Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 549 din 02 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 56-59
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
56 
  
CURĂŢENIA DE PRIMĂVARĂ 
  
Parcă se mărise ziua, dimineţile mai erau reci, se punea chiciura peste iarba pricăjită, dar mai înverzea o tufă de răchită pe malul gîrlii, semn că şi merii, care aveau mugurii umflaţi, erau gata să explodeze, oamenii terminaseră de săpat şi se uitau după nori, cartofii de sămînţă aşteptau cuminţi în magazii, dar nu era vremea lor, nu încă, nu puteau fi băgaţi în pămîntul uscat, aveau nevoie de apa cea hrănitoare, de acele picături reci şi fierbinţi, ca şi iarba de pe dealuri, de altfel. 
  
Nu mai era apă nici în fîntîni şi cei care aveau căruţe adunau canistre şi butoiaie de plastic şi le dădeau oamenilor apă, apă limpede de la izvor, pe o ţuică cel mai adesea, pentru că nu voiau bani, îşi făceau şi ei o pomană, e păcat mare să faci negoţ cu apa, nu vedeţi că nici Dumnezeu nu ne mai cruţă, vai de păcatele noastre ...  
  
Pe pod nu prea mai stătea nimeni la taclale, unii cărau apă din rîu pentru animale, alţii îşi căutau oile, începuse construcţia cîtorva case, se ridicau acoperişuri, se săpau fundaţii noi, în fine, bărbaţii aveau iarăşi treabă, sîmbătă seara parcă explodau crîşmele, muzica le bubuia în creier şi le spăla minţile de toate îngrijorările, nu prea aveau bani, era sărăcie mare, dar ţuica era ieftină, două mii păhărelul, se ameţeau repede, ce să facă altceva?! şi discutau despre toate alea, răgneau, ca să se facă auziţi, glumeau şi rîdeau, of, viaţa mea! de ce să ne pierdem speranţa, încă sîntem puternici şi muncim, ce să facem, fără muncă nu se poate ...  
  
De la ultima beţivăneală Vascodagama o dăduse pe lapte, considerînd că răspunderile lui au crescut, de cînd aflase că va fi tată şi o ţinea pe Afrodita după el prin curte, n-o lăsa nici apă să mai scoată din fîntînă şi îi spunea poveşti vesele, burtica femeii prinsese contur şi, uneori, în glumă, îi zicea că băiatul lui va fi mai deştept decît fata ei, şi amîndoi la fel de frumoşi ca mămica, cu toate că nici el nu fusese urît cînd era flăcău şi nici acuma nu era de lepădat, mai ales că îl înzestrase natura cu o sculă după care mai oftau şi acuma vădanele alea la care umbla el ca un căpiat pînă să-i fi dărîmat ei gardul porcul lui şi abia atunci o văzuse el furioasă şi ţîfnoasă şi i se aprinseseră călcîiele după ea şi bine mai făcuse ... şi rîdea în hohote şi ea îl certa că îi auzeau vecinii şi le ieşeau vorbe ...  
  
Roua se apucase de curăţenia de primăvară, îşi trimitea copiii cu vaca, ca să nu i se mai încurce printre picioare şi îl lua la rost pe Cezar Dunăreanu, care îi umbla pe la fuste şi îi prindea în fiecare zi prînzul hîrjonindu-se şi nefăcînd nimic altceva, dar geamurile dinspre stradă străluceau deja şi spălase perdelele şi începuse să cînte şi îşi amintea cum îl cheamă pe fiecare dintre copiii ei, numai cu cine îi făcuse nu era prea sigură, pentru că unul ar fi trebuit să fie al răposatului Caiafa, Dumnezeu să-l odihnească, şi ceilalţi doi ai lui Ignaţio. Cezar Dunăreanu voia să se urce în podul în care se izolase savantul ei de bărbat, dar Roua nu-l lăsa, din teama să nu-l apuce şi pe el pandaliile, dacă s-o uita prin cărţile alea cu semne ciudate, de phisică şi alchimie şi cînd o citi despre metale, creuzete, laba broaştei, sulf şi aloe de leac, să nu cadă în lumea aia fără sfîrşit şi fără început, în cautarea acelui adevăr absolut, care nu numai că nu există, dar mai este şi periculos pentru suflet, că de la el pleacă toate relele! 
  
De ce murise Caiafa încă nu se aflase iar dispariţia lui Iganţio nu mirase pe nimeni, pentru că el şi aşa nu mai conta demult timp pentru comunitate iar mulţi şi uitaseră că a existat şi, dacă i-ar fi întrebat cineva despre el, ar fi ridicat din umeri a mirare şi adesea şi Roua se trezea studiindu-i trăsăturile bărbatului ei şi comparîndu-le cu ale copiilor şi zicîndu-şi că poate a visat ea că a mai avut doi bărbaţi, pentru că avusese ea perioada ei de absenţă, de care îşi amintea, dar neclar, cînd umbla aiurea prin casă, lua găleata şi nu ştia cu ce intenţie, se apuca de mămăligă şi nu-şi amintea unde a pus mălaiul, deşi punga era la ea în mînă şi se mira că a pus ceaunul cu apă pe foc, o mai scotea din tulbureală o îngereasă, de care nu-şi mai amintea cum o chema, dar avea un nume de varză, frumos totuşi, care venea pe la ea, stătea pe scăunel şi îi spunea poveşti cu pitici şi cu o fată care adormise nu mai ţinea minte din ce cauză şi a trecut pe acolo un bărbat frumos, pe un cal alb, care a luat-o în braţe şi, cînd a văzut-o că e frumoasă şi albă ca zăpada, a luat-o cu el şi au trăit mulţi ani fericiţi şi probabil că acuma or fi bătrîni şi ei şi or avea nepoţi nişte feţi frumoşi şi nepoate cosînzene sfioase clipind din gene – dacă îşi mai aducea ea bine aminte, pentru că, de la o vreme, îngereasa venea pe la ea, o mîngîia pe frunte cu duioşie, ca pe un copil, şi pleca fără să-i mai spună vreo poveste, ca altădată, dar Roua se bucura totuşi, că n-o uitase.  
  
Şi cum să faci curat într-o casă atît de mare, pe care ea o descoperea cu uimire, vreo trei camere la stradă, în care nu locuia nimeni, pentru că ei îi plăceau cămăruţele ridicate în jurul bucătăriei de iarnă, iar alături, afară, era terasa acoperită, unde se gătea ziua, pentru că era deja cald, avea o sobă de tuci care afuma oalele, dar cui îi păsa, pentru că de vase se ocupa Cezar Dunăreanu, de gătit la fel, ea doar aducea faţa de masă, albă, imaculată, şi aranja scăunelele pentru copii, le turna lapte în căni şi le punea mîncarea în farfurii, prînzurile şi, mai ales, mesele de seară erau prilej de veselie mare, copiii se luau la bătaie şi Cezar Dunăreanu rîdea de se prăpădea şi chiar îi întărîta scornindu-le porecle incredibile, dar Roua îi pleznea peste ceafă, nu cu răutate, ci aşa, ca să-i mai potolească, pentru că mai aveau puţin şi dărîmau masa cu tot ce era pe ea din mila lui Dumnezeu. 
  
Cezar Dunăreanu zicea că o să termine şi ea curăţenia de primăvară la vară, după ce or culege prunele la toamnă şi vor coace ţuica la cazan în noiembrie, ca să aibă de Crăciun, cînd or să dea o petrecere în cinstea celei mai harnice neveste din văgăună, şi copiii cădeau de pe scaune de rîs şi asta în fiecare seară şi Roua începuse să se distreze şi ea cu ei, cînd înţelesese, în fine, că erau fericiţi şi sănătoşi cu toţii, chiar dacă erau săraci. Şi abia acum observase şi ea că avea doi băieţi şi o fată şi îşi amintea fericită că pe cel mare îl cheamă Aurel, de la aur, pentru că era ca aurul pentru ea, sclipitor şi preţios, la prima naştere, pe fetiţă o chema Fulga, pentru că fulguia cînd o născuse, iar pe ultimul născut îl botezase Doru, pentru că îi fusese dor de el încă de cînd îl simţise că dă din picioruşe prima oară. Da, era sigură acuma, Aurel mergea la şcoală parcă de vreo trei ani, Fulga era într-a doua, iar Doru mergea pe cinci ani şi era cel mai rău, poate pentru că era şi cel mai mic şi mai rîzgîiat şi mai dorit dintre toţi copiii. 
  
Dar cea mai mare emoţie a avut-o cînd a venit doamna profesoară cu recensămîntul şi a strigat-o de la poartă pe numele ei de nevastă, Dunăreanu, şi ea a amuţit de uimire, noroc cu Aurel, care a primit-o în casă şi l-a chemat pe taică-său din grădină, ca să-şi îndeplinească datoria de bun cetăţean, după cum îi ceruse lui Uniunea Europeană pe toate programele de radio, că televizor n-aveau şi, cînd cauta un post nou, dădea peste corul UE de la Roma, concertul filarmonicii UE şi sîrba bătuta pe loc a UE.  
  
A vrut atunci Roua să-l întrebe pe bărbatu-său de ce se numea ea ca el, ce, erau căsătoriţi?! dar s-a jenat de profesoară şi apoi s-a luat cu treaba şi a uitat, şi, de fapt, ce contează numele?! important este dacă eşti fericit sau nu ... şi ea era pe deplin! 
  
Estera spăla rufe de cîteva zile, pentru că Mancuse umbla cu recensămîntul, îl luaseră şi pe el în comisie, doar avea studii superioare, şi ea ce era să facă toată ziua?! De cînd aflase că nu putea să rămînă gravidă, se consolase şi îşi zicea că, pînă la urmă, proverbul ăla care zice că cine are să şi-i crească şi cine nu să nu-şi dorească n-o fi el lipsit de vreun adevăr căruia nu reuşea să-i înţeleagă subtilitatea, în schimb părea să fie adevărat, pentru că uite ce necazuri aveau alţii, le creşteau copiii amărîţi şi costelivi de foame, da' de unde să le dea săracii părinţi mîncare, apoi trebuiau să se ducă la şcoală, păi numai autobuzul însemna vreo douăzeci de mii de lei pe zi, bani cu care puteau să cumpere aproape şapte pîini, nici ei, fără copii, n-o duceau prea bine şi apoi ce viitor le puteau ei asigura, în această lume înnebunită de schimbare, pe acestă planetă suprapopulată şi cînd se gîndea ce mulţimi uriaşe erau prin India sau prin China, o lua groaza şi se uita temătoare peste umăr şi îşi scuipa în sîn ca o babă. 
  
Mancuse nu se consumase nici o clipă că nu avea urmaşi, pentru că se considera prea bătrîn şi, dacă nu faci copii la tinereţe, mai tîrziu e prea tîrziu, vorba tangoului şi era chiar fericit că Estera nu putea să rămînă gravidă, pentru că mai scăpase de o obsesie, erau mai liniştiţi amîndoi şi uneori, cînd o simţea încruntată, îi spunea că nimeni nu e de vină, uite aşa a hotărît Dumnezeu, nu le e dat tuturor să se înmulţească, iar chestia aia cu numele, care e dus mai departe, este un orgoliu fals, pentru că uite cum stăm cu arborele genealogic. Eu şi cu tine, de exemplu, am avut împreună patru părinţi, opt străbunici şi şaisprezece stră-străbunici ... dacă presupunem că părinţii noştri ne-au adus pe lume cînd aveau ei vreo treizeci de ani, atunci şi străbunicii aveau tot treizeci de ani şi stră-străbunicii tot în jur de treizeci de ani ... şi, dacă presupunem că noi doi am fi avut un copil, acesta ar fi avut numai în o sută douăzeci de ani treizeci şi doi de străbuni ... dar în adîncimea timpului, ia gîndeşte-te ... din cauza asta nici nu are umanitatea amintiri de familie mai jos de bunici şi uneori nici despre aceştia prea multe, pentru că, uite, numai stră-străbunicii noştri au avut treizeci şi doi de părinţi, şaizeci şi patru de bunici şi o sută douăzeci şi opt de străbunici şi douăsute cinzeci şi şase de stră-străbunici ... şi, atunci, ia gîndeşte-te, noi al cărui străbun îi moştenim numele? Şi ce are numele nostru atît de glorios în el, ca să ţinem morţiş să nu se piardă?! Vrei să-ţi calculez cîţi stră-străbunici au avut stră-străbunicii străbunicilor noştri? Du-te în casă şi adu-mi calculatorul ...  
  
Şi Estera rîdea de una singură, frecînd la rufe, pentru că Mancuse era tare nebun de se gîndise la una ca asta ... ce-i trecuse lui prin cap, amărîtul ... apoi a pus rufele pe bancă şi s-a dus să golească apa din lighean. Venise vremea să le clătească şi să le întindă pe sîrmă, la soare, ca să le bată vîntul şi să le usuce, ca să fie albe şi curate ... Erau cămăşile iubitului ei mare şi frumos şi deştept ... şi inima i se umplea de fericire! 
  
Dintre toate muierile, numai Lilicuţa muncea cot la cot cu bărbatul ei, mai ales că începuseră să-şi împrejmuiască livada de pe deal cu sîrmă, pentru că nu de hoţi se temea Neacutare Pandişpan, ci de vite, care pasc bezmetice peste tot şi îi distrug iarba, or el îşi luase deja un cal, căruţă avea, mai muncea mai încolo la vreo două case prin sat şi îşi mai lua un cal, şi apoi viaţa i se va schimba şi lui, ai mai multe posibilităţi, dacă ai atelaj, mai cari pietre şi nisip la construcţii, aduci lemne din pădure, duci bălegar pe arătură, aduci scînduri de la depozit, saci cu var şi ciment ... da' cîte alte ocazii nu se pot ivi – şi, la gîndul ăsta, muncea parcă şi mai cu spor, săpa gropi ca un apucat iar Lilicuţa lui cea bună ascuţea parii cu toporişca asemenea unui bărbat, icnind scurt şi Neacutare zîmbea pe sub mustaţă, fericit că, nici dacă şi-ar fi făcut el calcule amănunţite, ca atunci cînd era miner şi trebuia să se gîndească cum să atace peretele de cărbune, ca să dea jos bucăţi cît mai mari şi să trimită cu echipa lui mai multe vagonete la suprafaţă şi să încaseze mai mulţi bani, nu ar fi găsit o muiere mai bună ca asta, harnică de se crucea lumea şi iubăreaţă ca o adolescentă, că nici nu trebuia să tragă el de ea, că o şi simţea băgîndu-se fierbinte la pieptul lui şi mîngîindu-l pe spinare cu palmele ei aspre, care îi încălzeau brusc sîngele şi o trăgea mai aproape, plin de iubire şi de fiecare dată amintindu-şi de prima oară aia cînd i s-a dat ea pe pod, şi de-aia o şi iubea şi acuma şi o va iubi mereu, toată viaţa, aşa se jura în sinea lui şi izbea hotărît cazmaua în pămîntul tare ca piatra, ca să-şi pecetluiască el jurămîntul în felul acesta, bărbătesc! 
  
Cînd s-au oprit din muncă, pentru că venise amiaza şi le era foame, Lilicuţa a întins pe iarbă un ştergar alb, a scos din coşul de răchită două farfurii, brînză şi ceapă şi mămăligă, sticluţa cu ţuică de prună, să bea bărbăţelul ei şi să prindă puteri, şi bucata de slănină, pe care i-o trimiseseră fetele lui, că ce altceva să îi fi trimis ele tatălui lor, pentru ca acesta să nu creadă că ele l-au uitat şi că nu îl mai iubesc ... şi Grigore s-a sfătuit cu Lilicuţa şi au mai renunţat şi ei la una şi la alta şi le-au trimis fetelor o sută de mii de lei, ca să aibă şi ele de-o bomboană, de ceva acolo şi să se bucure şi ele că nici tata nu le-a uitat şi Lilicuţa chiar a plîns de fericire că, uite ce tată aveau fetele, de parcă erau ale ei, nu ale lui, dar ea chiar şi simţea o căldură în suflet cînd se gîndea la ele şi şi-ar fi dorit să vină pe acasă şi să aibă ea grijă de ele şi să le spele şi să le răsfeţe şi să le împletească şi codiţe, pentru că fetele erau domnişoare de-acuma ...  
  
Apoi a tăiat felii subţiri din slănină şi i le-a aranjat frumos în farfurie, iar Grigore a luat o ceapă, a pus-o în palma stîngă şi, cînd i-a trîntit un pumn, a spart-o în bucăţi de parcă o lovise cu barosul! s-a minunat şi s-a împăunat în sinea ei Lilicuţa, pentru că ce muiere mai avea bărbat cum avea ea?! şi i-a zis poftă bună, bărbate! şi el a rîs şi a început să mănînce încet, ardeleneşte, cum se deprinsese în anii trăiţi printre ortaci, care se îndemnau la muncă, da' la masă era lucru sfînt să stea pe îndelete şi să mestece mîncarea îndelung şi uneori el îi privea ca pe nişte animale imense, preistorice, zimbri sau cum s-or fi numit, care rumegau la umbra vreunui pom şi meditau la eternitate. Uite aşa, ni, mă! exclamau ortacii, nu faci boli la burtă şi îţi mai tragi şi tu sufletul de om şi apoi te închini şi îi zici lu' Dumnezeu mulţam frumos pentru slană şi pentru pită şi să ţîi tu minte că te şi crede, auzit-ai tu la noi?! 
  
De cînd îi povestise el care e rostul mesei, nu mai mînca nici ea din fugă şi se simţea mai bine, oricît ar fi mîncat şi, după ce ea făcea curat pe masă, el îşi aprindea o ţigară iar ea se aşeza lîngă el şi i se lipea de umăr şi discutau pe îndelete de-ale zilei, ca să le cadă bine mîncarea, pentru că el nu o mai lăsa să se repeadă în vase, le vine şi lor vremea, seara ce treabă aveau?! 
  
În livadă era tare frumos, chiar dacă pomii nu aveau încă frunze, dar apăruseră, timizi, vreo doi muguri şi prin iarbă erau o puzderie de floricele mov, împrăştiate ca nişte steluţe pe cer noaptea şi vreo două păsări fluierau pe undeva şi vrăbiuţele prinseseră curaj şi ţopăiau din ce în ce mai aproape de ei, iar Grigore le arunca bucăţele de mămăligă. Vezi tu, Lilicuţo, păsărelelor ăstora cine le dă lor mîncare, ca să nu piară de foame şi cine le dă lor haine, ca să nu degere de frig, iarna, şi cine le învaţă pe ele să cînte şi să vîneze insectele astea dăunătoare de prin pomi şi de ce noi oamenii nu ne împărţim hrana cu ele, ca să se bucure şi ele cum ne bucurăm noi de poamele pomilor?! 
  
Cînd îi vorbea Grigore Ţăranu al ei, Neacutare Pandişpan al ei, Lilicuţa se făcea mică şi se ruşina de propria ei prostie, pentru că ea era femeie şi cum să fi putut crede ea că mintea ei se putea pune cu a lui şi era tare fericită că el doar vorbea şi vorbea şi nu o întreba niciodată nimic şi ea se uita la el ca un pui de găină plouat şi, cînd îşi sfîrşea cuvintele bărbăţelul ei, îi zîmbea înveselit şi o întreba cu duioşie, ca ardelenii: tu, femeie, tu ai înţeles ceva din ce-am spus eu?! şi ea dădea din cap că nu şi parcă se simţea vinovată şi el o strîngea la piept şi îi zicea, rîzînd: lasă, tu, muiere, că nu-i bai, uite ce cur fain ai, mie îmi ajunge numa' atîta, că nu-s lacom, auzitu-m-ai tu pe mine ori ba?! iar ea îi zicea: ba! ori, ba da! ori, ba nu!, că nici nu mai ştia ce cuvinte vor fi fost mai potrivite pentru un răspuns sau măcar dacă trebuia să-i şi răspundă sau el doar se juca de-a bărbatul şi muierea cînd începea s-o pipăie şi căuta un loc mai neted, ca să nu-l facă să aştepte şi nici ei nu-i plăcea s-o lungească cînd i se înfierbînta sîngele de dorinţă ... şi se părea că după o ţigară bună ce altceva şi-ar fi dorit el şi s-au tras lîngă un copac şi Lilicuţa şi-a ridicat iute poalele şi l-a tras peste ea cu bucuria de a se simţi iar şi iar zdrobită de trupul lui mare şi puternic, de sub care ea nu se mai vedea nici un pic, de parcă dispărea în iarbă. 
  
57 
  
SFATUL DE TAINĂ  
  
După cea mai grandioasă licitaţie de poze de bărbaţi care s-a făcut vreodată în lumea asta, pentru că una e să te exciţi tu ca femeie cu vreun sulărău prost şi alta cu un actor de la Hollywood, chiar dacă e lipit cu cocă pe perete, Lisa Kieffer a chemat-o pe micuţa ştorfi Evrika pe la ea, ca să ţină un sfat de taină despre excroaca aia ca o batoză, care le păcălise pe toate, păstrîndu-i pentru ea pe cei mai frumoşi şi mai vestiţi, iar lor le luase banii şi le dăduse pur şi simplu afară, dar acuma rîdeau de se prăpădeau, pentru că micuţa ştorfi Evrika i-o trăsese excroacei, înghesuindu-i în palmă cîteva hîrtii pe care le primise şi ea într-o noapte de la un ăla de javră, şi ce mai muncise la el, vai de biata de ea, că o mai durea şi acuma ceafa de cît stătuse pe vine la prohabul lui, pentru că pe hîrtii scria dracu ştie ce, erau mici ca nişte timbre şi pe ele scria dracu înţelegea ce şi aveau pe o parte biserici cu turle şi p-ailaltă scria kupon, aşa că să nu fi crezut excroaca aia că ele se lăsau mai ca proastele şi se tăvăleau prin pat de rîs şi se jurau că, gata, or fi ăia aşa şi pe dincolo, da' sînt în poze şi, dacă n-ai fost la Paris şi n-ai reviste şutite din avion la coborîre, asta e, te foloseşti de bărbaţi care or fi ei nătărăi da' baremi au oase şi carne pe ei şi au şi sculă de basculă şi unde mai pui că din pozele alea, oricît te-ai freca de ele, nu curge nici un pic de spermă şi te aia la rece cu iluzia în cap şi cu un deget înăuntru. 
  
Sigur că marea Marea Marmara le-ar fi sfîşiat de la început, dacă ar fi ştiut ce ştoarfe de doi bani sînt căţelele, ca toate curvele alea care le strică familiile nevestelor, dar era prea tîrziu, le dăduse afară şi le păcălise şi pe cele două idioate, pe Chipita şi pe Bianca de Cholo, cărora le promisese că le dă pozele a doua zi, după ce le va fi folosit şi ea o dată, că nu apucase pînă atunci, dacă se socoteau prietene şi bineînţeles că nici gînd nu avea să se ţină de promisiune, aşa că probabil că acuma era în al noulea cer, înconjurată de atîţia mascului rasaţi. 
  
Bianca de Cholo regreta însă pierderea cutiilor de aluminium, care mai miroseau încă a rom şi a vodkă, pentru că tare frumoase mai erau în vitrina ei cu bibelouri, alături de dansatoarele din ipsos, maimuţicile din carton presat şi mileurile croşetate. 
  
La radio răsuna o manelă de se dărîmau pereţii şi se abureau geamurile de acel ritm oriental, care le ameţea şi le punea creierii pe moaţe celor două prietene şi cîntau şi ele, cuprinse de extaz: 
  
Domnişoară ultrafină, 
  
Vreai o bere la grădină , 
  
Piţicato şi-n surdină, 
  
O cafea, o acadea, 
  
De la mandea, 
  
Vreai aşa?! 
  
Vreai un mic, 
  
Din ăla mic, 
  
Prăjit pe grătar 
  
Un pic? 
  
Da-ţi-aş curu 
  
Cu boia, 
  
Că eşti numai fum 
  
Şi scrum. 
  
Nu vreai mici, 
  
Nu vreai tutun. 
  
Inimioara doar mi-o strici, 
  
Apuca-m-ai de carici, 
  
Tîrfuliţă, draga mea, 
  
Măi, Leano ! 
  
Şi, brusc, cele doua orfeline au început să plîngă în hohote, pentru că nici nu se punea problema, ele erau fete bune, cum adică nu voiau ele, păi, ce, le rugase cineva şi ele refuzaseră, lasă cariciu, că, oricum, ştii ... obrazul e subţire! Aici era fandoseală pentru ciupercuţe, nasoleală pentru umbreluţe şi vrăjeală pentru paraşutele alea mititele, care aleg pînă culeg şi aia e!  
  
Şi aşa le-a venit ideea. Problema se punea aşa, tranşant: să-şi găsească sponsor, compozitor, profesor de dans şi făcător de versuri, şi gata; mai rămîneau: repertoriul, repetiţiile, lansarea, publicitatea, look-ul, o casă de modă pentru ţoale, un pantofar, un agent pentru artistele care erau tot ele, ha! şi un turneu plus o şcoală de şofat pentru Mercedes, obligatoriu, pentru că! 
  
Dar numele formaţiei? Ştorfi mici?! Cele două cucuiete?! Fetele din parcare în mod sigur nu, pentru că acuma îşi pregăteau lansarea aia adevărată, le trebuia o altă denumire, sexi, nu sexuală, strălucitoare, insinuant-artistică, dominant-aiuristică, fierbinte ... ah, două fete fierbinţi ... sau fetele fierbinţi ... sau, mai bine, fetele înfierbîntate ... Sigur că da! Ideea trebuia sărbătorită, aşa că s-au luat una pe alta de mînă şi s-au cărat la bar, ca să-şi sărbatorească hotărîrea. Şi pe drum le-a venit ideea primului şlagăr, pe care l-au cîntat la întoarcere, pentru că aveau deja coardele vocale lustruite de cîteva halbe de bere, cu care le făcuse cinste un individ aproape dubios, pentru că nici nu le pipăise, nici nu le făcuse avansuri şi nici măcar nu răspunsese la semnalele lor discrete şi la naivitatea cu care l-au întrebat, la plecare: Precis nu vrei ceva-n tufiş?! Şi aşa s-au născut acele şlagăre nemuritoare: Fetele vor în tufiş, Ce vrei să-mi faci cu măciuca, Tu ce tot te uiţi cruciş, A venit cucul la cuca, Mă ia noaptea pe la spate, Aoleo, da' o ai mare, Maşină cu patru roate, Mi-am tras-o tare la mare. Ideea de-a le pune în ordinea asta nu a fost chiar o întîmplare întîmplătoare, pentru că aveau ureche muzicală şi simţ pentru rimă şi de aceea s-au gîndit că se pot cînta, la o adică, şi titlurile, dacă ar fi fost să se întîmple să uite vreodată versurile pe scenă, dar asta ar fi aproape imposibil, pentru că artistele adevărate se prefac la voce, dar dau din lămîie cu adevărat, aici nu se mai glumeşte, pentru că li s-ar pune talentul la îndoială şi care artistă şi-ar dori una ca asta? 
  
Bine înţeles că, atunci cînd va afla de succesul lor, madam Marea Marmara va turba de ciudă, pentru că nici unul dintre visurile ei nu s-a realizat, n-a ajuns nici actriţă pe scenă, nici nemuritoare în Pantheon, nici nevastă, nici amantă, nici bunică, pentru că, prin aburii alcoolului, ea şi-a creat o lume paralelă şi suficientă cu ea însăşi şi s-a străduit toată viaţa să păstreze această aparenţă de paralelism cronic! Şi gata cu ea. Iese definitiv din memoria computerului, din paginile acestei cărţi şi din vizorul eternităţii, pentru că, din acestă clipă, nu mai există! Aşa au decretat fetele şi s-au pus iar pe plîns, ca la mort! 
  
58 
  
PRÎNZUL DE DUMINICĂ 
  
Vestea că a fost numită director de zonă i-a schimbat total viaţa Adelinei. Abia de mai apuca să ajungă acasă, că şi trebuia să se trezească şi să plece la birou. Nu mai muncea singură, avea trei secretare personale şi cu toate astea nu mai avea timp nici să mănînce. Aşa că se hotărîse să-şi închirieze un apartament în oraş. A închis casa din văgăună, i-a dat cheile Afroditei, cu rugămintea s-o anunţe cînd i-o veni sorocul să nască, şi dusă a fost. 
  
Telegrame, faxuri, rapoarte, organigrame, calendare înţesate de steguleţe de diverse culori, pe probleme, grafice, sinteze şi idei, mereu idei noi, aici era ea bună, punea cap la cap cîteva sugestii ale agenţilor şi născocea un scenariu care, detaliat şi aplicat ca la carte, pe etape, producea salturi impresionante în dezvoltarea firmei, iar şefii ei, care o promovaseră, zîmbea ea, şi pe alte criterii!, începuseră s-o trateze ca pe un egal de-al lor, şi uneori simţea că îi lipseşte ceva şi, cînd s-a dumirit, a rîs în hohote, de s-au speriat secretarele şi au dat buzna în birou, peste ea, ca s-o salveze, că li se păruse că plînge cu sufletul sfîşiat de durere. 
  
De aceea, cînd Gabriela a invitat-o la ei la masă, sîmbătă seara şi i-a promis o surpriză, un mascul pe cinste, de o să i se facă rău de plăcere - şi i-a făcut şmechereşte cu ochiul - Gabriela s-a bucurat cu sinceritate, dar nu mai avea cu ce să se îmbrace, însă va avea timp toată dimineaţa de sîmbătă, va găsi ea ceva pentru ocazia aia. 
  
S-au pupat, ca pe vremuri, şi Gabriela a plecat fericită. Intrase iar în graţiile marei şefe, se cam chinuia de cînd nu mai lucrau împreună în acelaşi birou, dar nimeni nu se lua de ea, pentru că se ştia că sînt prietene, totuşi, chiar dacă nu mai mîncau împreună la prînz din acelaşi pacheţel dichisit de atenta şi grijulia Gabriela. 
  
Ce minune de femeiuşcă! oftase Adelina după plecarea ei, ce păcat că nu sînt lesbiancă! şi apoi oftase. Ce să-i faci, nu te poţi bucura de toate plăcerile din lumea asta ... Şi, apoi, şi-a scos din minte aceste mici gînduri. La ce-i foloseau?! 
  
Săptămîna a trecut în zbor şi, dacă Gabriela nu ar fi dat buzna peste ea în apartament, sîmbătă dimineaţă, Adelina ar fi dormit pînă spre seară şi ar fi ratat petrecerea, aşa că au plecat amîndouă la cumpărături şi, în vreme ce băteau magazinele, Gabriela i-a povestit toate bîrfele din firmă, can-can-urile şi poveştile piperate, şi Adelina şi-a spus, zîmbind cu tristeţe, că probabil aşa se vorbea şi despre ea cu cîteva luni mai înainte, cînd încă nu avansase în funcţii, dar acuma cine ar mai putea să spună ceva de rău despre fundul ei, pentru că le arătase la toţi că făcea faţă cu brio şi că devenise de neînlocuit, şi chiar şi din acel punct de vedere era mai tare ca toate tîmpiţelele alea boite strident, pentru că era mai deşteaptă ca ele şi ea îşi lua tot ce era mai bun de la viaţă. 
  
Dar nu voia să fie răutăcioasă, aşa că asculta destinsă poveştile de amor, care ţineau cîte o lună, două, şi apoi explodau scandalurile acelea mici, şoptite, cu miros de sarmale şi gust de salată de beof, pentru că damele erau mai întîi şi mai întîi gospodine şi abia apoi putea fi luată în vizor şi disponibilitatea lor de femei moderne, care părăsesc bucătăria şi se transformă ca broasca rîioasă în zîne fermecătoare ... Ba chiar aşa este povestea asta, pentru că în celelalte poveşti şi basme broscoiul rîios se transformă într-un prinţ fermecător! 
  
După ce Adelina s-a asigurat că şi-a cumpărat tot ce-i trebuia, s-au întors acasă la ea şi Gabriela n-a plecat pînă n-a ajutat-o să se spele şi să se destindă, a frecat-o cu buretele pe spate şi pe braţe şi pe picioare, ca o sclavă care îşi iubeşte stăpîna, a înfofolit-o în prosoape moi şi mîngîietoare şi i-a facut un masaj cu creme speciale, care îi dădeau pielii ei perfecte străluciri de statuie, a coafat-o şi i-a încreţit părul şi, cînd a văzut ce minune a ieşit din mîna ei, ce super-femeie a creat ea, a început să ţipe de fericire, zicîndu-i că cineva o să facă spume cînd o s-o vadă şi s-a terminat cu domnişoara Adelina, pirostiile o aşteaptă! 
  
După ce cu greu a reuşit s-o gonească acasă pe rotofeia ei prietenă, pentru că, da, mai erau prietene, cu toate că uneori era ca o muscă şi îşi dorea s-o strivească de perete cu ziarul, Adelina şi-a făcut o cafea, şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat în fotoliul ei preferat din faţa televizorului şi a început să rîdă de una singură ca proasta, pentru că se trezise privind atentă ecranul televizorului, pe care uitase să-l aprindă, nici o lume super-chanel nu îi violenta ochii, şi încerca să-şi amintească de cît timp nu mai văzuse ea un film, pentru că în fiecare seară îl aprindea mai mult din obişnuinţă, ca să-l audă trăncănind şi de nenumărate ori adormea cu el aşa, noroc că avea posibilitatea să îl programeze să se închidă singur după o anumită oră, pentru că altfel i-ar fi huruit toată noaptea în creier. 
  
Pe la şapte şi jumătate a chemat un taximetru, a trecut prin piaţă, a cumpărat flori şi s-a dus la petrecere.  
  
Inginerul Marcu i-a deschis uşa şi a îmbrăţişat-o cu tandreţe, ca un frate mai mare, pentru că îi era dator, el nu uitase, şi i se schimbaseră şi sentimentele, nu o mai privea ca pe o prostuţă bună de mototolit prin vreo pădurice, nu mai făcea el greşeli d-astea, Adelina îi dăduse o lecţie, deşi se mai înfioara încă atunci cînd îşi amintea cum stătuse în genunchi în faţa ei, dar îşi reprima repede aceste amintiri, se schimbase în multe privinţe, nu mai era fustangiu, adică mai era, dar cu moderaţie, devenise mai grav.  
  
Fetele vesele de prin oraş se strîmbau dezamăgite, se tîmpise şi ăsta, dobitocul, îi pusese nevasta fofoloanca pe gură şi îl potolise, era clar! Pagubă-n ciuperci, ziceau ele şi cu toate astea îl regretau, pentru că era generos şi petrecăreţ şi nici nu era al dracului cu ele, ca să le scoată ochii şi pe multe le ajutase la necaz, cînd n-o puneau o zi întreagă cu nimeni şi crăpau de foame, aşa că, pînă la urmă, era totuşi băiat bun, domnul inginer, poate s-o mai schimba şi el, s-o mai sătura de nevastă, că doar nu s-or blegi toţi bărbaţii din lumea asta după o anumită vîrstă ... şi, culmea, chiar ăi mai buni, că pe jigodii ...  
  
Adelina l-a îmbrăţişat şi ea, bucuroasă, pentru că nu-l mai văzuse de cîteva săptămîni, sau poate chiar mai demult, era tot bărbat frumos şi nu era de mirare că avea succes la muieri şi că era fustangiu, ea încă nu aflase ce transformări profunde se petrecuseră în sufletul lui, aşa că îl luase de braţ şi îi promisese, ca să destindă atmosfera, că va încerca toată noaptea să îl seducă.  
  
Gabriela rîdea veselă, pentru că era fericită, şefa ei se simţea bine la ei, asta era clar, aşa că s-a destins şi a început să care platourile la masă şi pe Marcu l-a înţepenit în scaun lîngă Adelina şi i-a poruncit s-o distreze, să nu stea ca mototolul, dacă nu voia să-i spargă dovleacul! 
  
Încet, unii după alţii, au început să sosească invitaţii. Patru familii din oraş, pe cîţiva Adelina îi ştia din vedere, erau eleganţi şi tineri şi frumoşi şi binedispuşi, se anunţa o noapte veselă, deja începuseră bancurile şi cineva a propus să stea amestecaţi, pentru că stăteau continuu împreună soţii acasă şi fiecare îşi doreşte să mai schimbe parfumul şi conversaţiile sau, cine ştie, prilejul de vreo pipăială pe sub masă, cînd se va mai încălzi atmosfera, s-o ivi singur.  
  
Masa era pusă în salonul de lîngă bucătărie, dar alături mai era o cameră, luminată discret, adică romantic! precizase Gabriela, unde se putea dansa în intimitate. 
  
Icre, şuncă, salam, whisky cu gheaţă, lichioruri, fripturi, brînză Camembert, vinuri aspre, pentru bărbaţi, şi dulci pentru gagici – luaţi şi serviţi-vă, iubiţilor, eu n-am chef să stau toată noaptea la bucătărie, cafeaua e gata, îşi ia cine vrea de la bucătărie ...  
  
Şi în clipa aceea s-a auzit soneria de la uşă.  
  
De emoţie, inginerul Marcu i-a pus mîna pe genunchi Adelinei şi a strîns-o uşor, ca pentru a-i atrage atenţia. 
  
Gabriela a fugit să deschidă. 
  
Pupături pe hol, un mormăit, ţipetele gazdei. 
  
Cînd l-a văzut, Adelina s-a emoţionat. Daniel!  
  
Gabriela l-a aşezat pe căpitan lîngă ea, în celălalt capăt al mesei, faţă în faţă cu Adelina şi cu Marcu.  
  
Căpitanul s-a scuzat că întîrziase ... deh, datoria! 
  
Păreau că se cunosc toţi între ei. 
  
Se umpleau paharele, se ţineau toasturi cam fără noimă, dar vesele.  
  
Adelina, privindu-l pe Daniel, se mira de ea însăşi, pentru că nu mai simţea nici o emoţie, nici o furnicătură, cum zicea Gabriela cînd întîlnea vreun mascul mai interesant.  
  
Inginerul Marcu îi povestea despre fiecare invitat în parte cîte ceva, dansase cu el o dată, apoi o luase unul dintre bărbaţii de la masă, care dansa bine, dar era prea insistent.  
  
În fine, de ce-ar fi făcut tocmai ea mofturi?! aşa că l-a provocat, şi-a lipit o coapsă de el, l-a nimerit unde ţintise şi l-a simţit făcînd un pas înapoi, iar ea s-a distrat în sinea ei.  
  
Ia să te vedem cum te mai întorci în camera luminată în trei picioare, nene, dar trebuia să recunoască faptul că îi plăcuse insistenţa bărbatului.  
  
L-a privit mai atentă, arăta bine, era educat, dar bărbat, ce se putea spune altceva, şi apoi ea parcă uitase ce efecte stîrneau simplul ei gest de a-şi aranja părul cu degetele sau pendularea cracilor ei kilometrici pe holurile firmei. 
  
Gabriela era cea mai fericită. Prietena ei se simţea bine, trăiască şefa! striga veselă, dar nimeni nu-i dădea atenţie. 
  
Căpitanul, ce băiat! Cădea peste el şi îi spunea porcărioare la ureche despre celelalte gagici, şi el se înroşise. 
  
Îl îndopase, ca o gazdă ce era, cu tot ce era mai bun pe masă, ca o îndrăgostită. 
  
Marcu privea detaşat scena. Şi el îi era dator căpitanului. Cel puţin pentru bunăvoinţă. Dar totul plecase de la hotarîrea cu care îl atacase Adelina. 
  
Inginerul Marcu se emoţionase. 
  
Ceilalţi bărbaţi o pîndeau pe frumoasa şefă a soţiei lui. Celelalte gagici, cum le striga Gabriela: “Distraţi-vă, gagicilor, că viaţa e scurtă şi se trece repede!”, se ocupau de bărbaţii de lîngă ele.  
  
Se încălziseră. Vinul era cu adevărat bun. De, ăştia de la lumină au relaţii ...  
  
Nici o relaţie, mormăia inginerul Marcu. E vin din supermarket ... Ce nenorociţi! exclama el, dar zîmbea înţelegător. Ideea că trageau la măsea băuturi interzise muritorilor de rînd era stimulatoare la cerebel, îi făcea pe petrecăreţi să se simtă mai bine, mai aleşi ai soartei ...  
  
Gabriela l-a luat la dans pe căpitan. 
  
Brusc, îşi amintise de rostul prezenţei lui în acel loc.  
  
Emoţionată, agăţată de gîtul lui, lipită toată de el, îi susura la ureche cu lux de amănunte toate calităţile şefei ei. 
  
Era vag nervoasă, pentru că Daniel nu reacţiona. Nici măcar n-o invitase şi el la dans pe Adelina, iar ea se excitase deja. Ce neruşinat! Chiar aşa, nici o reacţie ...  
  
Şi îl pipăise, ca în transă, ca să se convingă de efectul descrierilor ei anatomice asupra taurului.  
  
Daniel s-a smucit uşor, apoi a tras-o mai aproape pe mititica de Gabriela, de parcă ar fi vrut s-o strivească, şi, întărîtat, şi-a înfipt dinţii în buzele ei umede de emoţie. 
  
Surprinsă, Gabriela a gemut, dar s-a aruncat în el cu frenezie, descoperind brusc că bărbatul din braţele ei reacţionase şi era ţeapăn acolo unde se înghesuia ea cu pisicuţa ei pofticioasă ...  
  
Trei dansuri la rînd nu s-au mai descleştat. 
  
Gabriela se simţea ca un fulg. Nu mai plutise parcă niciodată în braţele unui bărbat ca acesta. Ce avea acesta “special”?!  
  
Lipeala dintre ei era comentată alături cu lux de amănunte de musafiri şi încă vreo două cupluri au început să se frece pe lîngă ei. Gabriela simţea mîini cercetătoare şi excitante pe funduleţ. Şi, dintr-o dată, s-a oprit, l-a privit pe Daniel în ochi şi i-a zis: Ce faci?! Ce mai aştepţi? iar bărbatul a zîmbit misterios, stăpîn pe sine însuşi: Aştept să vină taxiul! 
  
Şi, cînd, în fine, s-a auzit claxonul maşinii de afară, Gabriela s-a îndreptat spre Marcu, l-a sărutat pe obraz şi i-a zis: Să nu-mi porţi pică ... asta e, nu am ce face ... şi a fugit după Daniel, care ieşise deja în curte. 
  
În jurul lor cheful a continuat de parcă nimeni nu observase nimic. Cuplurile se aranjau ca piesele într-un joc de puzzle al destinului. 
  
Adelina, care observa totul cu luciditate şi se amuza, se lăsa cu plăcere invitată la dans şi pipăită de cine avea chef.  
  
Unul dintre bărbaţii de la masă declarase cu entuziasm că, indiferent de riscuri, trebuie să spună ce are şi el pe suflet ... nevestica lui era o minune, nu-şi făcea el griji pentru ea ... da' o femeie ca Adelina ... să-i bei apă din misterul ei tulburător şi poţi să şi mori, pentru că ai şi ajuns în rai ...  
  
Inginerul Marcu o sorbea pe îndelete, miros cu miros, milimetru cu milimetru, şi o îndemna să se distreze şi să-şi facă de cap şi de trup, pentru că viaţa e un bulgăraş de zăpadă aproape minuscul şi, cînd nici n-ai prins de veste, ţi s-a şi topit pe vîrful nasului ...  
  
Ce emoţie! Ca în poezia scrisă de CrisLi pentru Carina: “Mi-a căzut un fulg pe nas. Vai, ce spaimă am mai tras." 
  
Asta era adevărata fericire?! tremura Adelina pe dinlăuntrul corpului ei şi pe dinlăuntrul sufletului ei.  
  
Şi, mai spre dimineaţă, cînd cuplurile create ad-hoc s-au risipit prin camere şi mormăielile şi foiala s-au amplificat pe nesimţite, semn că se simţeau cu toţii bine şi trebuiau să termine petrecerea în triumf, după pofta inimii fiecăruia, inginerul Marcu, văzînd că pentru ei n-a mai rămas nici un colţişor, a rîs încetişor şi s-a declarat învins şi umilit.  
  
Adelina l-a sărutat pe colţul gurii, l-a tras pe o canapea şi s-a culcat lîngă el, adormind instantaneu amîndoi în clipa următoare. Cînd s-au trezit, musafirii erau tot acolo! Scoseseră o masă în curte şi doamnele gătiseră ciorbă de ciocănele şi se trăgea la măsea. 
  
Adelina l-a privit cu seninătate pe Marcu. Una dintre gagici, care avea un funduleţ apetisant, se culcase lîngă el, îl tragea spre ea cu putere şi îl săruta pe gură. Vreau să înţeleg şi eu ce gust ai, de se bat curviştinele pe tine, gemea apetisanta femeie, sufocată de încleştarea gurilor lor. 
  
Adelina şi-a luat poşeta şi s-a strecurat neobservată din casa aceea. Destinul ei era altul ...  
  
59 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 56-59 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 549, Anul II, 02 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!