Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 506 din 20 mai 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 29-31
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
29 
  
CUM E VIAŢA ? 
  
Estera de Chasseriau o iubea pe Lavinia. Miatlev era bărbatul visurilor ei virginale. Sau, poate, ale Laviniei. “Domnul van Schonhoewen se maturizase simţitor. Asta sărea în ochi de la o poştă”. Era cea mai frumoasă poveste de dragoste a unei fete. O fată, o fetişcană, o domnişoară în care încă n-au înmugurit simţurile femeii, îndrăgostită pe veci de alesul inimii ei. “Însă domnul van Schonhoewen, în căftănelul său ponosit, continuă, de bună seamă, să străbată cuprinsuri troienite de zăpadă.” Dar Miatlev murise şi ea, Lavinia, îl îngropase. Cel puţin aşa se zvonea.  
  
Totul e un zvon, numai miresmele pădurii sînt concrete. Estera se plimba prin pădurea de pe deal. Aduna bureţi. Dulci, catifelaţi, umbreluţe gingaşe pentru piticii din poveştile cu zîne blînde. Femei şi ele. Cîte un pămîntean se cuplează cu ele. Nu se ştie mai nimic despre progenitura care se va naşte. Ce va fi, Zeu sau pămîntean?! Cînd zeii se împreunau cu muritoarele, se năşteau semizeii. Mama Florei a apărut brusc de după un copac. 
  
Cucu-bau! a făcut ea, speriind-o pe Estera şi rîzîd cu lacrimi de încîntare. Ce faci, femeie, singură prin pădurice? 
  
Trimiterea era insinuantă, “pădurice” fiind simbolul acelei găuri flămînde dintre picioarele ei, care suferea din lipsă de bărbat. Era văduvă şi obsedată de imaginea unui bărbat care s-o macine noapte de noapte. Avea, din această cauză, obsesii sexuale. Femeia auzise zvonurile legate de deflorarea fetei ei, da' era de părere că bărbaţii rad tot ce mişcă din poponeaţă şi, dacă n-o fac, sînt nişte fraieri. Şi nu ei sînt vinovaţii, ci capra rîioasă, care, pînă nu-şi saltă coada ... cum a zis Sharon Stone după “Basic Instinct”, cu ironie: “Il n'y a que mes ovaires que je n'ai pas encore montres.” Şi cine este femeia asta? Ha! Care bărbat n-ar avea vise erotice cu poponeţul ei?! 
  
Estera, care avea emoţii la gîndul că biata femeie suferă din cauza soţului ei, a rîs în hohote. Chiar şi eu aş avea gînduri perverse cu frumuseţea asta ...  
  
Vezi că sîntem proaste! a concluzionat mama Florei; putorile astea mici sînt mai realiste decît noi, babele. Pînă să mă hotărăsc eu să i-o moi idiotului, i se face şi lui lehamite de mine şi i se blegeşte. Astea mici sînt nişte futăcioase deştepte. De ce-ar fi ele mai proaste ca bărbaţii?! Da' ce-ai cules acolo, ciuperci? Eu caut ceva ierburi de leac ...  
  
Întoarsă acasă, Estera a vrut să discute cu Mancuse, dar acesta se lungise pe o pătură, sub măr, şi citea. O fărîmă de gelozie fierbea totuşi în sufletul ei de femeie, aşa că s-a dus şi ea în casă şi s-a apucat să cîrpească nişte ciorapi. Nici conopidă n-o să mănînci astăzi, nenorocitule. Aşa mă iubeşti tu pe mine?! 
  
De unde să fi ştiut ea cît de tare suferea Mancuse?! Literele cărţii îi jucau prin faţa ochilor şi nu înţelegea nimic. Nici să respire nu mai putea. Îi ardea sufletul pentru că o făcuse pe Estera să sufere. Ce animal mai sînt! îşi zicea el, spăşit. Dar amintirea Florei îl făcea să tresară de excitare. Doamne ...  
  
Trăirile romanţioase se banalizau odată cu trecerea timpului. Şi Flora se liniştise. Un băiat o fluierase pe stradă şi ea roşise de emoţie. 
  
30 
  
MINIJUPA E PREA SCURTĂ PENTRU PURITANI 
  
Dintre toate cuplurile de îndrăgostiţi vestite, pe care oamenii şi le alegeau drept modele, Spencer Tracy şi Katharine Hepburn i se păreau Florei a fi cei mai frumoşi. Douăzeci şi şapte de ani petrecuţi împreună, pînă cînd moartea i-a despărţit.  
  
Flora se înfiorase de emoţie. Era fericită, dar îi lipseau pasiunea, arderea, visul, mîngîierea. Se ducea la şcoală din inerţie, mereu buimacă, invidiindu-le pe fetele care se plimbau pe înserat cu băieţii şi se furişau prin parcurile umbroase, ca să se sărute pînă la mistuire, pînă la leşin cu ei, dar pe ea n-o mai interesa experienţa asta.  
  
Un băiat mai îndrăzneţ o îngrămădise pe o bancă şi, cînd ea nu fusese atentă, încercase să-i bage un deget în păsărică. Se simţise violată în însăşi intimitatea ei de fată, bruscată, tratată ca pe un obiect de produs plăceri şi candoarea cu care o penetrase Mancuse în acea zi, pe care nu o putea uita, îi înflorise iar în suflet ca o durere dulceagă, ce îi producea fiori şi acum, cînd îşi amintea.  
  
Din discuţiile ei cu fetele nu aflase mare lucru despre sex. Un fel de iubire redusă la organele genitale. Doar cîteva aveau experienţe mai sofisticate de sex oral, dar acestea ocoleau subiectul.  
  
Cu mama ei nu avea ce să discute. Era prea directă şi prea simplă în idei şi asta pentru că ea însăşi suferea de lipsă de tandreţe dar, în mintea ei de femeie redusă, îşi justifica angoasele prin lipsa unui bărbat, care s-o împlinească, s-o apere şi s-o călărească noapte de noapte.  
  
Un băiat îi atrăsese totuşi atenţia prin politeţea cu care o trata cînd o întîlnea. O invitase la o cofetărie şi, la despărţire, îi sărutase mîna, dar, cînd ea tocmai se înfiora iar de senzaţiile iubirii nemărginite, îl văzuse peste cîteva zile ieşind din cofetărie cu o altă fată, căreia îi sărutase mîna, iar Flora se simţise trădată. Şi, totodată, a renunţat şi la minijupe, pentru că un profesor îi atrăsese atenţie că i se vede fofoloanca. Dar cu ce priviri insinuante i se uitase în timpul orei între picioare! Aşa că, s-a întors iar la Mancuse, cu disperare, dar între ei doi vechea vrajă a acelui moment sălbatic şi tandru nu va mai înflori niciodată.  
  
Flora nu avea cum să ştie acest amănunt, dar Licurişca îi spusese lui Thomas: Mi s-a făcut milă de fata asta ... Las-o să se limpezească, a ricanat Thomas. Mai are probleme cu sufletul ...  
  
Atît!  
  
Ca în serialele lacrimogene, Flora dispare din această poveste! 
  
31 
  
UNITATEA ÎN OPOZIŢII ŞI CONTRARII 
  
După moartea lui Caiafa, nevasta lui Ignaţio s-a îmbolnăvit de durere şi de singurătate, pentru că bărbatul ei, Ignaţio, se ţăcănise şi refuza să mai coboare din podul în care studia, mai nou, muzica sferelor şi unitatea în opoziţii şi contrarii, teme generoase, de altfel, care îi dădeau voie la interpretări simbolice în toate nivelurile cunoaşterii, iar ea, biata femeie, rămăsese cu trei copii pe cap, dintre care ultimul o înnebunea cu urletele lui noapte de noapte, suferind şi el, probabil, de lipsa bărbatului care îl crescuse şi îl alintase şi îl spălase şi îi hrănise cu biberonul, dar, neputînd să-şi manifeste altfel deznădejdea, urla cu disperare pînă cînd femeia începea să urle şi ea ca un cîine, nemaiştiind ce să se facă de una singură cu el şi bestemîndu-şi soarta.  
  
Era frumoasă încă, tînără şi puternică, ţinuse la Caiafa, îşi iubea copiii, dar Ignaţio o dezamăgise. Fugise după el cu ani în urmă, cu toate că părinţii ei o avertizaseră că flăcăul era un visător incurabil, unul dintre aceia care se pierd în meditaţii filozofice şi caută veşnic, ca alchimiştii, piatra filozofală sau iarba fiarelor, cea cu care se descuie lacătele, dar ea fusese ca vrăjită de profesorul ei, era în clasa a unsprezecea, părăsise şcoala, familia, lăsase deoparte ruşinea şi, subjugată de personalitatea lui magică, se refugiase în rolul de nevestică răsfăţată, vremurile erau bune, Ignaţio preda istoria, mai avea ore la o casă de cultură şi la o şcoală de maiştri, aveau bani, trăiau visînd, făceau plimbări pe malurile apei şi se iubeau cu disperare pe unde îi apuca dorinţa cea de nestăvilit ... dar vremurile s-au schimbat după marea răzmeriţă din decembrie, luna parcă nu mai era la fel de strălucitoare ca pe vremuri, pasiunea se topise, Iganţio, care visase să afle taina lumii prin studiile lui oculte, se trezise dat afară de la şcoală, casa de cultură devenise discotecă iar şcoala de maiştri îşi închisese porţile, pentru că cine mai avea nevoie de maiştri, cînd totul trecea prin burta computerelor?!  
  
Dacă n-ar fi fost copiii, îşi zicea ea cîteodată, ar fi terminat liceul, dar se ruşinase să se mai ducă la cursuri cu burta la gură, Ignaţio era bun de sămînţă, se zvonea că mai presărase cîteva progenituri prin satele din jur, vreo două învăţătoare chiar îl reclamaseră, dar mereu se punea veşnica problemă: nimeni nu reuşea să stabilească, nici măcar cu aproximaţie, pe vremea cărui amorez rămăseseră ele cu burta la gură, pentru că era clar că el nu fusese nici primul, nici ultimul şi, de altfel, chiar atunci cînd, plictisit, Ignaţio se hotărîse să-şi bage gîtul în traiul conjugal alături de una dintre reclamantele sale înfocate, pînă la urmă renunţase chiar ea să-l mai şantajeze, intimidată probabil de uşurinţa cu care cedase el, fără luptă.  
  
Poate că de pe atunci începuse să se contureze în mintea lui acel inedit sistem filosofic al unităţii în opoziţii şi contrarii, care îi absorbise viaţa cu pasiunea nimicitoare a sistemului. El simţea că opera îl devorează nemiloasă şi credea cu sinceritate că acesta este preţul plătit de creator pentru dedublarea lui schizofrenică în cele două planuri paralele, care se întrepătrund în esenţă, nu în formă. Dar cu cine putea el să discute despre regresia sinelui, gnosticismul ascensiunii şi teologia negativă?  
  
Uneori îi era milă de nevastă-sa, cînd îşi amintea că o părăsise de mulţi ani, lăsînd-o în voia soartei, ca pe o corabie fără cîrmă, deşi se vedeau zilnic, dar aceste remuşcări i se ştergeau repede din minte şi el îşi continua netulburat incantaţiile magice, cu care voia să descifreze metoda de pătrundere în nivelele de comunicare vitale ale respiraţiei. De aceea, cînd obsedatul ăla sexual, Caiafa, i-a luat locul în pat, Ignaţio a suspinat liniştit deodată, pentru că un dram de conştiinţă mai pîlpîia în el, asemenea unui muc de lumînare, şi se bucurase chiar că femeia aia, care fusese a lui, avea iar bărbat şi tată la copii, uşurîndu-i lui viaţa şi mai ales studiile, cărora li se dedica în fiecare clipă, conştient fiind că n-avea la dispoziţie infinitul, ca să-şi desăvîrşească opera. 
  
Una dintre cele mai bune idei ale lui fusese să se izoleze în pod şi să-şi asume slujba de păstrător al antifonariilor şi studiului consacrat bestiarelor, sacramentariilor, breviarelor şi ceasloavelor.  
  
Pe rafturile bibliotecii lui se mai găseau texte şi tratate despre gramatică, medicină, cronici şi anale istorice, volume de poezie, de calcul, de coduri de legi, de canoane şi tabele astronomice dominant religioase, ornate cu ilustraţii şi miniaturi graţioase.  
  
Ore în şir Ignaţio le studia cu delicateţe, le ştergea de praf, le îndrepta colţurile, îşi lua notiţe frenetice pe petice de hîrtie, îşi clasifica apoi observaţiile şi adnotările, întocmea procese verbale despre activitatea lui plină de rîvnă, mereu în aşteptarea acelei comisii ce urma să-i catalogheze lui opera, s-o identifice şi s-o clasifice după principiile ştiinţifice ale academiilor medievale, şi nu s-ar fi mirat dacă în sanctuarul lui ar fi intrat însuşi Savonarola, vreun papă cu tiara pe creştet, ca trimis plenipotenţiar al lui Dumnezeu, sau vreun şarpe kundalini clocit într-o jumătate ermetică de ou.  
  
Meritele lui erau cu atît mai mari cu cît, deşi nu fusese încă niciodată călcat de mai marii veghetori ai purităţii spirituale, el îşi făcuse totuşi datoria cu rîvna pe care i-o insufla pasiunea pentru inteligenţa cosmică şi revelaţia sufletului. Şi, de curînd, ca să-şi desăvîrşească opera, se băgase cu îndrăzneală pe un teren alunecos în care îşi frînseseră gîtul marii gînditori ai antichităţii, printre care şi acel demonizat principe numit Erupator Chabniells, care dăduse totuşi tonul prefigurînd schiţele unei viitoare ştiinţe ezoterice, la care aveau acces numai marii iniţiaţi, şi asta prin eforturi proprii, pentru că fiecare descoperire te îndepărta proporţional de adevăr, iar tocmai de aceea truda era infinită şi gratuită, dar puternică pe dinlăuntrul ei mistic, ordonator şi spontan-asimetric.  
  
Ţinînd discursuri în faţa unui auditoriu invizibil, dar prezent pînă la saturaţie în timpul sărbătorilor, Iganţio se străduia să-şi alunge timiditatea şi să-şi stăpînească mîndria de care era conştient că îi sufoca pieptul.  
  
În ultimile luni făcuse salturi uriaşe şi epocale în studiul lui minuţios, care îl îndepărtaseră într-atît de miezul problemei, încît uneori avea impresia că acel miez nici măcar nu mai era necesar pentru argumentarea şi susţinerea teoriilor lui, dintre care cea mai amplă şi mai inutilă, ce atingea desăvîrşirea, era teoria lui despre Unitatea în opoziţii şi contrarii, cu antitezele: Opoziţia contrariilor şi Contrarietatea opoziţiei.  
  
Ca într-un ultim efort de înţelegere a neînţelesului raţional, Ignaţio îşi pregătise saltul în infinit, incendierea logosului prin cele patru coloane nesprijinite şi epuizarea subiectului în tratarea cifrei unu, care nu mai avea nici o valoare după ce i se calculase ineficacitatea la împărţirea cantităţii cu ea însăşi.  
  
Şi apoi, după acest efort inegalabil, s-a risipit ca un abur, impregnîndu-se în tomurile de pe rafturi pentru veşnicie. Din această cauză libelulele, păianjenii, furnicile, racii, scoicile şi broaştele au rămas neclasificate. Cît despre natura omului – nimic! Speranţa umanităţii stă tot în bunul simţ al femeii!  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 29-31 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 506, Anul II, 20 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!