Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 506 din 20 mai 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 26-28
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
26 
  
DEZVOLTAREA DURABILĂ 
  
Ca orice produs ingineresc, zicea Thomas, dezvoltarea stagnează în cele din urmă, saturîndu-se ea cu ea însăşi, ajungîndu-şi sieşi, umplîndu-se de sine şi de îndesine, pînă o apucă gîfîitul. Îşi cumpărase un trabuc H. UPMANN – fabrica de tabocos Havana ! cum ne anunţase plin de sine, ridicîndu-şi un deget în aer.  
  
Licurişca îi făcuse semn că bate cîmpii, dar pe mine mă interesau discuţiile cu el. Venise iarna, afară era ger, dar în casă ardea focul în sobă şi era plăcut să stăm la taclale, să bem cafele şi să filozofăm de dragul de-a filozofa. Ghiftuită, şi-a continuat Thomas ideea, ca să nu fim acuzaţi de impertinenţă gratuită, ea se împiedică în propriul ei avînt, tremură ca o piftie şi începe să se autodevoreze. Este un fel de prăbuşire în ea însăşi. Dezvoltarea, beneficiind de trăiri ilogice, ar dezechilibra ordinea Universului. Nu putem discuta nici despre simetrie. Icariană, dezvoltarea este un exces, o megalomanie, o pierdere a raţiunii de dragul succesului. Este o psihodramă, o scenă fără suportul emoţiei autentice. Este o tensiune acutizată, un focar de pretexte. Dar cum putem considera “dezvoltarea” ca fiind durabilă, necontenită? Ce mutaţie spirituală trebuie să se producă în acest concept, fără de care flacăra şi-ar pierde armonia? Rolul dezvoltării este esenţial pentru umanitate, ţări, industrii, afaceri şi ar trebui să fie în orice clipă o renaştere, o reiniţiere în tainele fiinţelor şi lucrurilor, cosmosului şi macrocosmosului. Unde avem modelul? În natură! Arăm, semănăm, aşteptăm ploaia (irigăm?!), coacerea, secerişul, treieratul, măcinatul, pregătirea aluatului şi coacerea pîinii.  
  
Licurişca a rîs. Spune şi tu ceva, m-a îndemnat ea. Tu nu vezi că nimeni nu poate deschide gura din cauza lui Thomas? 
  
Bine, uite, am şi eu o poveste; de fapt, o problemă, iar voi doi ar trebui să mă ajutaţi. Cu un proces. Lăsînd la o parte ideea de justiţie imanentă, de judecată divină, justiţia actuală agonizează între coduri de legi şi coduri de procedură. Nu pot spune că procedura nu-şi are rostul ei, dar în justiţia romînească s-a ajuns la situaţia agonizantă în care spiritul, adică legea, este sufocată de materie, adică de procedură. Într-un proces care m-a chinuit vreo doi ani, şi în care a trebuit să dovedesc că nu sînt vinovat de nimic, am fost călcat în picioare de proceduri. Am avut şi neşansa, o vreme, să dau la judecătorie şi la tribunal peste judecători care habar n-aveau de lege, ei ancorîndu-se, ca sinucigaşii, de proceduri, nu de colacul de salvare, care este legea. Recunosc că n-am înţeles de la început ce se întîmplă în acest labirint în care intrasem.  
  
Şi la judecătoria sectorului unu şi la tribunal judecătorii mi-au scos ochii cu o aşa zisă citare a mea prin presă, într-un proces la care nu participasem în nici un fel şi pe care îl pierdusem, dar chiar şi aşa, exista la dosar un contract cu toate datele mele de identificare şi nu era nevoie de art. 95, pct.1 din cpc., iar la curtea de apel am dat peste alţi “profesionişti”! 
  
Nu am nici un fel de pregătire în acest domeniu, dar este normal ca judecătorii să aibă. Cînd i te dedici ideii de dreptate, trebuie să i te sacrifici, să te lepezi de ispitele materiale şi să i te oferi pe tine însuţi cu milostenie, ca într-un ritual din tradiţia spirituală a umanităţii. Dacă un singur om este nedreptăţit, este condamnată întreaga umanitate şi se strică echilibrul dintre adevăr şi statueta de ghips cu ochii legaţi. Justiţia trebuie să fie imparţială, nu să acţioneze orbeşte, pentru că este în joc viaţa unui om!  
  
Ha, ha, a rîs Thomas. Dar viaţa este o nedreptate flagrantă, omule. Ce, tu îţi mai faci iluzii?! 
  
Lasă-l în pace, l-a certat Licurişca. El e singurul nostru prieten real. 
  
Asta e adevărat, a acceptat Thomas. Dar uite cum este povestea cea adevărată a acestui popor, care acuma vînează fluturi prin ţările calde. După ce a făcut explozie, plină de frustări şi cuprinsă de optimismul învingătorului, societatea romînească s-a lansat în cea mai ciudată aventură, aceea a “libertăţii” capitaliste. Dar pe unde ar fi trebuit s-o pornească?! Nici un semn orientativ pe drum. După Republica Populară şi Republica Socialistă, a urmat Romînia şi un drapel găurit. Gaura simboliza renunţarea la dictatură şi asumarea libertăţii absolute. Era ca şi cum ne-am fi smuls desnădejdea de pe suflete.  
  
În acele clipe, oamenii au fost fericiţi şi se iubeau unii pe alţii, dar astăzi nu se mai privesc în ochi cu aceeaşi sinceritate, sînt bănuitori şi au dreptate pentru că ei cred că sînt atraşi în capcane josnice şi nu ştiu ce să mai înţeleagă din tot ce li se întîmplă.  
  
Pe drumul pe care au plecat energizaţi de speranţe şi plini de încredere în propriul lor destin, au ajuns la o răscruce, la o răspîntie, la o trivium – cum îi ziceau latinii. Din această răspîntie pornesc mai multe drumuri, dar nu există nici un indicator. Sînt doar tentaţii ameţitoare: călătorii fără vize, intrarea în Europa şi posibilitatea de a culege căpşuni în Spania lui Cervantes. Concret – nimic! Planuri de viitor – zero! La această răspîntie poporul romîn s-a oprit ca să se întrebe pe care drum să meargă.  
  
Hai să discutăm despre lucruri serioase, ne-a propus Licurişca.  
  
Thomas pufăia ironic din trabucul său.  
  
Spiritul analizează materia, pătrunzînd-o cu agerimea privirii sale interioare; o clasifică, o denumeşte, îi stabileşte legile (fizico-chimice!) şi încearcă să o ia în stăpînire. Dar cu ce instrumente lucrează spiritul? Îngerul ţine în mîna dreaptă o trîmbiţă. El este un iniţiat.  
  
Ha, ha! a rîs Thomas. Ce imagine idilică despre îngeri, dar Licurişca l-a ignorat şi a continuat: Spiritul nu ameninţă şi nu judecă. Doar participă la un joc; de zaruri, de exemplu. Şase feţe – şase zile în care Dumnezeu a creat lumea. Cubul, căci despre el vorbim, desfăşurat, reprezintă o cruce. O cruce pe care trebuie să ne-o purtăm toată viaţa! Dar jocul înseamnă luptă şi presupune cel puţin doi jucători. Unul dintre ei trebuie să învingă. Spiritul – faţă în faţă cu materia. Cine o să învingă? Leviatanul nu trebuie trezit din somn!  
  
Ştii povestea cu musca? m-a întrebat Thomas. 
  
Ei, musca! a rîs Licurişca. Lasă-l în pace, Thomas. 
  
Da' de ce?! E plină de învăţăminte. E morală. Povestea! Musca este insecta care se agită cel mai mult. O goneşti, pentru că te sîcîie, aşezîndu-ţi-se de nenumărate ori pe frunte, şi ea insistă, revine, te agasează, te aduce la exasperare. Nu ai altă şansă decît s-o zdrobeşti cu ziarul. Brusc, instinctul de ucigaş se redeşteaptă în tine. Începi să alergi musca prin casă. E pe canapea, zboară pe fotoliu, este pe lustră, pe vaza de cristal, pe clanţa uşii. Nu te dai, totuşi, bătut. Perseverezi. Te enervezi. O urmăreşti, o blestemi – pentru că ţi-a stricat siesta, ţi-a tulburat echilibrul interior. Doamne – te trezeşti după un timp – uite în ce hal sînt. Nu mă mai recunosc pe mine însumi. Eu sînt ăsta? O biată muscă m-a scos din minţi?!  
  
Calmat, te reaşezi în fotoliu şi îţi spui că nu merită să-ţi pierzi cumpătul pentru un fleac de muscă, tocmai tu, un om cît muntele! Şi musca revine. Ea e insistentă, dar tu ţi-ai pierdut răbdarea şi ai lăsat-o în viaţă, n-ai insistat, ca s-o extermini. Ea te bîzîie în continuare, ca o idee fixă. Bine că nu muşcă! 
  
Thomas era surprinzător, ca întotdeauna. Putea să ne vorbească despre simbolistica unei frunze de măslin, ca şi despre un embrion celest, cu aceeaşi uşurinţă cu care alţii comentau fazele de gol de la un meci de fotbal. Dar eu nu făcusem nici un pas înainte. Eram la fel de nedumerit şi de dezorientat de cursul pe care îl luase viaţa mea în ultimii ani. Eram fericit, asta era adevărat, însă o mulţime de mici întîmplări îmi umbreau încă viaţa şi îmi complicau existenţa. 
  
27 
  
VIOLUL 
  
Scena de pe pod. “Domnul van Schonhoewen se maturizase simţitor. Asta sărea în ochi de la prima vedere.” Mancuse simţea că înnebuneşte.  
  
O confuzie excitantă se strecurase în gîndurile sale. Mirosul fînului se împletea pe pod cu miresmele florilor şi cu damful butoaielor de ţuică spălate în apa rîului. Picioarele Florei, puternice, bronzate, forfecau aerul. Îl tăiau în felii aromate cu flori de zăpadă.  
  
Bărbatul din el se scufunda într-un complex mistuitor de senzaţii. Cele două emisfere tremurătoare prinse într-o cadenţă senzorială, atingînd plenitudinea sensului. Care era sensul? Scufundarea în acea umedă fantă a beatitudinii cosmice! Livada cea plesnind de mustul fructelor coapte. Muzica emisferelor, roşul drapelelor ce flutură în vînt, exacerbarea libidoului, impulsurile pasionale. Toate aceste simboluri reprezintă renaşterea omului, nu înfrîngerea lui. Roşul nu este culoarea interdicţiei, ci incitarea la pasiuni fulminante.  
  
Bulat Okudjava i-a făcut cu ochiul lui Mancuse. Uite că asista, îşi zicea el surprins, la călătoria diletanţilor. Flora păşea pe pod într-o cadenţă impusă de gleznele ei subţiri de căprioară sfioasă, de tremurul ţîţelor ei abia încolţite şi fragede, de trupul ei sfios care tremura de dorinţa de a fi zdrobită de viaţă, de incantaţia subtilă a tremurului din trupul ei răvăşit de visuri mistuitoare şi neînţelese.  
  
Bărbatul, pe care ea îl pîndea cu coada ochiului în serile tîrzii, cînd acesta se întorcea de la muncile zilnice, îi deşerta în simţuri mirosul instinctiv al gazelei pe care o vînează leopardul. Se temea de el, dar îl aştepta s-o sfîşie cu pasiune, să-i cuprindă conţinutul visurilor ei incandescente, să-i înece malurile cu violenţa valurilor stîrnite de muntele care iese din mare.  
  
Păşea agasant de mărunt, ca o frunzuliţă se zbătea pe ramură, podul se clătina ameţitor sub paşii lui de bărbat puternic şi, cînd a luat-o de mînă, ea a ameţit de plăcere şi un fior fierbinte i-a străbătut trupul.  
  
Ameţită, confuză, fericită, îndrăgostită, n-a scos nici un sunet cînd au coborît de pe pod şi au păşit în crîngul de sălcii cu umbre înfricoşătoare, ca într-un sanctuar al virginităţii împodobit cu păsări şi, cînd Mancuse a împins-o cu blîndeţe în faţa lui şi i-a răsuflat fierbinte în ceafă, ea s-a aplecat uşor din mijloc şi şi-a depărtat picioarele, pentru ca să-i uşureze, ca într-o realitate onirică, întoarcerea la sacru, încărcătura emoţională, dorinţa şi scopul, călătoria lăuntrică a acelui element care se constituie într-un fel de ax al lumii, fără de care sus şi jos nu au nici o semnificaţie corelantă.  
  
Mancuse îşi trăia propriul lui vis iniţiatic plin de simboluri răvăşitoare, nu înţelegea ce i se întîmplă, dar pornirea era mai presus de dorinţe şi de pofte, dincolo de calea raţiunii şi a moralei, el participa la întemeierea lumii, la renaşterea elementelor primordiale, nu era numai păcatul trupului lăsat pradă poftelor animalice, unde era linia subţire care despărţea carnea de spirit, flacăra de esenţa ei, viaţa, se agăţase cu disperare de trupul ei pofticios, nu era numai el nemernicul deflorator, Flora însăşi era păcatul, trufandaua, ispita, instinctul primar ademenitor, incitant, convulsiv în deschiderea lui ademenitoare, în sacrificiul lui purificator de idei abstracte şi de percepte morale inhibante, care condamnă viaţa la dispariţie. Pasiunea nu poate fi programată, cenzurată de legi şi incendiată pe rug ca un păcat. Naşterea vieţii să fie un păcat primordial? Atunci, care ar fi sensul vieţii? Păcătuirea la nesfîrşit?!  
  
Undeva era o eroare în logica şi raţiunea de a fi. Cu şi mai multă pasiune s-a agăţat bărbatul de liana sălbatecă a trupului ei şi şi-a accelerat impulsiunile paroxistice, iar ea gemea din rărunchiuri şi îşi dorea ca acea robire a cărnii ei să nu ia sfîrşit niciodată, să se eternizeze în celulele trupului ei care erau sfîşiate ca valurile mării de prora unui vapor şi, cînd, în adîncul cel mai sensibil al intimităţii ei, au explodat galaxiile pline de trufie, care sfidează ordinea ascetică ce inhibă perpetuarea vieţii, care nu se poate întîmpla fără a păcătui, a înţeles dintr-o dată că scopul vieţii este viaţa însăşi, că asceţii păcătuiesc prin gîndul lor pervers de a secătui viaţa de însăşi frumuseţea ei interioară, palpitîndă de dorinţe şi de visuri, iar ei, austerii monastici care propovăduiesc triumful spiritului, uită că sînt doar nişte nemernici roşi de boli mentale, care condamnă procreaţia, făcîndu-se că nu ştiu că ei există nu pentru că spiritul a triumfat asupra cărnii, ci pentru că părinţii lor nu au fost nişte monştri cufundaţi în visele cenuşii ale centrului universului, ci pentru că au fost nişte luminiţe colorate, pulsatorii, care s-au cutremurat de culorile vii, emoţionante, ale vieţii.  
  
Parcă trecuse un secol de cînd trupurile lor tremurau răvăşite, vîntul foşnea molcom prin frunzuliţele sălciilor, albinele bîzîiau prin flori, scufundîndu-se în oceanele de mirosuri şi culori năucitoare, Mancuse o luase în braţe şi o strîngea la pieptul lui cu disperarea sacră, originară, a ordinii din Univers, ea era supusă, încă tremurătoare de dorinţă, i s-ar fi dat iar, cu sfioşenie, cu supunere, cu blîndeţe, încă se mai simţea pătrunsă de tăişul lui de zeu, care o despicase în două şi o umpluse de fericire, dar încet încet îşi revenea din plăcerea orgasmică asemenea unei flori fecundate de bîzîitul tandru al unui bondar vagabond, bărbatul o mai strîngea încă la pieptul lui puternic, îi simţea răsuflarea fierbinte în ceafă, o înnebunea încă dorinţa, s-a răsucit încet cu faţa la el şi, beată de iubire, a îngenunchiat şi, ca într-un ritual ancestral, l-a omagiat pe zeul cel puternic, care se zbătea între buzele ei fierbinţi, înflorind ca un nufăr sălbatic.  
  
Cerul se legăna în jurul lor, apa rîului fierbea de emoţia neaşteptată, şi creaţia renăştea iarăşi, din ea însăşi, inundată de fericire. Mancuse îşi dorea în acele clipe ca eternitatea să-l încremenască în acea stare eternă a dăruirii depline, dar clipele au altă ordine şi, după cîteva ore, cînd trîmbiţa apocalipsei a răbufnit peste spiritul lui, s-a înclinat în faţa nevestei lui şi a implorat-o: Omoară-mă! Tu eşti adevărul vieţii mele.  
  
Ea l-a strîns puternic cu braţele la pieptul ei şi i-a zîmbit, cuprinsă de emoţie: Of, Mancuse ... mai sînt atîtea fecioare în lumea asta, care te aşteaptă, inorogul meu drag de zăpadă ... şi bărbatul şi-a simţit ochii cuprinşi de lacrimi. Plîng?! şi-a zis el cu îngîmfarea şi şiretenia mascului, dar ea ştia care este natura intimă a lui şi i-a zis: Nu te împăuna, tăuraşule! Dansul ritual aduce ploaia ... dar e dansat de paparude ... eu îţi sînt adăpostul de vreme rea ...  
  
Mancuse, recunoscător, a pişcat-o de fund. Se simţea iar în formă, dar nevasta l-a trimis să cumpere pîine. Mai întîi trebuie să mîncăm, fluturaşule ...  
  
28 
  
FLORA 
  
Flora s-a dus acasă şi s-a încuiat în camera ei. Plîngea de fericire şi, cu toate că nu-şi mai amintea mai nimic din visurile ei din acele clipe, amintirea tremurului interior mai muşca încă din intimitea trupul ei.  
  
Era ameţită ca o floare care nu a mai fost demult mîngîiată de razele soarelui. Mirosul bărbatului îi mai excita nările, gustul fructului său îi mai parfuma buzele pofticioase, nu înţelegea încă ce sete adîncă o făcuse să-şi dorească să-i guste bărbăţia, poate era ofranda adusă de muritori zeilor, nu ştia dacă ar fi trebuit să se simtă vinovată pentru dorinţele ei sau nu, dar un singur lucru şi-l amintea cu claritate, că ameţise pe pod de dorinţă şi, dacă Mancuse nu ar fi luat-o cu acea violenţă blîndă, ea şi-ar fi ieşit din minţi ca rîul în primăvară, cînd inundă malurile.  
  
Ce o să-i spună ea mamei ei şi, mai ales, cum o să-i explice pasiunea cu care i se dăruise şi pentru care îi era recunoscătoare lui Mancuse?! Bărbat matur, trecut prin viaţă, respirase în aceeaşi cadenţă înfierbîntată cu ea, o strînsese în braţe, o pătrunsese cu blîndeţe şi cu hotărîre şi o făcuse să simtă că şi ea era o părticică din această debordantă bucurie a vieţii, că făcea parte din acest ritual al împreunării sexelor, că era o fiinţă umană, un simbol al existenţei.  
  
Ce putea să priceapă mama ei? se întreba ea, neştiind dacă şi mama, la rîndul ei, se dăruise cu pasiune secătuitoare sau fusese doar supusă unui act copulator banal, animalic?! Ea, Flora, se salvase din banalitatea împreunării prin gîndul că roua cerească face să înmugurească trandafirul.  
  
Ar fi putut mama ei să înţeleagă această subtilitate a gîndirii ei, sau o va călca în picioare şi o va trata ca pe o plantă?! Seva plantei este dulce, îşi zicea ea, lingîndu-şi buzele înfometate de adevăr şi extaziată de micile orgasme care încă îi mai despicau zona mătăsoasă dintre coapse. Acolo fusese el – se cutremura ea pentru a cîta oară, şi nimeni nu-mi va mai lua această trăire ... Poate că o să iubească vreodată un alt bărbat, dar acele clipe nu îi vor mai ştirbi niciodată perfecţiunea voluptăţii din adîncul fiinţei ei, aşa cum nu va mai simţi nicicînd murmurul frunzelor sălciilor în sîngele ei înfierbîntat.  
  
Mancuse nu va afla niciodată aceste gînduri ale Florei, aşa cum nici un bărbat nu va şti că iubirea vieţii lui va tremura toată viaţa de emoţie cînd îl va revedea pe primul ei iubit, care i-a luat virginitatea. Dar aşa este viaţa! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 26-28 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 506, Anul II, 20 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!