Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 506 din 20 mai 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 32-35
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
32 
  
ÎNCERCĂRILE  
  
Stăm uneori dimineţile la taclale printre aburii moi ai cafelei. Fumăm şi urmărim fuioarele de fum împletindu-se în aer cu razele soarelui care ne intră în ochi.  
  
De pe terasă se deschide o privelişte ameţitor de frumoasă. Dealurile sînt acoperite de pădurea de stejari şi ici-colo cîte un brad imens se avîntă cu mîndrie spre cerul de sticlă.  
  
Cîte un acoperiş roşu pare a fi o floare de mac mîngîiată de îngeri, păsările plutesc ca într-un vis peste acest decor iar noi ne ţinem respiraţia de emoţie, ca nu cumva să tulburăm acest pieisaj emoţionant de paşnic.  
  
Nici un amănunt nu este violent în natură şi nu ne bruschează imaginaţia. 
  
Asta este eternitatea, încercam eu să-mi exprim sentimentele, dar nu prea aveam ce să mai comentez, totul era prea frumos, CrisLi avea ochii luminoşi şi irişii ei căpătaseră nuanţe violete. Ca de obicei, cînd ne puneam pe discuţii serioase, ea îşi lua caietul de însemnări.  
  
În camera de lucru de la etaj aveam o cutie plină cu şerveţele pe care îşi notase ea idei, versuri răzleţe, aforisme sau mici întîmplări paradoxale.  
  
Aveam amîndoi o singură problemă, ca toată lumea, de altfel: asigurarea viitorului. Ceva nu mai mergea bine în lumea asta, mecanismul social se gripase, oamenii erau dezorientaţi, toată lumea dădea vina pe toată lumea, nu se mai întrezărea parcă drumul pe care ne împleticeam paşii, buimaci de nelinişte şi contrariaţi de zădărnicia efortului pe care îl presupune mersul spre ziua de mîine.  
  
Ziarele, care luau pulsul naţiunii, erau pline de poveşti îngrozitoare despre crime abominabile, violuri, excrocherii, afaceri dubioase, capturi de droguri, reţele de traficanţi, întreprinderi falimentare, oameni rămaşi pe drumuri, blocuri întregi care nu-şi achitau facturile la întreţinere, guvernanţi sufocaţi de o avalanşă de ordonanţe de urgenţă, pe care erau obligaţi să le emită în serie, încercînd să îndrepte erorile altor ordonanţe de urgenţă, partidele se succedau la patru ani, veneau cu promisiuni, da' parcă era şi mai rău totul – şi toată această deringoladă avea o singură explicaţie: fondurile alea internaţionale, care ne împrumutau “cu tranşe”, ne impuneau prea multe condiţii, mergînd pînă acolo încît ne dictau şi salariul minim pe economie şi de aceea oamenii nu-şi puteau achita facturile, oricît de mult ar fi muncit.  
  
Dar despre toate astea, i-am zis, am discutat şi cu îngerii mei. 
  
CrisLi a zîmbit. Acum sînt aici? 
  
Nu, lipsesc de cîteva zile, nu ştiu unde au plecat. Uneori se comportă ciudat. 
  
Poate mai au şi alte suflete, pe care trebuie să le salveze. 
  
CrisLi era amuzantă cînd mă ironiza. Devenea gravă, privea în pămînt, sfioasă, apoi zîmbea imperceptibil şi mă privea pe furiş, cu coada ochiului, şi în clipele alea părea o fetiţă de paisprezece ani, alintată. 
  
Nu voiam s-o conving că îngerii mei sînt reali. Carina îi vedea, pentru că uneori Licurişca vorbea cu ea şi o lua pe genunchi sau o dădea în leagăn. Toţi copiii de vîrsta Carinei, care împliniseră doi-trei ani, erau uluitori de inteligenţi, şi discutam despre asta cu părinţii lor, cînd ne duceam la Bucureşti şi ne plimbam prin Herăstrău. Se pare că natura făcuse un salt calitativ şi pregătea o nouă generaţie, care să schimbe ceva din structurile astea umane, încremenite în scheme psiho-sociale anacronice de peste două milenii.  
  
Totul era greşit întocmit, societatea nu avea drept scop final cultivarea valorilor, singurele care pot împinge evoluţia societăţii spre un viitor mai bun, şi fiecare individ trebuia să se lupte pentru el însuşi, de unde şi acel egoism ancestral, împins pînă la cinism şi generator de ură specifică instinctelor primare.  
  
Pînă şi generozitatea oamenilor bogaţi era un prilej de a arăta la televizor că ei au, ei pot, ei îşi permit să ne arunce cîteva firmituri, dar n-au cum să ne înfieze, pentru că nimeni nu-şi doreşte să aibă copii proşti. 
  
Şi ce e de făcut?! se întreba CrisLi, care îşi scria poeziile pentru copii şi îşi publica cărţile, ilustrate cu propriile ei desene, în speranţa că poate sufleţelul unui pici sau al unei pice se va sensibiliza şi va trăi mai frumos şi va fi fericit.  
  
Titlurile cărţilor ei erau sugestive şi aveau o căldură interioară, care izvora din sensibilitatea ei de poetă: ursuleţii mîncăcioşi, cutia cu imagini, fetiţa şi fluturaşul, ce-a-nvăţat vulpea la şcoală, concertul din grădină, omul cu casa în cap, despre flori şi culori, şapte gîşte în sandale ... dar avea mai multe cărţi publicate, numai că nu mi le aminteam eu pe toate ... a, da şi “Iepuraşul e cuminte, numai cînd se-nvaţă minte”, care era o capodoperă. 
  
Nu ştiu ce e de făcut! E greu să te bagi în lumea asta cuprinsă de ură, pentru că nu se poate schimba nimic peste noapte, dar probabil că există un plan final chiar şi în această deringoladă, pentru că se vede clar scenariul după care se desfăşoară acţiunea acestei telenovele fară subiect.  
  
Anumite segmente ale societăţii sînt pur şi simplu distruse, de parcă cineva ar urî acest popor şi şi-a pus în minte să-l distrugă. După atîţia ani de totalitarism, în care un popor întreg a trăit cu fruntea în pămînt, obligat să îi aducă ode dictatorului ... pe vremea aia totul era simplu ... oamenii au ajuns să-şi dorească acea simplitate trecută din cauza spaimei în faţa viitorului, care li se pare tot mai cenuşiu. Dictatorul avea grijă de toţi oamenii, ca un tătuc bun, după modelul din Est, le dădea case şi un loc de muncă şi o vacanţă la mare şi o maşină pentru care trudeau din greu, dar cel puţin o obţineau, pe cînd azi, lăsaţi în voia soartei, sînt ca frunzele bătute de vînt, nemăturate de adminstraţia domeniului public ...  
  
De curînd am văzut la televizor o grandioasă manifestaţie de preţuire a poporului din Coreea de Nord pentru marele lor conducător iluminat de zei. Mii de copii pe un stadion uriaş şi milioane de oameni dansau în pieţele publice, mărşăluiau fericiţi şi fluturau drapele ... şi mi s-a făcut rău la gîndul că toată acea mulţime va fi în curînd scoasă din făgaşul ei şi aruncată printre lăzile de gunoaie şi prin canalele aurolacilor, care sînt ca o pată pe obrazul umanităţii.  
  
Ce face societatea? Orice altceva, numai de aceşti oameni defavorizaţi de soartă nu se ocupă. E şi greu. Structura firească a umanităţii este familia, dar familia se dezorganizează, copiii fug de acasă, fetele, rupte de foame, se prostituează pe marginea liniei de centură a Bucureştiului - de foame, auziţi?! - iar cinicii, posesorii dreptului de a apăra moralitatea, ne ţin discursuri bombastice la televizor şi ne întinează sufletele; dar imorală este situaţia în care au fost puse acele fete, nu faptul că se prostituează. I-auzi! De ce erau cinicii îngrijoraţi! Nu mai puteau ei să-şi savureze elocinţa, dacă nu aveau acest subiect la îndemînă, ca să se defuleze în faţa naţiunii?! 
  
Dar noi ce ne facem? a zis CrisLi, îngrijorată. 
  
Nu ne lasă Dumnezeu, i-am spus eu.  
  
33 
  
ROUA 
  
Venise primăvara mai devreme ca deobicei şi Europa era uimită de această incantaţie a vegetaţiei ce exploda de sub frunzele uscate ale iernii.  
  
Ghioceii îşi iţeau sfioşi delicatele lor căpşoare de sub frunzişul foşnitor, iar guvernanţii, sfîşiaţi lăuntric de melancolia renaşterii naturii, hotărîseră să se facă recesămîntul populaţiei, ca să afle cît a mai rămas din poporul ce tînjeşte s-o şteargă la cules de căpşuni prin Spania şi aiurea, şi pe cîţi mai puteau ei conta la viitoarele alegeri. Întorşi din călătoriile istovitoare de la tropice, făcute din spirit de sacrificiu absolut pentru popor, îşi votaseră cu abnegaţie articolele de lege, prin care îşi fericeau alegătorii, pentru că meritau, nu din alte motive egoiste, subiective sau personale. 
  
Receptarea acestui imperativ patriotic s-a produs în sufletul aerisit de fluturi al profesorului Cezar Dunăreanu, care îşi luase rolul în serios, notînd, pe lîngă membrii fiecărei familii, în catastiful său ofical, şi numărul cornutelor şi al porcinelor, pentru că, aşa cum suna ordonanţa aleşilor neamului, numai găinile nu intrau în atenţia guvernanţilor, pentru că nu erau în stare, dacă ne gîndim bine, decît să facă un ou şi să cîrîie de parcă ar fi produs o perlă.  
  
Umblînd din casă în casă şi numărînd picioarele, care se împărţeau la doi, şi copitele, care se împărţeau la patru, după formula clasică a recensămîntului inventată de comisia mixtă de specialişti, Cezar se mai oprea la cîte o cafea cu vreun gospodar, sau la o bîrfă locală cu vreo reprezentantă cu două picioare, nu cu patru.  
  
Acest numărat îi intrase atît de tare în reflex, încît se trezise numărîndu-i picioarele pînă şi colegei lui de la şcoală, cu care îşi mai petrecea uneori nopţile, iar aceasta îi trăsese o pernă în cap şi refuzase să şi le mai desfacă pentru el, zicîndu-i că esenţa mişcării în acele clipe, forfecarea aerului şi celelalte figuri ce se mai pot executa, dacă ai fantezie, nu pot fi inhibatoare de orgasm, că, dacă stai să-i numeri unei tipe cracii, ori eşti lovit şi nu-ţi dai seama, ori îţi dai seama, da' nu ştii ce te-a lovit ...  
  
Nevasta evaporatului Ignaţio îl primise cu prea puţină ceremonie pentru importanţa misiunii sale, pentru că făcea curat, arunca la gunoi amintirile vieţii ei trecute şi se pregătea să-l invite pe primar la ea acasă, ca să-l roage să-i găsească bărbat, pentru că ei îi era greu singură cu trei copii pe cap şi, cînd se gîndea la Caiafa, o apuca urlatul de durerea ce îi sfîşia sufletul.  
  
Aşa că Cezar Dunăreanu nimerise bine, după cum avea să-şi dea seama după cîteva minute. Femeia îi pusese un copil în braţe şi îl rugase să-l schimbe, pentru că era ud, iar el, ca un bărbat ce nu se dă înapoi de la nimic cînd trebuie să-şi dovedească virilitatea, şi-a scos haina, şi-a suflecat mînecile şi s-a apucat de treabă: a spălat copilul, l-a îmbrăcat cu haine curate şi l-a trimis la joacă, apoi a luat mătura şi a făcut lună prin casă şi pe sub paturi şi pe după dulapuri, a luat rufele spălate din cadă, le-a stors voiniceşte şi le-a pus pe sîrmă, afară, la zvîntat, apoi a aşezat masa pe terasă, a pus de mămăligă, a adus din beci brînză şi slănină, a scos apă proaspătă din fîntînă şi a invitat-o pe femeie la masă.  
  
În tot acest timp ea stătuse pe terasă pe un scăunel şi se gîndise la ea însăşi şi la soartă şi la copiii ei şi gîndurilor buimace de sub fruntea ei, neavînd cu ce să li se opună, pentru că era lipsită de voinţă, stoarsă de putere ca o lămîie şi fragilă psihic ca o mimoza senzitiva, le dăduse frîu liber, să galopeze în voia lor pe toate coclaurile vieţii şi ale morţii, dar nu ajunsese la nici o concluzie, de aceea, cînd bărbatul a chemat-o la masă, ea a zis da, bine, sigur, acum, imediat, ce Dumnezeu, ai răbdare! sînt şi eu doar o biată femeie, ce vrei de la mine?! iar, mai tîrziu, după ce au răsuflat osteniţi de cît mîncaseră şi au simţit nevoia să se întindă puţin în pat, ca să-şi facă siesta, el a întrebat-o în şoaptă cum o cheamă, iar ea i-a răspuns cu un zîmbet de mulţumire: Roua! şi a închis ochii. Bărbatul de lîngă ea respira ca în vis şi nu era sigură dacă, mai înainte de-a adormi, îi auzise numele sau nu. 
  
Poveştile roiau în jurul meu dar trebuise să-mi iau o pauză, pentru că aveam întîlnire cu avocatul, cu care trebuia să discut despre cele şase-şapte procese în care intrasem pornind de la unul singur, dar se pare că tocmai aici este misterul acestei profesii, iei un client, îl plimbi prin sala cu legi, articole, puncte şi aliniate, îl strecori prin vreo chichiţă procedurală şi, pentru că omul a prins gustul raţionamentelor gingaşe, îi mai deschizi un proces, apoi un procesuţ, ceva insignifiant, dar, dacă ne gîndim bine, şi Dunărea este un flecuşteţ de pîrîiaş cînd pleacă de la izvoare, din munţii Pădurea Neagră.  
  
Tip distins, îmbrăcat cu un costum impecabil, cu profil de imperator roman, îl văd cu toga purpurie pe umeri ţinînd discursuri elocvente despre principiile de drept care ţin în balanţă conştiinţa umană, păstrînd echilibrul riguros dintre Univers şi Om.  
  
Fiind dreptatea o femeie, numită Themis, care ţine într-o mînă balanţa şi în cealaltă sabia, şi mai fiind şi legată la ochi, avocatul trebuie să-i menajeze acesteia nevrozele şi chichiţele procedurale, demontîndu-i-le cu graţia cu care se ţine în palmă o libelulă.  
  
Vorbim despre familie şi despre Berlinul unde şi-a trimis băiatul la studii şi mă gîndesc că floarea intelectualităţii romîne s-a format la Berlin şi la Paris sau Viena, şi iată că s-ar putea ca istoria să se repete; preferinţele tinerilor se îndreaptă în mod firesc spre ţările civilizate, care la anul o mie aveau Universităţi, în timp ce pe noi, ca popor, ne călcau hoardele din est iar casele noastre erau nişte bordeie sinistre, care mai stau şi astăzi mărturie la Muzeul Satului, de parcă ar trebui să ne mîndrim cu trecutul nostru. I-am povestit că scriu un roman, da' că nu mai am bani pentru hîrtie, ca să-l scot la imprimantă şi, ca un mecena îndrăgostit de artă, îmi dă o sută cincizeci de mii, ca să-mi cumpăr un top. Rămîn fără grai, pentru că este pentru prima oară cînd mi se întîmplă una ca asta şi îi sînt recunoscător, dar trebuie să plec, mai ales pentru că am părăsit-o pe Roua tocmai cînd pe fruntea ei se aşternea acea seninătate pe care i-o dă unei femei bărbatul care o iubeşte şi are grijă de ea, Alunică, zis şi Alu Gore, se pregăteşte să-mi ţină un discurs despre tragedia globalizării, Adelina are o teorie interesantă despre faţadă, firmă, intrare şi culorile interioare, Neacutare Pandişpan s-a hîrîit cu Lilicuţa Bolovan, iar responsabillul cu protecţia socială probabil că dă cu pumnul în masă şi strigă: Vax Albina, dacă nu-i scoatem pe ghiorţani la muncă în folosul comunităţii!  
  
Îngerii mei m-or aştepta şi ei pe prispa casei, aşa că o şterg, mascîndu-mi prost emoţia. Zilele trecute i-am zis avocatului, privind firma de deasupra intrării în blocul unde îşi are cabinetul, că acela este cel mai tare bloc din oraş, pentru că are avocat la scară, ha! şi s-a amuzat împreună cu mine, mai ales că era curios să afle cum reacţionez eu cînd scriu şi i-am zis că mor de rîs.  
  
În “Punct Contrapunct” Aldous Huxley teoretizează de ce este bine pentru un romancier să-şi introducă în roman un personaj-scriitor.  
  
Eu m-am introdus pe mine însumi în “Parfumul păpuşilor de porţelan”, ca să pot studia din interior mecanismele intime ce antrenează acţiunea ca o bielă-manivelă la o locomotivă şi să-mi adaptez cursul vieţii la acela al personajelor mele. Bineînţeles că ele, personajele, habar n-au de acest lucru şi nu se inhibă în prezenţa mea. Iată şi cîteva fraze spontane: “Florile cresc prin iarbă”, “calul acela este frumos ca un zeu”, “de ce nu pot fi doi oameni fericiţi, deşi locuiesc împreună, au copii împreună, s-au iubit cîndva cu pasiune ... ce zid s-a ridicat între ei?!”  
  
Aceste fraze îşi vor face loc în economia romanului mai încolo, în capitolele următoare.  
  
A mai fost în viaţa mea o fată, dar să vedem cît de tare va insista ea să pătrundă în această lume, mai reală decît cea din spaţiul dimprejurul acestei cărţi. Prietenul meu, avocatul, ar putea găsi vreo lege sau vreo procedură subtilă pentru ...  
  
34 
  
RECENSĂMÎNTUL MODERNIZAT 
  
Dom' colonel nu privise cu ochiul bun acest recensămînt, care lui i se părea a fi o imixtiune în treburile interne ale cetăţeanului. Ieşise pe pod şi pe primii trecători îi şi oprise, ca să le explice cum vedea el, din punct de vedere pur şi simplu, această nemaipomenită neobrăzare a ăstora de la sfat şi ce dacă au asfaltat şoseaua, ce, au făcutără numai pentru mine, care am luptat şi m-am rezbelit, că eu nu ştiu multe şi acuma vă întreb bă voi ce papaia mea aţi belit de nu v-a dat prin capetele astea pătrate şi i-aţi dat drumul la grajd lu' zbengosu' ăla de Cezărică că, dacă nu era tat'su, Dunăreanu ăl bătrîn, să-l dea la şcoală cine ştie ce căzătură mai era şi el acuma şi uite-l domnule se dă mare de parcă ar fi meritul lui da' nici cu tat'su nu mi-e nici un pic de jenă că se-ncurcase cu Aldelina, mama lu' Adelina, merchandiseara asta care cică să-şi pună ăştia tavane false că am auzit-o eu pe la cinci, parcă ieri, auzi, Alunică, ieri am fost noi doi ... . cum, mă, se înfuriase dom' colonel, pentru că Alunică îl contrazisese, cum, nenorocitule, ai şi uitat că am mers eu cu tine la taica Leone că nu te mai primea că eşti violent, dom'le, înjuri de mizdă pe trecători şi scuipi pe vitrina frigorifică fi-ţi-ar tac'tu de rîs să-ţi fie, pentru că eu, bă, vorba lu' Vax Albina, că cică cine face asta cum îi zice în folosul comunităţii îi dă cinci sute cinzeci de mii pe lună, da' să văz şi eu mai întîi luna aia, acoperată de nori, hai? şi cică el ne duce pe noi, ca Neacutare Pandişpan, spune, Alunică, de ce taci, eu nu mai suport una ca asta, să se zgîiască alde Dunăreanu Cezărică la cracii lu' fiică-mea, avocada şi să-i împartă la doi, cum adică, că eu nu ştiu multe, domnule, şi odată te iau la întrebări, ce pofteşti, domnule, cine eşti, de unde vii, cu ce ocazie, cum, în ce fel, căcare, căcînd, zburleai că ţi-o tai, ţac-pac, clondir hogeag ... că fie-mea e avocadă şi dacă vrea ea odată o vezi că se face porculoare ca aia din filmul ăla de voia s-o aia bandiţii, da eu i-am spus fetiţo e bine şi avocadă, porcese să ai tu şi ea, sfioasă, de, bine crescută de mă-sa, belita dracului, că ştiu eu ce-am şi cu ea, da, tăticule al meu cu mult drag ... da' eu nu mă moi, bă, ascultaţi voi aicea la mine, ca şi cu fînul că cînd v-am tot zis puneţi mîna şi vă faceţi fîn că ce-or mînca vacile la iarnă, ai?  
  
Dom' colonel se oprise să-ţi tragă sufletul, oamenii plecau, îşi vedeau de treburi, veneau alţii, madam Jorjet, exasperată că nu se mai întoarce tataie de la magazin cu chibriturile, ieşise în stradă şi îl văzuse. Cu mîinile în şolduri, cu paşi mari, cu bărbia avîntată în sus, se apropia de orator.  
  
Unde te-am trimis eu pe tine, tataie, ai? Uitaţi, oameni buni, cu ce nenorocit m-am pricopsit eu ... singură să-mi cresc nepoţii, arză-i-ar focul să-i arză că toată ziua se cacă pe ei de nenorociţi, să dau mîncare la animale, să gătesc şi să mai dau piept şi cu rencensemîntul ăsta că cică a pierdut hîrtiile şi a luat-o iar creanga pîn sat, Cezărică Dunăreanu ăsta, să ne numere cracii, fă, Aldelino, mînca-te-ar bunica să te mănînce ... fă, este adevărat ce se zice de tine, că vorbeşti prostii cu englezul ăla ... ei, ho, nu mă învăţa tu pe mine, sigur că am înţeles că e japonez, da ce, fă, te ruşinezi de limba ta? Lasă-mă, fă, cum adică nu ştie rumîneşte, da' cum să nu ştie, ce, e turc, dracu a mai văzutără turc japonez? 
  
Adelina nu mai ştia cum să scape din ghearele lu' madam Jorjet, era frîntă de oboseală, bătea magazinele şi le moderniza, le occidentaliza, mai simplu spus, pentru că, odată cu creşterea preţurilor, trebuia să crească şi curiozitatea romînului de a se zgîi la vitrinele la care avea acces doar pe dinafară, pentru că înlăuntru, cum bine ştia toată lumea, nu era loc de-ntors pentru pungile lor.  
  
Madam Jorjet o apucase de bluză şi îi explica: Fă, uite-te tu la mine, aşa, cum zic englejii, face to face, că m-am prostit şi eu şi învăţ din telenovelele dracului cu burta lor, că de unde le scot, ai, fă, că tu eşti şcolită, ia fă-mi tu o analiză from every angle, cum zicea curca aia din serialul Dinte pentru dinte, ştii, ca în cîntecul ăla scabros din serialul ăla Above all adică mai presus de toate, două fufe spală rufe / şi-s cuprinse de nădufe / pe la spate mai profund / că de-aceea dau din fund ... Pe madam Jorjet o apucase rîsul, ea era şi aşa o femeie veselă, toată ziulica, vorba unei vecine, blestema şi drăcuia, nu prea era ea în relaţii cordiale nici cu popa, un bărbat simpatic, care se îndoia, de exemplu, de legea lui Arhimede.  
  
Bun, zicea părintele, după un “doamne ajută!” ceremonios, dacă un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu cantitatea de lichid dezlocuită de acel corp, de ce se scufundă o monedă de o mie de lei, nu de un leu, pentru că leul s-a jigărit, nu mai este monedă naţională, mai rage doar în genericul buticului Metro Golden Mayer. Ete aşa, de-al dracucului! îi răspundea vreun arborigen, care îşi amintea de cele sfinte numai în clipele de deznădejde, cînd avea nevoie de un punct de sprijin; nu ştii, părinte, că lucrurile sînt contra-dimpotrivă? Dau să scoţ vaca din grajd şi ea, de-a ăluia ce este, nu se dă neam; da', cînd s-o bag la iezlea cu fîn, se încură, belita, şi o rupe la goană prin livadă ... Mă rog, părintele ţinea cont că, despre vacă, nu ai de ce să-ţi faci mustrări de conştiinţă, pentru că este! N-are cum să fie altfel!  
  
Lucrurile, pe pod, luaseră o coloratură aproape politică şi Adelina nu ştia cum să mai scape din ghearele energicei femei care, de-ar fi avut ocazia, ar fi demontat Carul Mare de pe bolta cerească, sub motivul că e inutil fără boi. Vax Albina, responsabilul cu protecţia socială, îşi număra victimele de sub pod, care adunau ziare vechi, sticle goale de coca-cola, pepsi, suc, apă gazoasă, limonadă şi socată, ambalaje de ciocolată cu alune, zmeură, afine, nuci şi tot felul de fructe exotice, rufe luate de vînt de prin satele pe unde trecuse stihia naturii la inundăţiile alea mari, revărsarea aia plină de ură cu lichidul cel mai convenţional, fără de care viaţa nici n-ar fi de conceput în proporţie de două sute la sută.  
  
Problema era că aveau gunoaie cu duiumul, numai că, fiind numărul lor covîrşitor, oricît s-ar fi străduit protejaţii lui, de dimineaţă pînă seara tîrziu, nu se vedea nici un progres, or societatea, condusă de mîini destoinice, tocmai cu această criză de imagine se luptă, pentru că, oricît s-ar fi strufocat în şedinţe homerice, nu se vedea nimic, capătul acelui tunel de tristă amintire se dovedise a fi o aia, strînsă cu grijă între pulpe de vreo codană ruşinoasă, marile simboluri fuseseră desconspirate, iar juruinţele care începeau cu fraza “îmi dau demisia, dacă ... ”, erau lipsite de certitudinea melodramatică a unei puneri în scenă genială. Hamlet, fără Sir Olivier, n-ar fi pe deplin Hamlet, Shakespeare ar fi trebuit să-i fi fost recunoscător – na, madam Jorjet, tradu asta în limba rocilor cristaline aşezate în cercuri, dacă ţii cont de adevărul universal că stările mentale afectează hoitul! 
  
Agăţată de starea ei interioară, ca un ciulin de blana animalului mioritc, madam Jorjet alunecase pe glanda pineală ca polul nord pe busolă. Adelina, pe care o storsese ca pe o lămîie, reuşise să-i scape din gheare, dar, de sub pod, Vax Albina se trezise scuipat ca din senin, pentru că vina lui era reală, ce e aia “Vax albina”, nenoricitule, îi zicea ea cu năduf, Quetzalcoatl de mahala ce eşti!  
  
Podul fiind o istorie repetabilă, Adelina, cînd a ajuns acasă, s-a aşezat pe marginea patului, şi-a scos pantofii şi şi-a privit picioarele umflate de mersul pe jos cu un fel de milă înverşunată ce nu poate fi interpretată altfel ! Ce se petrecea în sufletul ei?  
  
În “Gabriela”, Jorge Amado nu ne dă nici un fel de motivaţie a trăirilor mulatrei. Îi reduce însă sufletul la un simbol cosmic, cu care îi primeşte ea masculului, în adîncimea intimităţii ei pulsatorie ...  
  
Nu este o altă metaforă mai frumoasă şi mai nobilă dedicată vieţii, dar, cînd aranja marfa în rafturi, după nişte reguli impuse de experienţa în comerţ a celor mai puternice lanţuri de supermarket-uri din lume – cele mai vîndute produse în rafturile cele mai accesibile clienţilor, cele mai puţin vandabile în celelalte rafturi, şi tot aşa, după o logică benefică magazinului şi dezastruasă producătorului, ea îşi dăduse seama că omenirea aluneca pe o peliculă subţire de gheaţă, de sub care pîndea hăul incomensurabil al crizei absolute a economiei mondiale, pentru că se încuraja credinţa creatorilor de inginerii financiare, că lozinca “nu producem nimic, oferim doar servicii” este superioară anacronicei diviziuni a muncii în producători şi consumatori, care a stat la baza dezvoltării umanităţii de la Homer încoace.  
  
Cu deznădejde, ea se gîndea că este doar o biată femeie, o fiinţă diafană de la care bărbaţii aşteptau, cu inconştienţă, să le salveze sufletele ameţite de orgoliul virilităţii şi, doamne, gemea ea în adîncul sufletului ei, ce haos domnea în lume, ce orgie a simţurilor se revărsa în fiecare reclamă în care, în spatele unor coapse apetisante se lăfăia o limuzină luxoasă sau, după un tub cu pastă de dinţi, se ivea zîmbetul de pe botul apetisant ale unei consumatoare de fructe exotice din ţările bananiere.  
  
Nu femeia din ea suferea, în definitiv, se consola ea, sexul nu este doar o tentaţie a masculilor, ci noi îi tentăm pe ei cu această iluzie devoratoare, noi, damele, sîntem consumatoare, ei sînt doar sursele tragi-comice ale emisiilor germinatoare, marii scriitori, de la Tolstoi pînă la Balzac, s-au înşelat în privinţa principiului generator de energie, pentru că, pînă la urmă, ordinea firească ar fi alta, să punem pe rafturile uşor accesibile cele mai secrete dorinţe ale noastre, şi să dosim falsele aspiraţii ale trăirilor animalice în cele mai absconse cotloane ale memoriei, pentru ca nimeni să nu-şi mai amintească de ele.  
  
Dacă s-ar fi uitat spre fereastră, pe deasupra gleznelor ei care o dureau pînă la umilinţă, Adelina l-ar fi văzut pe Cezar Dunăreanu luptîndu-se cu pietrele de pe drum, care îi tot fugeau de sub tălpi, beat mort şi rănit în suflet, pentru că, nemaiputînd suporta starea de fericire absolută în care căzuse ca într-o bulboană înşelătoare, trecuse pe la crîşma aşezată în drum special pentru romîn, cum zice cîntecul, şi se tratase de langoare. Nu peste mult timp, Roua cea delicată îl va tîrî de picioare peste pragul în faţa căruia căzuse ca eroul de la Maraton, fericită că, totuşi, pe scut sau sub scut, eroul ei se întorsese la sînul ei cel ocrotitor de prunci diafani. Şi ce altceva este bărbatul, în ticăloşia lui absolută?!  
  
Dar marea eroare a estimărilor lucide din Argentina era pusă pe seama recesiunii, de parcă recesiunea era o găină înfometată şi nu o raţă pusă pe varză, de la care se mai aşteptau în zadar ouă pestriţe!  
  
Retailerul mondial făcea estimări optimiste, dar blocajul se accentua odată cu creşterea vînzărilor, pentru că piaţa forţei de muncă subdimensionată de anemica retribuţie ducea la cel mai fascinant colaps mondial. Umflarea porcului în Ajun de Crăciun cu dolari americani, tipăriţi în neştire, era ca frecţia cu o substanţă antiinflamatorie la un picior de lemn!  
  
Cui să-şi fi spus ea ofurile? Ieşea smerită din văgăuna ei cea binecuvîntată de Dumnezeu la lupta cu inerţia specifică începutului de mileniu şi se temea că bigudiurile cu care îşi umflase părul, ca să fie frumoasă, îi vor trăda incertitudinile, şi atunci, de spaimă, se purta ca o femeie modernă, care, cu ochelarii pe creştetul capului şi cu pantalonii mulaţi pe coapsele apetisante, se pipăie degeaba la prohab şi o face pe nababul, ea nu vinde nimic, îşi agită degeaba narghileaua, nu are barba pînă la buric, deci, nu e bună la nimic! Fufe cu zulufi ca ea, pe toate drumurile.  
  
Aici începe şi se termină tragedia analizei estimative a analiştilor de la Titan Nivea Antirid, Lemon Apple Pieptănari, Oversease Herestrău, Dudeşti Petrol Balsam şi Magic Poiana Cîmpina! Nimeni nu ştie cum vor reacţiona japonezii la această campanie de educare a consumatorului cu sloganuri comerciale ultrarafinate de genul “De ce trag clopotele, Mitică?” şi cu afişe din care un supermascul ne zîmbeşte şmecheros cu o scobitoare înfiptă în colţul gurii! Adelina îşi spunea că mai bine şi-ar fi făcut un duş fierbinte şi s-ar fi băgat în pat. Singură, tristă, epuizată, dar în viaţă. Adică, vieţuind. În jurnalul Licurişcăi citisem următoarea frază: “Dumnezeu m-a inventat într-un singur scop: să exist! Nu mai presus de iubire şi nu mai presus de El.”  
  
De ce mi-am amintit tocmai în clipa asta de această frază?!  
  
Thomas mă privea cu ochii lui hipnotici. Cred că ar fi trebuit să spun că Thomas mă privea cu privirea. Ochii sînt, zice-se, ferestrele sufletului. Prin fereastră poţi să priveşti dincolo de ea, nu înlăuntrul ei, dar nu cred că era cazul să mă prefac că sînt mai deştept decît eram. Marea mea dramă sufletească este ancorată în alt port, ca o corabie părăsită de căpitan, deşi peste tot se foloseşte aceeaşi tehnologie a disipării emoţiilor. În jurnal mai scria: “Plăceri de-o clipă, o fată simplă de la ţară, cu ţîţe de vacă! 22 aprilie 2001, azi a plouat!” şi “Clipa devine din clipă în clipă trecut!” – CrisLi!  
  
35 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 32-35 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 506, Anul II, 20 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!