Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 532 din 15 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 43-48
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
43 
  
LINIŞTEA ARCUITĂ PESTE ATMOSFERA LEŞIOASĂ 
  
DE  
  
DEASUPRA TIMPULUI 
  
(Titlul acestui capitol mi l-a vîndut CrisLi pe o pană din aripa unui înger) 
  
Mancuse redescoperise puterea gîndului după acea plimbare primăvăratecă peste dealuri la braţ cu nevasta lui, prilej cu care frumoasa lui Estera de Chasseriau i-a arătat cerul şi depărtarea şi i-a spus povestea degetărelelor: 
  
Cică un degetărel, ca un potiraş delicat şi albastru, a apărut peste noapte în poiana din pădure. 
  
Ciuboţica îl privea cu mirare din fîneaţă: 
  
-Am crezut că eşti o părăluţă, îi zice ea potiraşului; dar nu poţi fi părăluţă, pentru că părăluţa are petalele albe ...  
  
-Îmi pare rău că nu sînt o părăluţă, oftează potiraşul cu petalele albastre. 
  
-Nu-i nimic, zice ciuboţica, şi tu eşti frumoasă ...  
  
Arnica, o floare cu petalele galbene, îşi ţinea ochii închişi şi se lăsa mîngîiată de razele soarelui. 
  
Vîntul abia adie prin fîneaţă şi le mîngîie florilor obrajii. Ce chef ar avea el să zburde peste tot, să răscolească frunzele uscate şi să se lupte cu norii cei dulci, care aduc cu ei apa cea hrănitoare ... dar e prea cald astăzi şi n-are chef de zburdălnicii. 
  
Crinii de pădure, cu petalele roze pătate cu purpuriu, ar vrea să se joace cu fluturii, dar numai vreo două buburuze au ieşit la joacă, nici măcar un fluture cu ochi de păun nu dă vesel din aripioare prin preajmă ...  
  
O cîrtiţă cu ochii mici şi blana scurtă şi deasă, a ieşit de sub pămînt prin galeria la care tocmai săpa chiar lîngă potiraşul delicat şi albastru, care s-a speriat: 
  
-Vai de mine, tu cine eşti?!  
  
-Mă scuzaţi, a zis cîrtiţa. Tocmai am săpat o galerie aiurea pentru că am greşit direcţia ... de fapt, voiam să mă duc în vizită la arnică ...  
  
Ciuboţica cucului a rîs, amuzată. 
  
-Nu te speria, potiraşule cu petale albastre ... cîrtiţa este prietena noastră ... sapă galerii prin care se aeriseşte solul şi distruge insectele dăunătoare. 
  
-Ce interesant, s-a bucurat potiraşul şi i-a zis cîrtiţei: Auzi, poţi să mai vii în vizită pe la mine! 
  
-Bine, o să mai vedem, a mormăit cîrtiţa şi a dispărut în galeria ei, începînd probabil să sape o alta pe sub pămînt, pentru că asta face toată ziua ...  
  
Firicelul de vînt s-a mai înfăşurat de cîteva ori pe după tulpinile delicate ale florilor şi a dispărut în pădurea ce străjuia poieniţa cea plină de flori. Tare se mai bucurau stejarii cei semeţi şi fagii cei puternici cînd se zbenguia vîntul printre crengile şi frunzele lor verzi. Întreaga pădure fremăta de plăcere, animalele ieşeau din ascunzişurile lor, ca să se răcorească, şi toată lumea aştepta ploaia, pe care vîntul o aducea odată cu norii, pe care îi aduna deasupra pădurii. Dar de data asta vîntuleţul s-a furişat printre tufe şi probabil că s-a culcat pe undeva. 
  
Florile din poieniţă dormitau fericite sub mîngîierea razelor soarelui. 
  
Dar, deodată, s-a auzit un sunet ciudat, care tot sporea în intensitate. Potiraşul cu petale albastre asculta atent. Nu mai auzise niciodată asemenea sunete ... ce era cu acel zzz care parcă ieşea de sub pămînt?! 
  
Ciuboţica se înveselise: 
  
-Nu te speria, potiraşule cu petalele albastre ... sosesc prietenele noastre cele mai bune ... ceea ce auzi tu acuma este zumzetul albinelor ...  
  
Şi exact ca un zumzet de albine înnebunitor i-au pornit lui gîndurile pe sub fruntea înfierbîntată de urcuşul greoi şi de aerul tare al muntelui şi deodată şi-a dat seama că săpase o galerie care nu ducea nicăieri, degeaba se chinuia el să extragă diamante din depozitul în care se adunase numai praful din stele, cum să fi revoluţionat el cunoaşterea dacă pleca de la o premiză nenorocită, conform căreia zborul defineşte pasărea şi nu invers, iar Estera îl asculta aiurită, uite ce-i venise lui pe chelie, dragul de el, ea voise să se destindă, să lase gîndurile astea, ce, nu trăiau ei fericiţi, of, bărbaţii ăştia, care ne promit luna de pe cer ... dar astea erau gîndurile ei, la fel cum acasă ea îşi ocrotea acel teritoriu sacru al bucătăriei de incursiunile lui devastatoare în care, pentru a găsi solniţa cu sare, răscolea dulapurile, încurca capacele la oale şi strica ordinea şi bine că nu avea un astfel de bărbat, ca acesta al ei, acces la raftul cu galaxii, pentru că ar fi tulburat mersul soarelui şi direcţia lui de rotaţie în jurul axei universale şi, doamne fereşte, ce s-ar mai fi putut întîmpla, pentru că ea nu se prea pricepea la lucrurile astea sfinte, adică astrologice sau astronomice, excela doar în tainele gastronomice şi îşi dădea seama după sonoritate că, deşi sunau la fel de înfundat toate aceste trei cuvinte, numai ultimul i se adresa ei cu familiaritate, dar timpul, gîndea Mancuse, care se arcuieşte elastic asemenea unui sunet, este de fapt liniştea aia siderală care cade peste pămînt odată cu înserarea, cînd vîntul îşi ţine răsuflarea, păsările s-au ascuns în cuiburi, copiii cască ameţiţi de oboseală, babele încremenesc o clipă înaintea icoanelor şi dau mărunt din buze a rugăciune, bărbaţii îşi aprind o ţigară şi se uită uimiţi la praful de pe bocancii tociţi de atîta alergătură de peste zi şi peste toate aceste mici scene rurale încremeneşte spaţiul, se comprimă timpul şi o oră pare a fi trecut ca o secundă, uite, parcă adineaori se mai sprijinea geana soarelui peste deal şi deodată apa rîului prinde a vui, o cioară întîrziată îşi caută cîrdul pierdut prin frunzişul pădurii, şi forfota serii se mai resimte o vreme, pînă cînd se întunecă şi numai vacile se mai aud rumegînd în grajduri pînă tîrziu, cînd le vine cîinilor să latre la lună ...  
  
Cînd s-au întors acasă, Mancuse s-a dus în “atelierul” lui, a luat plicul care îi stricase echilibrul interior şi a închis robinetul aparatului care producea infinitul. Îl reparase, asta era adevărat, dar nu-l mai interesa să afle cum funcţionează, mecanismele generatoare de stări psihice intersectate după anumite legi cu planurile materiei îi erau deja ostile, lupta cu morile de vînt încetase, viaţa lui putea fi şi altfel, în definitiv, umanitatea habar nu are că un individ ca el se chinuie într-o magazie nenorocită să revoluţioneze ideea stării de graţie a gîndirii, trebuia să spargă lemne pentru bucătărie, s-a agitat toată seara, au mîncat amîndoi, Mancuse a glumit cu Estera pînă a simţit că biata de ea era frîntă de oboseală şi îngrijorare, a mîngîiat-o pe frunte şi a privit-o cum adoarme, frumoasă şi fericită, dar el a mai rămas să fumeze şi să-şi descîlceasă minţile năucite încă de amploarea ideilor ce îi fulgerau sub frunte. Abia spre dimineaţă, cu gîndurile încă tulburi, Mancuse s-a desprins de la fereastra prin care privea, fară s-o vadă, liniştea arcuită peste atmosfera leşioasă de deasupta timpului ...  
  
44 
  
VISUL NOPŢILOR DE PRIMĂVARĂ 
  
Domnul van Schonhoewen era, pentru Estera, acel suflet la care se gîndea cînd o cuprindeau neliniştile inexplicabile ale intimităţii ei delicate, de cîţiva ani viaţa ei intrase ca apa unui rîu pe o albie domoală, după ce s-a zbătut strînsă între stîncile colţuroase ale povîrnişurilor de munte, aşa simţea pe atunci, că se prăbuşeşte pe zi ce trece într-o cascadă fără sfîrşit, nu mai ştia încotro s-o apuce şi, cînd simţea că o ia razna, se reîntocea la cea mai frumoasă poveste de dragoste, sau poate la cea mai pură, îl iubea pe Domnul van Schonhoewen, care era ea însăşi, şi tot îl aştepta să se transforme într-un fluturaş graţios şi să devină frumoasa Lavinia cea pură şi delicată ca un crin regal şi paralela dintre ea şi Lavinia şi Mancuse şi Miatlev era liniştitoare, regretul ei însă persista în părerea de rău că îl găsise prea tîrziu pe acest bărbat de care era îndrăgostită cu toate celulele fiinţei ei de femeie şi nu avusese norocul să-l fi descoperit, ca Lavinia, într-o grădină sălbatecă încă din copilărie şi să-l iubească dincolo de imaginaţie şi dincolo de raţiune toată viaţa. 
  
Uneori era furioasă pentru toată acea ură care se adunase în sufletul ei împotriva bărbaţilor în atîţia ani încă din adolescenţă, pentru că nu primise nici un fel de educaţie de acasă, doamne, cît n-ar fi dat să fi avut o mamă îngrijorată pentru viaţa şi sufleţelul ei de fetişcană, legea era că o femeie trebuie să fie supusă, bărbaţii au toane, capricii, ce vor ei de la o femeie este un fleac acolo, dă-i să şi-o pună şi în cap, nenorocitul, dacă asta doreşte, că nu i te poţi opune, e plină strada de fofoloance dolofane, ah, sexul ! ideea asta o doborîse de pe piedestalul visului pur, pe care se căţărase înfiorată de tandreţe, visa la plimbări romantice, la poezii uluitoare, la bărbaţi curajoşi, la stările de graţie ale iubirii, dar nu avusese parte decît de orgolioşi şi infatuaţi, care îşi mascau ratările interioare şi nerealizările sociale prin vulgaritatea cu care o tratau pe ea, de parcă îşi ştergeau tălpile bocancilor pe o floare de nufăr ...  
  
Primul băiat intrase în viaţa ei aproape pe nesimţite, îl plăcuse, era adevărat, dar nu atît de mult încît să se îndrăgostească de el - gemea ea prin somn, dar Mancuse, de la fereastră, nu auzea nimic, el însuşi trebuia să-şi clarifice ideile, sau poate că şi gemutul era tot un reflex interior din timpul somnului agitat, era suferinţa secretă din suflet, de care încerca subconştientul ei să se lepede. Se duceau la film, discutau despre zborul în spaţiul cosmic, ea era uimită, doamne, cît era de deştept!, trecuseră amîndoi în clasa a zecea, dar ea era mai plăpîndă, mai diafană, încă nu se sărutase cu nici un băiat, dar acesta era liniştit, o conducea acasă pe străzile umbrite de castani, îi explica de ce pierduse Napoleon Bonaparte războiul cu Rusia, îi dăduse să citească “Război şi Pace” şi, cînd pleca, îi strîngea discret mîna şi se întorcea brusc şi dispărea.  
  
Ce era cu el, se întreba ea, mirată; era timid? Unde erau acele gesturi de tandreţe, mîngîierile şi jurămintele de iubire, ea îl acceptase, nu?!, pentru acest prim joc adolescentin, tocmai citise o carte cu acest subiect, sigur, tratat din punct de vedere medical, pe etape, începînd de la creşterea sînilor, apariţia pilozităţii sub braţe şi între coapse, prima menstruaţie ... ah, chestii scîrboase, lipsite de poezie, cartea îi căzuse în mînă din întîmplare, la biblioteca publică, şi o răsfoise cu sfială şi cu teamă, sexul era un subiect aproape pierdut printre discuţiile cotidiene, mare caz se făcuse la şcoală cu manualul de anatomie, al cărui rost nu ştiuse nimeni să li-l explice şi iniţierea în tainele vieţii se făcea în devălmăşie nevrotică. 
  
După cîteva luni, Estera îşi luase inima în palme şi i-o oferise lui, zeului, dar acesta i-o respinsese aproape cu grosolănie, reproşîndu-i că ce mai aşteaptă, să tragă el de ea, alte fete erau mai insistente şi alea îi cîştigau pe băieţii merituoşi, proastele culegeau ce mai rămînea, adică vreo lepră ciudată sau vreun ţărănoi nestilat – şi, după acestă explozie de furie, el plecase şi nu se mai întîlnise cu ea niciodată, iar la şcoală îşi ferea privirile cînd trecea pe lîngă ea, de parcă o ura. 
  
Această primă experienţă o amărîse rău de tot cîteva zile, uite că mama ei avea dreptate! îşi zicea ea, înfuriată pentru că i se scufundau corăbiile, i se risipeau visurile şi i se ofilea delicateţea interioară. 
  
În acea clipă ar fi trebuit să-i plîngă ea pe umăr mamei ei, dar cum s-o fi făcut, mama era dură, ele două trăiau singure, se chinuiau cum puteau, tata le părăsise şi abia peste ani de zile realizase Estera că orice bărbat normal la cap ar fi fugit de lîngă o nebună care nu-i oferea decît sex vulgar şi îi mai şi pretindea recunoştiinţă pentru asta. Mama nu ieşea cu tata la o grădină sîmbătă seara, cum ieşeau alte cupluri, care îşi luau şi copiii cu ei, ca să se bucure de cele cîteva ore petrecute împreună, mama nu avea prietene, tata nu avea prieteni, fiecare îşi ducea viaţa ciudată şi tulbure în felul său şi îşi reproşeau infidelităţi crude, amare, pe care ea le auzea din camera de alături, dar încă nu le înţelegea sensul. 
  
Ce-ai fi vrut, se justifica mama ei peste ani, trăiam într-o lume de bărbaţi şi nu puteam spune nu cînd se dădea la mine cîte un şef, trebuia să desfac picioarele, asta era situaţia, cine spune altfel minte cu neruşinare, odată te trezeai că nu eşti bună la nimic, că-i încurci pe toţi, ba chiar şi colegele mele strîmbau din nas, ce dracu faci, chioambo, uite că ni l-ai pus în cap pe boul ăsta, cît o mai faci pe proasta, chiar nu înţelegi ce vrea de la tine?! şi ea trebuia să cedeze, apoi totul devenise un joc de societate, iar locul călduţ de sub fund de la slujbă se păstra cu mici scene erotice, pe fugă, pe repezeală, în maşină sau în vreun birou, după program, cînd ea se prefăcea că mai are de lucru iar el, garantul liniştii ei salarizate, se întorcea să-şi ia ceva de la birou.  
  
Lupta era cu atît mai dură cu cît alea tinere, angajate de curînd, aveau şi mai mult tupeu şi rîvneau la fotoliile călduţe, scaunele erau prea dure pentru dodoleţele lor, aveau ifose de mimoze, graseiau cuvintele, se lingeau şmechereşte cu limbuţele pe buze, tocurile pantofilor lor parcă le băteau cuie în suflete bărbaţilor, nu trecea mult şi le vedeai şefe de birou, şefe de lucrări, şefe de proiect, erau trimise la specializări, avansau, îşi croiau o carieră, apoi începeau să îmbătrînească şi alte obrăznicuţe apăreau în jurul lor şi se frecau de şefi ca nişte mîţe prefăcute, care nu te lasă pînă nu le dechizi frigiderul şi nu le îndopi cu salam. 
  
Ce să-i fi spus eu lu' taică-tău? Era bărbat şi se simţea rănit, degeaba îl lămuream eu că, uite, uită-te şi tu, nu se cunoaşte nimic, în păsărică nu rămîn urme, ehei, de cîte ori nu mi-am tras-o fără să fi ştiut el, da' nu aveam cum să scap, ştiam eu, a venit odată după mine la serviciu, ceasul rău, îşi pierduse cheile şi, de unde numai bănuia pînă atunci, da' nu suferea, pentru că aveam grijă să i-o dau şi lui în fiecare seară, ca să nu mă acuze că îl resping pentru că sînt sătula de – ştii cum zic bărbaţii, arză-i-ar focul!, de data aia m-a prins cu chiloţii în vine ... şi mama ei rîdea cu o tristeţe tragicomică - tocmai mă dădusem jos de pe birou, şeful era în camera de alături, de, şef, se spăla primul, iar eu stăteam ca proasta şi mi se scurgea sperma pe pulpe şi atunci el n-a zis nimic, a închis uşa încet, şeful, nenorocitul, care avea acasă o nevastă mai frumoasă decît mine, n-a ştiut nimic, vreo trei zile n-a mai venit tac'tu acasă, iar cînd s-a întors, s-a întors ca să plece, vreo doi ani a stat singur, am tot încercat să mă împac cu el, dar o dăduse pe băutură şi mă bătea, nenorocitul dracului, şi mă făcea curvă, da' dacă nu aveam servici şi el m-ar fi părăsit pentru o alta, că se mai întîmpla în unele familii, eu din ce te creşteam, ai? Sigur că eram curvă, chiar dacă nu mi-o trăgeam pe bani, pentru că eu mă regulam pe salariu, am stat toată viaţa la contabilitate, am fost şefă la financiar şi să ştii că le iubeam pe puştoaicele alea care voiau să-mi ia locul de pe birou, nu de la hîrţoage, că ele nu suportau aşa ceva ...  
  
Mama ei era frumoasă, blondă cu ochi căprui, cu o faţă prelungă şi albă, cu buzele conturate, era cochetă, se farda discret, purta bluze ce plezneau pe bustul ei puternic, avea coapsele prelungi, cîteodată se aşeza goală în pat, aşa se liniştea ea, îşi aduna genunchii la bărbie, îi strîngea cu mîinile şi părea a fi o pară coaptă şi zemoasă şi sigur că le curgeau balele bărbaţilor după ea şi nu avea încotro şi, totuşi, Estera regreta că nu a învăţat-o să iubească, aşa că a cedat şi ea repede, şi-a făcut un prieten cît ai clipi din ochi, s-a dus cu tupeu acasă la el şi i s-a dăruit cu furie parcă, apoi l-a făcut căţeluşul ei, după un timp şi-a mai făcut un prieten, trăia concomitent cu cîte doi-trei, dar în sufletul ei era numai disperare, pleca năucă după cîte o partidă de sex, se ducea cu ei la mare, la munte, băteau restaurantele, dar simţea că numai atît nu-i ajunge, iar invidia colegelor ei o lăsa rece, se spunea despre ea că e periculoasă, că le ia iubiţii, că este cinică, devoratoare de bărbaţi, dar ea plîngea nopţile de una singură cînd dormea acasă şi se mira, pentru că şi alte fete trăiau ca ea, era la modă şi, totuşi, cine putea să ştie cum sînt ele în realitate, închise în dormitorul lor cu patru pereţi de gheaţă?! 
  
Şi iubirea?! se întreba ea, simţind cum şi-a distrus viaţa, cum şi-a refuzat clipa aia de puritate a iubirii, pînă în ziua cînd s-a cocoţat la bar lîngă Mancuse şi a simţit că se învîrte lumea cu ea. 
  
De aceea îi era devotată ca un cîine, care îi linge mîna stăpînului, îl iubea cu disperare şi îşi dorea să moară lîngă el, ca să nu se simtă părăsită şi lipsită de căldura lui în clipele acelea, îl răsfăţa, îl spăla pe picioare, îi lumina cu mîngîieri fruntea încruntată de bărbat şi cînd lui Mancuse îi apăruse acea ispită în faţă, de care nici un bărbat nu se poate apăra, ea fusese aceea care îl liniştise şi se mîndrise cu tăuraşul ei, pentru că trebuia să fie mîndră de el, doar era bărbatul ei şi, dacă iubeşti cu adevărat, eşti fericită pentru fericirea lui, dar, dacă nu iubeşti pe nimeni, ca tatăl ei, care fugise parcă de propria lui slăbiciune, atunci nu mai e iubire, nici n-a fost, ci este ură, care te distruge pe dinlăuntru, îţi chirceşte sufletul şi te refugiezi ca un om slab în alcoolul cel devorator de cadavre fără suflet şi fără minte.  
  
Se liniştise spre dimineaţă, simţind prin somn cum, gata, s-a terminat cu coşmarurile ei, prea era fericită ca să se mai chinuie cu amintiri sterpe, inutile, şi se făcuse covrig în pat ca Domnul van Schonhoewen. 
  
Bulat Okudjava îmi face semn cu degetul! Ei, stai puţin, prietene, doar nu o să ne încăierăm acuma pentru o poveste de dragoste! Ce vrei, sufletul este etern, la fel ca iubirea! şi îi arăt că pe rafturile bibliotecii stau cuminţi volumele pline cu trăiri veselele sau triste, dure sau romanţioase, ca nişte prieteni vechi ce se întîlnesc după ani de zile, se aşază pe o bancă într-un parc şi tac împreună, depănînd în gînd amintiri fără nume şi fără contur, şi numai razele soarelui, care se strecoară printre frunze, îi face să se învioreze şi să exclame cu voioşie: Ei, dar nu mai bate vîntul?! Hai la o bere, prietene, că nu ne-am mai văzut de mulţi ani ... şi, doamne, ce de timp a mai trecut cu şenilele peste noi ... parcă o infinitate ...  
  
45 
  
POLITICA ZÎMBETULUI 
  
Stăm adesea de vorbă pînă dincolo de miezul nopţii, încercînd să vedem ce am mai putea face ca să ieşim din acestă bulboană în care am fost prinşi şi ameţiţi fără voia noastră şi concluziile sînt catastrofale, CrisLi, curajoasă şi optimistă, îmi spune să am răbdare, le vine vremea porcilor să fie tăiaţi, darmite acestor colecţionari de vile, salarii grase şi amante filiforme de un metru nouăzeci, care se bîţîie ca la o licitaţie publică pe marile scene mondene şi le înşfacă cine dă mai mult, dar mie mi se par dizgraţioase, eu păstrez măsura şi sînt convins că dimorfismul sexual lucrează ca la carte, dar îl privesc din punctul meu de vedere, o femeie trebuie să fie proporţionată, un ins de un metru şaizeci şi opt este ca o caricatură pe lîngă o tînără ce se desfăşoară ca o liană şi mi-l imaginez sugrumat de femeia de lîngă el, strălucitoare şi diafană, asemenea unei muşte strivită în plasa abil ţesută de un paianjen veroce. 
  
Nu trebuie să mergi prea departe ca să vezi că ţara sărăceşte, sucită de atîţia politicieni de conjunctură după placul lor, într-un haos dirijat cu impertinenţă în campaniile de dinaintea alegerilor, cînd ni se promite că se asfaltează satele şi nimeni nu o să mai moară de foame, dar problema nu e că murim de foame vreo douăzeci de milioane de cetăţeni de toate rasele şi religiile, dacă am trăi un război religios, am mai înţelege, Calvin era nemilos şi cine îi ieşea din învăţătură era scurtat de cap, pentru că autodisciplina era de la sine înţeleasă pe vremea lui, marile adunături socialiste, croite după acest model al intransigenţei totalitariste erau ţinute în frîu cu bastonul, individul era convins că soarta lui nu depinde de propria lui capacitate intelectuală, de munca lui cinstită, în cele din urmă, închinăciunile, smerenia şi supunerea erau de o importanţă covîrşitoare, să ne amintim că Europa a fost măcinată cîteva sute de ani de aceste războiaie religioase, instinctul naţional este susţinut cu discursuri incoerente ce aduc populaţia la paroxism, poporul piere, rămîn strada, cartierul, blocul cu zece scări şi cu opt etaje, apartamentul în care lupta surdă se duce în planurile familiale, viitorul este pentru că trebuie să fie un viitor, cu înţelesul greşit că viitorul ar trebui să fie luminos, dar asta este tot o lozincă. 
  
Înseamnă că, în zilele noastre, politica a ajuns o religie de stat şi religia susţine statul, dar nu ne împacă niciodată cu noi înşine, ea este acel factor ... şi CrisLi, îngîndurată, schimba subiectul, cu toate că străzile erau pline cu cerşetori şi bandiţi de drumul mare şi excroci de toate categoriile şi de toate culorile politice, ca să nu nedreptăţim nici strada şi nici tribuna de la care ne scuipau pe la colţurile gurii aleşii noştri cei umflaţi cu pompa de la bicicletă, pentru că nu exista nici o fărîmă de voinţă autentică a personajelor de a îndrepta lucrurile, dădeau legi, născoceau programe, inventau scenarii, transpirau emoţionaţi cînd depuneau coroane de flori ce costau sute de milioane de lei la sărbătorile naţionale şi, în spatele lor, la nici douăzeci de metri, crăpau de foame în curtea orfelinatului de la Arcul de Triumf copiii cărora nimeni nu le mîngîia creştetele cu dragoste, sau cu milă, cel puţin ...  
  
Dar şi noi aveam propria noastră problemă şi uneori mă sufocam de durere că nu pot face mai mult pentru familia mea, totul era blocat, oamenii nu mai aveau nimic sfînt, numai în văgăuna noastră, pentru că eram puţini şi ne era ruşine unii de alţii, părea a nu se fi schimbat nimic în relaţiile dintre oameni. Sigur că mă prădau de cîte ori puteau, dar totul se rezuma la o sapă pe care vreun îndărătnic se jura că mi-o înapoiase cu ani în urmă, aducîndu-mi argumentul bizar că ce era să fi făcut el cu ea, că de-aia mi-a şi înapoiat-o şi eu mă miram ca prostul: Păi, dacă nu aveai ce face cu ea, de ce mi-ai mai cerut-o?! şi răspunsul, pe care i-l dădeam tot eu era, era că, uite aşa, de-al dracului, pentru că el n-avea sapă şi eu tot o ţineam degeaba în magazie, pentru că cine mă văzuse pe mine cu ea în mînă vreodată, ai?!  
  
Lumea noastră, împărţită crucial în văgăuneni şi bucureşteni, era înţepenită în acel gen de relaţii sociale anacronice, primarul era acel factotum şi dacă nu ploua tot el era de vină, contribuţia personală a fiecăruia la viaţa comunităţii era egală cu zero, nimeni nu se întreba de unde adunase primarul banii ca să asfalteze şoseaua ce tăia satul în două, toată lumea arunca nepăsătoare gunoaiele pe gîrlă şi fusese nevoie de intervenţia autorităţii, care îi momise pe cetăţenii cei harnici cu bani, ca să presteze cîteva ore de muncă, auzi, voluntară?!, în folosul comunităţii! 
  
Vax Albina tocmai trecea pe punte, însoţit de Alunică zis şi Alu Gore, şi fiecare avea cîte ceva de spus, unul despre protecţia socială, care era Vax Albina, desigur, şi o spunea cu dispreţ, iar celălat avea o teorie întreagă despre pericolul globalizării şi al mondializării dracu să-i pieptăne ...  
  
Îi povesteam lui CrisLi despre fiecare personaj ce trecea pe pod, îi spusesem despre bucuria cu care o femeie aflase că va da naştere unui copil, ba chiar se mai măritase nu mai îmi aminteam care dintre ele pe la Bucureşti, era fierbere mare, dom' colonel avea nişte bucureşteni, pe care îi copleşea cu devotamentul lui de cîine de pază şi numai că nu lătra de bucurie, pentru că şi asta era o faptă de armă demnă de un luptător sub drapelele armatei spaniole conduse de Castaldo, pe vremea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul, pe plaiurile Ardealului, deşi nu vă vine să credeţi! În fiecare luni, după ce îi plecau bucureştenii, dom' colonel umplea o cutie cu toate gunoaiele şi le căra conştiincios acasă, pentru că, din punct de vedere tactic şi mai ales strategic, nimic nu e de aruncat, pînă şi sticlele goale de Perla Harghitei erau valoroase, deşi el recunoştea că ungureşte n-a învăţat nici măcar la Covazna, despre care doar auzise la radio ... Şi nu te rîde, domnule, că eu acuma te iau la Industan precum Compania Indiilor, cu mine nu-ţi merge ... de la Slivniţa la vale ... bă, eu am biruit cu Miloş Obrenovici ...  
  
O domnişoară din Piteşti, venită în vizită la prietenul meu, avocatul, era de părere că la noi alegătorii nu au nici un fel de culoare politică şi nici măcar nu înţeleg ce spun la televizor aleşii lor, pentru că singurul criteriu este zîmbetul, cutare politician este posac, are probleme cu imaginea, ia umblă, domnule, la culoare, fă-l mai rozaliu, şi ăsta, cu occidentului lui, ne-a umplut de rînjete, ia mai dă-l ... mai încet, mamă, că rage ca un ăla, doamne păzeşte ...  
  
Cum perceperea lucrurilor se face, de la răzmeriţă încoace, în direct şi la ore de vîrf şi pe mai multe televiziuni independente, alegătorii s-au ghidat în funcţie de Rambo unu pe un post sau Rambo doi pe un altul şi în funcţie de emoţiile eroului preferat dau şi ei cu ştampila pe ăl' de e mai susţinut în reclama din pauza publicitară. 
  
Am vorbit cu ea la telefon şi mi-a promis o scrisoare despre ea însăşi la optsprezece ani ... sîntem la început de secol şi ... ia să vedem ... ea avea în optzeci şi nouă vreo şapte ani ... cum vede ea lumea de azi?! 
  
Pe pod este linişte, oameni buni. Numai apa se aude clipocind veselă peste pietre. Mai sus pe cursul rîului este un bolovan imens şi l-am întrebat pe un băieţel cum de l-au adus valurile, că doar nu pluteşte şi el mi-a răspuns, la modul cel mai serios şi cu uimirea copilului faţă de naivitatea maturului: “Păi, uite aşa, de-a dura ... că doar n-o fi vreo frunză ... ” Şi, îngîndurat, a făcut o pauză: “Se vede că nu ştii cum înoată bolovanul!”  
  
46 
  
EMOŢII MUIEREŞTI 
  
Vestea că Afrodita era gravidă se răspîndise ca un fulger printre muierile măritate şi nemăritate, tinere sau bătrîne, pentru că fiecare dintre ele visa în secret la un prunc care să-i domolească iubirea aia disperată şi nevoia de a-şi dărui dragostea şi, de ce să nu recunoaştem, şi acel egoism al omului ucis de singurătate, care se teme să nu rămînă singur la bătrîneţe, dar astea erau comentariile răuvoitoare ale cine ştie cărui troglodit, ce n-a surprins niciodată cum trece timpul ca nişte mici suspine cînd îşi strînge cu disperare iubita sau nevasta în braţe. 
  
Pentru că aflase prima vestea cea mare, Adelina era oprită pe pod şi descusută pe toate feţele, pentru că nimic nu e mai incitant decît un amănunt care altora le-ar fi scăpat, aflat la timp şi comentat apoi pe diferite tonuri, de la încîntare pînă la acea sinuasă frazare care le dă multora înţelesul relatării tocmai pe dos.  
  
Adelina, mai frumoasă ca oricînd, muncea la fel de mult, dar începuse să-i observe pe bărbaţii din jurul ei şi chiar încerca să se împrietenească, timidă, cu fetele de la firmă, mai ales cu cele măritate, care aveau o siguranţă de sine deosebită cînd pronunţau cu emfază “vine soţul să mă ia cu maşina” ...  
  
Pe ea n-o lua nimeni, niciodată, iar acei tipi îndrăzneţi, care îi sugerau o escapadă veselă la vreun motel, nu mai erau o soluţie pentru incertitudinile ei. 
  
Una dintre colege îi păruse ei a fi mai delicată şi mai înţelegătoare, se numea Gabriela şi era măritată cu un inginer.  
  
Gabriela terminase liceul şi urma o facultate de management şi relaţii internaţionale, sau ceva de genul acesta, era plinuţă, dar avea o faţă foarte frumoasă şi un temperament lipsit de griji. Uneori părea superficială, dar Adelina descoperise cu uimire că aşa ştia ea să se apere în situaţiile stresante, refuzînd să se implice, riscînd chiar să se creadă despre ea că era toantă. 
  
Într-o situaţie în care şeful lor o rugase să-i termine mai repede situaţia cu amenajările în curs de execuţie, Gabriela se pierduse cu firea şi, ca să se salveze, pretextase că nu putea să stea după program, pentru că avea oră la coafor pe la cinci ...  
  
Bine, dar este abia ora zece dimineaţa, Gabriela! se mirase şeful şi o expediase din birou, spunîndu-i că este o zăpăcită şi că o să-şi rezolve singur treburile.  
  
Adelina, care nu murmura niciodată, chiar dacă se simţea umilită de cineva, se dusese în birou şi-i terminase lucrarea Gabrielei, pentru că stăpînea mai bine computerul şi era familiarizată cu astfel de evidenţe uneori inutile, dar cel mai adesea folositoare, pentru că se puteau repartiza oamenii mai eficient după complexitatea lucrărilor şi după urgenţe, mai ales, iar fiecare finalizare de proiect aducea după el încasarea banilor, pentru că timpul zbura şi odată venea iar ziua în care trebuiau să-şi ia salariile. 
  
De atunci, Gabriela, uşor stînjenită, începuse să şi-o atragă pe Adelina de partea ei, îi făcea mici cadouri, îi studia rochiile şi murea să-i vadă lenjeria, pentru că, susţinea ea, o femeie trebuie să fie oricînd pregătită să, ştii tu, bărbăţelul meu este imprevizibil, o dată îl vad că virează maşina prin pădure şi mă bagă în boscheţi ... ah, tu, dacă ai ştii ce tip sensibil este, un nebun, ce să mai vorbim ... şi ochii ei străluceau de plăcerea clipelor trăite alături de soţior, îi povestea cum o răsfaţă, într-o noapte l-a trimis noaptea după banane şi el i le-a adus împreună cu un buchet imens de flori ... ei, sigur, exagera puţin, buchetul era, de fapt, un trandafir rupt dintr-un parc, dar conta gestul, nu-i aşa ... iar Adelina aştepta cu emoţie clipa în care Gabriela o va invita să iasă împreună, iar această ocazie s-a ivit pe neaşteptate, cînd soţul Gabrielei a intrat în birou, a văzut-o pe Adelina, i-a întins mîna şi i-a zis, privind-o în ochi: “Deci, tu eşti îngerul păzitor al nevestei mele? Ce-ar fi, fetelor, să mergem la o terasă?!” 
  
Atunci şi-a dat seama Adelina că Gabriela era un copil pe care bărbatul ei o pilota ca pe o maşinuţă de curse, o iubea, asta i se citea în priviri, dar unii bărbaţi au totuşi o rezervă în sentimente, mai ales cînd nevestele lor sînt prostuţe şi, în aceste cazuri, iubirea se transformă într-un fel de gest de ocrotire al femeii. 
  
Gabriela merita să fie iubită, chiar dacă nu era o frumuseţe, uneori crea senzaţia că este o savarină cu frişcă şi primul imbold era s-o mănînci şi să te lingi pe degete de plăcere, alteori părea o piersică încă necoaptă, care ascundea voluptăţi gustative inedite, dar nu era niciodată o pară zemoasă, puternică, ce te invită să-ţi înfigi dinţii în ea cu voluptate. 
  
Adelina acceptase, deşi şi-ar fi dorit să meargă acasă la ei, ca să-i vadă cum trăiesc, cum şi-au amenajat camerele, cum este bucătăria, ce cărţi citesc sau la ce reviste sînt abonaţi, reviste care de obicei stau pe măsuţa din salon la orice casă ce se respectă, dar pînă la urmă fusese bine şi la restaurant, pentru că reuşise să-şi facă o părere, să-i vadă gîngurind şi giugiulindu-se, s-o observe pe graţioasa Gabriela cum se alintă ca o felină pe lîngă bărbăţelul ei plin de temperament. 
  
Soţul ei, inginerul Marcu, era un pic mai înalt decît Gabriela dar, prin prestanţă, părea un uriaş pe lîngă ea. Era totuşi potrivit de statură, brunet, cu dinţi albi, puternici, şi cu un rîs răsunător, care atrăgea privirile asupra lui.  
  
Fiind inginerul Marcu – aşa se prezentase – un bărbat plin de încredere în calităţile lui, se impunea repede, vorbea tare, poruncitor, şi orice rugăminte a lui suna ca un ordin, dar se pare că era generos, ospătarii îl cunoşteau şi îl serveau cu promtitudine. De altfel, trecînd peste orice protocol, sintetizase repede motivul pentru care se aflau acolo. El nu avea mult timp, trebuia să se întoarcă la birou, aşa că nu le mai întreba pe fete ce-şi doresc, ştia el, şi comandase fripturi şi ficat de pasăre şi somn la grătar şi banane coapte, cu glazură, ca desert şi, desigur, o votcă pentru el, Brandy Cola pentru fete şi o tămîioasă la sfîrşit. 
  
Cît timp au aşteptat să fie serviţi, inginerul Marcu le-a povestit fetelor despre meseria lui, a comentat o paradă de modă văzută la Televizor, cam multă piele goală, fusese concluzia lui, ceea ce nu-i displăcea, şi grecii erau fascinaţi de perfecţiunea corpului uman şi îl expuneau în pieţele publice, torsuri puternice şi coapse şlefuite, nimic din ce este estetic nu are cum să-i displacă spiritului elevat, vorbea uşor, cu dicţie, era făcut să fie şef, şi chiar era sau urma să fie numit într-o funcţie importantă, Adelina nu reţinuse prea bine sensul frazei, Gabriela abia mai respira, îşi privea soţul fascinată, cu uimire parcă şi cu un devotament înduioşător, el o mîngîia din cînd în cînd, se apleca spre ea, o strîngea în braţe şi o mîngîia pe umerii ei frumoşi, de zeiţă pufoasă, şi o săruta pe buze. 
  
Mîncaseră încet, inginerul Marcu parcă nu se mai grăbea, dar asta era doar o impresie, constatase Adelina, dîndu-şi seama că în orice făcea el punea multă seriozitate şi abia după ce au ieşit din restaurant el a întrebat-o unde vrea s-o lase, pentru că se grăbea, mai avea nici o jumătate de oră pînă la o întîlnire importantă pentru el, iar Gabriela îi şoptise la despărţire: Ai văzut ce dulce e? Îmi venea să-l mănînc acolo, la restaurant ... acuma înţelegi ce tare mă iubeşte?!  
  
Adelina se emoţionase. Doamne, ce prostuţă delicioasă; dar, pe drumul spre casă se gîndise că aşa ar trebui să fie o femeie, dacă vrea să fie iubită de un bărbat puternic, cum era inginerul Marcu: ca o salteluţă pufoasă ...  
  
Şi încă o întrebare îi stăruia în minte, deşi tot încerca să şi-o reprime: Oare el nu se plictiseşte niciodată cu ea? Despre ce-or vorbi ei doi acasă? 
  
Şi această obsesie o incitase rău de tot. Iată-mă şi parşivă, îşi spunea ea prefăcîndu-se supărată dar, de fapt, jubila în sinea ei. Ea una ar fi avut ce vorbi cu inginerul Marcu la nesfîrşit, pentru că era inteligentă ... sau poate că era prea inteligentă ... dacă nu găsise încă un bărbat care s-o merite ...  
  
După o astfel de zi, ea nu mai avea chef să trăncănească pe punte cu femeile alea curioase, care îşi luau porţia de bîrfă zilnică. Dorea să treacă pe la Afrodita, să-i povestească despre speranţele şi durerile din sufletul ei.  
  
Iar?! îşi zicea, pentru a cîta oară; mereu eu, numai eu, în centrul atenţiei? Acuma Afrodita era mai importantă. Pe drum îi cumpărase un flacon cu vitamine pentru gravide recomandat de farmacista care o privise cu căldură şi îi urase să nască uşor şi să fie fericită... 
  
Adelina nici nu s-a mai dus acasă, s-a îndreptat direct spre prietena ei, murind de nerăbdare s-o strîngă în braţe şi s-o sărute, pentru că nopţi întregi aceasta o ajutase să scape de depresiile ei ce o năuceau, corcolind-o ca pe o fetiţă ...  
  
Cînd a intrat în casă, Adelina a rămas surprinsă. În patul larg din dormitorul Afroditei erau toate prietenele ei, alintîndu-se ca nişte puştoaice prinse cu degetul în borcanul cu miere. 
  
Descălţarea şi în pat cu tine, au explodat ele; astăzi este ziua noastră, sîntem în grevă, iubito, nu le gătim bărbaţilor şi nu le dăm aia, ştii tu, decît dacă se jură că ne lasă gravide ... mama lor de nenorociţi ... nu-i aşa că Afrodita este o scumpete? 
  
Vorbeau toate deodată şi erau mai vesele decît trebuia, semn că trăseseră la măsea, ca muierile între ele cînd simt nevoia să se prostească şi ele niţel, ca nătărăii ăia de bărbaţi ai lor la cîrciuma din sat. 
  
Estera, Lilicuţa şi Roua stăteau aşezate turceşte în jurul Afroditei şi rîdeau ca apucatele. 
  
Mirarea lor era că, dintre toţi bărbaţii, Vascodagama, mai bătrîn ca toţi, se vădise a fi mai bun de prăsilă, e drept că nici Afrodita nu mai era tinerică, trecuse de patruzeci, femeie coaptă, avea ce moştenire genetică să-i transmită băieţelului, de cînd o iubea bărbăţelul se mai împlinise şi parcă întinerise, se uitau iar bărbaţii după ea pe stradă, semn că îşi revenise şi mai era o femeie rîvnită şi de alţii.  
  
Veselia era în toi, Adelina se aşezase lîngă Roua care, ca o mamă a trei copii ce era, era cea mai în măsură să-i dea sfaturi Afroditei, dar ea zîmbea cu un fel de fericire tîmpă pe faţă, nu era ea vorbăreaţă de felul ei, darmite acuma, cînd emoţiile o strîngeau de gît, pentru că ea, care avusese doi bărbaţi în acelaşi timp, iar acuma i-l dăduse Dumnezeu pe al treilea, nu spera să mai aibă norocul să devină iar mamă.  
  
Copiii ei creşteau văzînd cu ochii şi uneori, cînd dispăreau la joacă şi ea pleca să îi caute, o lua un fel de ameţeală ce o înstrăina de toate problemele din jurul ei şi nu era sigură în acele clipe dacă avea două fete şi un băiat sau doi băieţi şi o fată, ba nu, ezita ea, toţi erau băieţi, fir-ar să fie, nu i-a dat şi ei Dumnezeu o fată acolo, s-o ţină pe lîngă ea la bătrîneţe, Cezar Dunăreanu era o minune de bărbat, preluase greul gospodăriei şi o iubea pe frumoasa şi buna lui nevastă, chiar dacă uneori era absentă, cu gîndurile aiurea, cînd o lua el de mînă şi o băga în casă, ochii ei se umpleau de lacrimi de fericire şi, sfioasă, îi săruta mîna cu recunoştiinţă. 
  
Spre deosebire de Caiafa, aşa vulgar şi bădăran şi violent cum fusese el, care o călărea cu pasiune, făcînd-o să şi-l dorească cu ardoare de cîte ori îl simţea că are chef de iubirea ei blîndă şi supusă, Cezar Dunăreanu era potolit şi drăgăstos şi ea trăgea de el, îl strîngea la piept cu braţele şi îi încălzea picioarele reci cu coapsele ei fierbinţi, recunoscătoare şi fericită că era lîngă ea, şi era datoare să-i răspundă cu dragoste, pentru că Dumnezeu i-l trimisese cînd era ea mai disperată şi mai nenorocită. 
  
În sinea ei, Roua recunoştea că nu fusese niciodată o femeie zvăpăiată, cu ochii după bărbaţi, primul care îi sucise minţile, Ignaţio al ei de care şi uitase cu vremea, o şi luase de nevastă şi, dacă nebunul de Caiafa n-ar fi sărit peste ea şi nu ar fi luat-o ca un pirat, ea n-ar fi cunoscut poate un alt bărbat în viaţa ei, dar uite că era norocoasă, se ruga la icoane să i-l ţină sănătos lîngă ea, cînd Cezar venea beat ea îl îngrijea cu multă răbdare şi îi veghea somnul şi nu se supăra niciodată pe el, pentru că ştia ea, el se matolea de prea marea fericire ce îi căzuse pe suflet. 
  
Lilicuţa era mai de curînd cu Grigore Ţăranu, căreia îi zicea şi ea prin casă, băi, Neacutare, cum îi spuneau oamenii, pentru că le era tuturor simpatic, iar faptul că o vorbise satul ca pe o aia nu o mai tulbura, dom' Colonel, pervers nenorocit, le povestea la toţi, pe pod, şi acuma, ce văzuse el cu ochiul ăla al lui cătrănit de ură, că uite că ştie Dumnezeu de ce le pune unora semn vizibil pe corp, ca să-i vadă oamenii şi să se ferească de ei, pentru că aşa sînt şi pe dinlăuntru. 
  
Dar ce-i păsa ei de gura lumii, dacă era fericită? 
  
Pînă la treizeci şi cinci de ani fusese măritată de trei ori prin satele din jur, dar era grea viaţa la casa soacrelor cele răutăcioase, aşa că, sătulă să fie călcată în picioare, se reîntorsese la casa ei după moartea maică-sii şi încercase să-şi pună gospodăria pe picioare, nu avea ea prea multă carte, dar munca într-o fabrică, unde fusese pontatoare, o disciplinase cumva, era harnică de felul ei şi se lupta cu toate greutăţile, tăia lemne ca un bărbat, pentru că nu avea încotro şi asta o făcea să fie puternică, avea un fund frumos, asta era singura ei calitate, în rest era drăguţă şi, mai ales, veselă, dar nu stătea niciodată, cu nimeni, la taclale la poartă, ca să nu-şi mai audă vorbe prin sat. 
  
Da', ori că vorbea sau nu cu cineva, avea grijă madam Jorjet să strige după ea cînd o vedea pe stradă: “Unde te duci, curvo? Ne-ai stricat bărbaţii cu curul tău, nenorocito, mai bine te-ai mărita dracului cu vreun prost de pe-aici de prin sat, dar cine îi mai dădea atenţie lu' alde madam Jorjet, care abia aştepta să iasă în stradă şi să participe la vreo bătaie asortată cu expresii neaoşe, care o făceau să se cutremure de voluptate.  
  
Grigore Ţăranu era mai mare ca ea cu opt ani, tocmai împlinise patruzeci şi trei de ani, fusese plecat ani de zile la minele din Petroşani, unde se cîştiga bine, şi se însurase pe acolo, dar nu avusese noroc, pentru că îi murise nevasta şi, cînd a fost disponibilizat, s-a întors acasă, iar pe fetele lui, că avea trei, le lăsase la părinţii nevestei lui, Dumnezeu s-o odihnească, pînă se punea el iar pe picioare, pentru că nici acolo nu prea mai avea ce face, o grămadă de ortaci mureau de foame şi trăiau în mizerie şi nici acasă nu mai avea pe nimeni, da' baremi era acasă, unde se simţea el bărbat întreg, nu avea nici pămînt, cosea iarba pe la alţii şi ofta de dorul unei grădini numai a lui, uite colo sus pe dealurile alea, ofta el privind în zare, muncise la construcţia unei brutării şi primise drept răsplată o căruţă destul de bună încă, ideea ar fi fost să cumpere un căluţ, pe care să-l iubească şi să-l hrănească, da' cu ce bani, de-abia îşi ţinea zilele, noroc cu o mătuşă care îi dădea lapte, dacă îi spărgea lemnele şi cu alea cinci găini ale lui, care se ouau zilnic.  
  
Bani de pîine şi de-o bere mai făcea el rost, trudind din greu ici-colo, pentru că era căutat de oameni, se ştia că pe Neacutare Pandişpan nu trebuie să-l păzeşti, el îşi face treaba şi trage cît trei. 
  
De aceea, cînd o descoperise pe Lilicuţa, parcă înnebunise. Cînd plecase el, cu ani în urmă, la mină, la Petroşani, ea era codană, nici n-o băga în seamă, erau destule muieri care oftau după el, dar uite ce mare şi mîndră se făcuse, aşa că n-a ezitat nici o clipă, şi-a luat găinile şi căruţa şi s-a mutat la ea chiar de a doua zi. 
  
Toată ziua robotea prin curte, repara grajdul, îl pregătea pentru cal, Lilicuţa avea şi pămînt, şi încă mult, hotărîseră să vîndă un petec de casă din vatra satului şi cu banii să-şi ia şi ei un cal-doi acolo şi măcar o vacă, porci şi curci şi raţe, pentru că nu aveau de nici unele, da' mai întîi, hotărîse bărbatul, mergem la domn primar să ne cunune, că eu nu mă mai despart de tine, femeie, pînă la moarte ...  
  
După-amiezele, nebun de fericire, Grigore urca la mal şi-şi vizita pămînturile, le măsura cu pasul, bătea ţăruşi pe hotar, aprecia din priviri cam cîte prune or să rodească pomii, pe unii trebuia să-i ajute, să-i mai tundă, că prea se înălţau spre cer ca nişte trestii, iar pe alţii trebuia să-i înlocuiască, livada îmbătrînise şi ea, dar el era tînăr şi puternic, douăzeci de ani mai trăgea el, nu se temea de muncă şi nici nu avea o plăcere mai mare decît să simtă cum asudă cînd trudea ca un animal. 
  
Cînd avea vreme, Lilicuţa mergea cu el, alerga în faţa lui şi îl înnebunea cu funduleţul ei apetisant, fă, dacă pun mîna pe tine ... da' cum s-o prindă, era ca o zvîrlugă, micuţă şi puternică, tăia cu ea buşteni cu joagărul, lua singură un pom la spinare, da' era femeie, cum s-o lase el să se rupă în două cu treburi de bărbat?! 
  
Alt plan al lor era să-şi aducă Grigore fetele, da' în toate scrisorile fetele ziceau că se simt bine la bunici, bătrînii erau înstăriţi, aveau oi şi vaci, vindeau laptele şi brînza, mai scoteau un ban pe palincă şi, apoi, îi scriau ele, tăticule, aici sînt prietenii noştri şi, după ce ne terminăm şcolile, noi aici vrem să rămînem, să ne luăm băieţi din partea locului, că sînt tare inimoşi şi gospodari şi, apoi, tăticuţule drag, noi aici ne-am născut şi aici este îngropată mama noastră, tu chiar vrei să nu-i mai vedem niciodată mormîntul? şi, cînd citea scrisorile, Lilicuţa se jeluia de se prăpădea singură prin casă şi nu mai ştia cum să-şi asigure bărbatul că, dacă el voia, ea vindea totul şi plecau amîndoi acolo, dar lui nu-i plăceau locurile, însă aşa fusese viaţa lui, se însurase şi rămăsese după nevastă, nu prea se rătăceau oamenii din partea aia a lumii prin alte meleaguri, pentru că aşa e croită lumea aia ...  
  
Aşa că el se hotărîse să rămînă, fetele îi scriau lunar, aveau darul povestirii moştenit de la el, aşa îşi cucerise el nevasta dintîi, care îl alinta zicîndu-i “gură bogată”, ăilalţi bărbaţi din partea locului erau tăcuţi, munceau cu încrîncenare, e adevarăt, dar stăteau închişi în carapacea lor ca broaştele ţestoase şi numai cînd se atingeau de palincă îi apuca dorul de suflet şi cîntau toată noaptea despre mîndrele lor, despre pădure, despre horincă şi despre viaţă, care e cînd dulce, cînd amară, după cum şi-o face omul ...  
  
Adelina se încălzise şi ea cu un păhărel din vişinata din care băuseră şi fetele şi turuia şi ea ca o moară stricată, doritoare să afle cît mai multe amănunte din tainele lor de femei măritate, pentru că una îşi imaginează o fată nemăritată că este căsnicia şi altele sînt poveştile unor muieri în toată regula. 
  
Apoi, regula e că sîntem regulate, se tăvălea de rîs Lilicuţa, da' ce ştii tu, fato, nu se compară cu jocul ăla de-a pititelea prin păpuşoi al fetelor cu băieţii. 
  
Estera era singura care intervenea rar în discuţie, ea le iubea pe toate patru în egală măsură, Adelina o descumpănea puţin, pentru că era puştoaică, dar Roua îi ungea sufletul cu tăcerile ei gînditoare şi cu surîsul ei de fiinţă desprinsă parcă din lumea asta, care ştie să iubească şi să plîngă şi nu urăşte pe nimeni, niciodată. Gîndul ei intim de a face şi ea un copil cu Mancuse nu se materializase încă, se gîndea să se ducă la doctor, poate ea era de vină, dar nici Mancuse nu mai avusese copii, cu toate că fusese însurat mai bine de zece ani înainte s-o cunoască pe ea. 
  
Pînă la urmă, se gîndea ea, fiecare dintre noi are cîte o poveste, toate îmbătrînim, ni se duc anii, mai cochetăm o vreme cu tinereţea, da' uneori este prea tîrziu să mai faci anumite lucruri şi totuşi, se gîndea ea, dacă mi-ar da Dumnezeu şi mie norocul ăsta ...  
  
O vecină coase goblenuri toată ziua, stînd pe prispa casei. Mîinile ei sînt butucănoase şi totuşi împunsăturile acului au o fineţe deosebită. Cînd Adelina se oprea s-o privească peste grad, din stradă, ea îi explica, veselă, că firul auriu se toarce tocmai în Japonia, dacă îi rîcîi auriul cu unghia rămîne un miez maroniu, urît la culoare (doamne, ce expresie!) şi verdele de smarald stă bine lîngă celelalte culori, roşul ca frunza şi albastrul din lacurile pline de nuferi. Ce să facă, este singură şi după treizeci şi cinci de ani de muncă are pensia neîndestulătoare, cu care abia îşi acoperă becul chior din cameră. Nu radio, nu televizor, ea îşi ţese lumina ochilor în acele desene demenţial de armonioase, care seamănă cu basoreliefurile babiloniene. Adelina se cutremurase de emoţie, imaginîndu-se pe ea însăşi pe acel prag, migălind cu milioane de împunsături la un goblen de care se vor bucura alţii, şi singură, cutremurător de însingurată, ca şi cum ar fi fost părăsită de viaţă.  
  
Şi o lacrimă îi înflorise în colţul ochilor. Poate de tristeţe sau de disperare, nici ea nu mai ştia ce simţea ...  
  
47 
  
JUMĂTATEA JUMĂTĂŢII 
  
Nici o frază nu ar trebui să înceapă cu un cuvînt pe jumătate cu vînt şi pe jumătate fără vînt! Thomas părea nervos şi nimeni nu se străduia nici măcar să-i înţeleagă starea de spirit, care îl făcea să fie furios. Cu vînt şi fără cuvînt! 
  
Ce păţise oare Thomas?! Licurişca, veselă şi comunicativă de obicei, zăcea pur şi simplu pe treptele de lemn din faţa casei şi privea absentă peste dealuri, sau prin ele, ca printr-un şvaiţer. 
  
Carina îşi împărţea bomboanele fondante cu Max, cîinele nostru pe jumătate lup, pe jumătate libercugetător şi pe trei sferturi vagabond, 
  
Ce fel de om am mai fost şi eu? Am intrat brusc în vîltoare ca un apucat, bătea vîntul şi spulbera praful ... şi, cînd să mă dumiresc şi eu în privinţa frunzelor de lotus, vîntul le mătura deja de pe alee. 
  
Aş fi vrut să-i întreb ce au păţit dar, dacă pînă şi viaţa mea o luase razna, mă gîndeam că şi a lor trebuia să fie supusă aceloraşi legi ale materiei ce pulsa ritmic în jurul nostru şi în noi înşine, tăcută şi indiferentă, rece şi distantă chiar şi cu ea însăşi. Prea multe gînduri de tot felul şi senzaţii şi emoţii şi îngrijorări şi mesaje subliminale negative primite prin mass-media. Şi, totuşi - îmi spuneam eu - poate că treceam cu toţii printr-o zonă crepusculară, CrisLi era la Bucureşti, se lupta singură cu viaţa, încercam să supravieţuim, eram tîrîţi de conjunctura socială prin mlaştinile vieţii, dar ea, spre diferenţă de mine, era optimistă, zicea că o să ieşim din mocirlă, sigur că răniţi, terfeliţi şi călcaţi în picioare, dar în viaţă şi cu speranţa intactă, în definitiv, altceva meritam noi, dar aşa este cînd te apucă mila de proşti şi încerci să fii bun şi să-i ajuţi, iar ei se agaţă cu disperare de gîtul tău şi te trag la fund cu o ură patologică, neînţelegînd că vrei să îi salvezi.  
  
Dar nu mai voiam să-mi mai fac gînduri negre, privirile Licurişcăi se pierdeau în continuare pe dealuri, Thomas era absent, Carina făcea un cozonac de nisip, bunica număra cele trei găini, pentru că i se părea că lipsea mereu una sau că erau mai multe, vîntul era un pic rece dar soarele strălucea din ce în ce mai tare şi pe pod activitatea începuse, discuţiile avansau rapid spre subiectele fierbinţi ale zilei, taberele se organizau ad-hoc şi pînă la urmă concluzia cea mai de bun simţ era că cea mai bună politică stătea sub lozincă “toţi împotriva tuturor”, sloganul ăla cu unirea proletarilor nu funcţionase, utopia era la ea acasă, curva aia de Evrika o sîcîia pe madam Marea Marmara, iar Lisa Kieffer se pregătea să iasă la rampă. Pe de altă parte, Bianca de Cholo şi Chipita pregăteau o nouă licitaţie extraordinară, cu poze frumoase decupate de curînd dintr-o revistă intitulată sugestiv “Femmes erotique”, în care eroii cei mai sexi erau Val Kilmer, Antonio Banderas, Michael Douglas şi Kevin Costner şi la care trebuiau să participe şi cele două graţii lăsate pe-afară pînă în clipa asta, Evrika şi Lisa, dar nimeni nu ştia care va fi reacţia madamei la această iniţiativă palpitantă. Oricum, licitaţia se anunţa a fi un triumf ce va zgudui Universul. 
  
Licurişca revenise din visul ei cu ochii deschişi şi îmi atrăsese atenţia că frumoasa şi disperata Adelina îşi refăcuse look-ul, se vopsise blondă, îşi încreţise părul şi semăna cu o grecoaică, iar ochii ei mari erau parcă mai luminoşi, purta bluziţe care îi expuneau sînii nesiliconaţi şi o fustiţă îi şlefuia coapsele mătăsoase în mers. Ceva urma să se schimbe în viaţa ei şi Licurişca părea îngrijorată cînd zicea asta, pentru că o plăcea pe Adelina şi n-ar fi vrut s-o ştie suferindă din dragoste ... dar ăsta e rostul iubirii, i-am spus eu, acea amăreală fascinantă a sufletului, care te face să te simţi stăpînul lumii şi Licurişca a rîs. Voi, bărbaţii! a pufnit ea; cine să vă mai înţeleagă? În războiul dintre sexe iese întotdeauna învingătoare femeia cu canibalismul ei sexual! Adevărul este că jumătatea femeii este mai mare decît jumătatea bărbatului! Eu îmi prevăzusem viitorul în romanul “Luna de pe cer”, apărut în 1988 la editura Eminescu. La pagina 155 am scris o frază care mă uimeşte acum: “Fusesem de acord să pierd procesul (de divorţ) şi renunţasem în favoarea (ex)nevestei mele la toate bunurile acumulate de amîndoi (ţinînd cont că ea nu muncise niciodată) în atîţia ani de convieţuire.” – ceea ce mi s-a şi întîmplat cu adevărat după şapte ani – dar la ultima pagină mai am o frază, care îmi adevereşte bănuielile că numai fata este a mea, pentru că o descriu cu exactitate: “faţa ei avea aceeaşi formă cu faţa mea, că aveam aceiaşi ochi albaştri, aceeaşi formă deosebită a gurii.” Iar pe mama ei am descoperit-o mai întîi în ultima frază a romanului. Iar în acel roman, cu fosta mea nevastă nu aveam nici un copil, deşi la uşa mea se adunaseră vreo trei, şi toţi bruneţi! Dar despre unul ştiam cu siguranţă că nu era al meu, pentru că avea cinci ani cînd o luasem pe mă-sa de nevastă. Clarviziune?! Să am eu darul ăsta?! Atunci, mai simt că trebuie să fac o previziune. Nu peste mult timp mi se va schimba viaţa în bine, voi apuca pe alt drum şi, împreună cu CrisLi şi Carina, ne vom bucura iar, împreună, de o viaţă lipsită de griji, dar de data asta pe ţărmul vreunei mări aflată mai la sud de această văgăună exotică. Ea (văgăuna) îmi stătea în drum şi era necesar să-i înţeleg mecanismele interioare, care o fac să genereze poezia vieţii, de care aveam eu atîta nevoie. Şi din clipa asta am tras oblonul asupra acelui trecut mort şi îngropat fără fast şi fără regrete din partea mea.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 43-48 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 532, Anul II, 15 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!