Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 532 din 15 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 36-42
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
36 
  
REGINA NINSORILOR 
  
După cum se ştie, primăvara se şi vedea pe ea însăşi întronată regina ninsorilor, pentru că bătea vîntul şi usca brazda arată din toamnă, gospodarii se jurau că de a doua zi vor căra bălegarul la cîmp, da' era prea plăcut să stai la soare, se gîndea Thomas, zîmbindu-mi de pe scara de lemn, pe care se aşezase oftînd uşor de mulţumire.  
  
Licurişca spăla paharele, o ajuta pe bunica la bucătărie, Carina se aşezase între mine şi avocat, înhăţase cutia cu bomboane şi florile de un roşu sfîşietor de trist, care i-ar fi bucurat sufletul lui CrisLi, dar ea era la Bucureşti, îmi cumpărase ziarul în care apăruse prezentarea poetei mele, Ligia-Cristina, de care eram tare mîndru, pentru că nu ai de multe ori în viaţă ocazia să-ţi pui palma pe creştetul unui talent înnăscut, CrisLi se bucurase şi ea şi îi făcuse o copertă inspirată la tipografia lui Tudor împreună cu Mihai, iar pe mine mă aiurise talentul lui Miron Manega, care scosese dintr-o cronică a cărţii şi vreo patru poezii din volum, un poem simfonic interpretat parcă pe o scoarţă de copac, de sub care simţi că zvîcneşte viaţa planetei.  
  
Ziarul moare repede şi, de aceea, ştirea trebuie să fie fierbinte, violentă, să şocheze, altfel te simţi frustrat, tu, ca cititor, dacă parcurgi un text de mămăligă în care nici măcar nu eşti obligat să sufli, ca să nu te frigă. Dar acolo, la “Naţional”, era o echipă puternică, Gică Voicu fiind un ziarist înnăscut, unul dintre acei oameni care nu ies din birou, dar simt pulsul major al vieţii cu mai multă acuitate decît pietonii care se lasă călcaţi de maşini pe zebră şi mor convinşi că era dreptul lor să fie striviţi în acel loc, pen'că aşa scrie la lege.  
  
Ce dator le eram eu lor, şi tot ei făceau pentru mine gesturi măreţe. Cînd îl rugam pe Miron să-mi publice un articol, îi ziceam să-i transmită lui Gică Voicu mesajul meu cel mai trist pe care îl purtam în suflet, şi anume că, pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, pentru că ei doi cu adevărat îmi salvaseră viaţa cînd mamicela a' lu' domnu' Ionuţ voise să mă transforme într-o legumă, dar nu mai voiam să mai insist pe această temă fără variaţiuni, cu toate că prietenul meu, avocatul, voia să afle amănunte, scosesem o masă şi trei scaune afară şi Carina deja se îndopa cu bomboanele “Heidi” Piccoletti, the finest selection of delicious cholate pralines, care îmi păruseră a fi o galaxie explozivă de nuanţe rafinate ale gustului desăvîrşit: Cappucino, Nougat Carre, Deux frères, Brasil, Amaretto care şi Rocher – fresh roasted fragments mixed with fine milk chocolate.  
  
Dar pe Carina nu o interesau amănuntele astea, ea era fascinată de gustul bomboanelor şi, pentru că deobicei împărţea mîncarea cu Max, un cîine lup imens şi uluitor de tandru cu ea, care i se tîra la picioare şi o lăsa să îl calce pe gît cu un devotament emoţionant, m-am gîndit că acele bomboane erau atît de bune, încît ea, care nu avea noţiunea egoismului la cei doi ani şi şapte luni ai ei, de data asta se gîndise că nu le merita un animal ca el, şi le mînca atentă la fiecare nuanţă a gustului, cu seriozitatea unei mironosiţe de la templul zeiţei gustului desăvîrşit.  
  
Am scos grătarul în curte şi Carina a cărat surcele, bătea vîntul, am aprins focul totuşi, implorînd-o pe zîna primăverilor zburdalnice a lui Botticelli să-şi oprească zbenguiala pentru o vreme, sau să ne ocolească, pentru că avea destule dealuri împrejur peste care să-şi rotească poalele de adolescentă zburdalnică.  
  
Domnul avocat era fericit, îl simţeam că era aşa, în vreme ce mă gîndeam că şi Botticelli şi Fra Filippo şi Verrocchio s-au născut sub influenţa lui Donattello, dar mai tulburător era tabloul lui Botticelli de la museul Ambrosien: “La vierge avec l'Enfant et des anges” . Ca orice om care pledează pentru o cauză nobilă şi incapabil să facă vreun compromis cu conştiinţa sa, chiar dacă profesia îi cerea să se lase “mînjit de arginţii cei sclipitori”, pentru că, pînă la urmă, chiar şi Iuda trebuie apărat în faţa Justiţiei divine, domnul avocat, care era totuşi prietenul meu, simţea nevoia să-şi limpezească conştiinţa, deşi citise “dosarul” cu cea mai mare atenţie, ce aveam eu de împărţit cu acel nenorocit de beţivan din oraşul de peste deal, pre numele lui de beţivan patologic Boran?!  
  
Boran era un beţivan borît, un animal încolţit de reptila numită alcool, care afişa o umilinţă dezgustătoare în faţa oamenilor de la care putea să scoată prin milogeală un ban, dar devenea o fiară sîngeroasă atunci cînd i se dădea peste bot, pentru că el considera că a fost nedreptăţit, ca orice alcoolic ce şi-ar vinde şi mama pentru iubirea vieţii lui, păhărelul cu lichid ucigător.  
  
Numai că animalul mai era viu, chiar dacă îi spusese doamna judecătoare că “o să moară cu dreptatea în braţe” – motiv pentru care eu ar fi trebuit s-o detest din tot sufletul, dar mi s-a făcut milă de ea, pentru că, în faţa neputincioşilor, nu poţi să ai o altă atitudine.  
  
Mila asta este uneori păguboasă şi mă întreb cîteodată dacă nu este mai uman să extermini larvele îndobitocite de mirosul arginţilor. Nu mă refer aici la Iuda, pentru că el a fost sacrificat cu bună ştiinţă de mîntuitorul nostru, care i-a spus: Du-te şi fă ce ai de făcut!  
  
Fii atent, m-a atenţionat Thomas, că te joci cu cele sfinte! Da' ce ce?! m-am mirat eu; aşa scrie în Biblie. El nu ştia ce era scris acolo, dar venea dinspre raiul cel cucernic şi se îndoia de adevărul credinţei noastre, a muritorilor. Sigur că el nu trăise niciodată drama sufletului unui om încarcerat într-un trup fragil ca un fulg de zăpadă, dar cred că avea un reper la care eu nu mă puteam raporta. Însă nu era bine, ştiam asta din experienţă, să te contrazici cu Thomas.  
  
Licurişca îmi adusese paharele şi mă atenţionase să fiu atent şi să nu vorbesc cu ei, ca să nu-l şocăm pe prietenul meu, pentru că n-ar fi crezut niciodată că vorbesc cu îngerii, deşi Carina îi întinsese Licurişcăi cutia de bomboane, golită acum, ca să-i arate ce cadou primise ea de întîi martie. Femeiuşca din ea primise pentru prima oară în viaţă bomboane şi flori de la un bărbat adevărat!  
  
37 
  
LIMPEZIREA APELOR DE PRIMĂVARĂ 
  
Sigur că începuse limpezirea apelor de primăvară, lucrurile se aşezau de la sine în tiparele lor hotărîte în stele, constelaţiile încă mai generau poveşti incredibil de frumoase, Roua îl luase la pieptul ei pe Cezărică Dunăreanu, nu prea aveau ei despre ce să-şi vorbească, îşi respectau ritualul de viaţă, îşi creşteau copiii, măturau curtea, reparau coteţele, le dădeau cu var, puneau ouăle sub cloşti şi toate aceste mărunţişuri, care ne fac viaţa palpitantă prin esenţa lor cosmică, de regenerare a naturii, erau legătura puternică dintre sufletele trupurilor lor.  
  
Neacutare Pandişpan trăia şi el emoţiile unui început de poveste romantică alături de Lilicuţa cea plină de pasiune, care jelea de iubire după ce făceau dragoste, după setea chinuitoare ce o uscase cîţiva ani pe picioare şi care nu i se ostoia nici acuma, după ce carafa ei se umpluse pînă la refuz cu lichidul cel dătător de speranţe şi de fericire.  
  
Lilicuţa era mai frumoasă din zi în zi, se sfătuia cu prietenele despre subiectul fierbinte şi palpitant al vieţii în doi, trece-i şi tu cu vederea, nu era el beţivan înainte, ce l-o fi apucat, erau oameni în lumea asta care clacau nervos şi la tragediile ce îi striveau fără milă, dar şi la potopul de fericire, care îi lua prin surprindere şi probabil că era firesc să se întîmple cu ei aşa lucrurile, pentru că apa cea dătătoare de rod, cînd ne loveşte nemiloasă cu furia ei, rupe gardurile şi dărîmă podurile.  
  
Fiind vecine cu casele, Roua şi Lilicuţa au hotărît să se întîlnească serile, cînd la unii, cînd la alţii, ca să fumeze bărbăţii pe prispă şi să nu mai simtă nevoia să se ducă la crîşmă să facă politică, iar ele, liniştite fără această grijă pe cap, să coace cozonaci sau să migălească la cornuleţele cu magiun, care ies atît de pufoase şi dispar din farfurii la repezeală.  
  
Cezar Dunăreanu descoperise, cu această ocazie, în Neacutare Pandişpan, un interlocutor plin de umor, care nu punea la suflet nimic din bîlbîiala haotică a vieţii, el trecea cu povestea de la una la alta fără nici o logică, dar se ţinea bine de firul naraţiunii şi, cînd te aşteptai să fi uitat subiectul, odată îl simţeai cum se încordează în interior şi cum se opinteşte, ca să întoarcă roata spre direcţia cea bună de mers şi aşa aflase, cu mirare, că de fapt îl cheamă Grigore Ţăranu, iar Lilicuţa se bucura, pentru că urma să scape de bolovanul numelui ei, care o umilise prin şcolile pe la care trecuse în viaţă şi pe la fabrica unde fusese pontatoare pînă la marea restructurare din decembrie, pentru că Lilicuţa Ţăranu suna distins şi îi conferea statut de autenticitate personalităţii ei complexe, de femeie tînără şi puternică asemenea pămîntului pe care îl iubea cu pasiune şi cu dăruire şi uneori, cînd se tînguia de fericire, doamne, ce mi-a fost dat mie să păţesc, uite-mă înmuiată de neacutare ăsta al meu, parcă sînt o brazdă în care îşi aruncă el seminţele şi ce oi rodi eu din prea plinul inimii mele – şi tînguiala alerga peste dealurile de primprejur, se rotea ameţită ca păsările ce planează pe curenţii de aer cald în zilele călduroase, ochii i se umpleau de lacrimile dulci, pe care i le sorbea bărbatul mirat şi el şi fericit în acelaşi timp de femeia asta cu trupul fierbinte, care se cuibărea micuţă lîngă el şi îi uda pieptul cămăşii cu lacrimile dragostei.  
  
Dincolo, peste drum, Roua îl ajuta atentă pe Cezar Dunăreanu să se spele în bucătăria în care duduia soba, trosneau vreascurile şi mirosea a levănţică şi a muşeţel auriu şi a pîine coaptă, îl ştergea ea cu prosopul pe umerii lui largi, de fost sportiv, îi dădea cămaşă curată, apoi îl băga în pat şi ea se întorcea în sanctuarul ei feminin, printre cratiţele care îi erau dragi de cînd îi gătea lui în ele, copiii dormeau demult rupţi de oboseală, pentru că toată ziua călăreau căruţa din fînar, speriau găinile ce îşi căutau un loc pentru cuibar, necăjeau cîinele, se luptau cu curcanii şi ţipau înfricoşaţi cînd îi atacau gîscanii, ea spăla rufele, Cezar le storcea cu braţele lui puternice şi le întindea pe funie, în curte, la soare, sau scoteau amîndoi aşternuturile pe prispă, să se aerisească, îl hrăneau pe cel mic care, culmea, semăna cu Imperatorul Caezar, avea ochii lui, nasul lui, fruntea lui de bărbat deştept, dacă nu cumva putem lua în considerare fenomenul complex al asemănării, care îi face pe toţi bărbaţii deştepţi să semene între ei iar pe proşti îi stîlceşte şi îi amestecă în troaca lipsei de sentimente. Grigore trecea strada, se agăţa de gard cu coatele ca ţopîrlanii, poziţie de care era conştient, da' zicea cu umor că pentru el este odihnitoare şi îşi striga vesel vecinul: “Băi, neacutare ... nu te-ai săturat de femeie?! Hai la vale, o trosni berea în sticlele alea reci şi noi nu ştim”, dar cele două femei studiaseră deja cîmpul de luptă şi ştiau că nu pot ataca frontal, cavaleria inamică le era superioară, aşa că recurgeau la strategia ce se propagă în timp şi spaţiu de la Facerea Lumii, după cum stă însemnat în scripturi, pentru că altfel împăcarea cu noi înşine a lui Spinoza este sortită eşecului şi procedau ca la asediul cetăţii Potideea descris de Herodot, cînd generalul persan Artabazos, văzînd că refluxul mării deschisese o trecătoare largă, se hotărî să profite, dar marea reveni şi cei care nu ştiau să înoate fură înecaţi ... , aşa că ele începeau să se tînguie, măi, Grigorie, cade cada cu rufe pe mine, sari, bărbate, aoleo, Cezare, nu mă mai descurc cu copiii ăştia, sai repede, că îşi prinse piciorul în roată, mă, ăsta, că te omor acuma! şi bărbaţii se reîntorceau la tirania nevrotică a femeilor lor, ca să nu se strice acel echilibru al naturii, pentru că seara era calmă şi era păcat să înceapă furtuna tocmai în clipele alea, dar nimeni nu se supăra, pentru că ştiau şi ei că “alea” aveau dreptate, ele duceau greul, se necăjeau cînd nu le ajungeau banii să cumpere de mîncare şi îşi cîrpeau zilele cu te miri ce, da' acestă luptă nu le usca de sentimente, pentru că ştiau că nu pot fi ca frunzele, ca să se lase bătute de vînt, dar astea erau numai micile lor griji zilnice, marile adevăruri stăteau zăvorîte în adîncul sufletelor lor de femei tinere, ca greierii în iarbă. 
  
38 
  
DESPRE FERICIRE 
  
De cînd rămăsese fără prietenii lui, Mancuse se retrăsese discret din aventura continuă a vieţii, care semăna cu o tocmeală pe ruptelea pentru un sac cu porumb la piaţă sau pentru cumpărarea unei vaci, evenimente majore în viaţa fiecărui văgăunean, pentru că altfel ce să mai povesteşti cînd te întîlneşti cu vreun prieten, de-ale vieţii sînt mai puţine, tocmeala îşi are savoarea ei şi, mai întotdeauna, dacă nu te dai convins cu greutate şi nu scazi din preţ ceva acolo, chiar şi simbolic, eşti luat de fraier şi tratat cu cruzimea ironiei şmecherului, care te-a dus de-a ieşit fumul din tine, da' nici calic nu se merită a fi, să tragi de preţ cu dinţii ca de o bucată de şoric, pînă îl apucă lehamitea pe partenerul tău de la tîrg şi îţi cedează vaca, urîndu-ţi să ai parte de ea după inima cu care ai putut să-i calci lui în picioare sufletul de amărît, care îţi vinde el vaca, da' tot om e, nu preşul de la intrare şi, dacă a dat nevoia în el, că cine îşi vinde vaca aşa, pentru că a dat zbenghea în el, de nebun adică, tu de ce trebuie să-l tratezi ca pe un gunoi?! Adevărul e că erau şi oameni din ăştia prin lumea largă, care te jupuiau de piele, dacă apelai la ei, trăiau prost, mîncau mămăligă, da' puneau un ban deoparte şi stăteau la poartă cu scobitoarea în colţul gurii, ca semn al bunăstării lor deşănţate, de parcă tocmai ar fi terminat de ronţăit un purcel! Mancuse se pregătea să o scoată pe Estera la plimbare, visau demult să se ducă la mal, să se piardă prin pădurile ce stăteau să înverzească dintr-o clipă în alta, cerul era senin de te durea sufletul de melancolie, numai că pe el îl luase durerea de spate, acolo, sub omoplaţi, de vină erau poate exerciţiile de tăiat lemne “cu ură de clasă” – cum zicea el, sau poate răcise într-una din zilele alea de început de martie, în care nu ştii cum să te mai îmbraci, pentru că ba e prea cald, ba începe să bată vîntul şi îl simţi tăindu-ţi hoţeşte mijlocul pe sub haină. Or să stea şi acasă, se consolase Estera şi îl ajutase să se dezbrace, ca să îl tragă pe şale cu spirt, pentru că la ce sînt bune nevestele, dar Mancuse se jura că numai să-l pună pe picioare şi gata, nu-i refuză el nevesticii lui o plimbare romantică şi se chinuia să-şi amintească vreo poezie, aşa, ca s-o îmblînzească, avea dreptate şi ea, demult nu mai ieşiseră nicăieri, ea îi reproşa că este ursuz de-o vreme, cade lat seara lîngă ea şi nici măcar n-o mai ia în braţe, ca pe vremuri, şi el tăcea vinovat, mai ales că, dacă ar fi ripostat, ea i-ar fi amintit imediat ce zburdalnic ştia să fie cu altele şi i-ar fi dat peste nas cu povestea aia cu Flora, şi degeaba se jura el că nu ştia ce-l apucase de violase biata fată, că Estera sărea cu gura, stai aşa, bărbate, că povestea este mai tristă şi mai lungă, mai întîi că ştii tu bine ce te-a apucat, cum ştie şi armăsarul că iapa pe lîngă care trece e în călduri, şi apoi ia s-o luăm noi pe iapă la întrebări, ai, să vedem ce-o fi şi în sufleţelul ăla al ei de putoare, pentru că, pînă nu ridică javra coada, bărbatul nu are ce-i face şi, cînd ea s-a dat la tine, că s-a dat, ce s-o mai rotim, tu de ce i-ai făcut pe plac, crai bătrîn ce eşti, şi acuma gemi că te doare aia şi ailaltă, şi de unde ai mai scornit-o şi pe asta cu violul, ai? Mancuse gemuse, pentru că Estera se lăsase pe coastele lui cu toate greutatea trupului ei şi ce să-i mai fi răspuns, doar era clar că o violase, obsesia asta era în mintea lui de bărbat, care voia să fi avut el iniţiativa şi care se ruşina la ideea că fusese slab şi îl luase de fraier o puturoşică rea de muscă, ce şi-a dorit să-şi înceapă viaţa sexuală cu un bărbat adevărat şi nu cu vreun puştan prin salciile dese de pe malul rîului, ca proastele şi, în plus, mai cocheta şi cu ideea că vina este mai generatoare de plăceri decît simpla acceptare a unei ticăloşii fireşti, pînă la urmă, pentru un bărbat, ca să nu mai vorbim despre femei. Cearta lor nu lua niciodată proporţii, mai mult, pe Estera o stîrnea ideea că bărbăţelul ei călărea tot ce prindea, pentru că în sufletul ei de femeie tînără şi frumoasă n-ar fi acceptat ideea de a sta lîngă un mototol, care nu gustă din prăjitură nici cînd i-o pui sub nas. Mărunţit bine cu pumnii şi frecat energic cu spirt, Mancuse simţea cum îşi revine în putere, aşa că s-a lăsat îmbrăcat şi mîngîiat şi răsfăţat de nevestica lui cea frumoasă şi veselă şi bună şi fericită şi au ieşit mîndri pe poartă sub privirile vecinilor, care se minunau că îi mai vedeau şi pe ei preumblîndu-se într-o zi de sărbătoare, pentru că nu e firesc pentru un bărbat să stea toată ziua cu nasul numai în cărţi, urările cu dublu sens curgeau cu nemiluita, dar Estera se ţinea bine şi le întorcea vorbele ce o înfiorau şi îi făceau plăcere, mai ales că unele cuvinte îşi au savoarea lor deosebită şi, fără această glazură lingvistică, limba n-ar mai avea nici un deliciu şi chiar şi în această frază n-am fi putut scăpa de aceste sclipiri, dacă ne gîndim bine, pentru că nu ne-am fi putut preface că n-am fi înţeles, pentru că ştim noi că fierul şi arama trebuiesc bătute împreună, ca să se împreuneze, aşa că ciocanul trebuie să izbească puternic în nicovală, ca s-o facă să cînte ca pe o pasăre rănită de dragoste şi Mancuse zîmbea încîntat că ei doi mai stîrnesc încă în sufletele oamenilor gînduri frumoase despre iubire şi îşi îndreptase spatele şi păşea băţos ca un prinţ din poveste iar pe buze îi plutea o umbră de zîmbet, ce îi ţîşnea din interior ca o apă din fîntîna tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte. Şi, cu blîndeţe, îi strîngea palma Esterei, vrînd să-i transmită şi ei din trăirea lui şi mai ales s-o încredinţeze că numai lîngă ea se simţea el împlinit ca bărbat, pentru că ce altceva este bărbatul, dacă nu jumătatea femeii lui, alături de care a şi fost izgonit din Rai şi bine făcuse Dumnezeu că îi pedepsise în felul acela, pentru că ce s-ar fi făcut Adam singur pe pămîntul ăsta plin de bucurii şi de rod şi de incertitudini creatoare?!  
  
Uneori, Mancuse se ducea în atelierul de lîngă bucătărie, unde îşi instalase o menghină, cîteva rindele şi fierăstraie şi tot felul de scule, de la şurubelniţe şi pînă la un ciocan de lipit electric, pe care le achiziţiona numai de la piaţa de vechituri pe cîţiva bani acolo, loc de unde mai cumpăra cîteodată şuruburi sau rulmenţi uzaţi, şi se aşeza pe băncuţa de lemn.  
  
Cînd îl vedea dispărînd în magazia din scînduri, numită pompos “atelier de reparat infinutul!”, Estera ştia că trebuie să-l lase în pace, pentru că el nu renunţase definitiv la marele lui proiect de a revoluţiona cunoaşterea şi de a-i da lumii “o nouă lege”, mai simplă şi mai cuprinzătoare totodată decît cele scornite de miile de minţi iluminate ale umanităţii, se speriase doar cînd primise acel plic de la o academie din Italia, nu avuse curajul să-l desfacă şi să afle dacă teoria lui era valabilă în această lume materială condusă de cele trei energii acceptate de toată lumea: electrică, magnetică şi gravitaţională. Stătea acolo, în acea lume ciudată a efeme-ridelor imaginare, şi mii de gînduri stranii circulau prin neuronii din creierul lui, cu cea mai mare intensitate.  
  
Lua plicul, încă nedeschis, îl sprijinea de menghină şi ofta încetişor. Emoţia asta o mai avusese în copilărie, cînd cea mai mare surpriză i-o făcuse tatăl lui, care îi construise dintr-o sîrmă mai groasă un cerc cu diametrul de vreo treizeci de centimetri şi, dintr-o altă sîrmă, îi meşterise un fel de ghidaj pentru acea roată, pe care o plimba fericit pe străzile asfaltate sau pe trotuare, tare mîndru de dexteritatea pe care o căpătase foarte repede, şi acuma, după atîţia ani, făcuse geniala descoperire că, dacă nu avuse o bicicletă la acea vîrstă a dorinţelor neîmplinite, plimba şi el cercul şi se bucura fără să ştie de inventarea acelei constante numită “pi”, fără de care nu i s-ar fi putut măsura nici aria şi nici lungimea şi probabil că nici sufletul lui sensibil n-ar fi avut nici o bucurie ...  
  
Trecuseră atîţia ani de atunci şi retrăia cu intensitate emoţiile puştiului care măsura străzile cu lungimea cercului, Estera îl luase de braţ, el se împăunase şi trăgea cu coada ochiului la vecinii ieşiţi la poartă, ca să-i admire, iar Estera se bucura că reuşise să-l scoată la plimbare pe savantului ei cu fruntea luminată de visuri despre eternitate. 
  
Curînd, au ieşit dintre case şi Estera începuse să-i povestească lui Mancuse ultimele întîmplări din văgăună, iar Mancuse, care o asculta atent, rîzînd încîntat de vreo întorsătură de frază a Esterei, nu se putea abţine să nu caute cu privirile vreo crenguţă de salcie cu mîţişori pufoşi, pe care voia să i-o ofere ca un cavaler alesei inimii lui, cu smerenie şi cu recunoştiinţă pentru devotamentul cu care îi mîngîia ea existenţa, dar din cînd în cînd mintea lui se reîntorcea la marile teme ale Universului şi căuta energii noi, ca să le adauge celor trei energii fundamentale, pe care se sprijinea materia, cum ar fi energiile sprirituale, ale gîndului, ale sufletului, ale subconştientului şi supraconştientului, timpului şi spaţiului şi, mai presus de toate acestea, energia iubirii, ce îi dădea vieţii nu numai un înţeles major, dar îi şi oferea o motivaţie existenţialistă, drumul continua să se aştearnă cu blîndeţe sub paşii lor şi cerul parcă le mîngîia frunţile, of, Doamne! a exclamat la un moment dat Mancuse, copleşit de aceste senzaţii, fericirea este, pînă la urmă, atît de simplă ...  
  
Cînd au ajuns pe culme, s-au oprit să răsufle şi au privit cu încîntare satul ce se desfăşura la picioarele lor pe fundul văgăunii, cu căsuţe de pitici şi cu apa care se unduia argintie prin mijlocul lui, iar podul arcuit şi puternic părea să unească două lumi ce se reflectau una în cealaltă, ca într-o oglindă magică. Dincolo de culme, privirile li se risipeau pe platoul imens şi verde, străjuit în depărtare de munţi uriaşi, iar pădurea, care cobora dealul pe partea cealaltă, părea o cetate medievală cu turnuri de piatră veche, încremenită în propria ei solitudine.  
  
39 
  
PERSONALITATE EXCENTRICĂ 
  
În văgăuna cea binecuvîntată de Dumnezeu sînt două feluri de oameni! Împărţirea asta nu se face după originea etnică: romîni, ucrainieni, nemţi, turci, unguri sau mozambicani – ci după alte criterii, care ţin de receptarea personalităţii individului de comunitate. Unui tip, care este şchiop, i se zice, de exmplu, ‘cocoşatul”! Nu am reuşit niciodată să aflu, şi probabil că nu ştie nimeni, de la ce i se trage porecla.  
  
Stăteam odată în staţia de autobuz şi dinspre cimitir a coborît cu mare viteză o caricatură de maşină, un fel de corcitură între un Trabant hîrbuit şi o Volgă antideliviană, şi madam Jorjet, care se ducea la oraş, gătită ca o cucoană, a început să-l blesteme pe şofer: “ ... vedea-te-aş cu roţile-n sus, arză-te-ar focu să te arză de nenorocitul dracului ... ”  
  
În acele clipe, m-am întrebat de ce-l urăşte ea pe acel individ: pentru că avea maşină, pentru că n-a oprit s-o ia şi pe ea în acel coşciug umblător, pentru că a sfidat-o, pentru că a trecut în viteză, pentru că din ţeava de eşapament a hîrbo-rablei ieşea un fum care se întinsese peste şosea ca o ceaţă murdară?! Madam Jorjet îşi avea, probabil, propria ei raţiune interioară, greu de intuit în acele clipe.  
  
Cînd maşina mea s-a stricat, am fost nevoit să iau autobuzul. Pentru că tot nu reuşisem să aflu ce orar are cursa locală, stăteam în staţie şi cîte două ore, aşa că mă duceam pe jos pînă la primărie, mă aşezam pe banca din staţie şi îmi scoteam cartea din buzunar.  
  
Timpul trece parcă mai uşor cînd citeşti, sau poate că segmentul de timp este acelaşi, dar eu nu-i mai simt secundele umilitoare. În definitiv, aşteptarea face parte din viaţa noastră: aşteptăm să creştem mari, să plouă, să vină autobuzul ...  
  
Cum văgăuna este plină de bucureşteni – mană cerească pentru aborigeni, care cîştigă un ban de la “neisprăviţii ăia, care nici cu sapa nu ştiu să dea!” – mă aşteptam să fiu tratat la fel de vecini, cu toate că eu mă naturalizasem, aveam domiciliu stabil, casă cu fîntînă, hidrofor, canalizare, apă caldă “ca la bloc” şi trei găini. Însă nu era aşa! Mai zilele trecute, întorcîndu-mă de la oraş, am stat de vorbă cu un tip şi am uitat să cobor în staţia mea. Mă uimise faptul că acel bărbat, altfel serios şi civilizat, îmi vorbea de parcă eram prieteni de cînd lumea şi l-am întrebat dacă mă cunoaşte. “Nu, da' vă ştiu! Sînteţi o personalitate excentrică!” În acea clipă am zărit pe geam cimitirul şi i-am zis şoferului: “Măi, omule, eu trebuia să cobor demult, de ce nu mi-ai zis?” Şoferul a zîmbit! “Am uitat de dumneavoastră!” – pentru că, de obicei, mă atenţiona: “Coborîţi la prima!” Bărbatul acela a rîs: “Vedeţi, am avut dreptate! Pe noi nu ne anunţă niciodată, noi coborîm unde trebuie!” Bine! mi-am zis în sinea mea. Ia să te vedem! şi l-am rugat pe şofer să oprească la Leo. 
  
Leonard, că de aici îi vine apelativul Leo, este un bărbat cu scaun la cap, care ştie ce vrea de la viaţă şi nici nu e prost să-şi dea afacerea din mînă. Şi familia lui este frumoasă. Mamă, tată, nevastă şi două fetiţe: Carina şi Ioana cea micuţă şi veselă. Cum fata mea este născută în zodia gemenilor, se numeşte Carina Ioana, şi nu aveam cum să nu fac această analogie între zodie şi numele fetelor, care sînt predestinate. Probabil că, dacă fata mea nu ar fi fost născută în gemeni, ar fi trebuit să mai facem una, dar aşa, aveam o singură fată, Carina Ioana, şi era ca şi cum am fi avut, eu şi CrisLi, două!  
  
Am coborît amîndoi şi l-am invitat la o bere. Omul, delicat, m-a întrebat dacă nu vreau să jucăm table. Ba voiam, aşa că ne-am pus pe dat cu zarurile.  
  
Cum eu joc table din an în paşte, n-am ambiţia că sînt “tare”, dar de data aia, deşi eu nu voiam să cîştig cu nici un preţ, m-am trezit dînd cinci duble la rînd.  
  
Orice jucător pasionat de table ştie ce înseamnă să dai “şase-şase”, trei-trei”, “patru-patru”, “şase-şase” şi iar “şase-şase”. Barbatul cu care jucam table l-a strigat pe un nea-tataie, cum le zicea CrisLi localnicilor, ca să fie martor la dublele mele: “Ia te uită ce zar are, moşule! Să înnebuneşti, nu alta!”  
  
Şi, cu tot norocul meu porcesc, cum a comentat cineva, am reuşit să pierd nu numai linia, ci chiar şi partida, mutînd cum nu ar fi trebuit de fiecare dată şi lăsîndu-i lui cît mai multe ocazii să mă scoată din joc.  
  
Abia după ce am plecat, m-am gîndit că acea zicală proverbială “norocul porcului” are următorul înţeles: “Norocul porcului e că l-au tăiat la timp, la Crăciun, şi că l-au pus la borcan, pentru că, mai tîrziu, vine primăvara, vremea se încălzeşte şi se strică ... ” Şi, dacă ne gîndim bine, din martie încolo nu mai avem nevoie de porc, pentru că apar urzicile, ştevia, loboda, salata, ceapa, mărarul, pătrunjelul şi cartofii timpurii ... iar bulion mai avem din toamna trecută. Atît! 
  
40 
  
DESPRE ÎNCĂIERARE 
  
Nicolae Iorga zicea că teoria războiului este respinsă de conştiinţa morală a omenirii, dar plină de savoare este ideea de încăierare cu oricine, oricînd şi chiar şi fără pricină, ce se înscrie în specificul naţional la popoarele lipsite de sentimentul mîndriei naţionale.  
  
Neamţul este mîndru că este neamţ - şi are dreptate să fie aşa! Două războiaie mondiale l-au zdrobit ca un tăvălug, dar uite-l că iar dictează legea în Europa, iar eu am un adevărat cult pentru acestă naţie. 
  
Limba rom@nă are intuiţii extrem de rafinate, ce sintetizează un adevăr în cîteva cuvinte: “neamţul e neamţ!” – de exemplu – reflectă admiraţia, dar şi ciuda - “al dracului neamţ! ... ” - cu explicaţia că, “dacă am fi şi noi nemţi, ar vedea ei cu cine au de-a face ... ”  
  
Sigur că este uman-înduioşător acest sentiment tragic al unui popor care simte că-i lipseşte “ceva”, ca să fie şi el “neamţ”! Mă întreb dacă această frază s-ar putea traduce în limba germană. Nu, nu cred! Această subtilitate nu poate fi tradusă. Le e “ciudă” vreodată nemţilor? Nu cred. În toate limbile cuvîntul “ciudă” poate fi tredus prin “invidie”, dar acest cuvînt este ca marmelada pe pîine: te umflă şi îţi strică dinţii. “A-ţi fi ciudă” este mai subtil, “invidia” este o boală, “ciuda” este stimulatoare în cele din urmă ... dar, cu toate că limba rom@nă îşi dăruieşte cu generozitate energiile generatoare de ambiţii constructive, cei care o vorbim nu depăşim acest prag lingvistic anecdotic, de parcă gustul rafinat ne-ar scîrbi de ideea de rafinament, savoarea trăirilor noastre ar fi pur verbală, o ceaţă indefinită s-ar aşterne peste clipa în care ne hotărîm să luăm boii de coarne, batem şaua să priceapă iapa şi avem o filosofie de viaţă păguboasă, care ne vine din adîncurile imemorabile ale apariţiei noastre pe această planetă albastră, care ne face să ne consolăm pe noi înşine pentru neputinţă noastră, cu expresii de genul: “asta e, n-ai ce-i face!”, “lasă, că merge şi aşa!”, ‘capul plecat, sabia nu-l taie!” – şi cică asta este înţelepciune!  
  
Cine ne-a cultivat nouă acest spirit împăciuitor a ştiut ce face. “Ete na!” şi “mi se fîlfîie” sînt expresiile care ne fac să ne culcăm fără griji pentru ziua de mîine pentru că “lasă, că o să vedem noi, n-au intrat zilele în sac ... ”  
  
Sigur că n-au intrat zilele în sac, dar s-au dus, au zburat, şi acel consolator: “lasă, că şi mîine este o zi”, nu zideşte nimic, ci spulberă, distruge, neantizează. Thomas era rău, dar eu nu găseam argumente cu care să-l contrazic, iar Licurişca mă sfătuise, grijulie, să-l las în pace.  
  
Bine, m-am mirat eu, dar voi, îngerii, ce origine etnică aveţi?! “Noi sîntem rom@ni”, mi-a zis ea şi m-a îndemnat să fiu atent la ce zice Thomas, că este supărat.  
  
Pe cine?! m-am mirat eu, dar ea mi-a zîmbit: “Pe eternitate!”  
  
41 
  
PARFUMUL PĂPUŞILOR DE PORŢELAN 
  
Duminică, 10 martie, 2002. – ora 22,19 şi 13 secunde. Nu înţeleg de ce am vrut să fiu atît de precis, dar asta este ora la care s-a trezit greieraşul meu, pe care nu l-am mai văzut de astă toamnă. A ţîşnit ca un voinic de sub tastatura computerului şi mi s-a căţărat pe mîna stîngă.  
  
M-am oprit din scris, am luat o cutiuţă şi i-am pus în ea puţin zahăr din punguţa cu care se jucase Carina. Nu cred că greieraşului meu îi place zahărul, dar deocamdată stă lîngă o fărîmă şi o analizează chimic. Nu-i place. Iese din cutiuţă şi se strecoară sub tastatură. Cred că se simte ca sub un pod pe care mărşăluiesc soldaţii, pentru că fiecare apăsare pe tastă este destul de zgomotoasă. Jos, în camera lor, CrisLi îi povesteşte Carinei ce tortuleţ frumos o să-i facă de ziua ei şi încearcă s-o înveţe pe degete cîţi ani are.  
  
Nu cred eu că are Carina, la doi ani şi nouă luni, noţiunea anilor, a timpului ce se scurge implacabil. Ea nu-l simte cum zboară, pentru că este mică, altele sînt priorităţile vieţii ei, dar oamenii, cînd încremenesc de uimire la gîndul că, uite, au şi îmbătrînit, zic cu un fel de tragică nostalgie: “Oare cînd a zburat timpul ... parcă mai ieri aveam paispreze ani ... ” ceea ce nu este de-a mirările ...  
  
Eu, cînd aveam paisprezece ani, muream de nerăbdare să treacă timpul şi să împlinesc optsprezece, vîrstă la care aveam dreptul să-mi hotărăsc soarta, dar lucrurile nu stau chiar aşa, uneori clipa sau destinul (explozia aceea de fapte întîmplătoare!) ne abat din drum şi ne trezim că mărşăluim într-o altă direcţie decît ne-am propus noi la plecare.  
  
E ca şi cum un individ, care şi-a pregătit schiurile să se ducă la Predeal, ca să se dea pe pîrtie şi să simtă cum îi trozneşte adrenalina în urechi, pentru că spaima şi emoţia şi obrajii înroşiţi de ger îi dau savoare acestui sport aproape periculos, ajunge în altă parte.  
  
Sigur că, pe o pîrtie amenajată, cu steguleţe şi teleferic, înafară de o entorsă, de un picior rupt sau de un gît sucit mai mult decît e nevoie, nu poţi păţi mai nimic – dar CrisLi iar o să spună că am un umor negru, aşa că trebuie să mai îndulcesc puţin pilula şi să mă reîntorc la individul care, în loc de Predeal, se trezeşte la mare, cam pe la Neptun, bunăoară, cu schiurile pe umăr şi cu valurile urcîndu-i-se pe bocanci ... şi chiar dacă şi apa mării şi zăpada sînt aceeaşi substanţă, aflată însă în forme diferite de manifestare, pe el nu-l încălzeşte cu nimic acestă constatare.  
  
Şi ce ar trebui să facă? Să nu mai fie căscat, să se urce în trenul de care are nevoie şi să se reîntoarcă la Predeal. Uimitor este însă faptul că nimeni nu i-a atras atenţia că, un tip dotat cu schiuri, nu are ce să caute pe Litoral ... dar de ce, la o adică, să-i fi atras cineva atenţia, ce, nu e normal ca un locuitor de pe ţărmul mării să fi fost la munte, ca să schieze?! Ba cum să nu şi, de aceea, nici cînd a luat acceleratul de la Constanţa spre Braşov, nu s-a mirat nimeni şi chiar din motivul expus mai sus, dar interpretat pe dos.  
  
Sigur că individul respectiv era singurul care realizase confuzia totală în care îşi scufundase vecinii de compartiment şi la dus şi la întors.  
  
La fel este şi în viaţă, numai că, uneori, nu mai poţi să te dai jos în vreo staţie şi să iei alt tren, care să te readucă în punctul de plecare, ca să-ţi poţi relua ruta pe care ai dorit-o iniţial.  
  
Şi, tot ca în povestea de mai sus, nimeni nu-ţi atrage atenţia că mergi într-o direcţie greşită, pentru că nimeni nu ştie încotro ai apucat-o de nebun, cu primul tren care a oprit în gară.  
  
Dacă limba romînă nu ar fi atît de savuroasă, probabil că acest preambul s-ar fi redus la o frază banală de genul: “Altceva am vrut eu să fac în viaţă”, care ar fi lesne de tradus în engleză, de exemplu, dar această răsucire în jurul subiectului a avut rolul de a crea premiza unei explicaţii golite de orice sentiment emoţional, pentru că marele adevăr, pe care nu are nimeni puterea să-l recunoască, este că toţi avem sentimentul că altceva am fi vrut noi să facem în viaţă, dar nu ştim precis ce anume, avem numai gustul dulceag al unor păreri de rău şi, ca Hamlet, ne vine să exclamăm: “ A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, cu singura îndreptare că Hamlet îşi punea o întrebare despre rostul sau deşertăciunea existenţei umanităţii, pe cînd noi ne lamentăm pur şi simplu, încă sub ameţeala confuziei produse de timpul care, totuşi, curge.  
  
Cu mine însă n-a fost aşa, îi spun greieraşului, cu o singură excepţie nesemnificativă, care nici măcar nu mi-a marcat sau încetinit mersul spre destinaţia pe care mi-am dorit-o, pentru că, din noianul de ţeluri şi ambiţii ale umanităţii, eu mi le-am ales pe cele mai neconvenţionale şi anume mi-am propus să nu muncesc niciodată, să nu mint în nici o împrejurare, pentru că o minciună este o poveste fără de sfîrşit, ca în o mie şi una de nopţi, o minciună generează nevoia stringentă a unei alte minciuni, şi uita aşa se transformă viaţa într-o gogoaşă umflată şi ne trezim că ne-a prins Minotaurul în labirintul lui ucigător şi, în al treilea rînd, să nu-i fiu de folos societăţii.  
  
Dacă această ultimă aserţiune vă contrariază, vă asigur că nu greşesc absolut deloc cînd vă spun că mai de folos îi este societăţii un membru al ei care nu se implică niciodată în acţiuni în care şi-ar prinde urechile de prost ce e, iar dăunător este, cu predilecţie, acel fanfaron ce se pricepe la toate, le ştie pe toate, se bagă în faţă, trîmbiţează, spurcă, prezice, anatemizează, arată cu degetul şi se declară un patriot care îşi jerfeşte viaţa, sănătatea, timpul liber şi aspiraţiile proprii pentru binele obştei, iar patria ar trebui să-i fie recunoscătoare. Iată de ce eu m-am hotărît să nu-i fiu de nici un folos societăţii, s-o las să-şi urmeze destinul firesc, pentru că uneori nu ştim dacă procedăm bine cînd schimbăm cursul albiei unui rîu, darmite cînd smintim un popor întreg cu ditirambele noastre patriotarde.  
  
Sigur că senzaţia tuturor, nu numai a mea, este că ne mişcăm într-un spaţiu al ficţiunii literare, pentru că totul, pînă şi cel mai mic eveniment, a fost deja cuprins într-un top literar şi totul se desfăşoară ca la carte, de la alegeri şi pînă la răscoalele televizate şi, de-ar mai trăi Anton Pann, doamne, ce ne-ar mai auzi urechile.  
  
Puteam să mă gîndesc cu o oareşcare gravitate la viaţa mea, îmi ziceam eu, dar ce rost ar fi avut din moment ce naşterea mea este începutul sfîrşitului vieţii mele, paradox cu care nu mă pot împăca cu una cu două, pentru că doar ideea că, pînă la urmă, contează specia, nu individul, pe mine nu mă consolează şi nu-mi întăreşte convingerea în moralitatea vieţii mele sociale, pentru că sînt un egoist dintre cei mai puri, adică absolut. Singura deviere de la drumul meu trasat de arbitrarul sorţii mele, a fost una de conjuctură cumva, cînd m-am lăsat atras în mrejele iluzorii ale unui mariaj păgubos, din care nu m-am ales nici cu sentimente, nici cu regrete, nici cu bătături la picioare. Avînd eu şaptezeci de kilograme de cînd m-am născut şi o nesimţire proverbială, am reuşit să nu pun la suflet nici cea mai vagă părere de rău, nici un regret nu mi-a încreţit fruntea, nu am fost bolnav niciodată, nu m-am îndopat cu hapuri otrăvitoare, nici măcar banale migrene n-am avut, şi ştiu că o voi duce tot aşa încă vreo cincizeci de ani, în timp ce oamenii posomorîţi, bănuitori, suspicioşi, capricioşi, încrezuţi, recalcitranţi, geloşi, intransigenţi ... sau cum mai vreţi să le spuneţi, se gheboşează pe dinăuntru, li se strică echilibrul interior, glandele se resimt, o iau razna, tiroida le depune osînza pe suflete şi în loc de frumuseţe aceşti oameni se trezesc sufocaţi de astma existenţialistă. Sînt aceşti oameni fericiţi? Nici vorbă!  
  
Greieraşul meu iese iar de sub tastatură şi pare nervos. Cred şi eu, amice, pentru că, pe podul sub care locuieşti tu, au trecut legiunile romane. Eu ştiu că tu mă iubeşti, şi din iubire omul se mai şi sacrifică, ca să fie fericit pînă la capăt, dar tu eşti greieraş şi lasă-l pe Esop cu fabulele lui ... ce vrei, oamenii sînt pur emoţionali, nu intuitiv-raţionali, pentru că intuiţia îi sperie iar raţiunea îi îndeamnă să se ascundă de ei înşişi, pentru că, auzi proverb nenorocit la acest popor: “Fereşte-mă, doamne, de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur!” Nu mai ştiu eu care este etimologia cuvîntului prieten?! Exclus! Poţi să spui că aproape că te-ai împrietenit cu cineva, asta da, limba rabdă aceste definiţii, dar despre un prieten poţi să spui că este, dar nu cred că acest cuvînt suferă grade de comparaţie.  
  
Prietenia nu presupune o monedă de schimb, ea este pur morală. Ca adevărul! O jumătate de adevăr nu există!  
  
Cu ani în urmă am intrat la Munchen într-un magazin cu păpuşi de porţelan şi am rămas împietrit în faţa acelei explozii de chipuri perfecte, cu zîmbetele încremenite pe acei obraji aproape reali, cu ochii luminoşi şi inteligenţi, cu obrajii înroşiţi de emoţia inocenţei pure.  
  
Două domnişoare, perfect fardate, cu chipuri îngereşti, îmi zîmbeau cu căldură, cu dragoste chiar, nu mai ştiu cu claritate ce simţeam în acele clipe, am rămas, trebuie să recunosc, cu acele amintiri ale trăirilor absolute, care s-au mai tocit cu scurgerea timpului, dar esenţa, cum să zic ... parfumul acelor păpuşi de porţelan, mi-a rămas în suflet. Cîte păpuşi să fi fost? O sută, două sute?  
  
Dansatoare de cabaret, balerinele din lacul lebedelor, zînele din poveşti, prinţesele cele mai frumoase, ducesele şi marchizele şi reginele lumii, dar şi doamnele de onoare, puştoaicele de pe marile bulevarde, chinezoaicele delicate ca un puf de păpădie şi Madame Butterfly din ţara soarelui şi Romy Schneider care este, după părerea mea, cea mai frumoasă femeie ce s-a născut vreodată pe planeta asta.  
  
Mă uitam, mut de admiraţie pentru talentul cu care au fost meşteşugite acele păpuşi din caolina cea mai fină, la cele două vînzătoare, care abia de respirau, impresionate şi ele de uimirea mea, apoi iar mă întorceam la păpuşile mele şi iar la fetele cele vii, făcute din simţuri şi emoţii, şi păpuşile de porţelan mi se păreau mai adevărate, mai naturale, mai fireşti decît frumoasele cele două, care ar fi stat cu cinste pe rafturi alături de păpuşi, numai că ele erau vii, erau o încîntare şi o bucurie pentru un bărbat dar, din păcate, frumuseţea lor era mai perisabilă decît a păpuşilor, pentru că am văzut că se vindeau la o licitaţie de la Londra păpuşi din porţelan de Meissen, fabricate pe la o mie şapte sute zece şi porţelanuri din “familia roz”, de pe la o mie şapte sute douăzeci şi cinci, din timpul dinastiei Qing.  
  
Eternitatea – mă gîndeam atunci, este ca o picătură de rouă de pe buzele unei păpuşi din acel magazin. Pînă la urmă, ce este viaţa? Este scurta strălucire a unui vis despre eternitate.  
  
Cît timp m-oi fi uitat eu tîmp la acele minuni de porţelan?! Îmi amintesc doar că m-am trezit pe strada pavată cu pietre cu tăietura perfectă, aliniate impecabil ...  
  
Dacă greieraşul meu nu ar fi ieşit din ascunzătoarea lui şi CrisLi a mea, cu ochii ei de stea, nu ar fi încercat s-o înveţe pe Carina să numere pe degete pînă la trei, acest capitol nu s-ar fi născut niciodată, dar legile subtile care guvernează naşterea unui roman acţionează ca destinul, căruia nu i te poţi împotrivi, sau, cel puţin, aşa credeau anticii, ce se duceau la Delfi ca să afle ce le-a mai hotărît lor oracolul. Una dintre frazele celebre este următoarea: “Dacă te duci la război, vei fi ucis, dacă nu te duci, vei muri!” sau cam aşa ... cine mai ştie?!  
  
Şi, în vremea asta, Thomas, care se întorsese dintr-una din călătoriile lui misterioase, o întreba pe Licurişca ce s-a mai întîmplat cu Vascodagama şi cu iubirea vieţii lui tomnatice, Afrodita, dar poveştile erau mai stufoase decît credeam noi, care asistam la ele ca la nişte telenovele fără sfîrşit şi în curînd aveam să aflăm toate amănuntele, pentru că pe pod rula un nou episod, tragico-comic de data asta, cu vagi influenţe din “Don Quijote” de Cervantes.  
  
42 
  
PITPALACUL ŞI PREPELIŢA 
  
Cînd începe pitpalacul să cînte prin lanurile de grîu ale cîmpiei Bărăganului prin luna mai, e semn că vor începe să cheme vara cu dor nestins şi cucii şi graurii şi mierlele, luna lui cuptor este aproape, prin vreun tufiş îşi pregăteşte cuibul delicata prepeliţă cu penajul ei pestriţ, ce îşi iubeşte puii mai presus de înţelegerea noastră, cu un devotament absolut, iar pitpalacul dispare, nu-l mai auzi şi îţi vine să crezi că el nici nu există, a fost numai o încîntare pentru suflete, pit-palac, pit-palac, prepeliţa însă este tăcută ca o femeie grijulie încurcată în poalele fustei de copiii ei cei năzdrăvani, care se agaţă de sufletul ei cu încredere şi cu disperare, pentru că un prunc vrea iubire, nici un alt sentiment nu-i brăzdează lui sufleţelul, Afrodita era veselă, trecuse un an de cînd Vascodagama dărîmase gardul dintre ei, unise coteţele de găini şi reparase grajdul, o mînă de bărbat se cunoaşte la casa unei vădane, uşile, în fine, se închideau uşor, nu mai trebuia să se proptească cu genunchiul în ele, ferestrele foşneau ca unse cînd le deschidea, greierii cîntau fericiţi prin casă şi Afrodita, cînd se culca în pat lîngă bărbatul ei puternic, care o cucerise ca un pirat, de parcă ea ar fi fost o corabie în derivă, şi chiar asta şi fusese, ea gîngurea fercită, doamne! ce puţin îi trebuie omului ca să fie fricit, în fine, după ani de chin, îşi găsise şi ea golful în care să acosteze, se făcea ghem în braţele lui şi, cînd îi simţea răsuflarea fierbinte în ceafă, închidea ochii şi se ruga la Dumnezeu să-i ţină bărbăţelul în viaţă ani mulţi ...  
  
Prietena ei, Adelina, venea spre seară la o cafea, după ce se întorcea de la muncă, ea era singura fiinţă cu care putea să discute despre suflet, cum ziceau ele două, uneori Adelina plîngea, era singură, la ce-i foloseau realizările profesionale, dacă simţea cum îmbătrîneşte, o mai durea cîte un genunchi – şi Afrodita rîdea de ea, “mai schimbă şi tu poziţia, fato!” – se trezea cîteodată, după un somn agitat, stoarsă de putere, de parcă săpase ziua întreagă în grădină, dar firea ei veselă o făcea să nu-şi piardă totuşi optimismul, mai ales că Afrodita era exemplul cel viu al răbdării ce îşi culegea roadele, că, zicea ea, decît să mă fi încurcat cu vreun neisprăvit, care să-mi chinuie trupul şi mintea cu suspiciuni şi bătăi, mai bine am răbdat în tăcere, m-am închis în mine, dar de unde Dumnezeu să fi bănuit că satyrul de lîngă mine are un suflet atît de tandru, ca de fîn dospit după care se dau pierdute văcuţele cele cu ugerele mustind de lapte?! Adelinei îi străluceau ochii, ea era o femeie zveltă, mignionă, cu sîni potriviţi ca mărime, cu un mijlocel unduios şi cu un funduleţ aproape obraznic, la firmă bărbaţii făceau spume în jurul ei, dar ea se ţinea tare pentru că ştia că, dacă îi ceda unuia, trebuia să treacă prin patul tuturor, dar nu sexul în sine o îngrozea pe ea, pentru că uneori pleca în alt oraş şi se lăsa agăţată de vreun mascul pasionat şi se înfrupta din sex ca o nebună, ci acel sentiment de singurătate şi de zădărnicie de după o făcea să plîngă în ea însăşi şi să i se chircească sufletul de singurătate.  
  
Afrodita o ruga să aibă răbdare, o zi de fericire preţuieşte mai mult decît un veac de chin, uite şi florile, stau cuminţi, fixate cu rădăcina în pămînt, şi albinele vin să le zumzăie la urechi cîntece de iubire, de ce crezi tu că noi am fi altfel, sîntem şi noi, femeile, receptacole deschise pentru polenul bărbaţilor, rodim şi noi, viaţa este mai gravă decît cred animalele ce ne dau tîrcoale cu sula în flăcări, uitînd că sîntem şi noi suflete sensibile ca nişte mimoze, şi Adelina zîmbea pierdută, ea de dragoste avea nevoie, o invidia pe prietena ei, dar nu cu răutate, ci cu acea pasiune a femeii care, iubind plantele, ţine şi ea un ghiveci cu o muşcată pe pervazul ferestrei şi o udă cu duioşie ...  
  
Sigur că natura nu poate fi conservată în oale, borcane de circumstanţă şi vaze sofisticate, să tai o floare este o impietate, dar s-o dăruieşte este sublim şi nici floarea nu se mai întristează cînd este strivită cu pasiune la sînul rodnic al unei femei.  
  
Ce corespondenţă secretă o fi între femei şi florile din grădină, ce suavă legătură se statorniceşte între zborul unei păsări şi irişii îmbătaţi de frumuseţea zborului ai unei fete îndrăgostite?!  
  
Morocănos de la o vreme, Vascodagama abia de le mai dădea bună-ziua vecinilor, trecea prin văgăună ca o nălucă, se mai oprea să discute cu primarul despre vreme, îşi punea mîna streaşină la ochi şi studia formele halucinante ale norilor, fiinţe inexistente se lăbărţau pe cerul senin la orizont, dar nici o picătură de ploaie nu cădea, de secetă obrazul pămîntului se ridase şi apa din fîntîni dispăruse de parcă se evaporase pentru totdeauna şi la fel de secat era şi sufletul lui de bărbat, nu avea curajul să discute cu nimeni despre acestă durere din adîncul lui, nici măcar cu Mancuse, prietenul său cel mai bun, cu care mai “tăcea” la cîte o bere, luminată numai de bucuria prezenţei prietenului ce îi înţelegea sufletul, uneori mai venea pe la mine, se aşeza oftînd pe treptele de la intrare şi îmi cerea o ţigară, o fuma tacticos, privindu-i pierdut jarul incandescent, îi spunea cîte o poveste cu piraţi Carinei sau îi desfăta curiozitatea de copil cu Priam şi cu Agamemnon, cel care a răvăşit Asia Mică, apoi se scula, îmi mulţumea pentru că l-am suportat şi pleca cocîrjat de spinare spre casă, trecea podul bocănind cu bocancii în blanele lui de parcă îl ura şi cîteva zile nu îl mai vedea nimeni, repara acoperişul, construia adăposturi pentru puii de găină, visa să crească lebede, cine mai ştie ce era în mintea lui contopită cu imagini tulburi sau, poate, delirante?!  
  
Femei cu coapse şi cu suferinţe din iubire şi cu gînduri uneori incerte, Afrodita şi Adelina îşi creau propriile lor angoase din lipsa unor repere sigure, la care să se raporteze, altfel erau cuminţi, răvăşeau numai lumea cu disconfortul lor imaginativ, bărbatul este mai simplu, sula şi prefectura, cum răgea Caiafa, ca un fel de chintesenţă a masculinităţii, mai dinainte de a se fi pierdut în negura timpului, poate că lumea ar fi mai bine orînduită dacă femeile nu ar face drame din nebuneala cea plină de savoare a bărbaţilor din jurul lor, sigur că, dacă ne gîndim bine, nici o femeie nu suportă să cunoască în intimitate un singur bărbat toată viaţa, iar despre bărbaţi, armăsari feroci, nici nu se mai pune problema, doar se ştie ce pasiuni fac ei pentru pipoaşca Elenei din Troia şi, din cauza asta, istoria este oarecum nesigură pe detaliile ei intime, ce vreţi, este şi ea femeie, precum logica şi fizica sau historia umanităţii.  
  
Povestea Adelinei era încadrată în reperele acelei fete bune, gen Albă ca Zăpada, care, dacă nu are norocul să-i apară în viaţă Făt-Frumos, nu o să fie niciodată fericită. Unde este lupta femeii pentru fericire în acest basm?!  
  
Dar capitolul nu s-a terminăt încă, fiecare sfîrşit este un început, pentru că historia, am mai spus asta, este şi ea femeie! Şi de cine ne-am agăţa noi, bărbaţii, cu disperare?!  
  
Afrodita, gîndindu-se la circumstanţele agravante în care o încolţise vajnicul Vascodagama şi la acele clipe în care îl văzuse nu numai dărîmînd gardul ce îi despărţea fizic, dar şi acele metereze subţiri ca pojghiţa de gheaţă dintre dorinţa ei şi animalitatea lui specific masculină, o jelea în adîncul sufletului ei pe frumoasa ei prietenă, pentru că, îşi zicea ea, Adelina fiind mai tînără, mai plină de pasiune, ar fi trebuit de mult să atragă un bărzăune în capcana mrejelor ei intime, dar uite că bărbaţii se ţineau de fundul ei cu dinţii, dar niciunul nu se hotăra să treacă cu arme şi bagaje în tabăra ei şi să continue lupta dincolo de zidurile înalte ale cetăţii, grecilor le-a trebuit un cal Troian ca să pătrundă în miezul cetăţii şi sigur că metafora ar trebui răstălmăcită pe graiul cel muieresc: ce mai aştepţi, fato, ce-ai, eşti proastă?!  
  
Nu, Adelina nu era proastă deloc, ba chiar se putea spune că îşi depăşea colegii şi în inteligenţă şi în imaginaţie şi în iniţiativă, ea ducea greul firmei, redecora magazinele, studia fluxul puterii de cumpărare a clienţilor, redistribuia marfa după calitate şi valoare dar, cînd intervenau fricţiunile de birou, bărbaţii aveau talentul să o minimalizeze în aşa hal încît ea ajunsese să le mulţumească din suflet că o lăsau să respire în prezenţa lor, şi nici măcar nu se mai simţea umilită, ba chiar le era recunoscătoare ... Afrodita avea dreptate, recunoştea în sinea ei Adelina, dar uite că ea nu avea puterea aia interioară să le pună aia pe bot şi să-i facă să se plece în faţa ei, ea era sfioasă ca o păpădie şi tremura la gîndul că marele mascul din faţa ei ar putea fi nemulţumit de prezenţa ei de insectă uşor de strivit.  
  
O colegă, pe care ea o admira în secret, o fată tuciurie cu şoldurile graţioase, care venea prima la serviciu şi pleca ultima, prezentă întotdeauna ca un preş la picioarele şefilor, avea succes adevărat, îi mergea mintea, era tare de tot, îi brusca pe bărbaţi cu orgoliul că ea una nu depinde de capriciile nici unui purtător de mustaţă, declara senină că preferă să se masturbeze, decît să le înghită hăndrălilor toate toanele, avea şi o prietenă grăsunică, o dulcinee tocmai bună de mîngîiat, pentru că altceva nici nu inspira, era ca o mîţă imensă şi pufoasă, şi ele două jucau spectacolul inocent al fetelor scîrbite de virilitatea brutală a masculilor, pentru că două fete sînt ca o simfonie a naturii, un bărbat şi o femeie simbolizează o furtună cumplită, care smulge acoperişurile, dărîmă podurile şi culcă la pămînt holdele coapte de pe cîmpie ...  
  
Colega ei, consecventă în intoleranţa ei la fumătorii de pipă, împlinise douăzeci şi cinci de ani, îşi cumpărase un căţel ce semăna cu o clepsidră din vată, ajungea acasă pe la ora zece seara, mînca ciocolată, se masturba sau se delecta leneşă cu prietena ei cea dodoleaţă, apoi se culca nepăsătoare la tot ce simboloza, în jurul ei vînzoleală, pasiune sau intrigă.  
  
Adelina se gîndea la fata aia cu mila aceea ancestrală a sexului slab şi puternic, delicat şi carnivor, în lupta cu sexul opus, ea n-ar fi suportat această dezertare de pe cîmpul de luptă, cu toate că nici în crudul război nu avea curajul să se arunce în linia întîi, ca eroii sau ca fanaticii, mai avea răbdare, dar această aşteptare era dureroasă, năucitoare, doamne, cine o scăpa pe ea de singurătate, de dorul nestins şi de palpitaţiile nopţilor încremenite?!  
  
Nu, îşi zicea ea, viaţa ei nu se putea ofili în acel fel, ea nu era doar o femeie, în fiinţa ei gemea de nerăbdare o viitoare mamă, o amantă înflăcărată, o gospodină harnică şi o nevastă blîndă şi iubitoare.  
  
Poate că acest gînd tainic o atrăgea pe Adelina la prietena ei, Afrodita, pe care bărbatul ei o slujea ca pe o zeiţă, nu-i ieşea din cuvînt şi se ruga de ea să-i poruncească ceva, orice, pentru că nu-i era de ajuns lui, ca bărbat puternic, numai s-o iubească, mai trebuia să-i şi dovedească acest lucru prin fapte şi gesturi, şi nevestica cea rîzgîiată se înduioşa de atîta iubire şi îl spăla pe picioare, îl băga în aşternuturi şi îl mîngîia pe frunte pînă adormea făcut covrig ca un cîine la uşa stăpînului.  
  
Cui ar fi putut Adelina să-i povestească emoţiile ei amestecate cu lacrimi de fericire, cînd asista la o astfel de scenă, pentru că, de la un timp, Afrodita îi dădea să mănînce, îi împrumuta un halat, o cuibărea într-un fotoliu şi o ruga să nu plece, să rămînă la ei peste noapte, ei nu aveau copii şi uneori, nopţile, ea se trezea şi lîngă sufletul ei nu găsea pe nimeni, baremi aşa să se simtă şi ea mai apropiată de un alt suflet, dacă Dumnezeu nu îi dăduse şi ei rodul pîntecului, ca altor femei fericite ...  
  
Ca pe un pămînt fertil cădeau cuvintele Afroditei în sufletul Adelinei şi ochii i se umpleau de lacrimile recunoştiinţei, Vascodagama, care uneori o mai mîngîia pe frunte ca un tată, adormea pe nesimţite, uneori sforăia de oboseală, Afrodita aducea cana cu lapte şi platoul cu cornuleţe cu gem de prune, şi se uitau amîndouă la cîte un film sfîşietor de trist, iar cînd pe Adelina o lua somnul, o ajuta să se culce pe canapeaua de sub geam, o învelea cu duioşie cu pledul şi uneori se culca lîngă ea, o strîngea în braţe şi îi susura încetişor la ureche nani-nani, puiul mamei, dar Adelina dormea deja de mult timp şi numai blîndeţea îmbrăţişării îi rămînea în amintirea inviolabilă a subconştientului, iar a doua zi era fericită aparent fără motiv ... Cîteva zile Adelina fusese însă plecată pe la Braşov, detaşată de la serviciul ei, şi Afrodita nu avusese cui să-i mai povestească despre dorul cumplit din sufletul ei de femeie dar, cînd frumoasa ei prietenă s-a întors, ea a aşezat-o la masă, i-a întins bricheta, ca să-şi aprindă o ţigară, a servit-o cu o cafea şi i-a spus, topită de emoţie: O să am un copil, Adelino ...  
  
Şi, ca o prepeliţă sfioasă şi devotată puilor ei, Afrodita a descălţat-o pe Adelina, i-a pus în picioare papucii cei călduroşi, a scufundat-o în fotoliul ei preferat din faţa televizorului şi i-a zis bucuroasă: Tu ai aflat prima, fata mea ... nici măcar pitpalacul meu nu ştie ... dar Adelina voia să afle care este legătura dintre prepeliţa cu penajul pestriţ şi pitpalacul cel gălăgios şi Afrodita i-a zîmbit cu duioşie maternă: Cum, tu nu ştii, fata mamei, că pitpalacul este masculul prepeliţei?! Şi cîntă de iubire, dragul de el, de se înroşesc de emoţie macii din lanul de grîu ...  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 36-42 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 532, Anul II, 15 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!