărase un porc, găinile se înmulţeau, văcuţa le dădea lapte din belşug şi nevasta era tot mai focoasă şi mai îndrăgostită, iar fetele lui îi promiseseră că or să vină în vizită, în vacanţă, şi el voia să fie pregătit pentru ele, să le arate că au un tată de toată isprava şi nu un tîrie brîu şi un beţivan ...  
  
Pe Lilicuţa o văzuse Mancuse şi îi admirase funduleţul, care era partea cea mai frumoasă a trupului ei, ceva de neimaginat de plastic şi de rafinat, o capodoperă a naturii, pe lîngă celelalte calităţi, da' ce-l interesau pe el ălelalte?! 
  
Lilicuţa îl văzuse şi ea şi păşea şi mai mîndră, pentru că o privea un bărbat şi nu unul oarecare, ci unul mai aşa, mai altfel decît ceilalţi şi, în plus, el era ăla care o luase pe Flora ... ah, ce poveste, răscolise satul, ce romantic, pe malul rîului, ca în poveştile alea nemuritoare ... şi nu sîngele plin de pofte pulsa în trupul ei, ci bucuria că avea şi ea un bărbat ca Mancuse, poate nu tot atît de intelectual, dar la fel de îndrăgostit de floarea mătăsoasă a femeii lui şi, dacă o muiere are un asemenea noroc, ea trebuie să tot înflorească şi să fie curată şi frumoasă şi strălucitoare şi veselă şi iubăreaţă, ca să nu-l smintească pe bărbat de lîngă ea ... şi aşa se şi întîmpla cu ea şi cu toate nevestele îndrăgostite ...  
  
Copii creşteau şi Cezar Dunăreanu, care îşi reluase orele de sport de la şcoală, cînd se întorcea acasă se punea la masă cu ei şi apoi făceau lecţiile, şi începuse cu literele şi cu ăla micu cel dorit mai cu foc de mă-sa, Aurel era inteligent, prindea totul din zbor, iar Fulga visa cu ochii deschişi şi el îşi zicea că, ce, că o iubeşte din tot sufletul, chiar dacă era ea mai aşa, mai ca mă-sa, mai căzută din lună, da' de bună şi de blîndă era îndeajuns. Roua se uita la ei şi zîmbea fericită, după lecţii se spuneau poveşti, se comentau întîmplările din sat, se discuta despre extratereştri şi despre farfuriile lor misterioase şi Fulga şi Aurel se jurau că văzuseră un trabuc argintiu deasupra casei, venise dinspre dealurile de la apus, încremenise pe cer şi odată se umpluse de o lumină argintie, de parcă făcuse explozie şi apoi dispăruse de parcă nici n-ar fi fost, iar găinile fugiseră în coteţ, cu spaima de moarte în suflete ...  
  
Ce să fi fost trabucul ăla fără aripi şi motor, pentru că era tăcut ca o noapte întunecată şi se scurgea pe cer de parcă nici nu-l atingea ... şi era frumos de privit şi ameţitor misterul lui, şi apoi dispăruse, trecuse într-o altă dimensiune şi Fulga se întreba dacă e adevărat că materia, cînd depăşeşte viteza luminii, se transformă în energie, da' soarele ce era, pînă la urmă, un bulgăre de cărbune care ardea aşa, la nesfîrşit, şi fiecărei raze îi trebuiau vreo opt minute ca să ajungă pe pămînt şi poate încă vreo cîteva minute ca să iasă din Univers, da' pînă unde se putea duce energia, pînă se frîna, poate, şi se transforma iar în materie palpabilă şi Roua dădea din cap, că da, ce altceva ar fi putut ea să zică, pentru că se îngrozea de teama de a nu o apuca şi asta mică pe urmele lu' tat-su, lu' Ignaţio, da' cine mai ştia, se întreba ea, cine le era tată copiilor ei, dacă pînă şi ea era nesigură, şi uneori se întreba dacă Ignatio chiar existase cu adevărat şi se evaporase ca o picătură de apă pe plită, sau era doar o închipuire a minţii ei tulburate nici ea nu ştia din ce cauză ...  
  
Numai Afrodita avea în acea seară de primăvară altă stare de spirit, îi crescuse burtica şi gemenii ei erau neastîmpăraţi, dădeau din picioruşe, Adelina era la Londra, se întorcea peste vreo zece zile, îi trimisese o vedere frumoasă şi un volum de poezii braziliene, îngrijit de omul de cultură Lauro Moreira, din care îi rămăseseră în minte cîteva versuri pe care nu le înţelegea, dar care îi pătrunseseră în suflet şi o fermecau cu frumuseţea lor incantatorie: “Quem aqui não sentiu / esta nossa / fininha melancolia?” scrise de poetul Jorge Barbosa. Dar şi ceilalţi poeţi o atrăgeau cu numele lor frumoase, care îi îmbătau spiritul cu lumi misterioase şi îndepărtate, la care visa şi ea uneori, cu nostalgie: Gonçalves Dias, Machado de Assis, Fernardo Pessoa, Manuel Carneiro de Souza Bandeira Filho, Marly de Oliveira, Cora Coralina, João Cabral de Melo Neto şi Álvares de Azevedo sau Carlos Drummond de Andrade. Ce frumos sunau în sufletul ei versurile “Nao serei o poeta de um mundo caduco.” – pe care i se părea că le poate traduce, le înţelegea mesajul, nu o să fiu eu poetul unei lumi depăşite, şi, chiar dacă greşea, ce conta, pe ea o emoţionaseră şi îi era de ajuns. 
  
Afrodita trăia experienţe noi, nu prea citise ea cărţi pînă atunci, dar simţea că se întîmpla ceva cu sufletul ei şi, pentru că nu prea putea să se agite cu gemenii în burta ei, care creştea văzînd cu ochii, se dusese la biblioteca de la şcoală şi împrumutase cîteva cărţi. Lumi nebănuite i se deschideau în faţa minţii ei aproape încremenite şi avea senzaţia că a pătruns într-o cameră întunecoasă, în care face curat, aeriseşte, mătură pînzele de păianjeni, spală podelele şi face să strălucească ferestrele în razele soarelui. Ce poveşti emoţionante, care o făceau să suspine de fericire şi gemenii dădeau şi ei din picioruşe, iar ea avea senzaţia că ceea ce citea ea li se transmitea şi lor pe căile subtile ale gîndurilor, aşa că se sprijinea cu spatele de perne, cu cartea pe genunchi şi visau împreună la lumi pămîntene şi nepămîntene, exotice şi fermecate, şi nu mai deschidea televizorul cum făcea altădată, pentru că se săturase de telenovelele alea cu femei răzbunătoare şi bărbaţi perverşi, care se înşelau şi se urau şi îşi făceau vieţile îngrozitoare ... iar sexul era un instrument de manipulare a celor din jur, funduri şi sîni siliconaţi, aere de mari dame şi fandoseli de capre rîioase, ea era altfel croită, mai visa la iubiri tulburătoare prin frumuseţea lor interioară, la Romeo şi la Julieta lui şi, cînd un bărbat îi săruta mîna unei eroine din roman, ea tremura de emoţie şi Vascodagama, care mormăia că s-a prostit, dar de fapt se bucura că nevestica lui este veselă şi binedispusă şi că stă în pat, ocrotindu-i lui copilaşii, băieţelul şi fetiţa, îşi făcea de lucru prin curte iar într-o zi, cînd se dusese la oraş, îi cumpărase de la un moşulică guraliv, care vindea vechituri în piaţă, cîteva cărţi ce i se păruseră lui frumoase după titlu, “O zi mai lungă decît veacul” de Ginghiz Aimatov, “Dulce ţinut al poamelor” de Evgheni Evtuşenko, “Gabriela” lui Jorge Amado şi “Pe aripile vîntului” scrisă de Margaret Mitchell. Văzînd că îi ia cărţile cele mai bune, moşulică a început să-l înjure şi să-l blesteme, pentru că, deşi era nevoit să le vîndă, ca să aibă din ce trăi, era îndrăgostit de literatura aia adevărată şi se ruga de el să i le mai împrumute şi lui pentru un timp, aşa, pe rînd, azi una, mîine alta, ca să le mai ţină şi el pe masă şi să-şi mai mîngîie şi el sufletul cu lumina din ele ... dar Vascodagama îi arătase pumnul, pentru că, atunci cînd era vorba de Afrodita, făcea moarte de om, şi apoi îi dăduse banii pe cărţi, da', pe drum, se emoţionase, că era şi el om şi înţelegea frămîntarea din suflete şi mîngîierea şi vorba bună şi rîsese amintindu-şi cum îl blestemase moşulică ăla, că îi cumpărase cărţile şi se gîndise că o să se mai ducă să stea de vorbă cu el despre cărţi, pentru că el nu avea timp de citit, da', dacă începuse să le iubească Afrodita, pentru el căpătau însemnătate, asta era!  
  
Treceau zilele una după alta, oamenii se luau cu treburile, priveau cerul înnourat, era frig, bătea vîntul în rafale răutăcioase, dar nu ploua, era tot secetă şi secau fîntînile, Licurişca şi Thomas veneau şi plecau, apăreau aşa, din senin, stăteam de vorbă, voiau să le povestesc ce mai era prin văgăună, mă întrebau de ce am mai săpat, dacă nu puneam cartofii, eu aş fi vrut să-i întreb de ce s-a stricat vremea, nu credeam în scornelile alea cu efectul de seră, altceva se întîmpla cu planeta asta, care ne ducea pe toţi printr-o plimbare prin Univers, de parcă am fi călătorit pe o gigantică navă artificială şi poate că asta şi făceam, cine ştie, dar care ar fi putut să fie destinaţia noastră sau scopul acestei călătorii nesfîrşite?! Uneori, noaptea, cînd priveam cerul înstelat cu aceeaşi mirare şi emoţie de fiecare dată, mi se părea că ceva s-a schimbat, acolo, sus, Carul Mare îşi avea oiştea îndreptată în altă direcţie decît îmi aminteam eu de pe vremea cînd eram copil şi aveam impresia, la Sîrbeşti, că stelele stau pe fruntea mea, atît de jos le vedeam eu pe atunci şi credeam că or să se risipească peste dealuri şi peste munţii din depărtare, dar era numai o emoţie specifică unui copil, stelele sînt tot acolo, dar altfel risipite, cineva, cred eu, i-a schimbat pămîntului traiectoria, poate că a îndepărtat planeta din calea unui asteroid ce ne-ar fi nimicit, cine ştie?! şi aşa se explică schimbarea climei, pentru că situaţia este tragică: cînd nu plouă este secetă şi cînd plouă încep inundaţiile. Unde mai sînt acele ploi de demult, de cînd eram eu puşti, care inundau străzile la cîteva zile, sau acele răpăieli din timpul verilor, ce răcoreau pămîntul şi ne lăsau să respirăm bucuroşi cîteva ore, pînă ne copleşea iar vipia amiezii?! 
  
Ultimele veşti mai picante se refereau la Lisa Kieffer, care se îndrăgostise de un şofer de prin Baia Mare, sau care se ducea în direcţia aia, nici ea nu mai ştia care era adevărul, şi cu care fusese măritată cinci zile, una la dus, alta la întors, şi restul într-un motel în care se umpluse de păduchi, nu aveau apă caldă şi se spăla cu sifonul şi, cînd se întorsese acasă, aflase că fusese dată afară de la magazin, micuţa ştorfi Evrika îi luase locul şi se încurcase cu băiatul de la aprovizionare, un anume Bibi, frumos şi cu freză, care cînta la muzicuţă şi bătea ritmul cu vîrfurile pantofilor în coşurile de gunoi de pe stradă. 
  
Mînioasă, Lisa se dusese la rivală acasă, dar s-a ales praful din intenţiile ei beligerante, pentru că micuţa ştorfi Evrika o îmbrăţişase disperată şi se puseseră amîndouă pe plîns.  
  
Bibi era şi el acolo, în chiloţi şi maieu, era slăbuţ, se mişca repede, au aşezat-o pe Lisa la masă şi au servit-o cu vişinată şi cu salam de vară şi cu muştar cu hrean şi usturoi, care iuţeşte sîngele în femei şi îi ridică pe bărbaţi în picioare, zicea băiatul aranjîndu-şi freza, şi cînta la muzicuţă “Hai la lupta cea mare” în cel mai trivial mod cu putinţă, aşa că Lisei îi trecuse repede supărarea.  
  
Au jucat popa prostu şi, cînd s-a terminat vişinata, Bibi a dat fuga şi a cumpărat o sticlă de vin de la un butic, o tămîioasă care i-a întărîtat şi mai rău pe toţi trei şi au tras o sîrbă săltăreaţă în jurul mesei, dărîmînd scaunele şi răsturnînd paharele şi crăpînd de rîs cînd îşi ridicau picioarele, pentru că le venea la toţi trei să cadă pe spate şi se ţineau unul de altul şi, mai ales, amîndouă fetele de Bibi, pe care îl prinseseră între ele la un tangou languros, dar renunţaseră repede, de teamă să nu-l strivească, pentru că, la o adică, la ce-ar mai fi fost bun, bietul de el?  
  
Aşa că, din prietenie şi din solidaritate feminină, au hotărît amîndouă să-l împartă pe frezat şi să se ajute una pe alta şi în cele din urmă Lisa Kiffer s-a angajat la un restaurant pe post de picoliţă şi mai rămînea şi după program să spele vasele, ca să cîştige un ban în plus. 
  
Numai Bianca de Cholo şi Chipita rămăseseră în conul de umbră şi de influenţă al madamei Marea Marmara, care le tot promitea că o să le dea şi lor vreo două poze mişto rău de tot, care le va incita să se masturbeze ca nişte îndrăgostite dar, pînă una alta, se frecau aşa, la rece, încercînd să-şi imagineze cum va fi cînd vor avea pozele, şi nechezau şi gîfîiau ca proastele, iar madam Marea Marmara le privea dispreţuitoare şi le zicea că de nimic nu sînt bune, nici să şi-o tragă cu un tip mişto din vreo revistă americănească. 
  
Cam astea erau şi veştile bune şi alea rele şi consemnarea lor a descurs fără nici un incident deosebit, pentru că în văgăună timpul se scurgea mai lent ca deobicei, ziua se tot mărea şi oile şi vacile şi caii umblau de colo-colo în căutarea unor fire de iarbă de culoare normală, adică verzi. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 59-61 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!